08 iulie, 2018

Politically incorrect. (Dincolo și dincoace de Colectiv)


 


”Din tragedia de la Colectiv nu a scăpat nimeni”, Liviu Iolu


Politica noastră trebuie resetată total. Trebuie să trecem brusc și fără prea multe pregătiri la o nouă etapă. România este blocată în indecizie, pasivism și neasumare. Nu respectăm regulile și nu ne respectăm pe noi înșine, nu respectăm niciun set de valori. Mereu suntem dispuși să cautăm vinovați, dar ar trebui să încetăm cu acest joc, vinovați suntem cu toții. Toți cei care am considerat vreodată că merge și așa, am ocolit regulile sau am votat răul cel mai mic; când am tolerat nesimțirea unor politicieni sau funcționari care ne-au umilit în fața unui ghișeu și noi am plecat capul, ori i-am invidiat în secret pe cei descurcăreți din proximitate sau din societate. Toți cei care am tăcut și am acceptat să fim umiliți pe banii noștri sau am renunațat la dreptul funciar, la respect din partea celorlalți. Toți cei care am fost fascinați vreodată de șmecheria sau tupeul unor compatrioți sau am acceptat să fie călcate în picioare valorile comune. Da, suntem vinovați toți cei care am acceptat vreodată să votăm fară un gând precis sau cei care nu am protestat când ne-am întâlnit cu răul cel mare, dar și cei care am căutat scuze unui popor care nici măcar nu-și mai aduce aminte cum a ajuns în modernitate cu toate cadavrele istoriei aruncate peste el într-un secol XXI absolut nebun. Sigur ar trebui pedepsiți toți ce care au cumpărat funcții sau posturi sau cei care și-au promovat rudele sau pe cei apropiați în posturi pentru care nu sunt nici specializați și nici adecvați. Chiar dacă niciodată nu vor fi pedepsiți cei care își vând votul pe un kil de zahăr, un litru de ulei sau o pelerina adusă din China, trebuie să le spunem că și ei sunt vinovați pentru situația în care am ajuns. Vinovați sunt și cei care au posibilitatea să vorbească oamenilor și nu au curajul să spună adevarul sau se vând și devin adulatorii unora dintre oligarhii zilei.

Lipsa unei elite critice este una dintre marile noastre probleme. Puținii care s-au opus sistemului au fost cumpărați sau integrați într-o aripă politică sau alții sau retras în estetică sau jargon științific. Resetarea trebuie să se facă acum, azi, nu mâine sau poimâine. Dacă va fi azi, atunci înseamnă că avem măcar o zi avans în fața Răului care ne-a cuprins.

Resetarea sistemului înseamnă, în primul rând, restaurarea sensului colectiv, a căutarii unui interes comun. Se poate să avem interese diferite, vieți diferite, speranțe și coșmaruri diferite și diversitatea să fie, de fapt, o mare bogăție. Dar, în primul rând, resetarea trebuie să stabilească faptul că punem în centrul activității politice Omul. Da, știu că se poate glumi la infinit cu Omul nou sau Totul pentru Om, când acel om simbolic era Ceaușescu. La bășcălie suntem cei mai tari, cel puțin din Balcani, dacă nu chiar din Europa. Când vorbesc despre OM este vorba, de fapt, la a ne gândi la ceilalți, la cei de lângă noi, la cei învinși de viață sau învingători, la cei care urmează să plece sau la cei care urmează să vină pe această lume. Adică să trecem rapid la schimbarea tuturor legilor și regulilor, a regulamentelor, instrucțiunilor sau ordinelor care nu fac destul pentru sănătatea oamenilor, tot ce înseamnă protecția civilă, protecția mințiii lor prin educație, protecția identității sau modul în care cresc.

