19 iulie, 2019

Politica noastră și viitoarele primejdii

Despre ură, repulsie si identitate negativă



Alegerile europene și mai ales prezenţa ridicată la urne au entuziasmat în toată Europa, dar i-au și îngrijorat pe oamenii care și-au păstrat simţul critic. Politica în viitor nu va fi un marș triumfal și cred că numeroase capcane se arată. Dar în aceste momente de euforie pentru unii, ar trebui să ne uităm și la unele aspecte pe care le-aș numi marile primejdii ale politicii în viitor.
Una dintre cele mai importante primejdii este identitatea politică negativă. Este clar că partidele sunt respinse tot mai mult, își pierd credibilitatea și partizanatul pare tot mai slab. Poate că este tot mai greu ca oamenii să se identifice cu cauze generale sau să viseze la schimbarea lumii sub stindardul unor șefi de partide care parcă au tot mai puţin dimensiuni eroice.
Dar alegerile europene au arătat și la noi că, atunci când motorul votului nu este atracţia, emoţia apartenenţei, inversul acestor identităţi, repulsia, poate aduce chiar mai multă lume la vot. Sociologii au început să numească sentimentul de respingere, chiar ură – drept emoţie negativă, identitate negativă. Identificarea politică negativă îi apropie pe toţi cei care merg să voteze împotriva unui lider politic sau împotriva unui partid. La noi, sloganul principal a fost „La pușcărie” și asta a mobilizat mase mari de oameni. La nivel european, eurobarometrele au măsurat nivelul nucleului mediu de fideli la 6,3%, pe când cel al celor care votează contra a ceva la 48,8%. Mobilizarea identificărilor negative a adus un mare succes în cele mai recente alegeri europene, devenind o bună reţetă. Dar nu cumva această reţetă ascunde o mare capcană? Poţi construi un proiect european sau naţional, dacă ne referim la alte alegeri, doar pe respingere, situaţie în care oamenii dau, de fapt, un vot în alb, pentru că se rezumă doar la a dori eliminarea unui actor politic? Se poate să renască speranţa fără a crea emoţii pozitive și participarea oamenilor la un mare proiect politic?

Ca o consecinţă a identificării negative, ura animă cel mai bine spaţiul public și din România, dar nu doar de aici. Politica a devenit, în ultimii doi ani, o corrida sângeroasă. Șefii de partide se calomniază în direct la televiziune, în prime-time sau își fac dosare penale pentru decizii care ţin de oportunitatea politică. La fel în interiorul partidelor, luptele sunt sângeroase și coaliţiile se fac doar pentru ca șefii să-și păzească spatele. În doi ani, coaliţia actuală de guvernământ a schimbat peste 70 de miniștri, ca un reflex al negocierilor generate de luptele interne și de captarea unor resurse. Președintele României se luptă la fiecare ieșire publică cu guvernul, iar reprezentanţii puterii îl etichetează ca infractor sau nazist. Șefi ai unor partide declară fără să clipească că milioanele de votanţi ai pesediștilor și sutele de mii de membri sunt cu toţii neoameni, corupţi sau o adevărată „ciumă roșie”. Mecanismele de solidaritate colectivă se defectează, coeziunea minimă care poate produce acel „NOI” ca naţiune se rarefiază, fundamentul acţiunii colective devine tot mai fragil. Nu mai suntem capabili de niciun proiect colectiv, de nicio strategie care să se bazeze pe o minimă solidaritate, majoritatea proiectelor se fac cu scop polemic, mai degrabă să separe, decât să adune. Președintele României a lansat ideea și o comisie ale unui proiect de societate, dar de vreo trei ani nu am mai auzit nimic. Proiectul „România educată”, dincolo de intenţii generoase, nu are șanse să schimbe învăţământul dacă nu sunt cooptate toate forţele politice. Nu cu mulţi ani în urmă s-au început descentralizarea și regionalizarea sau schimbarea Constituţiei României, dar totul a rămas în aer. Ura a trecut pe primul loc și toată energia disponibilă se cheltuieşte pentru eliminarea adversarului. Astăzi toate proiectele politice sunt destinate să rezolve mici chestiuni administrative sau crize, orizontul politicii mari s-a înnegurat din pricina urii și actorii politici coboară privirea doar la adversar și la isteria de fiecare zi. Discursurile isterice aduc politicieni isterici peste noapte în atenţia publică, doar pentru că nu au rușine și pot rosti, fără să roșească, cele mai mari vulgarităţi la adresa inamicilor politici. Discursuri ale urii au mai fost și vor fi, de regulă partidele extremiste fac acest lucru, dar acum vorbim de ură ca sentiment predominant în relaţiile politice.
Ne confruntăm de câţiva ani cu periferizarea politicii, ocuparea centrului de către personaje politice minore, aduse în guvern sau în alte funcţii doar ca premiu pentru anumite victorii electorale. Actul de guvernare nu mai este un act de substanţă intelectual-strategică, unde expertiza și experienţa sunt cele mai importante criterii, ci intervine apartenenţa la un grup sau o organizaţie. Această disoluţie a criteriilor de competenţă duce la cotidianizarea circului și a spectacolului unei continue hărţuieli politice, deoarece astfel politica arată că lucrează, iar politicienii minori că sunt activi.

