01 aprilie, 2012

Fascinația trădării politice

(cu aplicație la un popor balcanic)


Din momentul în care am intrat pe una dintre ușile politicului, am fost șocat de principalul criteriu al integrării și al acceptării: loialitatea. Nici curajul, nici experiența și, Doamne ferește!, nici expertiza nu sunt valorizate în partide precum loialitatea - pentru lider, am uitat să precizez. Când cineva apare într-un partid este etichetat ca „omul lui cutare”, altfel nu are drept de cetățenie politică. Când un lider este în dizgrație, odată cu el intră în dizgrație o întreagă gașcă de loiali. Evident, cu o excepție, ca la noi, dacă nu cumva oamenii lui îl trădează la momentul oportun. De cele mai multe ori se întâmplă trădarea de rigoare, căci noi „iubim trădarea, dar îi urâm pe trădători”. Pe vremea lui Nene Iancu poate mai existau ceva prințipuri, acum parcă este invers: urâm trădarea, dar îi iubim pe trădători. Căci există trădători buni și trădători răi, buni sunt cei care trădează adversarul, răi și imorali sunt cei care ne trădează pe noi.

La prima vedere este un nonsens, deoarece loialitatea fiind principiul de bază, trădarea ar trebui să fie reversul, principiul diavolului, imoralitatea și antivaloarea. Dar nici pe departe, fascinația pentru trădare unește ca un fir roșu pentru întreaga noastră clasă politică. O istorie a trădărilor politice după 1989 ar fi mai tare decât istoria marilor cuceriri democratice din această perioadă.

Am putea să ne uitam departe în istorie și nu ne-am sătura să găsim cazuri, există o carte interesantă despre asta în două volume, dar nu din perspectivă istorică sau morală vreau să discut acestă problemă în rândurile care urmează, ci dintr-o perspectivă pragmatistă, socio-utilitaristă și politică. Care ar fi rațiunile pentru care trădarea reprezintă o fascinație și o practică de bază, deoarece nu este interzisă prin lege (sub forma migrației de la un partid la altul) chiar dacă toată lumea se bate în piept că vrea să terminăm odată cu navetiștii din politică.

La două luni până la alegerile locale și nu departe de cele generale asistăm la deschiderea sezonului oficial de transferuri politice. Evident, beneficiar este cel care în sondaje se vede că are șanse mai mari ca niciodată a ieși învingător, adică opoziția. Trecerea lui Frunzăverde cu o oaste de primari cinștiti și corecți la viitoarea putere l-a transformat pe acesta într-un erou, un deschizător de drumuri, un vizionar și un relaționist de nivel mondial. Probabil că fondatorul PDL are calități, dar este interesant cum de nu i-au fost descoperite decât acum, atunci când a făcut ceva ce morala (scuze, pentru cei care nu suportă cuvântul acesta sau cel de reformă) interzice. Dar nu despre Frunzăverde vreau să vorbesc și nici despre posibile valențe strategice ale trecerii lui la PNL, nu la USL-ul conjunctural, ci încerc o analiză a semnificațiilor fascinației pentru migrație politică în ultimii douăzeci de ani, mai ales că anul acesta am asistat chiar la o timidă încercare de teoretizare a acestui lucru, un deputat explicând că este moral sa treci de la putere în opoziție, dar de la opoziție spre putere nu este deloc corect și moral.

Așa o fi, pare un gest mai puțin interesat, deși el se referă la următorii patru ani de prezență la cazanul cu fasole și ciolan, însă dacă am analiza chiar și această judecată ar trebui să discutăm și despre cei care au votat personajul ca parte a unui partid, despre dorințele lor de atunci când l-au votat. O posibilă întrebare este dacă politicianul este proprietarul absolut al voturilor sau el doar este mandatat de oameni să le reprezinte niste interese etc. etc.

 Totuși, de ce este atat de frecventă practica aceasta a migrației, mai ales în anii electorali și de ce pozițiile partidelor, dar și a unor lideri, se schimbă atât de repede, în funcție de care parte a migrației se află (ca să folosesc o sintagmă potrivită aici, dar vulgară când se referă la altceva)?


