România care nu mai ştie spune NU

În aceste zile, cu o acoperire mediatică europeană, ţiganii români sunt luaţi în grupuri şi expulzati în Romania. Luaţi pe sus de poliţie, li se bagă 300 de euro în buzunar şi presa este anunţată că sunt repatrieri voluntare. Acestea sunt faptele, dar în acest text nu vreau să vorbesc despre condiţia romilor în Europa. Se discută mult, iar dezbaterile sunt pline de recomandări pentru alţii, dar lipsite de soluţii.
Reportajele savuroase ne aduc interviuri cu ţigani care pronunţă în toate felurile S’il vous plait , monsieur. Se caută lucruri de culoare în reportaje deştepte însoţite de constatarea înţeleaptă a reporterilor: se vor întoarce oricum în Franţa. Se vorbeşte foarte mult, presa internaţională este plină de lamentaţii sau analize. Unele subiective, unele serioare, mai obiective sau mai ideologizate. Vedem poze din unghiuri alese cu ochi de antropolog. Figura femeilor sau chipurile de bătrâni uscaţi sau copiii murdari sunt folosite persuasiv pentru a emoţiona, a da culoare şi autenticitate. O demagogie perfectă, după ultime reguli ale retoricii şi semioticii multimedia.

Ce lipseşte însă din tot acest spectacol mediatic este atitudinea corectă faţă de romi, dar mai ales exprimarea ei publică. Se colorează drama unor oameni (dacă sunteţi de acord cu faptul că sunt şi ei oameni), a unor cetăţeni europeni. Ţiganii români sunt expulzaţi de pe teritoriul ţării care are capitală oraşul lumină. Sunt luaţi de poliţie cu sutele, îmbarcaţi în dube ca infractorii şi trimişi pachet în România. Cetăţenia europeană este doar o glumă? Aşa ar putea întreba nebunul regelui, dacă ar mai fi rege şi nebuni liberi şi lucizi. Dar libera circulaţie a persoanelor ? Era programată, de la început, să acţioneze selectiv?

Nu discutăm aici despre infracţionalitatea romilor. Orice stat este dator să exercite violenţa legitimă împotriva celor care produc disturbarea ordinii sale. Nici Franţa nu stă cu mâinile în sân atunci când este vorba de infracţiuni. In cazul ţiganilor este însă vorba de actiune organizată împotriva unor comunităţi etnice.
Expulzările în masă, pe criterii etnice, nu pot fi înţelese decât ca elemente ale politici rasiste, instituţionalizate deja. Dar nimeni nu vede, toţi se uită în altă parte. Cineva de la Consiliul Europei protestează de formă şi îl critică blând pe Sarkozy, dar se vede de la o poştă că este doar o simulare. În Franţa sunt multi jurnalişti sau sociologi care fac scandal, dar nu pot influenţa deciziile pe care le ia Presedintele şi Guvernul francez. Dar nu de la străini mă aştept să vină efortul de a ne apăra drepturile ţiganilor români. Şi când mă refer la drepturi nu mă gandesc la egalitatea în drepturi, ci mă gândesc doar la câteva drepturi minime, legate de respectul condiţiei lor de oameni. In ultima vreme, în sistemul de ideologii legate de libertatea si autonomia individuală sau protecţia mediului asistăm la instituţionalizarea drepturilor pentru homosexuali sau alte tipuri de minorităţi, pentru plante sau animale aflate pe cale de dispatiţie. O paradigmă a victimelor este stăpâna politicilor publice, victimologia a devenit o regină demersului de optimizare socială sau politică. Excluşii sociali, imigranţii, şomerii, tinerii sau femeile sunt obiectele unui limbaj al căutării de soluţii salvatoare. Recent, a apărut conceptul de invizibilitate socială, referitor la categorii de oameni care sunt opriţi sau nu au resurse de participare la viaţa publică. Splendide dezvoltări conceptuale, dar romii sunt mereu uitaţi atunci când se caută soluţii şi strategii de politici publice. Poate că este şi vina lor, într-o anumită măsură, dar este vina noastră, a tuturor, pentru dublu discurs si duble standarde.

In faţa deportării masive a comunităţilor de romi nu mă astept ca să reacţioneze ţările occidentale, m-am asteptat ca recţia să vină de la noi. Nu mă asteptam să văd atâta laşitate şi atâta dezinteres în faţa dramei unora din semenii nostri. În presa franceză se face din cand în cand revista presei române privind subiectul expulzarile de romi, dar se constată că doar jurnaliştii mai carâie câte ceva, în rest nimeni nu prostestează. Se publică aceste analize aproape zilenic pentru a arăta opiniei publice franceze că noi suntem de acord şi că nu ar trebui să se inflamemeze ei, societatea civilă din Franţa, în legătură cu un subiect care, în fond, nu-i priveşte.

