PERCEPȚIILE ȘI ATITUDINILE LOCUITORILOR MUNICIPIULUI BUCUREȘTI CU PRIVIRE LA PROBLEMA CÂINILOR COMUNITARI

Locuitorii Capitalei înclină spre soluţia radicală în problema câinilor fără stăpân după ce un copil de 4 ani a murit sfâșiat de unul dintre ei: sunt de acord cu eutanasierea, dar și cu decizia organizării unui referendum care să decidă soarta câinilor comunitari.

La nivelul populației adulte, cu drept de vot din municipiul București, gradul de acceptabilitate a propunerilor legate de eutanasierea câinilor este crescut în contextul unei participări ridicate la referendumul care vizează consultarea populației cu privire la problema câinilor.

Concluziile reies dintr-un sondaj realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie – IRES, în data de 5 septembrie 2013, pe un eșantion reprezentativ pentru populația municipiului București.

Evenimentul care a generat dezbaterea publică recentă pe tema modului în care trebuie gestionată problema câinilor fără stăpân – decesul copilului de 4 ani în urma mușcăturilor unui câine – a devenit un fapt social cunoscut aproape în unanimitate. 99% dintre cei chestionați au auzit de acest incident.  

O analiză a notorietății incidentului arată că rezidenții din sectoarele 1 și 6 ale Capitalei sunt cei mai informați sub acest aspect.

Vinovăția pentru acest eveniment este împărțită între vinovați generici (autorități, oameni în general etc.) sau specifici (Primarul Capitale, bunica sau familia copilului). Astfel, ierarhia privind vinovăția plasează pe primul loc autoritățile locale, dar pe locul secund se află bunica celui decedat. Pe lista vinovaților se mai află:  autoritățile naționale, ONG-ul care avea în responsabilitate câinii, oamenii în general, primarii, câinii, familia/părinții copilului, autoritățile în general, iubitorii de animale/persoanele care hrănesc câinii, proprietarul terenului sau primarul Capitalei, Sorin Oprescu.

Ideea organizării unui referendum în Capitală pe problema câinilor fără stăpân este cunoscută de 93% dintre respondenți, iar peste jumătate dintre cei care au auzit despre referendum au o părere bună și foarte bună despre inițiativa consultării populației. 

Analiza gradului de informare arată că tinerii între 18 și 35 de ani, persoanele cu studii elementare și rezidenții din sectorul 5 sunt mai puțini informați cu privire la organizarea referendumului, în timp ce ponderea este ce mai ridicată în rândul persoanelor de peste 65 de ani și la nivelul locuitorilor din sectorul 6 al Capitalei. Bărbații, respondenții cu vârste între 18 și 35 de ani, persoanele cu studii elementare și bucureștenii care locuiesc în sectorul 5 sunt cei care au o părere bună și foarte bună despre organizarea referendumului.

Peste 6 din 10 locuitori ai Capitalei declară că vor participa cu siguranță la referendumul privind problema câinilor fără stăpân, iar ați 12% plasează participarea lor sub semnul probabilității. 17% dintre respondenți susțin că nu vor merge, cu siguranță, la vot. Bărbații, persoanele între 51 și 65 de ani, cei cu studii superioare și rezidenții din Sectorul 4 sunt categoriile în rândul cărora procentele de participare sigură la vot sunt cele mai crescute.

CIFRELE LEGATE DE PREZENȚA LA URNE ÎN ZIUA REFERENDUMULUI TREBUIE INTERPRETATE CA FIIND DECLARAȚIIALE RESPONDENȚILOR CHIAR  ÎN ZIUA ÎNMORMÂNTĂRII COPILULUI  DECEDAT. CIFRELE NU REPREZINTĂ O PROGNOZĂ A IRES PENTRU PREZENȚA LA URNE ÎN ZIUA REFERENDUMULUI. IRES  ANTICIPEAZĂ CĂ, DUPĂ CE TRECE VÂRFUL DE EMOȚIE, VA FI FOARTE GREU SĂ SE ATINGĂ O PREZENȚĂ LA VOT DE 50% +1

72% dintre respondenții care declară că vor participa la referendum (76%) sunt de acord cu eutanasierea câinilor fără stăpân, iar o cincime dintre ei spun că nu vor fi de acord cu propunerea autorităților. În favoarea eutanasierii anticipează că vor vota cu precădere bărbații, persoanele între 18 și 35 de ani sau rezidenții din Sectorul 3 al Capitalei.

55% dintre respondenți sunt de acord și cu luarea unei decizii în favoarea eutanasierilor fără o consultare prealabilă cu cetățenii. În rândul acestora se află în proporții mai ridicate respondenții peste 65 de ani, persoanele cu studii superioare și cele care locuiesc în Sectorul 3 al Capitalei.

Totuși, 43% dintre respondenți cred că nu eutanasia este soluția pentru problema câinilor vagabonzi. Eutanasierea este văzută ca singură soluție cu precădere de către bărbați, de către respondenții cu studii superioare, dar și de rezidenții din Sectorul 5.

Alte soluții avansate de respondenți pentru rezolvarea acestei probleme privesc: castrarea câinilor, derularea unei campanii care să încurajeze cetățenii să adopte câini comunitari, dar și crearea de adăposturi pentru patrupede.

Participanții la studiu indică drept vinovați pentru situația câinilor fără stăpân din Capitală administrațiile locale/primarii, autoritățile locale sau naționale, oamenii/populația, conducerea țării/Guvernul/politicienii, ONG-urile de protecție a animalelor, persoanele care abandonează câinii, persoanele care hrănesc câinii/iubitorii de animale, legislația, dar și pe Sorin Oprescu, Traian Băsescu.

Caracteristicile cercetării:

Volumul eșantionului: 1.811 respondenți, peste 18 ani, cu domiciliul în București

Tipul eșantionului: multi-stratificat, probabilistic

Reprezentativitate: Eroare maxim tolerată ± 2,3%

Metoda: CATI (Computer Assisted Telephone Interviewing)

Perioadă de desfășurare: 5 septembrie 2013

Mai multe date despre acest studiu pot fi consultate în raportul de cercetare

Vânatorii de voturi

Acest text l-am scris acum vreo 5 ani. Constat ca nimic nu s-a schimbat, ba chiar lucrurile merg spre mai rau. Cred ca atunci cand am scris textul mai aveam o speranta, mai credeam ca politica poate sa se îndrepte. Acum mi-e tot mai greu sa visez la asta. Imi cer scuze pentruca textul este prea didactic, prea teoretic, prea calm... Acum cand demagogia si lipsa de asumare sunt grețoase imi spun: Fraiere, ce naiv ai putut fi! Si daca ar fi sa rescriu as pastra poate doar titlul, dar și titul e prea generos.