Dar cea mai mare primejdie este, pentru prezent și viitor, lipsa de participare la politică și guvernanţă consistentă a unei elite intelectuale,  pornită mai ales spre analiză critică, dar și cu apetit al implicării pentru transformarea partidelor. Intelectualii au fost goniţi din partide cu numeroase pretexte, în beneficiul unor lideri politici care nu au avut un proiect, au condus fiecare după intuiţie, sub presiuni ale unor grupuri de interese interne sau externe. Fără a se stabili priorităţi prin consens politic, majoritatea guvernărilor au fost improvizaţii. Reîntoarcerea intelectualilor în politică (chiar dacă unora le este scârbă sau greaţă) este un imperativ necesar și este singura soluţie pentru o infuzie de inteligenţă în creierul mort al politicii minore din ultima perioadă. Liderilor politici care nu se vor înconjura de intelectuali nu le dau nicio șansă să devină lideri semnificativi, transformaţionali.
Din păcate, o schimbare a elitei politice nu are nici condiţii interne care să o favorizeze. Moștenim o cultură oligarhică, partidele sunt mai aproape de ceea ce Sartori numește partide clientelare, iar dintr-o perspectivă ideologică sunt catch all party (fără diferenţe ideologice sau ţinte privilegiate electorale). Instituţiile nu sunt credibile, sunt percepute ca fiind nefuncţionale şi corupte. Prin oamenii care le populează şi prin modul în care se raportează la orizontul de așteptare al publicului, instituţiile nu sunt percepute ca fiind îndreptate spre a servi interesele publicului. Încrederea în instituţiile politice este fundamentul încrederii sociale generale, componentă de bază a capitalului social. România este o ţară cu un potenţial scăzut de capital social, ceea ce conduce la o mare pierdere de populaţie în ultimii ani
Primejdia cea mai mare vine însă și din faptul că, în administraţie și în serviciile către populaţie, avem un capital uman dezamăgit, fără speranţă și care nu are nici măcar curajul de a face o încercare de a se gândi la altceva decât la migrarea externă. Asta se întâmplă mai ales pentru că rezultatul politicilor publice generează percepţia unei mari injustiţii sociale. Românii se simt „victime” ale unui sistem politic şi social inegalitar, ameninţaţi cu sărăcia și excluderea socială. Aproximativ 5 din 10 români consideră că, în ultimii 5 sau 10 ani, inegalităţile dintre oameni, în România, au crescut, iar 44% dintre intervievaţi consideră că, în viitor, inegalităţile dintre români vor crește. Când vine vorba despre principala cauză pentru care unii oameni sunt mai săraci decât alţii, cei mai mulţi dintre intervievaţi consideră că acest lucru se întâmplă din cauza societăţii care nu le oferă șanse – 52%, în timp ce doar 23% cred că este vorba despre cauze care ţin de meritul și talentul lor, iar 20% despre lipsa norocului sau a șansei.
Ce le lipsește liderilor și administratorilor? Pare simplu: autonomia și simţul responsabilităţii, autenticitatea, altfel spus capacitatea de a rămâne fidel unor credinţe și valori reale pe care le împărtășesc, dar și capacitatea de a le transmite echipei, capacitatea de a crea spirit de grup și solidaritate internă, capacitatea de a crea obiective clare. Le lipsește și dorinţa de a încuraja schimbarea, dar și curajul de a aplica soluţii care pot aduce cu ele un mic risc electoral.
Din interacţiunea mea destul de prelungită cu sistemul administrativ, dar și din zeci de cercetări empirice pot concluziona: multe dintre eșecurile de management public, inclusiv eșecul absorbţiei de fonduri europene sau cel al construcţiei de autostrăzi, provin și dintr-o tot mai răspândită incompetenţă. Dar ce le lipsește cel mai mult liderilor și administratorilor este formaţia solidă. Majoritatea liderilor aleși, dar și masa liderilor numiţi în funcţii guvernamentale, în administraţia centrală sau locală au o pregătire educaţională precară.