Este nevoie de o logică nouă a sistemului și de o resetare radicală a obișnuințelor noastre călduțe. Nu avem cu cine face asta? Nu este adevărat! În România noastră tristă există mulți oameni grozavi pe care nimeni nu-i bagă în seamă, pentru că pe posturile pe care le-ar merita sunt abonați finii, nepoții, cuscrii sau fetele frumoase cu piept generos și picioare lungi. Nu trebuie să ne uităm mereu spre partide sau să dăm vina pe ei, acolo sunt specialiști tot mai puțini, oricum partidele vor fi nevoite să aducă masiv oameni noi ca să-și salveze onoarea.

Însă lucrul cel mai important pe care trebuie să-l stabilim încă de la început este acela că societatea are ca scop dezvoltarea individului, nu urmărește abstracțiuni sau obținerea unui PIB cât mai mare sau o creștere economică constantă de la an la an. Libertatea omului, bunăstarea și fericirea lui sunt mizele întregii omeniri. Și tot ce nu se integrează acestui scop este doar trădare sau inutilitate socială, este vânare de vânt. Formula este simplă și nu doar la prima vedere. Trebuie să începem prin a crede în aceste forme ale fericire umane și să renunțăm la a crede că este mai important partidul, corporațiile, statul sau Europa. Fericirea oamenilor este cea mai importantă, liniștea lor și sentimentul că sunt membrii unei comunități și nu străini sau tolerați în lume sunt esențiale.

Cum să facem? Nu cred că trebuie să inovăm, trebuie să ne uităm la ce au făcut sau fac alte state care au oameni mai fericți, mai senini, mai mândrii de apartenența lor. Poate că unii au desoperit mai demult acest adevăr și merită să vedem cum au făcut asta, dar și unde au greșit. Dacă vom considera că oamenii trebuie puși înaintea profitului sau altor ținte de carton, atunci vom ști ce trebuie făcut în campanii electorale, dar mai ales înafara lor. Ne vom da seama că a face politică nu înseamnă doar putere pentru omul-politician, ci mai ales a reda puterea oamenilor. O resetare înseamnă să nu-i mai amăgim pe oameni cu pomeni în schimbul voturilor, ci să le deschidem mintea sau să-i ajutăm să se pregătească pentru a rezista mai bine competiției dintre ei sau competiției noastre cu alte state. A reseta înseamnă reguli stricte, adică să nu-i lăsăm a se sinucide pe șosele, să moară absurd în spitale, chiar să-i oprim pe oameni să facă tâmpenii cu libertatea lor.

Guvernele și politica, în general, construiesc o lume tot mai impersonală, o lume care se distanțează de om. Guvernele nu mai știu nimic despre cum trăiesc oamenii simpli, ce mănâncă, la ce visează, de ce nu dorm nopțile, care sunt motivele bucuriei sau furiei. Ele nu înțeleg de ce pleacă doctorii din România, de ce ei nu sunt patrioți și nu au o vocație a sacrificiului aproape sinucigasă; nu au studiat vreodată clientelismele și nepotismele din spitale, corupția și autismul șefilor, umilirea zilnică și cerințele tot mai nervoase ale pacienților. Guvernele se gândesc la investiții străine sau la creșterea PIB sau la cea a eficienței unor sectoare, dar nu se gândesc la țăranii care nu pot să pună sămânța la timp sau care nu au bani să se racordeze la conducta de apă pe care guvernulul le-a adus-o la poartă.

