26 iulie, 2010

NIMIC NU ESTE MAI IMPREVIZIBIL DECÂT TRECUTUL



Insemnări la un sondaj de opinie

Sondajele de opinie corect operate sunt uneori respinse cu violență, dar de multe ori sunt supraevaluate, rezultatele lor fiind extrapolate masiv și neglijent. Sondajele nu explică prea mult, de cele mai multe ori sunt o fotogramă a unei stări de fapt, a unei situatii sociale. Mai important insă este faptul că rezultatele lor sunt niste fotograme care surprind realitatea dintr-un anumit unghi, doar dintr-o pozitie. Uneori pe baza lor se dau verdicte prea nete, se pun sentințe sau se trag concluzii aiuritoare. Noi, sociologii, stim că procentele dintr-un sondaj pot fi, de multe ori, mai mult semnul că acolo este ceva de explicat si că avem de strabătut alte carari ale documentării sau explicației. Reconstituind prin întrebări sau răspunsuri perceptiile sau reprezentările sociale, știm însă că multe din imaginile și măsurătorile noastre sunt perisabile, influentate de contextul social sau politic de moment, de agenda publică sau de campaniile de media. Uneori, prin intrebările noastre, facem să renască imagini uitate, alteori se întâmplă să găsim perceptii mai puțin disticte, neclare, pe care doar întrebările operatorului de interviu le fac să se agrege într-o imagine coerentă.

După ce acum câteva săptamâni am pus într-un sondaj de opinie câteva întrebări legate de amintirea comunismului, a avut loc o dezbatere destul de interesanta si, cred că fără legătură, a apărut apoi și evenimentul dezhumării cadavrelor sotilor Ceausescu, actiune a familiei. Acest eveniment, puternic mediatizat, a accentuat nostalgia după trecut și oarecum va deveni un fel de catalizator pentru un proces de accentuare a criticii fata de prezent. Unii jurnaliști m-au întrebat dacă aceste evenimente legate de resuscitarea PSR si deshumarea Ceaușeștilor nu sunt cumva evenimente planificate pentru a tăia din voturile PSD. Nu cred, așa cum nu cred că nostalgia comunismului ar mai putea genera o mișcare de viitor.

Sondajul despre percepția deshumarii familiei Ceausescu. Spectacolul deshumării a fost urmărit direct sau prin intermediul știrilor de 87% dintre români. Deși doar 27% dintre români recunosc că împărtășeau un anumit dubiu față de informatia că locul inhumării este cel anunțat de autorități, adică în Cimitirul Ghencea, referindu-se la sfârșitul dictatorului, 71% spun că fostul presedinte nu merita o asemenea soartă. Peste 80% dintre români cred că sotii Ceausescu nu au avut parte de un proces corect și 68% spun că ar trebui pedepsiți cei care l-au condamnat la moarte. Referindu-se la trecut, 63% dintre subiecți declară că românii trăiau mai bine înainte de 1989, 54% considerând că ei înșiși o duceau mai bine pe vremea comunismului. 37% recunosc că vorbesc în familie despre acele vremuri in termeni pozitivi, 5% în termeni negativi si 57% spun că in discutiile despre comunism se amestecă lucrile pozitive cu cele negative. Doar 30% cred că partidele politice comuniste ar trebui interzise prin lege, 68% dintre români acceptând ideea că atnci cînd vorbim despre comunism acesta este o idee bună dar aplicată greșt de oameni. Interesant si surprinzător mi-a părut mai ales răspuns legat de situatia ipoteticăî în care ar candida Nicolae Ceausescu alături de sefii partidelor de astăzi 41% dintre subiecți recunoscând că l-ar vota. Probabil că ar intra in turul al II lea și ar câștiga, cel puțin pe hârtie. Explicația: 49% dintre români cred că Nicolae Ceausesc a fost un conducator bun, 30% unul și bun si rău și doar 15% cred că fostul dictator a fost un conducător rău. Despre”sinistra lui soție”, sintagmă steretipă din perioada revoluției, românii cred ceea ce credeau și atunci, adică 67% cred că a fost un conducător rău și doar 9% o apreciază pe soția dictatorului comunist, devenită al doilea om în stat în perioada de final pentru cariera ei politică. Poate că aceste date sunt influențate de mediatizarea deshumării si spectacolul aferent unor asemenea formule mediatice, dar este clară o memorie afectată de nostalgia după Ceausescu și perioada comunistă.