Romii nu sunt pe placul nostru. Sunt refractari la educaţie şi civilizaţie, ne fac un deserviciu de imagine. Sunt o problemă pentru România, acum şi pentru Europa, dar ei trăiesc o tragedie. In ce constă tragedia? In primul rând, lipsa unei elite care să-i ajute să se debaraseze de nomadism şi contracultură. O elită care nu îşi face datoria. O să îmi aduc aminte toată viaţa un episod din cariera mea de ministru în Guvernul României, singurul moment în care mi-am pierdut cumpătul şi mi-a venit să reacţionez de o manieră primitivă. Lucram alături de o echipă de specilişti tineri, romi în majoritate, la Strategia natională pentru îmbunătăţirea situaţiei romilor, făcusem ceva progrese, începusem să lucram mai ales pe dimensiunea socială şi educatională, începusem programele de cuplare la curent apă şi canalizare a unor comunităţi exclusiv rome şi eram mereu sabotat de cativa lideri ai unor organizatii, oameni cunoscuti pentru că se prefăceau că luptă pentru drepturile omului. I-am adunat la mine în birou pentru ca să mediez, să negociez un acord între ei, lucru imposibil, după cum am văzut mai apoi. Se certau pentru banii virtuali care vor veni din programe, dar singurul punct de consens între ei era următorul, pe care unul dintre ei mi l-a spus răspicat: eu nu am ce să caut în programe de îmbunatăţire a situaţiei romilor pentru că romii dacă se deşteaptă nu mai pot fi controlati, dacă sunt in mizerie este mai bine, ei bulibaşii îi vor duce la vot. Prinzând curaj altul mi-a spus că dacă vreau să fac ceva pentru ei ar fi mai bine să vorbesc cu Premierul si Preşedintele pentru ca să-l scoata de la bulău pe Fane Spoitoru, el este liderul şi de el le este frică, cu el liber ei po fi ţinuti sub ascultare. M-am albit la faţă, după spusele unui consilier, am dat cu pumnul în masă şi i-am dat afară, dar eram departe să mă comport ca şi în bufetul din Runcu Salvei. Am uitat în acel moment de condiţia mea de ministru, de diplomaţie şi de toate, am vrut să le sparg figurile acelor ticăloşi care nu erau de acord ca să începem să le cumpărăm încaltaminte si ghiozdane copiilor romi, acelor bezmetici care vroiau sa ia in continuare impozit pe prostie şi sărăcia bieţilor ţigani. Pentru că saracia si analfabetismul etniei lor era, pentru ei, o importantă resursă pe care o exploatau în modul cel mai veros.
Nu vreau să absolutizez, am găsit şi tineri serioşi in ONG-uri sau in Partida romilor, în multe cazuri deputatul Nicolae Păun a fost un partener bun pentru proiecte legate de situaţia socială a romilor, dar aceştia reprezintă foarte puţin faţă de nevoia de organizare a acestei etnii.

Dar acum, în august 2010, chiar nu mai avem nici o resursă de împotrivire la o acţiune care sfidează regulile umanităţii şi cele ale generoasei Uniuni Europene. Adică nimeni chiar nu se opune deportării, expulzării ţiganilor. Aici nu este vorba de delincvenţă, ea este pedepsită peste tot şi nimeni nu poate contesta asta. Dar aici este vorba de un stigmat etnic, combinat cu un stil de viaţă care nu este al nostru, al majorităţii. O ţară întreagă tace trimorată pentru că este vorba de Sarkozy şi de Franţa . Am moştenit o frică istorică şi nu suntem în stare să ne respectăm niciuna din propriile noastre simţăminte.
Prima reacţie trebuia să vină de la oficialii României. Ei sunt plăţiti să apere pe toţi cetăţenii, fără selecţie pe bază de culoare. Ministerul de externe am văzut însă că a spus că sunt repatriaţi de bună voie. Preşedintele României a primit, în interes national, de multe ori ajutorul Presedintelui Frantei şi poate îi este mai greu să protesteze, iar Premierul nu protestează din principiu. Guvernul are nevoie de votul Franţei pentru intrarea în Schengen şi putem spune că ne explicăm, deşi nu este normală, o atitudine mai light. Ce să mai spunem, postul german RTL vorbeste, ironic, despre e "stanjeneala" autoritatilor romane. Secretarul de stat pentru problemele rromilor, Valentin Mocanu, a spus o frază memorabilă despre expulzarea forţată a romilor: "Ca secretar de stat în guvernul roman nu cred aceasta...Eu nu am dreptul să cred ceva, eu trebuie să tratez lucrurile in mod oficial". Nimic de comentat, totul e clar: diplomaţie în genunchi.