           

In fiecare an de 10 decembrie, politicienii si societatea civilă sarbatoresc Ziua Internationala a Drepturilor Omului. De fapt, e exagerat să spunem că sărbătorim, mai degrabă se trage un semnal de alarmă asupra faptului că drepturile omului sunt peste tot incălcate, in cadrul unor societăţi injuste, polarizate, unde bogatii se adună la un loc, in cartiere rezidentiale, iar săracii platesc impreună costuri importante ale dezvoltării. In această zi as propune spre reflectie cateva notatii legate de un drept al omului pe care nu-l mai ia nimeni in calcul: dreptul la cultură politică si educatie civică, dreptul la a intelege cine sunt actorii politici si a alege in consecintă. Dreptul de a alege si de a fi ales nu epuizează drepturile politice ale individului.

:::::::

Partidele politice din România sunt niste animale ciudate. Se unesc sau se muta de la stanga la dreapta, cu o usurinţă ameţitoare. Dacă ai face o analiză de discurs, probabil că foarte puţine ar putea fi încadrate în vreo tendinţă ideologică din cele traditionale. Pentru analisti, politicul este si mai complicat căci reactiile partidelor sunt imprevizibile sau dictate, de multe ori, doar de interesele câtorva lideri. De cele mai multe ori, miscarea cosmica a acestor partide este dictată de gandirea totală si totalizatoare a sefului cel mare. Cand vezi PNL ul, cel mai recent exemplu, facând cu ajutorul unor pesedisti "de bine" un populism de stânga cu pensionarii, în timp ce finantiştii penelişti spun ca nu sunt bani, te întrebi la ce mai foloseşte eticheta liberală dacă ea nu este respectată. Consultantii politici de la noi, cu nivelul lor de expertiză mioritică, vor spune mereu că este important doar să obţii cât mai multe voturi, indiferent prin care ticălosie sau minciună ordinară.

Imperativul voturilor cu orice preţ introduce si o paradigmă falsă asupra democratiei: voi trebuie doar să votati, restul facem noi si bunastarea va veni, cu siguranţă. Această teză demobilizează electoratul si blochează participarea politică neconventională pe tot parcursul timpului, inclusiv in perioadele neelectorale. Chemarea doar la urne a oamenilor si iluzia că doar acesta este rolul lor, duce la o varianta de democratie reprezentativă, schioapă si limitată.


Miscările PD din ultimii doi ani si mai ales fulgerătoarea unire cu PLD au arătat că justificările ideologice nici măcar nu mai merită a fi căutate, căci au renunţat la ele chiar si protagoniştii. Valorificarea maximă a potentialului pe care-l are încă Preşedintele Romaniei sub raportul popularităţii este principala grija a tuturor oamenilor lui Boc şi Stolojan. De fapt aceasta a fost si greseala majoră pe care au facut-o, la europenele din 2007, ceea ce a dus la un rezultat cu apraope 15% mai mic decât potenţialul măsurat prin intentie declarată de vot din studiile electorale. Pedistii s-au ascuns în spatele preşedintelui, au fost puţin prezenti în presă, s-au ferit de expunere si justificări, crezând că totul va merge de la sine. In plus, l-au lăsat pe Stolojan să se actioneze pe langă ei, cu culoarea lor portocalie şi chiar si cu ideile din programul lor, astfel că au mai pierdut ceva voturi şi aici.


Partidele noastre au ajuns astfel să fie mai mult niste agenti electorali, agregaţi in jurul unor interese de grup, comunităţi politice cu identitate slabă şi care se bazează mult pe confuzia din mintea oamenilor şi se feresc să-şi consolideze o identitate de stânga sau de drepta cu iluzia că lipsa de identitate poate ajuta la culegerea de voturi de pe intreg spectrul politic. De la această primă derivă pornesc toate celelalte elemente pe care le putem privi ca elemete de patologie politică: absenteism si lipsa de mobilizare, migratia politică, turismul electoral, solutii imorale denuţate chiar de initiatorul imoralităţii, samd. Si tot de aici vine şi cauza celei mai mari boli a politicii noastre din ultimii ani: populismul deşănţat, de stanga sau de dreapta.


Măcar liderii partidelor politice ar trebui să tină cont de faptul că raţiunile de existenţă ale partidelor si functionalitatea lor nu se reduc la a fi vânători şi pescari de voturi. Câteva funcţii la care ar trebui să ne gândim, totuşi, după aproape douăzeci de ani de democratie ar fi urmatoarele:


Partidele politice au, evident, o funcţie electorală, dar această functie nu se referă doar la atragerea de voturi. Ele trebuie să selecteze si să propună candidati pentru alegeri, sa recruteze aderenti, sa formeze opinia alegatorilor. Trebuie să caute aprobarea socială, dar mai ales să fie laboratorul în care se crează si specializează cei care vor conducea societatea. La noi, din păcate, amatorismul celor promovati de partide este in floare si prea putine gesturi se fac pentru educarea vsi specializarea viitorilor functionari propulsaţi de partide. Nu ajunge să ne dorim votul uninominal, ca solutie la acestă problemă, nici in societatea civilă nu există resurse prea mari de specializati in menagement societal si politic.

Formarea culturii si responsabilităţii civice este o functie la fel de importantă. Partidele indeplinesc astfel o importanta functie de socializare politică. Atunci când se dă vina doar pe adversar sau pe conjuncturi, când nu are loc o dezbatere publică serioasă, societatea române handicapată si este greu să chemăm oamenii la actiuni si responsabilităţi civice. Cultura politică si civică se formează cu greu si in timp dar trebuie sa fie un scop direct si precis asumat de politicieni. De ce ne mirăm că Nicolae Ceausescu este după două decenii liderul providential pentru acest secol? Nu are rost sa ne prefacem că nu întelegem de ce este, in mod contradictoriu, cel mai detestat de o parte egală de populaţie. Românii încă bâjbâie, in frunte cu marii lor politicieni, este un popor răstignit între trecut şi viitor şi nu ştiu de ce li s-a întamplat ceea ce li s-a intamplat rău, dar nici nu pot să-si proiecteze mijlocele pentru o viitoare normalitate. Asteaptă incă oameni providentiali care sa facă minuni pentru ei, sau poate, unii din ei, se roagă doar la bunul Dumnezeu.
Partidele sunt intermediari între populaţie şi putere. Fie că fac proiecte si programe de dezvoltare, fie că propun proiecte alternative, din opozitie, partidele au rolul de a crea laboratore care să proiecteze dezvoltarea programată a societăţii. Eliminând utopia planificării totale promovată de comunisti, nu putem, totuşi, lăsa societăţile să se dezvolte haotic, fără proiect si lăsând totul la mâna capriciilor pieţei si competitiei, ca singură paradigmă structurantă a tendintelor sociale viitoare. O importantă functie a partidelor este de a crea ideologii, platforme poltice sau programe politice şi de a le difuza . Aici nu este vorba de texte politice, incifrate ori copiuţe după ce spun partidele europene surori. Partidele trebuie să creeze poluri de atractie pentru cetăţeni , unde să să regasescă valori politice si sociale in si să participe la punerea lor în practică.
Functia de control al puterii executive si de echilibrare a puterii este un scop important si se realizează prin raportare la valorile grupurilor de referinta dar si la programele prin care şi-au asumat anumite partide sau grupări de guvernare exercitiul de cnducere. Această ultimă functie pare ca este indelinită de continua ciorovăială politică din parlament sau de la conferintele de presă dar este indeplinită doar aparent in Romania. Când partidele din opozitie oscilează, facând odată la trei luni proiecte comune cu colegi din opozitie si apoi cu cei de la putere, rolul de control nu este indeplinit de partidul respectiv. Nici coalitiile adhoc din parlament care nu respectă distinctia formală dintre putere si opozitie, facute pe baza satisfacerii unor interese private, nu stimulează realizarea aceste importante functii de echilibru.
Nu este vorba de teorie politică în aceste câteva simple remarci, chiar dacă acestea au aparenţa unor notaţii dintr-un curs de sociologie politică sau politologie. Este o explicaţie la confuzia generalizată ce domneşte în toată societatea noastră politică: actori politici, analisti, jurnalisti, militatanti sau votanţi. Nu intelegem pe ce criterii se fac coaliţii sau fuziuni si nici spre ce se îndreaptă trandurile de popularitate sau încredere. Va trebui ca politicienii responsabili să facă examene realiste ale evolutiilor propriilor partide pentru a vedea si in ce masură răspund acestor criterii functionale. Aceste functii s-au dezvoltat pe masura modernizarii politice si avansului spre civilizatia pluralimului politic. Dacă ramanem la stadiul de pescari si vânători de voturi, stadiul de dezvoltare a societatii politice va fi tot comuna primitivă. Sau, cel mult, sclavagism pe mosia unor demagogi fără proiect si morală.