Nici elitele intelectuale nu se chinuie să vadă cum trăiesc oamenii, se mulțumesc cu scheme sau stereotipuri, deoarece ei au deja o viață bună, trăiesc în cartiere elegante și rareori umblă cu autobuzele sau tramvaiele care miros a sudoare și jeg.
Guvernele și politicienii importanți se uită doar la ținte macroeconomice și cred că doar economia este importantă. Promit locuri de muncă și creștere economică, deși de foarte puține ori au pârghii directe pentru a face ceva pentru asta. Dar dacă nu vom căuta acele parghii și imagini simple care pot  produce efecte asupra pregătirii oamenilor pentru a câștiga mai mult sau mai puțin sprijinul lor, pentru a câștiga încredere sau pentru a cuteza să deschidă afaceri, restul va rămâne vorbă goală de campanie. Trebuie să cerem guvernelor să stabilească priorități umane, poate la scară mică, dar care să aibă efect asupra vieții de zi cu zi. Echilibrele economice trebuie urmărite, chiar și nivelul de deficit stabilit de Comisia Europeană, dar nu în momentul când mor oameni pentru că sunt prea departe de spital și nu avem salvări pentru ei, și nici atunci când sute de mii de copii nu pot urma liceul sau când medicii pleacă din țară cu miile. Este important să ne umflăm cu mândrie pieptul dacă suntem pe podium la creștere economică în Europa, dar trebuie să ne întrebăm măcăr de ce sărăcia crește an de an, de ce oamenii câștigă tot mai puțin, de ce creșterea economică se prelinge afară din țară sau se duce doar la cei bogați. Când ne gândim că educația costă este clar că greșim deoarece educația va crea oameni mai productivi, mai îndemânatici, mai autonomi în viitor, deci este cea mai bună investiție. Guvernele se gândesc prea puțin la oameni, în cel mai bun caz îi studiază ca indivizi statistici, ca pe niște numere. În epoca noastră, lumea este condusă de contabili care se uită în tabele, ne scot ochii cu investiții (de multe ori greu de detectat), se uită doar la dinamica bugetelor și niciodată la nevoi pentru ca pornind de aici să vadă de câți bani este nevoie. Rareori guvernele proiectează lucurile pe termen lung, strategiile pe care le fac sunt în multe cazuri formale, birocratice și axate pe procese birocratice sau evoluții instituționale și mai puțin pe nevoile oamenilor sau cele ale comunităților.

De multe ori vorbim despre politicieni ca despre niste ticăloși cărora nu le pasă de viața oamenilor. Nu este adevărat, unora le pasă, eu am cunoscut foarte mulți de acest fel. Problema este că, odată integrați în sistemul politic și administrativ, acesta le pune ochelari de cal, îi blochează în proceduri și îi indepartează de viață și problemele ei de zi cu zi, dar dramatice, în multe cazuri. Este nevoie de atitudine, dar și de empatie când faci politică. Acestea pot ajuta politicianul să nu accepte doar imagini mediate prin multe filtre, ci să caute dovezi și soluții concrete sau probleme concrete, dar empatizând să poată să și înțeleagă natura problemelor, cauza lor sau efectele asupra individului, dincolo de statistici. Când spunem că mortalitatea infantilă din România s-a redus, din 1990, până azi de la 29 la mie, la doar 9 la mie, putem să credem că voerbim despre un progres, însă dacă ești un politician empatic, îți dai seama totuși că este vorba de aproape 2000 de copii care mor în primul an după naștere. Închipuie-ți că sunt niște îngeri care aleargă peste un câmp de flori sau că este și copilul tău printre ei și atunci o să te înfiori, n-o să poți dormi noaptea și te vei gândi că a salva viața fiecaruia dintre cei care pot fi salvați este mai important decât lupta pentru reducerea cu 2 procente a deficitului bugetar. Asta înseamnă să pui oamenii înaintea cifrelor.
Plătim sute de consilieri ai guvernanților pentru a le scrie discursuri, pentru a le face cafele sau strategii de branding, unii sunt folositori, alții doar curteni care cultivă imaginea forței stăpânului lor; dacă macar jumătate dintre consilieri ar merge să stea de vorbă cu oamneii prin cartiere, prin locurile unde aceștia suferă, unde muncesc sau unde caută să se bucure de timpul liber, cred că am înțelege mai bine ce trebuie făcut pentru proiectele guvernamentale.