În ultimii ani, în multe ţări, scrutinele au dat o puternică lovitură reperelor simbolice, pietrelor de hotar care sunt stânga și dreapta. Este adevărat, se pare că ultimele alegeri au făcut și mai insignifiantă distincţia stânga – dreapta. Macron a construit primul hibrid politic din bucăţi de stânga și dreapta, aneantizând această distincţie care, chiar dacă nu era prea funcţională, orienta oarecum electoratul și îi obliga și pe politicieni la o anumită disciplină a discursului și a programului, limita populismul posibil. Acum, în haosul creat, temele goale și cuvintele magice ale propagandei pot crea un haos și mai mare și vor multiplica volatilitatea electorală. Elaborarea ideologică este necesară și, în viitor, trebuie pus ceva în loc; fără ideologiile care organizează valorile în proiecte politice și umaniste, orice discursuri devin posibile si aneantizarea eticii de asemenea.
Millennials – o speranţă a salvării?
Despre generaţia celor pe care îi catalogăm drept millennials există în știinţele sociale mai multe stereotipuri, contradictorii uneori, dar ușor de integrat în două clase: vor fi marii reformatori ai politicii, deoarece vor reinventa implicarea civică sau participarea ori, susţin mulţi cercetători, vor fi groparii ei, deoarece sunt individualiști și manifestă un egoism care, din contră, distruge implicarea. Într-o lucrare devenită celebră „Generation Me”, Jean Twenge consideră că indicatorii care operaţionalizează implicarea civică sau capitalul social au valori mai mici decât cei măsuraţi anterior, din generaţiile trecute, prevalând valorile materiale și raportarea la sinele individual.
Nu votul, crede sociologul Anne Muxel, este principala formă a expresiei politice la această generaţie, ci formele participative neconvenţionale: protestele, consumul angajat sau voluntariatul și mobilizarea pentru cauze sociale sau civice. Prezenţa pe reţelele de socializare și manifestarea în aceste reţele sunt considerate de majoritatea tinerilor ca fiind o formă importantă de a face politică.
Politica, așa cum o cunoaștem în acest moment, ca democraţie reprezentativă, și pe care tinerii o resping, nu are cum să fie salvată dacă nu se poate reinventa. Tinerii nu vor accepta să aducă mici reglaje pentru a lăsa ca lucrurile să meargă înainte tot așa. Deocamdată, faţă de cererile lor a apărut o mișcare care a început să câștige voturi în sistemul politic tradiţional: Dacian Cioloş alături de PLUS și USR. Doar că volatilitatea este caracteristica cea mai importantă a politicii celor pe care îi catalogăm ca fiind millennials și nu știm dacă această emoţie colectivă va putea fi susţinută de acești politicieni tineri, care se declară, cel puţin în acest moment, a fi pe contrasensul politicii noastre tradiţionale.
Experienţa europeană a macronismului, cu puternice ecouri și în România, unde Dacian Cioloș, partidul lui și aliaţii din USR sunt câștigătorii ultimelor alegeri, a arătat că entuziasmul electoratului, dar și al tinerilor care au susţinut această mișcare condusă de un om care nu câștigase până atunci niciun vot și o mișcare fără sediu s-a diluat destul de rapid. Macronismul nu a reușit să reseteze sistemul, statul a rămas la fel de obez, cheltuielile publice mai mari, iar inegalitatea mult mai accentuat percepută. Discursurile frumoase și programul ce hibridează teme de stânga și de dreapta au încercat să reinventeze o a treia cale, dar fără proiectele pragmatice și curajoase ale unui Tony Blair sau Gerhard Schroeder.
Părea a fi prima intrare a unei mișcări reformiste a tinerilor în politică, dar, în scurt timp, mișcarea vestelor galbene a arătat limitele acestui proiect, iar ultimele alegeri europene din Franţa au mai arătat un eșec al încercării de înnoire a politicii.