Problema transilvană.

La ce sunt buni extremiştii unguri?

Am scris de multe ori despre Transilvania sau relaţia dintre români și unguri, dar în ultima vreme încep să nu mai găsesc rostul acestei întreprinderi. Primesc sute de mesaje pe tema asta pe mail, sms sau pe facebook, dar sunt mesaje mai ales de la ardeleni. Mai radicali sau mai puţin radicali, de fiecare dată partenerii mei de dialog revin cu aceleaşiîintrebări, cu aceleași tristeţi, iar, până la urmă, discuţia se înfundă în punctul în care analizăm modul în care sunt reprezentaţi politic ardelenii şi la o idee mai veche legată de înfiinţarea unui partid al ardelenilor. Cum eu nu sunt de acord cu un asemenea proiect, într-o Românie fragilă și prea puţin pregatită să gestioneze diversitatea, pentru că nu ştiu înspre ce direcţie poate duce, discuţia ramâne, de regulă fără soluţie. Nu înseamnă că nu îmi pasă și nu sunt la fel de nefericit, ca și alţi intelectuali ardeleni, de lipsa de înţelegere a compatrioţilor noştri față de o realitate tristă. Aleg totuşi să scriu despre acest subiect pentru că mi-este frică de faptul că nepăsarea generală și ticăloșia unor politicieni ar putea afecta viitorul copiilor mei pe care vreau să-i văd trăind fericiți în Transilvania noastră, nu la Boston sau în Germania. Dar nu voi aborda, decât tangențial, declaraţiile Preşedintelui de la Izvorul Mureşului, deoarece discuţia s-a politizat mult prea puternic şi nu cred că poate fi dusă mai departe cu folos. Poate că Președintele României a avut un ton prea ofensiv după gustul diplomaţilor, nu mă pricep, dar de ce nu a reacţionat consistent nimeni din clasă politică atunci când Tokes a cerut protectorat la şcoala de vară de la Balvanyos din acest an? În plus, nu am vazut oficiali maghiari de la Budapesta făcând scandal prea mare, semn că neînţelegerile lor cu Slovacia şi Serbia le ajung, în actuala lor situaţie nu au chef şi de un scandal cu România.

Problema transilvană revine doar de maximum două ori pe an, de 15 martie sau cu prilejul Şcolii de Vară de la Tuşnad sau Balvanyos, momente în care vreun  politician din Ungaria, călător prin Transilvania, spune ceva cuvinte asmuţitoare, iar atunci încep să latre toţi câinii, din Ardeal, până pe Dâmbovița. Discuţia despre Transilvania ar trebui să fie una serioasă, strategică, nu o întâmplare sau o ceartă de trei zile cu ungurii sau, mai rău, o nouă ceartă între putere sau opoziție. În douăzeci şi trei de ani de democraţie ştiu doar un singur eveniment în care politicienii de la Bucureşti au lansat un proiect, acesta este Autostrada Transilvania, pe care s-au chinuit apoi cu toții să-l îngroape. Se vor împlini peste puţin timp 100 de ani de la înfăptuirea Marelui Vis, unitatea naţiunii române. Dar noi cum decontăm asta? Nu am reuşit să facem nici măcar o autostrada peste Carpați într-un secol. Nu ajunge sentimentul că ”noi suntem români” pentru a construi o Românie puternică și prosperă. Dacă clasa politică din Romania nu ar suferi de o crasă cultură istorică, am fi cu toţii ingrijorați de faptul că şi ardelenii ar putea să-şi pună întrebarea: ce s-a întâmplat timp de 100 de ani cu comunitățile noastre? Cei care ştiu ceva istorie îşi aduc aminte că, la implinirea a zece ani de la Marea Unire, răspunsul la această întrebare a fost o expresie a dezamăgirii. Acum, la 100 de ani, vom putea face un bilanț pozitiv care să fie acceptat de majoritatea straturilor societății ardelene?  Dacă nu avem nici acum un răspuns cred că sunt două soluţii: ori punem rapid un proiect în lucru, ori nu mai sărbătorim nimic, mergem pe burtă, nu mai punem această problemă, nu-i mai întrebăm nimic, aşa cum facem de obicei. Dar putem fi linistiţi, indiferent de ceea ce vom face noi, Ungaria nu va uita să comemoreze, afisându-și din nou rana Trianonului. 

Faptul că Transilvania nu este subiect de strategie naţională este lucrul cel mai grav, rădăcina tuturor relelor. Îmi veţi spune, poate, că nici România nu este subiect strategic pentru politicieni şi aș putea să accept că așa este, dar aceasta nu poate fi o scuză. Un singur argument aduc pentru prioritatea strategică a Transilvaniei: este zona cu cele mai importante resurse ale României, nu doar minerale, dar și umane, ca să nu mai vorbim că este necesară o integrare completă şi firească în matca națiunii române, nu ajunge să proclami unirea politic pentru ca ea să se realizeze spontan. Am scris mai demult un proiect politic, dar m-au convins colegii de partid că nu e momentul pentru el, că trebuie să mai aşteptăm. Altădată, într-o poziţie executivă, am inventariat proiectele, riscurile și oportunitățile legate de Transilvania, alături de o echipă de oameni îngrijorați, am scris o strategie, dar am fost din nou liniştit cu formula că ar putea fi un proiect pe care „să-l prindă spionii unguri care ar fi în stare să ...”. Când am întrebat ce ar putea face ei cu proiectul nostru, personajul politic important era deja plecat de lângă mine.  Faptul că nu avem un proiect naţional pentru Transilvania, că nu avem nicio strategie şi niciun gând de viitor este cel mai mare pericol pentru integritatea statului naţional, nu extremiștii unguri.