Am petrecut mai multe ore cu sindicaliști din transporturi care declanșaseră greve reclamând plafonarea tarifelor la polițele RCA. Nu prea era zona mea de responsabilitate, dar am început să discut cu ei într-un moment în care Premierul era plecat din țară, apoi am continuat dialogul pentru că am vrut sa înțeleg problema. Păreau cereri absurde în economia de piață, iar realitatea descrisă de ei halucinantă. Instituția cu rol de supraveghere a pieței asigurărilor sau firmele de asigurări infirma cele descrise de sindicaliști, în plus, se ascundeau studiile și statisticile oficiale pe motiv că sunt confidențiale și publicarea lor afectează competiția. Discutând cu șoferi de taxi și soferi de camioane, apoi cu o persoană implicată în realizarea de studii, cu un  profesor de economie și cu doi brokeri tineri de asigurări, am înțeles că șoferii aveau dreptate, iar instituția statului care ne spunea că nu se poate face nimic, era interesata să protejeze interesele asigurătorilor. Împreună cu colegii mei de la guvern am cerut date în plus și am găsit o soluție care părea imposibilă, anticoncurențială, ne-europeană sau chiar ilegală, adică fix ceea ce cereau sindicaliștii de peste un an de zile. 

Cum scrie un om care a trecut prin adminsitrație, dar care a făcut afaceri și a activat și în mediul universitar, guvernele greșesc pentru că cei care iau decizii sunt prea departe de cei care sunt afectați de ele. Guvernele nu doresc să ducă decizia mai aproape de cetățean și găsesc multe explicații ca să nu descentralizeze din dorinta de a păstra putearea și resursele, în mare măsură surse de corupție sau rețeaua care se adaugă acesteia: lipsa de responsabilitate, frauda în materie de selectarea competențelor, incompetența și altele. Birocrații de la centru vor acuza mereu rețelele clientelare locale, dar de fapt lor le este frică de concurența cu rețelele lor de interese și de distribuire a resurselor. Primarii sunt cei mai iubiți dintre pământenii din administrație, după toate sondajele de opinie din ultimii ani, ei fiind votați câteodată chiar dacă sunt condamnați penal sau sunt reținuți. Este o dovadă că oamenii caută să se plaseze în zona autorității unor oameni apropiati lor, care le cunosc mai bine problemele și sunt accesibili. Dar pentru controlul puterilor locale nu este nevoie doar de un guvern central puternic, poate că acest lucru se va face mai ușor dacă îi vom stimula să se organizeze la nivelul comunităților sau chiar depășind acest nivel, mergând spre intercomunitar. Asociațiile sunt cei mai buni controlori ai puterilor locale și pot oferi nu doar soluții, dar și suport pentru cele mai bune și mai adecvate servicii publice.
Dacă vom ieși din birouri și din corelațiile dintre cifrele pe care le aduc contabilii și vom vorbi cu câțiva salariati ni se va părea un non sens ca un om care lucrează 8 ore să fie pe lista săracilor sau salariul minim pe economie să fie mai mic decât coșul minim de trai decent. Acești semeni ai noștri nu înțeleg cum avem creșterea economică cea mai tare din Europa, dar ei rămân în sărăcie, iar copiii lor nu pot visa la o soartă mai bună. Când sistemul de sănătate este tot mai defect și oamenii pleacă cu spaimă spre spitale de la Viena sau Istanbul ori se împrumută ca să se opereze în străinătate, noi ar trebui să fim destul de îngrijorați pentru a propune mai mult decât campanii mediatice de căutare a unor țapi ispășitori și apoi tăcere ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic special. Dacă vom astepta ca sistemul bolnav de sănătate să se vindece prin campanii mediatice sau măsuri de schimbare a managerilor, ne înșelăm profund sau înseamnă că nu ne pasă. Negustoria cu medicamentele poate îngenunchia guverne, dar ca politician trebuie să înțelegi care este necesarul omului bolnav și care sunt doar ”nevoi” secretate de sistemul administrativ sau politic. Poți găsi metode de a re-umaniza sănătatea căutând soluțiile simple cu gândul la oameni, nu la bugete, la liderii de spitale, de sindicate sau la marii ditribuitori de medicamente. Sistemul medical a construit mii de formulare și proceduri pentru a se acoperi birocratic, iar doctorii sunt sanctionați pentru că după operații istovitoare nu au completat, cu mâna lor, la timp, zeci de pagini și rapoarte, în loc să stea cu pacienții mai mult. Construim spitale din ce în ce mai mari care arată ca niște uriașe abatoare în loc să fie locuri unde oamenii ar trebui să se vindece, să se uite, căutând un pic de speranță în ochii medicului sau să simtă mâna caldă a asistentei care îi tamponează fruntea. Aducem în sistemul medical, mai ales la conducere, orice altceva decât medici practicanți, maximum pot ajunge acolo politrucii care au trecut și pe la medicină, dar nu au ajuns să profeseze. Este clar că nu pentru partidul care câștigă alegerile sau pentru coaliția de guvernare ar trebui să fie făcută alegerea ministrului și a echipei, ci din perspectiva oamenilor bolnavi.