1.     Indiferența ideologică și lipsa culturii politice. Partidele din România au încă o foarte slabă poziționare în raport cu valorile politice. Ele sunt vehicule, niște gondole care folosesc o cale mai scurtă pentru a junge la resursele puterii. Uneori gondolele se vopsesc portocaliu (ca și cea din Valea Jiului), dar se pot vopsi și revopsi în toate felurile, în funcție de anotimpul politic. Nici electoratul nu este structurat după acest principiu, deoarece nu l-a forțat nimeni să facă asta. Este și mai ușor pentru manevrabilitatea politicilor, exemplul fostului PD este relevant: într-o zi a devenit partid de dreapta, pentru că PSD se întărise pe stânga, iar electoratul a mers după el și nimeni nu a făcut scandal. Doar poate niște analiști mai gureși.

2.     Celula de bază a politicii nu este partidul. Personalizarea politicii este marele păcat, dar și principalul criteriu de coagulare politică. Baronul local a fost incriminat, dar el corespunde cel mai bine modernității (sâc) noastre politice. El este omul-orchestră, este cel care pleacă cu liota de primari și electori după el. Are capital politic major, la propriu și la figurat; este, până la urmă, unitatea fundamentală a coagulării politice. El, Baronul, nu partidul politic, este celula de bază a politicii. El, Baronul, nu este doar local, baronii sunt la fel și la centru, doar că baronii de la centru sunt dependenți de cei locali. Baronii centrali se întâmplă câteodată să-și ia jucăriile (adică baronașii locali) și să se mute la alte partide. Mai puțin acum, e adevărat, căci prin uninominalul de la consiliile județene, baronii locali au câștigat putere adevărată și poate să li se rupă de baronii de la București. Propun să nu mai vorbim peiorativ despre baronii locali, ei sunt deja fundamentali pentru politică, mai activi, mai bogați și mai tari decât partidele. Dacă partidele nu mai țin la profilul lor sau la ideologii, am putea să le desființăm, sau să rămână doar la centru, iar în teritoriu să acceptăm cetățenia politică pentru clanuri sau familii. Unii și-au făcut deja blazon, poate fi semn electoral, alții au deja supranume; să luptăm pentru a-i transforma în instituții transparente și democratice, așa cum făceam în trecut cu partidele.

3.     Baronul poate fi un element de identificare locală. Centralizarea excesivă a partidelor face ca doar baronul să se poată opune centrului. Uitați-vă cu câtă ușurință se anulează o întreagă filială a unor partide când este adus un baron local prin transfer, la toate partidele în ultimii 20 de ani. Oameni care s-au luptat cum au putut ei cu gigantul de la partidul advers, care l-au acuzat pe acesta că este corupt, hoț, huligan etc. acum sunt obligați sa recunoască că au spus prostii ani de zile, că aceasta este șeful lor firesc, cel mai cinstit și cel mai frumos. Dacă filiala locală a oricărui partid nu a ajuns la putere de mult timp și nu și-a tras vreun baron local, atunci ea este o victimă sigură. Deci, cine nu are baroni să-și fabrice cât mai repede! Vorbesc serios

4.     Diluare totală și ghiveci politic. O istorie a partidelor la nivel local ar părea un nonsens. Pe termen lung, efectele sunt distrugătoare pentru partidele noastre datorită migrației permanente. Nu se poate naște o istorie sau o tradiție. Dacă am face o istorie a partidelor la nivel județean, ar fi greu de înțeles, pentru că mișcarea între ele în peste două treimi dintre filiale a fost ca o miscare browniană ale cărei principii sau reguli nu ai cum să le explici. Uneori, mișcarea era generată de certurile dintre oameni, când se apropia osul puterii, iar alteori unii mergeau la București să-și cumpere funcțiile ca la Stambul; alteori, filialele erau desființate pe principii de transferuri de la alte partide. Faceți un exercițiu de imaginație cu filialele partidelor din București sau din alt oraș mare și o să vedeți mai bine haosul, degringolada și lipsa de programe, dar și ascensiunea unor personaje dubioase. Acum înțeleg de ce PSD acceptă orice filialelor locale, inclusiv să nu plătească cotizațiile la centru, dar un singur lucru era sfânt: sediile partidelor se achiziționează cu banii din teritoriu, dar proprietar este doar partidul de la București. Într-adevăr, raționamentul este corect, sediul poate să fie singurul element de continuitate și de identitate politică.