Ce se poate lesne observa este faptul tulburător că avem nevoie de extremiştii unguri. Da, avem nevoie pentru ca să direcționăm spre ei toate lașitățile noastre, toate impotențele şi ticăloșia politică din ultimii 23 de ani. Pe spinarea lor se nasc politicieni, se câştigă alegeri, se ascund târguri făcute cu elita ungurească din acest moment sau din momentele trecute. Mai ales că se îmbracă precum la operetă, că flutură steaguri şi steme, ungurii cu minte înfierbântată sunt necesari ca aerul pentru politicienii români. Când te lupţi cu ungurii nu mai trebuie să decontezi nerealizările ce se văd chiar de pe Lună. Când ţara este amenințată de nişte iredentişti periculoși, cum putem să ne ocupăm de nimicuri cum ar fi  descentralizarea sau dezvoltarea comunităților. Când în România toţi politicienii vorbesc doct despre energie şi despre cum va deveni ţara noastră mare jucator strategic în acest domeniu, ar fi bine să ne amintim că mai avem aproape 100 000 de gospodării neelectrificate, iar 96 de localități sunt neelectrificate complet. De remarcat, majoritatea sunt în Transilvania. Atunci nu este mai simplu să jonglăm cu sabia fină a diplomaţiei cu adversarii din Ungaria? Mă rog, uneori putem să-i dăm unuia şi cu o bâta în cap, cum a facut recent Preşedintele, pentru a-i stârni pe ceilalţi politicieni care nu vor mai avea nimic de făcut cu floretele lor subţiri şi usor ruginite. Dar lipsa de reacţie este şi mai gravă: la ofensele aduse românilor în ultimii ani, nu a mai reacţionat decât foarte puţină lume.

Politicienii români din Transilvania se duc la Bucureşti cu căciula în mâna, pe la guverne, dar dacă vad că nu se poate, nu se mai războiesc. Dacă nu sunt cuminţi nu vor mai fi aprobaţi pe liste la următoarele alegeri, Bucureştiul validează orice candidatură, chiar şi a unui  amarît de candidat dintr-o comună izolată din Apuseni. Bucureștiul îi va accepta doar pe cei umili și cuminți. Capitala a ”reuşit” chiar și performanța de a ucide orice discurs sau program nationalist. La început, a promovat clovni și artiști de operetă, exemplul lui Vadim Tudor fiind cel mai bun, oameni care să te facă apoi să roșești cănd spui cuvântul patrie. Funar a fost lansat cu numărul 1 din Evenimentul Zilei cu un titlu imens ”Clujul stă pe un butoi de pulbere”, pe baza unei colaborări Ion Cristoiu – Cornel Brahaș. Poate că era un proiect necesar atunci, dar acel proiect nu a lăsat mare lucru în urmă. Zona discursului naţionalist a devenit astfel înconjurată de un cordon sanitar sau, cum spunea recent un jurnalist, ”a fost împuțit locul”. Trebuie să ne întrebăm dacă este bine ca Transilvania să fie reprezentată doar simbolic de câte unul sau doi politicieni în guverne sau în conducerile partidelor importante. Nu pot să nu recunosc că și în Transivania este o criză de leadership, dar ea ar putea fi depășită cu un mic efort din partea Bucureştiului, cel care deţine acum monopolul puterii selectiei cadrelor în partide. Dacă vor fi provaţi doar politicienii ardeleni conformişti şi fără personalitate, iar cei care au o voce mai ridicată vor fi executaţi  în diferite forme, atunci România nu va avea politicieni care să înţeleagă şi să fie utili în cazul problemei transilvane.

Transilvania, cu problemele etnice, politice sau sociale a fost francizată politic şi cercul celor cu acces a fost destul de redus. La PSD, de două decenii deja, deţinătorul francizei este Viorel Hrebenciuc. El face mereu legături, negociază, aduce voturile de aur ale ungurilor, împreună cu un prieten drag. Eu ştiu multe detalii, ştiu că dincolo de oprobiul public care-l stigmatizează, Viorel Hrebenciuc a participat la menţinerea unui echilibru, şi indiscutabil a făcut lucruri bune pentru convieţuire pașnică, mai ales în anii de început când a pus bazele unei relaţii normale cu UDMR, când a negociat cu americanii, dar a trecut destul de mult timp de atunci.

A fost vremea legăturilor ascunse, dar acum ar trebuie să trecem la o relaţie transparentă şi fluidă cu ungurii. Inclusiv la o negociere serioasă, în cadrul comunităţilor sau regiunilor. Nu este normal ca relaţia UDMR cu un partid românesc din Cluj, să spunem, să fie dictată la Bucureşti, în detalii. Strategia generală a partidului este una, dar măcar detaliile trebuie puse de acord pe plan local. Mulţi candidați social-democraţi din Transilvania au fost sacrificaţi pentru ca UDMR să sprijine Guvernul central, iar acest preţ este plătit şi astăzi de organizaţiile de stânga din această zonă. Sprijinul pentru comunitățile maghiare trebuie să fie real și transparent. Nu este normal ca în zona Harghita şi Covasna alocaţiile bugetare să fie făcute mai ales pe bază de târguri politice în care banii pentru un drum sau o şcoala sunt aduşi în coşuleţul bunicii de la UDMR. La masa negocierilor cu UDMR ar trebui să stea politicieni din Transilvania, ei ştiu cel mai bine ce înseamnă coabitarea interetnică, ei plătesc apoi toate costurile acestei coabitări. La un moment dat, atunci când era prim ministru, Adrian Năstase m-a introdus pe mine şi pe Vasile Puscas în grupul celor care negociau cu UDMR, dar după câteva luni, negocierea a devenit, din nou, una underground.

Românii din Harghita şi Covasna au fost lăsați în plata Domnului pentru că sunt prea puţini, mi-a spus un politician bucureştean, ei nu sunt o miză electorală. Pentru ei nu negociază nimeni, nu au fost măcar sprijiniţi să-şi constituie o elită nouă, militantă în stil nou, ca să spun aşa. Un lucru pe care noi, românii, nu l-am observat, este că ungurii de la UDMR au schimbat garda politică. Au adus o nouă generaţie cu oameni şcoliţi, interesaţi şi ei să scape de vechile figuri ale compromisului româno-maghiar. Poate că şi ei aşteaptă o generaţie mai tânără de români cu care să negocieze un compromis în care inclusiv românii să fie ambasadorii zonei Harghitei şi Covasnei, la Bucureşti. În acest moment, situaţia românilor din comunitățile unde sunt minoritari nu este măcar comparabilă cu a ungurilor minoritari din localităţile româneşti. În mare masură este și vina noastră, nu doar vina extremismelor ungureşti. Românii din Harghita și Covasna nu trebuie lăsaţi singuri, mai ales, nu trebuie lăsați să-şi dezvolte singuri spaimele sau ura, au nevoie să fie incluşi în negocierea generală cu administraţia maghiară din aceste judeţe. Noua generaţie a elitei maghiare cred că poate fi un partener corect de dialog, dar are nevoie şi ea de justificări pentru electoratul ei, la fel de speriat, bântuit de spaimele insuflate de vechea negociere romano-maghiară.