Poate că nu putem face foarte mult pentru afaceri și zona privată. Ne-a intrat în cap că statul este un prost administrator și un hot care omoară afacerile prin taxe și impozite, dar măcar să ne uităm cum am putea să nu le ucidem afacerile celor care cutează să facă business în țara noastră. Pentru că asta se întâmplă de multe ori si nu doar prin taxe mari, ci și prin modificarea  frecventă a regulilor. O soluție este să sprijini acolo unde poate avea efect bun, dar mai ales statul trebuie să vegheze ca să existe o competiție cât de cât corectă. Ar trebui să ne uităm mai precis ce este corupție și ce nu, să ne concentrăm pe asigurarea că statul recuperează pierderile de la cei vinovați. 
Când facem politică din anticorupție pericolul este mai mare, iar efectul, din perspectiva motivării antreprenorilor, este devastator. Trebuie sa vedem cum îi putem apăra pe antreprenorii cei mici, cei care produc cea mai mare parte a avuției și care sunt în cea mai fragilă situație. Ei își riscă totul, iau credite și rămân fara case, sunt defavorizați de forta de influență a marilor corporații și de presiunea pe care acestea o fac la Guverne sau Parlament.

Dar mai ales ar trebui să ne ocupăm de sărăcie, dar nu cu prezentări meșteșugite și power-pointuri luminoase și colorate. Sărăcia este urâtă, de aceea cei mai mulți dintre oameni îi urăsc pe cei săraci, dar își aduc aminte, cu duioșie, de ei, doar în campanie, dar nici atunci nu le vizitează casele sau cartierele. Politicienii nu fac băi de mulțime în locuri unde este mizerie, ci în zone curate și septice. Sărăcia strică bilanțurile și statisticile, iar tema în sine este ocolită de moderatorii care se concentrează pe alte subiecte. Săracii sunt delincvenți într-o măsură mai mare, dar asta nu este totul, ei ne costă o grămadă de bani. Sigur, o parte din gramada de bani merge pe mecanismele birocratice de administrare a sărăciei. Încerați să vă imaginați că sunteti săraci, că trebuie sa trăiți cu salariul minim pe economie. Nu-i așa că nici măcar nu vă puteți pune în locul acelor oameni? Unii sunt săraci și dacă au loc de muncă și se chinuie să își asigure un trai mai bun chiar cu ore suplimentare. În România, 1 din 3 angajați, adică peste 1,5 milioane sunt în această situație, iar unii vociferează că a crescut prea repede salariului minim, adică 1250 lei, sub  300 de euro. Dar cea mai bună explicație pentru a bloca salariul minim la cote joase este că obligăm și mediul privat să crească salariile și am putea pierde investitorii străini. Nu este asta o mare ticăloșie? După datele Insttutlui Național de Statistică, 8,5 milioane de români trăiesc cu puțin peste o sută de euro pe lună, iar cei mai bogați 20% dintre români au realizat venituri de 8  ori mai mari decât cei mai săraci 20%. În plus, doar 2% dintre copiii din mediul rural ajung la facultate și doar 24% din elevii de la sate termină un liceu.