Dar opozitia, mai ales cea de stânga, cea care militează pentru egalitate de şanse, echitate şi solidaritate, ea este mult mai liberă să facă gesturi politice de împotrivire. Un partid ca PSD care se afla la în ascensiune spre putere ar avea argumente să ia atitudine faţă de aceasta tragedie a romilor. Legea unui socialist francez din anul 2000 le dă dreptul nomazilor să organizeze tabere şi obligă autorităţile locale să le pună la dispozitie teren si utilităţi. Dincolo de asta, stânga politică se interesează de violarea drepturilor tuturor, dar mai cele ale minoritarilior. Stânga românească le-a dat tiganilor venit minim garantat şi alte programe. Cred, de asemenea, că problema romilor va trebui să fie pe agenda viitorului program de guvernare pe care îl va prezenta Victor Ponta. Mai cred că trebuie să abordăm situaţia romilor cu seriozitate şi nu doar în campania electorală atunci când bulibaşii vând voturile ţoi apoi îi aliniază pe ţigani şi îi duc ca pe animale la urne.

Organizatiile nonguvernamentale care sug anual zeci de milioane de euro de ce nu se revoltă? Chiar li se pare normal sau se tem că nu vor mai primi finanţări de la UE în următorii ani. Nu vi se pare o ipocrizie fara margini să protesteze doar împotriva guvernului roman, iar în rest să se prefacă adormiţi? Un rom destept, plecat acum peste mări şi tări, m-a criticat odată pentrucă mă preocupă dimensiunea socială a integrării romilor, dar, spunea el, ar trebui să ţin cont de faptul că inserţia lor in civilizaţie este în sine o violenţă la nivelul acestei comunităţi, că simplul fapt ca vreau să le dau ghiozdane, alocaţii sau curent electric este o forma de a-i considera inferiori, o formă de difenţiere care-i complexează pe bieţii romi. Bună filosofie, meşter acel demagog,

Intelectualitatea noastră care se adună in campanii electorale pe liste lungi pentru a sustine diferite lucruri sau pentru a protesta, acum unde este? De stânga sau de de dreapta, intelectualitatea unei ţări ar trebui să susţină proiecte umaniste, măcar atunci când apar derive grave de la respectarea drepturilor omului sau condiţiilor privind exercitarea drepturilor cetăţeneşti.
Unde ne sunt extremiştii naţionalişti? Unii au ajuns în Parlametul european, chiar dacă nu-i suportă pe ţigani, ar fi o bună ocazie pentru a arăta că sunt forţoşi şi au atitudine. Se vede că sunt buni doar pentru a înjura sub pseudonim sau cu ascunderea după eticheta de pamflet.

Marea dramă a romilor este faptul că sunt absolut singuri pe lume. Sunt un pretext pentru organizaţiile care fac programe, o masă de manevră pentru politicienii care le iau doar votul, o sub-clasă pentru europeni şi programele ipocrite de integrare, un motiv pentru a pune România cu genunchii pe coji de nucă atunci când trebuia să se obţină ceva de la noi.

Noi, românii, se pare că ne-am obişnuit cu sclavia de secole. Suntem o populaţie timorată care tremură de câte ori tuşeşte vreun conducător din Occident. Intotdeauna marile puteri îşi fac de cap, nu ai ce face, asta e istoria, îmi spune un prieten cu care comentez subiectul . Dictatul de la Viena a fost acceptat cu leşin de ministrul nostru de externe de atunci, am întors armele, am preferat smecheria unei atitudini ferme care ar putea genera respect sau măcar previzibilitate din partea celorlalti.
Aici nu este vorba despre ţigani, este vorba de valori şi de ataşamentul nostru la valori. Nu este vorba despre cât de delicvenţi sunt ţiganii, nici despre nesimţirea unora dintre ei, nici ce ar trebui să facă ei pentru viitorul lor. Este vorba despre noi şi modalităţile prin care ne asumăm existenţa prezentă, dar şi istoria, despre cum ne asumăm înfrângerile şi eşecurile.

Ar trebui să ne educăm copiii în spiritul libertăţii, dar ce să înveţe ei din atitudinea noastră de acum ? Frica este un sentiment normal pentru oameni, dar pentru comunităţi este dezintegrator. Se tranformă în strategii de supravieţuire prin abdicarea de la valorile umanităţii. Inchidem ochii la nedreptatea care li se face ţiganilor pentru că nici nouă nu ne sunt simpatici. Apoi nu ne pasă de pensionari pentru că suntem încă tineri, nu ne pasă de ţăranii uitaţi prin satele depopulate, pentru că suntem trăitori la oraş. Nedreptăţile încep să ni se pară normale, atâta timp cât nu ne ating pe noi, le putem boteza savant ca meritocraţie sau competiţie socială. Nu observăm că, pe zi ce trece, rămânem tot mai singuri, copaci fără pădure, cum spunea un poet. Când va veni rândul nostru să fim anulaţi , cei care ar fi putut să ne sprijine, vor fi deja legume sociale, tremurând de spaimă în propria lor cochilie.

Insensibili, fără a mai putea simţi compasiune sau solidaritate , devenim păpuşi fără de viaţă, iar celor care ne vor mâna, în viitor, ca pe turme, păpuşarilor politicii, le va fi tot mai uşor. Nu mai este mult, România este deja ţara care nu mai ştie să spună NU.


Text pentru CULTURA