Noua negociere ar trebui să reconsidere poziţia statului faţă de comunităţile secuieşti din Harghita şi Covasna. Secuii au fost lăsaţi prizonieri discursurilor politice, mai mult sau mai putin extremiste sau demagogice, un fel de filosofie de genul Pieţei Universității: ”să fiarbă în suc propriu”. Nu este corect deoarece sunt plătitori de impozite şi au drepturi egale cu majoritarii. Un pic de respect nu ar fi rău din partea noastră pentur că nu noi suntem cei care trebuie să le spunem cine sunt, dacă sunt unguri sau nu, nici nu putem să-i obligăm să se declare români la recensământ. E adevărat că stramoşii lor ne-au maghiarizat forţat, dar apoi a venit Ceauşescu şi a făcut la fel. Ţinutul Secuiesc nu înseamnă politicieni unguri sau doar discursuri extremiste, este vorba de o cultură veche, unică în această parte a lumii. Ne putem mândri și noi cu asta şi putem să-i sprijinim pe secui să dezvolte această moştenire. Nu este un joc cu sumă nula, chiar dacă unii politicieni vor graniţă pentru Tinutul Secuiesc. Zona lor este o zona cu nevoi speciale aşa cum este şi zona moţilor din Munţii Apuseni şi o strategie pentru această zonă făcută împreună cu elita maghiara ar fi decredibilizat unica soluţie pe care au trâmbiţat-o politicienii în campanii: autonomie teritrorială. Soluţia pentru linişte în Harghita şi Covasna nu cred că mai stă în târguri politice cu UDMR sau PCM. Leacul la autonomia teritorială, inacceptabilă pentru statul român, nu este forta, ci mobilitatea, libertatea zonelor de a se dezvolta prin descentralizarea finanţelor publice și a deciziilor, stimularea energiilor locale. Nu cred că Victor Orban a adus vreun tractor în satele secuilor, dar Guvernul României era dator s-o facă.

Din păcate, marea bătălie pentru Transilvania este cea legata de cine câştigă sau nu câştigă ceva electoral din discursul naţionalist sau din replici dure date politicienilor maghiari. Acum, discursul lui Traian Băsescu de la Izvorul Mureşului a incitat toată media şi clasa politică doar din perspectiva cîştigului electoral probabil sau posibil. Nu ştiu dacă Preşedintele a vrut să obţină beneficiu electoral pentru Mişcarea Populară, probabil că a dorit și asta, dar dacă tot izbucneşte un scandal, să vedem dacă este şi ceva serios de făcut. Sigur, scandalul va trece în trei zile, iar apoi nu se va mai întâmpla nimic. Dacă un asemenea scandal măcar ar naşte o competiţie pozitivă între partidele politice care să vadă cum se poate realiza Autostrada Transilvania sau electrificarea satelor de care vorbeam anterior sau un program pentru dezvoltarea de investiţii în infrastructura culturală din comunitatile interetnice sau orice alt proiect de acest tip. Nu va rămâne nimic din această dezbatere şi nici oamenii nu vor înţelege nimic. Ce să înţeleagă ardeleanul, de exemplu: este bine sau nu să reacţionezi când vine liderul unui partid maghiar şi ameninţă România? Oricum ardelenii de rând nu înteleg cum de se plimbă liderii maghiari prin Transilvania de aproape două decenii şi spun tot ce vor, fără ca cineva să-i deranjeze. Unii dintre ei cred că statul român mai are ceva putere ca să reacţioneze măcar pe plan intern, însă nu înţeleg de ce politicienii români se certa unii cu alţii şi apoi nu fac nimic. Cei mai cu minte dintre ardeleni sunt evident socaţi de faptul că această zona contează mai mult doar ca și furnizoare de voturi.

Dacă tot am ajuns la acest subiect al relaţiei cu Ungaria, sunt de acord că dincolo de orice eforturi, noi nu vom reuşi sa găsim o soluţie ”nevrozei ungureţti”. Ca să răspund în acelaşi fel discursului şefului Jobbik, nu vreau să fiu eu psihanalistul lor, pe canapeaua istoriei, fiecare trebuie să-şi descopere singur problemele, dar trebuie să găsim o soluţie comună de conduită pentru clasa politică şi, mai ales, pentru statul român. Nu o mai fi Ungaria un pericol pentru zona noatră, dar este normal să fim mereu cei care nu ne amestecam în treburile interne, chiar dacă este vorba despre Transilvania? M-am bucurat de progresele făcute, în ultimii 15 ani,   în relaţia cu statul maghiar, dar este un pic prea mult să acceptam mereu provocările care vin dinspre Ungaria, mai ales prin intermediul politicienilor ce „dau ture” prin Transilvania. Nu sunt maestru în treburi diplomatice, dar există uzanţe şi proceduri pentru toate situaţiile. De ce le folosim atât de rar? Faptul că politicienii unguri cu funcţii în stat spun lucruri trăznite pentru că sunt în campanie electorală nu este explicaţie şi nici o scuză. Nici respiraţia gură la gură pe care o fac politicienii de la Budapesta fraţilor lor din Transilvania nu ar trebui să fie acceptată cu atâta usurință. Am facut politică la vârf, la un moment dat, dar nici atunci nu am detectat vreo strategie coerentă, pe termen lung faţă de Ungaria. Chiar atunci când s-au făcut lucruri bune, acestea au fost rodul unor inspiraţii personale sau întâmplări. Dacă am şti că există la Bucureşti sertariul ală secret cu strategia, multi ardeleni ar fi mai linistiti. Pentru că altfel nu înţelegem cu statul român acceptă o mafie a retrocedărilor în Transilvania, pe bază de documente false sau procese cumpărate. Dacă nevroza ungurească şi utopiile ei tămăduitoare nu trebuie să ne îngrijoreze prea mult, noi, ardelenii, ar trebui să-i întrebăm trotusi, pe politicienii de la Bucureşti, poate în campaniile electorale, atunci când vin pe la noi: frați români, totuși, care este planul cu Transilvania? Pe cel maghiar îl vedem in fiecare zi, suntem de acord să nu punem mâna pe puşcă pentru asta, dar noi avem un plan? Nu de alta, dar marii lideri români ne-au pus să ne speriem de faptul că ungurii dau legitimaţii sau duble cetăţenii şi că ne vor pleca ungurii (ca şi cum am fi fost tare îngrijoraţi!) şi când colo am văzut că ungurii nu au plecat şi nici nu au făcut revoluţie cu legitimaţiile lor, în schimb Transilvania se depopulează continuu, peste 1 milion şi jumătate de români au plecat deja, zilnic ne pleacă medicii şi inginerii în timp ce noi vedem singura ameninţare din partea unor unguri care fac scandal?