Un alt aspect important: gândiți-vă la faptul că, pentru cea mai mare parte dintre români, cea mai sigură moștenire este sărăcia. Familia este cea care atât le-a putut lăsa pentru viitor, iar de familie ne ocupăm foarte rar, politicile sociale savante se ocupă mai mult de indivizi. Însă familiele sunt o mare problemă, ele crează cele mai multe cheltuieli dacă le privim cu atenție. Un cercetător a demonstrat, la un moment dat, că dacă vom corela costurile pentru șomaj, violență, droguri, delincvenți, vom găsi că 120.000 de familii din Marea Brirtanie creează un cost total de 9 miliarde de lire sterline, adica undeva în jur de 75.000 de euro pe familie. Dacă am coborî analiza și asistența și am analiza integrat familia cu probleme, sigur costurile ar fi mai mici și efectul mult mai puternic. Am putea ajuta familiile să nu ajungă în disoluție și ar putea fi ajutați la probleme care par a fi individuale, dar creează un mare cost social, dar se și potențează una pe alta încât este foarte greu de rezolvat situațiile prin stipendii sau prin legi votate în Parlamente. Dar mai trebuie să știm un lucru: mizeria și sărăcia nu acționează după calendare politice sau electorale, este o presiune continuă și ucigătoare, de la o zi la alta, amplifică drame și distrug țesutul social al comunității naționale. Sunteți datori celor amărâți măcar pentru următorul motiv: mașina politicii merge cu benzina plătită de săracii lumii noastre.

Și mai este un lucru pe care politica noastră îl uită sau doar se preface. Cred totuși că politicienii nu-și dau seama de asta, nu mai pot simți acest subiect, mă refer la inegalitate. Este prezentă peste tot în lume, la noi la fel, cei bogați devin tot mai bogați, iar numărul săracilor crește. Inegalitatea este o boală socială și este greu de tratat, dar nu putem să ne uităm pasivi la ea. Un copil care se naște într-o familie de romi are cele mai mari șanse să devină delincvent, iar unul dintr-o familie de țărani, cel mai probabil nu va face studii superiore și va pleca în străinatate sau va deveni lucrător cu venit mic undeva la oraș. Cu mare probabilitate, copiii avocaților vor deveni avocați, iar cei ai medicilor vor termina medicina. Acest ucru nu se întâmplă pentru că ei sunt mai destepți, ci pentru că au condiii, au meditatori și un nivel de aspirație diferit, adică ceva ce astăzi sociologii au început să numească meritocrație ereditară. Copiii muncitorilor săraci au tentația de a câștiga cât mai repede un salariu și atunci părăsesc școala devreme, deseori pentru a nu mai fi o povară pentru familie. Dacă ne-am gândi să organizăm campusuri școlare la țaraă, cu meditatori și laboratoare, cu burse pentru copii de la țară și apoi am sprijini un program de credite pentru ca să poata face medicina, atunci acești copii deveniți doctori, ar trebui să-și plătească creditul și nu ar pleca atât de repede în străinătate, având și un nivel de aspirație care ar fi deja satisfăcut.