Multi si-au dat cu părerea despre fenomenul nostalgiei ca fiind o consecință a polititicii de astazi, altii s-au plâns de calitatea poporului . Foarte putini au abordat nostagia după trecutul comunism ca un fenomen normal. Să nu uităm ceea ce spunea Orwell: Nimic nu este mai imprevizibil decât trecutul.

Criza de identitate.
Dacă am încerca să privim contextul și nu doar cifrele de sondaj am întelege mult mai bine ceea ce se întâmplă. Datele nu arată că oamenii au luat-o razna, ci mai degrabă că trăim o criză de identitate a poporului român. Lipsa unui proiect national, lipsa unor repere care să dirijeze evoluția României spre ceva își face pe oameni să caute repere în trecut. Poate cel mai explicabillucru, prin acest context al crizei de identitate, este opțiunea unor tineri pentru o valorizare pozitivă a figurilor trecutului. Crizele de identitate sunt asociate cu adevarate tulburări de constiintă ale popoarelor. Sunt aproape 90% dintre români care spun că lucrurile merg într-o direcție greșită și dintre absolvenții de liceu aproape 80% își văd viitorul în emigrație, undeva departe de locul în care sunt acum, într-un viitor cețos, fără determinări concrete. Sunt doar o parte din reperele unei stări de anomie sau crize de identitate pe care le resimțim în multe din judecătile pe care le facem.

Mai multe memorii ale trecutului.
Maurice Halbwachs în cărțile sale scrie că memoria colectivă nu conservă trecutul ca atare, ci îl reconstruieşte pe baza unor cadre predefinite. Și asa este, căci memoria nu este o istorie a faptelor trecute. Memoria socială este o facultate care se foloseste de materia primă a prezentului, suportă presiunile și nevoile prezentului. Nu vom avea o singură memorie a comunismului, nici chiar în aceeași societate, ci mai multe memorii ale vieții din perioada comunistă.
Dacă ne referim la comunismul românesc atunci putem observa chiar o adevărată competiție în mai multe forme de promovare a unei imagini a perioadei comuniste.
In primul rând, există o memorie si o memorialistică a gulagului românesc, a crimelor si pușcăriilor comuniste. Memorialul de la Sighet este, în acest sens, cel mai bun exemplu de memorie instituționalizată. Un mesaj dur si un tablou sinistru sunt discursurile legitime ale victimelor comunismului, mai ales din perioada primelor două decenii ale constructiei sociale și politice. Discursul este puternic ideologizat, a fost legat și de un anticomunism politic, antifesenist sau antinomenclaturist, și are uneori puseuri mai ales în campanii electorale.
Există și o memorie a exclușilor, a celor care au pierdut competiția după 1989. Dispariția economiei socialiste si a unor mari aglomerări industriale a creat in ultimele decenii o populație săracă, obligată să se reorienteze profesional, să suporte o drastică scădere a nivelului de trai și să se confrunte cu lipsa unui viitor previzibil. Muncitorimea din fabrici și chiar muncitorii agricoli din IAS-uri se confruntă cu o pierdere de identitate. Pentru acestia întrebările legate de modul în care traiau înainte de 1989 în comparatie cu perioada de acum raspunsul se poate baza chiar pe referințe concrete. Comparația dintre perioade poate crea, în cazul acestor oameni, afectati de polarizare socială, o nostagie reală ca formă de respingere a unui prezent în care nu își găsesc locul.