Transilvania este tot mai izolată, geografic, dar şi politic şi, mai grav este că politicienii de la Bucureşti nici nu realizează asta. Autostrada Transilvania a fost scoasa ca prioritate, de către Anca Boagiu şi de vremelnicul ministru moldovean Nazare, din strategia Consiliului pentru Transport, Telecomunicatii şi Energie al Uniunii Europene (TEN-T). Ei au înlocuit acest traseu care leagă Clujul de Bucureşti cu o iluzorie cale ce leagă Bacăul sau Iaşiul de Târgu Mureş sau Braşovul de Bacău. Trebuia de mult timp să avem un drum din Transilvania spre Moldova, dar nu este normal să lași un traseu la care se lucrează pentru ceva ce se va configura în viitor. Ardelenii ajung mai repede la Viena şi la Budapesta, deşi nu acolo au treabă, ci la București. Daca vă uitaţi pe noile hărţi ale infrastructurii (visate) la Bucureşti o să vedeţi că Ardealul de Nord, anexat dupa Dictatul de la Viena, devine o zonă lăsată în afara căilor de comunicaţie, deci în afara dezvoltării. Ce se va întampla peste 50 de ani în Transilvania ne interesează sau lăsăm să plutească totul, în derivă,pe fluviul istoriei?

Vedeţi de ce avem nevoie mereu de extremiștii unguri, veniţi pe drumurile proaste din Transilvania?  Numai aşa România își aminteşte de Transilvania. Din păcate, este nevoie de extremiştii unguri să ne aducă aminte tuturor că Transilvania nu este doar o monedă de schimb cu UDMR, că este o zonă care trăieşte, uitată, de regulă, de guvernele de la Bucureşti, unde românii şi ungurii sunt la fel de săraci sau bogaţi, dar participă la PIB-ul ţării. Când unii unguri se îmbracă în costume militare, scoase de prin muzee, ardeleanul simplu din Transilvania nu înţelege de ce românii se ceartă la Bucureţti pe tipul de reacţie la acest gest și finalmente nu iese nimic. Din nefericire, certurile acestea nu schimbă cu nimic viața de zi cu zi a oamenilor și nici nu cresc sentimentul de siguranţă națională. Dar extremiştii nu vin cu un  memento care ar folosi, ci ei aduc la Bucureşti motivul pentru politica de conflict. De aia mă enerveaza şi pe mine politicienii budapestani care se plimbă prin Transilvania ca „Vodă prin lobodă” şi ne ţin discursuri belicoase, ei sprijină politicienii de pe Dâmbovița să se ascundă de adevăratele probleme ale Transilvaniei şi să facă uitată ineficienţa politicii de la Bucureşti, inclusiv marile ”realizări” ale compromisului româno-maghiar din ultimele decenii. Când politicienii unguri umblă prin Transilvania cu sabia scoasă și nimeni nu-i aruncă peste graniţă unii dintre noi avem sentimentul că Transilvania este un no mans land şi asta ne întristează, ca ardeleni care păstrăm vie memoria lui Avram Iancu. Nu ajunge sa fluierăm după ei, dar, în lumea moderna si civilizată, nu putem nici să punem mâna pe bâte. Dar am trece şi peste asta, însă marii duşmani pentru Transilvania şi ai întregii Românii sunt alţii, mai periculoși decât toți „yobbicii” sau „tokeşii”.

Lipsa lucidităţii politice, lipsa proiectelor animate de interes colectiv și lipsa de solidaritate între politicienii români când este vorba de Transilvania sau statul vecin şi prieten, acestea sunt marile pericole.

EDITORIAL PENTRU  www.transilvaniareporter.ro

Mare mulțămită!

Multumesc Maestrului meu, Profesorul Tudor Cătineanu, pentrucă m-a fericit cu acest text despre cartea mea POVESTILE, VIATA SI MOARTEA!

                                                                                Nr. 24 / 11 iulie 2013

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Povestea ca un destin posibil

 

 Tudor Cătineanu

 

 