Veniturile pe care le aduce capitalul sunt incomparabil mai mari decât cele pe care le aduce munca.  Cu siguranță că nu o să scăpăm lumea de inegalitate socială, dar trebuie măcar să credem în posibilitatea de a ajuta să crească egalitatea de șanse. Uneori se pot face lucruri mici care aduc, la nivelul societății efecte mari.
Resetarea sistemului trebuie făcută într-o zi și se poate face prin schimbări de genul celor de care am vorbit aici, doar ca exemple, ca spirit conducător, nu platformă sau program. Dar cine poate să facă asemenea schimbări? Nimeni, dacă ne referim la un singur om. Noi, dacă este să raspundem cinstit. Este nevoie de mulți oameni, de echipe întregi, de mobilizare și de un spirit și un curaj al schimbării. Sistemul politic se autogenerează dacă nu este zguduit din când în cand. Întotdeauna o mână de oameni cu familiile lor și cu resursele pe care pun mâna vor căuta să închidă ușile salonului puterii, pe dinlăuntru, după ce ei au intrat. Vor centraliza puterea și vor încerca să convingă de faptul că orice schimare ar fi un mare pericol pentru societate. Mai nou, grupurile politice de la noi se ascund după vedete, numai să nu accepte o schimbare reală a partidelor. În alegerile din toamna 2016 miza nici măcar nu mai este cea a selectării unui legislativ serios, pe bază de proiecte, ci mai mult o modalitate de a legitima un prim ministru. Da, în mare măsură, partidele au devenit niște mulțimi de adulatori care așteaptă totul de la lideri, iar atunci cand liderul nu poate să-i ducă la prada politică este eliminat cu cea mai mare viteză. Dar, chiar în varful oricărei crize, niciun partid nu poate accepta existența în interior a unui ledearship alternativ.

Atunci de la cine să așteptăm schimbarea? Se poate face resetarea aceasta? Cine o poate face? Cu siguranță, de unul singur nimeni nu poate face asta. Dar o pot face mai mulți, echipe, sau un grup din ce în ce mai mare de oameni care au curajul să spere și să iasă din inerție. După Colectiv, preferăm să ne încălzim la certitudinea că suntem neputincioși, bolnavi iremediabili, nemernici, că nu putem face nimic, în locul încercării de a curma toate acestea într-o zi. Dăm prioritate unei certitudini dureroase, în loc să încercăm să ieșim din acest destin, preferăm o ticăloșie de grup unei încercări de eliberare. Preferăm o securitate fără de speranță, unei insecurități care ne-ar da șanse la un alt viitor. Chiar dacă am vrea, nu putem demisiona din responsabilitățile pe care le avem față de România. Și nici nu trebuie să acceptăm populismul cinic al celor care simulează apropierea de popor și afișează simplitatea unei proximități jucate cu oamenii simpli.

Dar pentru viitor trebuie să înțelegem că minunile lumii nu mai sunt cele cu care ne chinuie profesorii de la orele de istorie, ci dimensiuni ale societății, deopotrivă caracteristici sociale, dar si oglindiri în psihologiile individuale, dimensiuni ale societății viitorului: viteza, flexibilitatea și adaptarea, concurența și căutarea performanței, eficiența sau transparența.

Nouă ne lipsesc în mare măsură o mare parte dintre aceste caracteristici și fiecare proiect pe care-l facem îți consumă toată energia în lansarea lui. Când se inaugurează un proiect totul este lăsat baltă, parcă așteptam să vedem dacă se descurcă în mod natural sau mecanic, sau cum moare. Așteptăm mereu să facem proiecte când vom avea liniștea necesară, dar lumea aceasta a liniștii nu există și nici nu știu dacă a existat vreodată. Trebuie să învățăm să lucrăm împreună, ca indivizi ne simțim tot mai singuri în fața lumii. Individul singur simte că nu poate să înfrunte riscurile multiplicate ți aici apare nevoie de asociere, de luptă comună. Dar pentru asta este necesară renunțarea la cinism și la sloganele care ne-au fost repetate până ce le confundăm cu proriile noastre gânduri. A schimba logica întregului sistem înseamnă că ar trebui sa înceapă să ne pese cine ne conduce, dar și să ne gândim serios la nevoile noastre și cum pot fi ele transpuse în proiecte. Răul cel mare este nepăsarea față de ceilalți, față de destinul comun și așteptarea ca lucrurile să se întâmple fără de acțiune din partea noastra. Să-i ajutăm pe cei care editează sau scriu cărti și pe cei care îi învață pe copiii nostri. Ei sunt îngerii lumii noastre și dacă își fac bine treaba chiar ne pot salva. Nu vă mai înghesuiți la cursuri motivaționale și alte porcării menite să vă programeze mental. Mai multă motivație decât frica părintilor pentru viitorul copiilor lor într-o țară care pare normală, dar nu este, unde se poate găsi? Nu trebuie așteptate alegerile pentru a ne gândi la schimare, de regulă, după alegeri nu se împlinește decât visul de moment, acela de a câștiga omul nostru împotriva omului lor. Generațiile care nu încearcă să schimbe ceva vor fi niște generații învinse, vor rămâne să aștepte să le cadă din cer cadouri în timp ce cântă triști ”vrem o țară ca afară”. Există ceva ce rămâne chiar și după moartea speranței: indignarea și simțirea, încă ne doare drama de la Colectiv și alte drame, iar dacă ne doare însemnă că suntem vii și dacă suntem vii înseamnă că mai putem să ne luptăm. Cea mai mare tragedie este atunci când nu înțelegem nimic din dramele noastre.