In fine, există si o memorie literară, usor estetizată de o tânără generatie de scriitori si de o creație publicitară care face apel la memoria unor branduri comerciale sau practici de consum. Există o nouă generație de scriitori care parodiază sau reconstituie prin romane sau filme situatii din perioada comunistă, fără a caricaturiza excesiv, fără a respinge ideologic ceea ce a fost, la un moment dat, România comunistă. A devenit o modă si o formulă a culturii vizuale exploatarea unor mituri ale comunismului românesc și cred că va trece, așa cum trec în fond toate modele.
Problema care apare aici este cea a inexitenței unui spațiu public unde să se confrunte aceste forme ale discursului despre trecut, unde să se lupte sau chiar să se reconcilieze. Nu avem destulă toleranță pentru a accepta varianta celuilalt, pentru a o întelege ca legitimă și a o confrunta cu a noastră, fără a încerca s-o anulăm cu desăvârșire. Este o nevoie să scăpăm de încrâncenare și de un angajament prea ideologizat sau prea emoționalizat față de comunism pentru ca societatea să poată face o gestiune normală a trecutului. Societatea civilă a fost absorbită de tentațiile politicului, iar marile trusturi de presă nu sunt interesate prea tare de o gestiune corectă a trecutui prin dezbateri deschise. Competiția economică și politică absoarbe aproape toate energiile și resursele mediatice, spațiul public românesc fiind destul de firav.

Cifrele din sondaje ca rezultat al confruntării și deresponsabilizării.
Cred că, de multe ori, declarația de evaluare a trecutului este și un fel de polemica fața de prezent și conducătorii de acum. Când operatorul de interviu îi întreaba pe oameni despre trecut, atunci ei răspund si cu gandul la modul în care va fi judecată declarația lor. Cred că, astăzi, românii care sunt apropiați partidelor de opoziție simt nevoia să exagereze nostalgia trecutului pentru a sublinia că actuala guvernare reprezintă un regres sau chiar un dezastru față de trecut. Oamenii stiu că sondajele de opinie se publică și poate că unii gândesc strategic: vrem să arătăm că sunt mai slabi cei de acum chiar decât perioada cea mai neagră din istoria noastră.
Mai putem observa un lucru, în toate incercările de evaluare a comunismului românesc poporul a fost mereu o victimă inocentă. Nu a fost participant activ la marile lui drame. Nici chiar pe marii torționari nu am reușit să ni-i asumăm. Mereu am fugit de această răspundere în timp ce un demers de istorie populistă l-a transformat pe Ceausescu în turc sau țigan, in același timp ungurii sau evreii au fost considerați țapii ispășitori pentru aducerea comunismului la noi. Dincolo de unele dovezi ale participării minoritarilor peste cota lor din populatie la perioada ilegalistă a PCR, totuși, cele patru milioane de membri de partid sau sutele de mii de informatori ai securității nu înseamnă nimic? Deci ne aflăm intr-o situație de deresponsabilizare individuală sau colectivă care permite individului un joc mult mai lejer cu trecutul. De aici până la fenomene de amnezie socială sau reevaluarea pozitivă a unui trecut considerat ca fiind nesatisfăcător nu mai este decât un pas.

Reamenajarea trecutului. Comunismul încă nu a fost obiectul unor reamenajări de către cei care se ocupă de memoria socială oficială, dar acest lucru se va întâmpla în viitor. Deocamdată a trecut prea puțin timp si istoricii au fost timorați, s-au mulțumit să respingă această perioadă fără să caute explicate legate de structură socială, statistici economice și sociale, mod de organizare socială. Istoria și memoria nu merg mână în mână așa cum ar dori istoricii oficiali. Memoria este vie și actionează in timp real, trebuie să furnizeze argumente pentru anumite acțiuni ale individului, mai ales în scopul furnizării unei imagini de sine pozitive. Apare aici și o dificultate pentru sociologi atunci când interoghează memoria subiectilor. Se întâlnesc de multe ori cu fragmente de memorie colectivă oficială pe care nu au cum să le interpreteze decât ca și elemente de memorie individuală și nu de istorie reflectată. Reamenajarea trecutului este afectată și de lipsa lui de delimitare. Stim că 1989 este o graniță dar nu stim pentru ce, ce delimitează ea? Brucan a vorbit despre încă douăzeci de ani de comunism, acum spunem că s-ar putea sa fie chiar mai multi.