De curând, Editura Eikon din Cluj-Napoca a tiparit cartea „Povestile – Viata si Moartea“ a lui Vasile Sebastian Dâncu. Autorul ne-a fost student; unul dintre cei mai buni studenti pe care i-am avut. Dupa „evenimente“ (1989), l-am inclus in cercul celor 7 „Matadori“ ai sectiei de Filosofie de la Universitatea clujeana. Dintre acestia, unul a plecat in Grecia (dupa o Elena care nu era din Troia), altul, de fapt, alta (adica Matadora) a plecat „peste balta“, in S.U.A. (dupa un vis in care s-a ratacit). Vasile Sebastian Dâncu, oriunde si oricât ar pleca, se va intoarce in Tara, adica acasa.
Mai important este insa faptul ca pe atunci traia „Imparatul“, cognomen pe care noi, studentii, i l-am dat marelui Sociolog si Profesor Ion Aluas. Tot asa, pe cel al doilea „stâlp“al Catedrei, adica pe Profesorul Nicolae Kallos, l-am botezat „Marele Rabin“. Or, Vasile Sebastian Dâncu este succesorul lui Ion Aluas in actuala Catedra de Sociologie. Incât, aici am putea spune, analogic si simbolic: „A murit Imparatul, traiasca Imparatul!“
Dar, de ce „povestile“, in titlul cartii!? In parte, putem afla din carte, in parte, putem deduce (daca gândul ne duce). Biografia este un sir de evenimente ale vietii omului, sir care poate avea lacune, timpi morti sau indiferenti, incoerente chiar. La rândul lui, Destinul este asociat cu fatalitatea, care exclude libertatea. Apoi, Destinul este necesar, dar este si incheiat, ireversibil. De aceea, Povestea are si o „biografie“, ca suport narativ al vietii, dar este in esenta si un“destin“, un Destin posibil, care se poate cristaliza cu timpul, in viitor. Cuvântul „poveste“ – („Iar cuvântul din poveste/ Inainte mult mai este“) – este ridicat de catre autor la rangul de concept antropologic, nu numai estetic si se opune Post-modernismului, care contesta orice naratiune-narativitate, optând pentru imprevizibil si non-coerenta („Risipei se deda florarul“, ar zice Lucian Blaga, concesiv).
Dar de ce „Viata si Moartea“ in acelasi titlu? Aici trebuie sa incepem cu „Inceputul“. Biblia ne spune („Biblia ne povesteste de Samson, ….“) ca „La inceput a fost Cuvântul“, iar Goethe crede ca „La inceput a fost Fapta“. Metafizica, insa, afirma ca la inceput si in eternitate a fost, este si va ramâne Principiul. Iar Principiul cel mai inalt si mai adânc este chiar Existenta, cu Unul si Multiplul (ei). Cele doua entitati pot intra in cele mai variate relatii, de unde si stilurile de gândire, respectiv stilurile de viata, respectiv stilurile de povestire, respectiv Povestile cristalizate narativ. Caci, Stilul este modul specific de organizare a partilor intr-un Intreg, moduri care, dupa filosoful american Archie Bahm („Whole and Parts“) sunt sapte. Noi consideram ca ele sunt cel putin 10.
Principiul se reflecta direct in structura formala a cartii, care este un „manunchi“ (un „snop“ i-ar spune George Cosbuc) de povestiri-povesti. Ele stau sub semnul modelului cultural mozaicat, nu a celui piramidal, si sunt consonante, nu liniar-coerente. Povestile sunt configuratii variate si variabile ale aceluiasi Mozaic. Nu este vorba aici de nici o dispersie (de o „risipa“, care poate da si „Risipitorii“ lui Marin Preda), intrucât povestirile-povesti sunt organizate in exact 7 cicluri, probabil o aluzie la, sau o reminiscenta subconstienta a zilelor Genezei. Multe dintre ele au fost publicate pe Blog, dar cartea merge pe un criteriu tematic, nu cronologic. Reluând Inceputul (Principiul), la un al doilea nivel, vom spune ca, supusa temporalitatii, Existenta ia doua forme (ipostaze) Fiinta si Nefiinta. Or, la scara Vietii si a vietii umane, aceste concepte metafizice ne dau a doua parte a titlului cartii, adica „Viata si Moartea“. Autorul crede si afirma, in câteva contexte, ca cel mai mare miracol al Existentei (respectiv, al Vietii) este Viata insasi, ca eveniment cosmic. Iar Moartea apare in cele mai variate ipostaze, intre care moartea fizica (decesul) este doar una si probabil nu cea mai grava. Subtextual, autorul este framântat de dilema lui Hamlet, care credea ca exista si „morti in viata“ (nu doar fantome). La un al treilea nivel ( cu orientarea in jos) autorul este preocupat pâna la consacrare, nu de Fiinta metafizica, ci de o ipostaza a acesteia, care este „Fiinta sociala“. Inclusiv aceasta se poate naste si poate muri, cum aflam in: „Când moare fiinta sociala“ (p. 80). Vie fiind, ea contine entitatile sociale si relatiile dintre aceste entitati, care, si ele, trebuie sa fie vii. Entitatile de baza sunt Individul (I) si Colectivitatea (C). Aici intra in joc sociologul avertizat si perfect informat. Povestile au o turnura libera, uneori imprevizibila, dar in subtextul sau in fundalul lor sta o informatie statistica vasta si precisa. Doar in câteva situatii, aceasta informatie este invocata explicit; spre exemplu, atunci când este vorba de coeficientii de „incredere in celalalt“, unde cifrele sunt ingrijoratoare, intristatoare.
Relatiile inter-individuale (I1-I2) – numite relatii „tele“ de catre Moreno – revin pe viu in mai multe Povesti-analize (le putem spune si asa), cea mai importanta problema fiind aici aceea a cunoasterii si recunoasterii „celuilalt“. Aici, este folosita lectia lui Simmel privind „ochiul“, dar ar putea fi folosita si lectia lui J.-P. Sartre, privind „privirea“.
A doua relatie, adica indivizi-colectivitate (I-C), este ilustrata relativ frecvent si ii da autorului tristul prilej de a evidentia mai multe forme ale fenomenului generic numit „instrainare“. Probabil ca cea mai grava forma a instrainarii este aceea de a fi, sau a te simti strain in propria ta tara, adica la tine acasa.
Urmeaza – in ordine logica, nu cronologica –, relatia dintre colectivitati (C1-C2), fie ele clase sau grupuri sociale, popoare sau etnii. Dar, chiar si dintre capitale, cum ar fi „triunghiul“ (aici, unghiul este drept, sau ascutit, sau obtuz!?) Bucuresti-Cluj-Budapesta. Remarcam in cazul relatiei C1-C2, analiza, chiar prezentarea intuitiva, insotita de cifre, exemple, comentarii, a relatiilor dintre cele doua etnii: românii si ungurii. Vasile Sebastian Dâncu a trait si cunoaste „pe viu“ aceste relatii. O sinteza a tuturor observatiilor din „Povesti“, pe aceasta tema, s-ar putea constitui intr-o „Lectie“ (si la propriu si la figurat), atât pentru „apatrizi“ sau cosmopoliti („Ai nostri tineri, la Paris invata…“), cât si pentru nationalistii sovini, dar si pentru educatia tinerilor, fie ei români sau unguri, sau de alta etnie. Pentru Vasile Sebastian Dâncu, cea mai complexa forma a lui „C“ este Patria. De-a lungul „Povestilor“ sunt grafiate mai multe ipostaze ale Patriei, care ar putea fi sintetizate intr-o alta Lectie, care o integreaza pe prima. Exista doua ipostaze-limita, dar exemplare, ale Patriei. Este mai intâi, „Patria interioara“, pe care autorul „o iubeste cu disperare“ si care face tema si titlul celei de a doua carti, „lansata“ odata cu cea pe care o comentam aici. Este, apoi, Patria „exterioara“ (ii putem spune si asa), exemplificata prin reactia celor 10.000 de români (printre care si autorul cu fiul dânsului) la un meci de fotbal, sustinut de echipa românilor la Zürich. Este vorba de „România ce infloreste departe“ (p. 208), din care rezulta ca abia in afara Tarii („afara“, cum i se mai spune), românii au trait autentic sentimentul Patriei, ramasa acasa, intre granitele ei. Intre cele doua limite benefice se interpun alte Ipostaze ale Patriei, având diverse grade de degradare, unele asociate chiar cu „râsu-plânsu“, inclusiv cu cel al lui Nichita Stanescu. Este memorabila povestirea „Mândru ca sunt român?“ (p. 214), in care autorul analizeaza, cu finetea „bisturiului“, echivocurile si dilemele „patriotismului“, partile lui de lumina si de umbra, când acest sentiment autentic se afla la granita lui „pseudo“.