Mai trebuie să reînvățăm să trăim împreună, chiar dacă nu este simplu să-i accepți pe ceilalți, învățând astfel diferența, dar și faptul că fiecare este unic și deci poate fi fascinantă această cunoaștere. Când te asociezi cu alții poate dispărea sentimentul neputinței, acela care te face să crezi că nu ai niciun mijloc pentru a schimba lumea, de unde și pierderea de sens a angajamentului social. Nu ar trebui să ne bulverseze nici pierderea de sens a datoriei pentru că ea este doar un efect pervers al neîncrederii în viitor și a lipsei de proiect colectiv. 
Politically incorrect, această atitudine poate fi o cale de început. Cel mai anchilozat sistem, cel al Americii, a fost dat peste cap într-o noapte nebună. Dincolo de personajul care a câștigat, strategia a fost destul de simplă: haideți să spunem acestor oameni adevărul. Cu cuvintele lor, cu imaginile lor prapăstioase sau cu simplitatea raționamentelor celor mulți. Prea mult se fardează politica, de prea mult timp se creează o realitate de laborator. Oamenilor li se spune peste tot sa aibă ciocul mic și sunt impinși spre o majoritate tăcută. Mereu se spune și la noi acest lucru, până și extremiștii noștri caută să fie politic corecți. Oamenilor li se spune ce să gândească, cum să vorbească despre temele vieții lor și, mai ales, că trebuie să creadă orbește în partide sau ideologii, chiar dacă unele sunt moarte de mult. Oamenii vor să se întâlnească cu imaginile lumii lor, cu cuvintele pe care ei le rostesc despre lume, vor să vadă că politicienii sunt preocupați de spaimele și de visele lor, sunt tot mai puțin dispuși să accepte expresii și imagini prefabricate.

Dar, de cele mai multe ori, coborârea la oameni este un delict, este politically incorrect. Da, atitudinea politically incorrect poate fi o soluție, o prima etapă  pentru resetarea sistemului.

România invizibilă pentru străini sau cea care este patria noastră invizibilă, de care ne este uneori rușine, poate ieși la suprafață într-o societate posibilă, din cioburile unui vis pe care îl purtăm cu toții în suflet, dincolo de nivel de cultură, de bogăție sau pasiuni politice. Trebuie doar un strop de solidaritate, un pic de curaj și o minimă încredere în forța nostră colectivă. Dacă nu vom reuși asta, vom vedea încă 100 de ani că dincolo și dincoace de Colectiv, înainte și după Revoluția din 1989, se va întinde aceeași mare neputință, ticăloșie si mizerie umană.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Tendinţe sociale şi progresul discutabil

  De regulă, când vorbim despre tendinţe sociale, ne referim la mişcări de profunzime prin care căutăm să anticipăm evoluţii viit...