Nostalgia, un teritoriu de întâlnire? Apare si o degringoladă politică legată de mobilizarea exclușilor, a electoratului dependent care se plimbă mereu spre cei care dețin puterea. In 2005, Traian Băsescu a preluat acest electorat de la Iliescu, iar acum acest electorat se întoarce înapoi după ce Traian Băsescu le taie pensiile si pare clar că partidul său va pierde următoarele alegeri. Astăzi, acest electorat nu îi este dor de Ceausescu, cum scria jurnalistul Mihai Cristian Chiș, ci îi este mai degrabă dor de viață.
Până la urmă nostalgia după trecutul comunist a devenit un loc social, un teritoriu al memoriei colective un de se întâlnesc toate generațiile. Poate singurul loc unde românii se mai pot simți solidari. Deshumarea însă nu cred că va revigora nici un fel de extremist, desi presa din ultimele zile vorbea despre pericolul renașterii Partidului Comunist Român. Cred că este mai degrabă sfarsitul de care povestea avea nevoie. Dacă se va confirma că acolo sunt îngropați Ceaușeștii, atunci cred că va muri această utopie. Stânga românească veritabilă va trebui să se nască din altă sursă, ar fi poate mai normal să se nască din condițiile unui capitalist nemilos, falimentar și neproductiv, cum este cel de azi. Din confruntarea cu o dreaptă simulantă și dintr-o asumare a programului de către niște intelectuali cu vocația responsabilității misiunii lor. Sau cine știe, poate anticomunismul sforăitor si spectacular, boala capitalismului senil, cum il etchetează prietenul meu Claude Karnoouh, ar putea produce mobilizării în mediile universitare și în rândul tineretul măcar pe principiul că adevărul trebuie spus și o gândire critică este necesară societății noastre ca aerul.

PS. Am găsit printre textele mele unul scris acum 11 ani, deci în 1999, despre nostalgia comunismului, tot in urma unor sondaje de opinie, criticate atunci de politicieni. Astăzi nu mai sunt criticați sociologii pentru asemenea rezultate, de aceea poate și tonul textiului de azi este diferit. Textul ”Nostalgia comunismului și managementul social al trecutului” îl pot găsi cititorii pe glogul meu personal (http://vasiledancu.blogspot.com) sau în volumul ”Țara telespectatorilor fericiți. Contraideologii). Rezultatele sondajului de opinie pe http://www.ires.com.ro/





2 comentarii:

  1. ADEVARAT SPUS:ROMANILOR LE ESTE DOR DE VIATA, O VIATA IN CARE TOTI SA NE GASIM LOCUL, NICI INTR-UN CAZ NU LE ESTE DOR DE TRECUTUL PE CARE I-L REPREZINTA EPOCA CEASESCU IN SINE
    ps. la cite neimpliniri sunt astazi, in toate domeniile, nu pot sa nu va supun atentiei RETORICA si TRISTA constatare a unui bun amic de al meu:OARE CHIAR AM DEVENIT NOI ROMANII UN POPOR DE PUTUROSI?????sper sa fiti de acord cu mine: NU IN NICI UN CAZ NU, DAR AM AJUNS INTR-UN PUNCT MORT, UN FEL DE A NE INVIRTII IN JURUL COZII!!sunt trist:OARE CIT VA MAI DURA ASTA????
    aL DVS cititor constant.

    RăspundețiȘtergere
  2. cui ii apartine afimatie "nimic nu este mai imprevizibil decat trecutul?" multumesc mult

    RăspundețiȘtergere