5.     Dispariția romantismului sau a militantismului. După minunatul vot uninominal, original românesc, versiunea Hrebenciuc - Dan Radu Rușanu, selecția în partide are un singur criteriu: poți plăti campania și dările pentru centru. Fenomenul Boldea este reprezentativ, dar arată doar vârful aisbergului, deoarece este doar rezultatul unui incident, nu este un scandal determinat de vreo strategie de asanare a clasei politice. Boldea îndeplinea două criterii importante pentru a fi ales: banii și tinerețea. Vine cu bani, nu vrea să fie șef, deoarece are bani destui, parlamentar îi ajunge pentru imunitate. În plus, cu Boldea arătăm ce mult se schimbă partidul de guvernământ, ce oameni tineri promovează. Un profesor universitar nu are ce căuta în partide, mulți ajung universitari doar după ce au ajuns în Parlament și și-au terminat facultatea la ecologiști sau la Herculane. De unde să aducă bani pentru campanie amărâtul de profesor? Aduce el profesorii universitari la vot cu dubele, cum o poate face țiganul care vinde flori în centru sau șeful de la cimitire. Nici studenții nu sunt importanți, decât în campanie, la lipit afișe sau când vin șefii mari de la București, pentru ca să facă tunelul de flori de la intrare sau pentru ca fetele să-i danseze la discoteca de după pe șefii transpirați de la București.

6.     Campania de racolare a adversarilor este și un ritual.Racolarea este un ritual de răzbunare și de umilire a adversarului, ca violul în războaie. Violul femeilor inamice sau al bărbaților inamici (în primăverile arabe recente) are rolul de luare în posesie simbolică a lucrurilor intime. Este deposedarea adversarului de tot ce are, semnul ultim al umilinței. În ultimul război din fosta Iugoslavie s-au raportat peste 40.000 de cazuri de viol, iar semnificația este distrugerea purității, rasei, religiei, națiunii. În cazul nostru, distrugerea purității politice, a valorilor, a ceea ce aveau mai sfânt. Reacția emoțională a Președintelui PDL la plecarea lui Frunzăverde este relevantă: a vorbit despre sufletul de pedelist, despre casa părintească care nu se vinde. E adevărat ce spune Boc, partidul este pentru foarte mulți Mama sau Tata, principiu genitor; dacă partidul nu era, ei nu reprezentau nimic în această lume. Când unul din pionii principali dezertează în tabăra adversă, apare o frenezie greu de descris, o bucurie a victoriei și un optimism ca și cum o minune s-ar fi întamplat. Un prieten afectat de asta mi-a spus: Dacă Dumnezeu ne ajută și mai extragem un barosan, se dărâmă totul la ei și fug toți la noi. Nu știu dacă se referea la alegători sau la pedeliști cu status de conducător, dar sunt sigur că nu ar fi știut să-mi răspundă la întrebarea: Bine, și ce facem cu ei dacă vin toți? Sau altfel, Unde îi îngropăm?, cum spunea olteanul din bancul în care Oltenia declară război Chinei.

7.     Iluzia forței. Rezultatul pozitiv al dezertărilor și al trădărilor este că dă trupelor înainte de alegeri iluzia forței. Încrederea politică este un animal tare fricos și se clatină la cele mai mici adieri de vânt. Opoziția din acest moment are nevoie de injecții adrenalinice, mai ales că sunt ținuți pe tușă de multă vreme și încă Băsescu le promite că vor rămâne asa, indiferent de performanțele electorale. Nu este vorba în totalitate de o iluzie, uneori prin tradări se aduc multe voturi. Sigur, nu chiar atâtea câte se promit și se speră. Îmi aduc aminte că Octav Cosmâncă, în 2004, ajunsese la performanța de a aduce la PSD aproape 80% dintre primarii din România, însă doar vreo treizeci și ceva au câștigat dintre ei, iar aportul cel mai mare l-au adus tot vechii primari ai PSD, nu achizițiile din piața politică.