În România avem câteva lucruri certe. În primul rând, millennials sunt interesaţi de politică, în condiţiile în care aceasta le oferă o experienţă personală, interesantă și generatoare de identitate pozitivă. Nu cred că, în viitor, partidele, indiferent cum se vor poziţiona discursiv, vor reuși să convingă tinerii să militeze activ pentru programe sau proiecte politice formale, în sensul tradiţional, mai ales redistributive: mărim burse, dăm călătorii gratuite pe calea ferată, abonamente gratuite la metrou etc.
În al doilea rând, politica pentru millennials trebuie să fie construită în jurul unor proiecte de intervenţie socială, în numele unor valori, îndreptate înspre reglaje sociale, poate mai apropiate de zona locală, decât a politicii naţionale. Nu patronarea propagandistică trebuie să fie acţiunea politicienilor și partidelor, ci facilitarea discretă, imboldul și crearea de resurse pentru autoorganizarea, oferirea de cadre discrete pentru o politică activă de proximitate, pragmatică și concretă în care dorinţa participativă a tinerilor să se poată manifesta.
În fine, încă millennials sunt permeabili la campanii pe social media, dar caută mereu ceva nou, experienţe cool, mai greu pot fi convinși la fidelizarea faţă de proiecte sau programe pe termen lung, de aceea politica trebuie să se adapteze la ei, altfel este greu să credem că ei se vor adapta politicii. Politica trebuie să devină mai creativă, să aducă în faţă oameni care reprezintă experienţe de succes, domenii de interes și idei interesante. Politrucul tradiţional, aureolat de victorii în alegeri și vechime în administraţie, nu are nicio șansă în a coopta și motiva tinerii să participe la proiectul construirii unei noi politici pentru o altă Românie.
Decepţia lor faţă de politică, sentimentul inadecvării şi dorinţele unei vieţi etice îi fac să caute mereu alternative. În faţa incertitudinilor legate de viitorul lor, acţionează într-un mod neinteligibil pentru partidele politice și consultanţii lor. La singurul miting electoral al Alianţei 2020, realizat la Cluj, unde peste câteva zile vor obţine un mare succes electoral, un prieten din conducerea USR mă întreba contrariat de ce au venit doar câteva sute de participanţi, deși în acest oraș sunt iubiţi și unde frecvent la proteste ieșeau mii de tineri. Nu înţelegea că mitingurile de partid nu transmit ideea de protest, ci, mai degrabă, ideea de loialitate pentru un partid, ceea ce millennials refuză din principiu.
La fel, guvernanţii PSD nu au înţeles de ce nu i-au votat nici tinerii și nici angajaţii la stat, deși au dat burse și salarii mari, au iniţiat programe de tip start-up de antreprenoriat și alte beneficii. Ce nu au înţeles și înţeleg greu politicienii este că oamenii acceptă cu greu să fie cumpăraţi, atunci când văd că asta se face pentru a ascunde neîndeplinirea unor standarde etice.
Tinerii înţeleg că, atunci când primesc gratuităţi sau avantaje în schimbul unei viziuni sau a unui proiect de viitor sunt, de fapt, păcăliţi. Chiar dacă primesc aceste beneficii, văd zilnic o lume care nu-i cuprinde în niciun fel, chiar cuvântul viitor a dispărut din programele politice, modelându-și aspiraţiile diferit de generaţiile trecute. Dacă alte generaţii ale protestului (cum este cea din 1968) au încălzit la piept visul schimbării lumii din temelii, cei de acum vor doar să o îmbunătăţească, să-i repare stricăciunile și inegalităţile. Fiecare vrea să refacă lumea în funcţie de nevoile lui individuale, de valorile lui, nu mai nutresc vise măreţe, revoluţionare, cele care au eșuat de atâtea ori. Nu mai cred în unirea sub stindardul clasei, nici sub drapelul unor partide cu nume pompos, vor doar o viaţă mai bună pentru ei, fiecare în felul lui.
Dacă vor reuși aceste vise mici să fie afluenţii unui mare fluviu care să schimbe lumea vom vedea, deocamdată avem o revoluţie tăcută, care izbucnește ici și colo, dar parcă tot mai des, iar marile primejdii care pândesc politica par să se multiplice.







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Paznici la lumină

(sau despre cum lumina se împuținează) In memoriam, Alexandru Vlad Nu mi-a plăcut niciodată să-i despart pe poeți de aşa zișii p...