8.     Trădarea este rațiune și explicație și poate fi folosită și pe post de bâtă în partide, mai ales atunci când cineva vorbește despre modernizare sau schimbarea unor principii de asociere într-un partid. Este bună pentru a o folosi ca bâtă împotriva celor care nu sunt de acord cu splendida unanimitate internă. Cineva te-a pus să scrii aceste lucruri, lasa-mă tu cu gândirea liberă, nu înțelegem prea bine ce spui, în aparență chiar ai dreptate, dar sigur este folositor dușmanului politic. Noi suntem solidari în circularitatea credinței noastre, aceasta este regula, adică, pe măsură ce nu mai înțelegem de ce stăm în opoziție de aproape un deceniu, făcând aceleași lucruri și având așteptări diferite de fiecare dată, credem cu tot mai multă tărie că altcineva este vinovat de asta, nu noi. Altcineva este cel care nu are fix această explicație cu noi și este cel mai bun pentru a fi țap ispășitor.



Mărturisire finală. Recunosc că nu-mi plac foarte mult cei care navetează între partide, cu excepția celor care, eventual, au fost dați afară și astfel li s-a redat libertatea pierdută prin afiliere. Dar nici în acest caz nu prea sunt de acord cu reafilierea, chiar dacă recăsătoriile sunt la modă, mai ales în viața politică. Declar că nu m-a pus nimeni să scriu acest articol și nici nu vreau să influențez pe nimeni cu aceste gânduri ale mele despre trădarea politică și fascinația pentru ea. Înțeleg ce îmi spune mereu un prieten mai tânăr, dar lider cu autoritate: ce vrei tu este o tâmpenie, nu vezi că lumea politică este o cloacă de șmenari și bagaboante?! Eu nu cred că nu este chiar așa, cred că trebuie să facem ceva în fiecare clipă ca să scoatem mirosurile pestilențiale și javrele, indiferent de vârsta lor - să mă scuze seniorii pentru greșelile mele din trecut; știu și că scopul acesta ar putea scuza o serie de mijloace (dar nu pe toate!). Dacă se va dovedi în istorie că trădarea este cu adevărat o metodă foarte bună, atunci am putea ajunge la stabilitatea politică maximă, adică la cea în care nu mai intră nimeni în sistemul politic, toți se mută de la un partid la altul pentru a face majoritatea la momentul oportun, în interesul electoratului celui suveran, bineînțeles. Dacă tot istoria va dovedi că trădarea a ajutat la alungarea dictatorilor și la aducerea dreptății pe aceste meleaguri încercate de sărăcie și disperare, atunci voi fi de acord să îmi pun cenușă în cap, să scriu o odă trădătorilor aceștia care au adus efortul lor imoral alături de lupta noastră eroică, iar soarele victoriei ne zâmbește acum tuturor, democratic și egal.
Sigur, o sa vă par „viclean”, cum bine a zis Domnul Președinte, dar nu o să mă abțin să nu vă propun să-i preamărim pe trădători, să le dăm ibovnice, vin și decorații, apoi, în prima dimineață a Noului Ev, să le tăiem capul, ca o dovadă că nu am uitat chiar tot ce știm din istorie.

2 comentarii:

  1. de retinut solutia din ultimul paragraf :))

    RăspundețiȘtergere
  2. O analiza impecabila, dupa mine, dar lasa la o parte problema cea mai grava: cum facem sa aducem si noi, in sfirsit, stilul politic de la noi la nivelul celui din lumea mai civilizata? Stiu, nici acolo nu e numai lapte si miere. Am fost, am vazut. Dar aici... aici sintem cu o suta, doua, de ani in urma, in epoca clanurilor. Evoluam si noi? Cum?

    RăspundețiȘtergere