Prin, sau sub cele 7 cicluri tematice, care incep cu „Primaverile“ si se sfârsesc cu „Exercitii de admiratie“, cartea are si un ax central, respectiv un câmp subtextual, de natura axiologica. Ne putem aminti aici de pinguinul Profesorului Kotter, care enunta: „In aisbergul nostru a aparut o fisura“. Câmpul subtextual si axiologic, ordonator si coordonator, este deschis chiar de prima povestire „Primavara accizata“ (p. 11) si este dat de diferenta fundamentala (fisura) dintre autentic si ne-autentic. Pentru primul termen („autentic“) avem câteva, dar putine sinonime, intre care mai importante sunt: „natural“si „firesc“. Pentru al doilea termen (adica antonimul, caruia putem sa-i spunem si „ne-autentic“, „non-autentic“, „in-autentic“), avem un numar aproape nelimitat de sinonime, dintre care mentionam aici doar câteva: „surogat“, „simulare“ „artificial“, „nefiresc“, „denaturat“ „contrafacut“, „ostentativ“, „bombastic“ etc. Acest vast repertoriu al antonimelor lui „autentic“ este diseminat, ca tema si atribut, in intreaga carte (aproape in toate „Povestile“) si ar putea fi estimat chiar statistic, adica in limbajul de specialitate al autorului, ca sociolog. Unul dintre pinguinii profesorului Kotter este fascinat de Statistica, altul nici nu vrea sa auda de acest cuvânt. Probabil ca primul o fi auzit de undeva enuntul lui Ulianov: „Statistica este o arma revolutionara“.
In „Primavara accizata“, vedem cum primavara reala este trecuta prin filtrele Televiziunii si ajunge sa fie o primavara artificiala, o Lume autogena, dar falsificata, singura cu care privitorul (ca „la teatru“), inchis in casa, ia contact: „Acum, relatia noastra cu primavara este mediata“ (p 11). Aici, Televiziunea (nu ni se spune care, deci oricare) are o dubla functie. Pe de o parte, T.V.-urile selecteaza din viata reala doar unele aspecte, nu si altele. Selectia are, desigur, un criteriu care, axiologic fiind, este si de natura ideologica. Pe de alta parte – dar in acelasi sens –, T.V.-urile influenteaza in mod real, modeleaza dar si manipuleaza chiar viata reala, nu doar „perceptiile“ ei (cum spunem, mai nou). O manipuleaza in sensul instrainarii fata de forma ei autentica, originara, ne-mediata, ci imediata., sau ne-mijlocita. Deci, filtrul este si selectiv, in calitate de „ecran“ cu rosturi contemplative, dar si operativ-functional, in calitate de „instrument“, cu roluri active. Amintindu-si de copilarie, autorul noteaza: „Nu stiam ca realitatea poate fi falsificata si nici ca exista surogate pentru orice lucru, inclusiv pentru sentimente si gânduri“ (p. 14). O solutie a problemei este Invierea crestina, numai ca acum si aici, nu altcândva si altundeva (in „tarile civilizate“), si ea este falsificata, ajungând sa fie: „Invierea ca o papusa cu un singur ochi“ (p. 15).
Cel mai grav – si cumva omniprezent – este cel de al doilea filtru, adica filtrul politic (ontologic, acesta este primul). In „Vedere din tara simulantilor“, fenomenul ia proportii nationale: „Dar cel mai mare procent de simulare il gasim in viata politica. Toata viata politica este o competitie a simularii muncii pentru propasirea natiunii. Politicienii simuleaza comportamentul democratic, se ingrijoreaza in fata camerelor de luat vederi de mizeria si dezastrul din tara, dar nu fac nimic pentru a schimba ceva“ (p. 76). Incheierea „Povestii“ cameleonismului politic ne da echivalentul subiectiv al acestui fenomen, ajuns aproape „cosmic“. Autorul insusi subliniaza acest echivalent „Intr-o tara a simularilor absolute, ramâne autentica doar tristetea“ (p.v79).
Sa ne intelegem: autorul, care este el insusi un om politic, nu respinge „de plano“ Politica. La sfârsitul cartii – careia i-am putea spune si Povestea povestilor – vine ultima poveste, care este una deschisa: „Epilog. De ce sa facem politica?“ (p. 247). Sunt trecute aici in evidenta multiplele motive (temeiuri, ratiuni) pentru care oamenii (inclusiv fiul dânsului) trebuie sa faca mai departe Politica. Sunt respinse doar practicile politice dubioase si politicienii care alimenteaza faimosul „politicianism“, care este „ismul“ cel mai urât mirositor, de la „Conu Iancu“ incoace si chiar de dinainte de el. Dar, cititorul poate observa si singur, pe cont propriu si „pe viu“, sensurile pe care cuvântul „politica-politic“ le are nu numai in mass-media („Câinele de paza“, care are dreptul si sa muste, daca trebuie), ci chiar in limbajul politicienilor, in special atunci când in relatia Putere (Pozitie)-Opozitie, ei se gratuleaza reciproc. Statistic, este uluitoare frecventa epitetelor, figura de stil (credem noi) cea mai „saraca cu duhul“ din intreaga Stilistica. Marea majoritate (depasind orice „cvorum“) a intelesurilor cuvântelor „politica-politic“ sunt absolut peiorative. Daca ar fi sa reluam definitia pe care Aristotel o da Omului, adica „Zoon politikon“ („Animal politic“), si sa filtram definitia prin matricea analizelor lui Vasile Sebastian Dâncu, dar si prin matricea intelesurilor pe care „politica-politic“ le are in gândirea si vorbirea cotidiana, ar trebui sa conchidem ca Omul este mai degraba un „animal“ decât o „fiinta politica“. Este vorba de „Starea Natiunii“ acum si aici, când Natiunea risca sa fie redusa la o simpla si formala „Notiune“.
Un al treilea filtru, care functioneaza in acelasi sens (desfigurarea autenticului, pâna la limita desfiintarii lui) este ceea ce autorul numeste „gândirea pozitiva“, in povestea cu profil imperativ: „Eliberati-va de gândirea pozitiva“ (p. 63). Intelesul acestei expresii este absolut negativ. Este vorba de „gândirea“ care mascheaza toate problemele reale ale vietii, in special ale vietii sociale: tensiuni, conflicte, inegalitati, inechitati, crize, drame, tragedii etc. Toata aceasta problematica reala a vietii reale este acoperita cu un „val“care este (ca sa zicem si asa) mai dens decât „valul ignorantei“ din Estetica medievala. Valul este alimentat din mai multe parti, o „contributie creatoare“ având aici mai ales Sefii din vârful oricarei ierarhii, nu numai a celei politice. In „Despre voluptatea de a spune «sefu’»“ este schitat portretul Sefului: „Seful se izoleaza, se ingrasa, devine o leguma tot mai mare, pe care toti o cultiva pentru justificarea propriei lor existente de anticamera“ (p. 123). Metafora cu „leguma“ revine in „Povesti“, asociata si cu versul Anei Blandiana: „Suntem un popor de legume“. Cu mentionata „gândire pozitiva“ se ajunge (am ajuns) in situatia in care „O realitate filtrata incepe sa inlocuiasca viata“ (p. 122).
Perspectiva deschisa de autor, cu cel de al doilea filtru („gândirea pozitiva“, ii putem spune si „pozitivizanta“) poate fi pusa in corespondenta cu tema „Paharului“, cu cele „doua jumatati“ ale lui. Am analizat si noi acest fenomen in eseul „Plinul si Golul“ („Cultura“, nr. 15). Atunci când se afla in Opozitie, Petru (P1) vede doar jumatatea goala a paharului, pe când Pavel (P2) o vede doar pe cea plina. Când se schimba pozitiile (ca prin „alegeri libere“, ca prin „lovitura de stat“), P2 ajunge sa fie „primul“ (chiar Prim-ministru), iar atunci, daca este si „Sefu’“, el nu vede doar jumatatea cea plina a paharului, ci, printr-o alta „contributie creatoare“, el considera ca intreg „Paharul Patriei“ este plin, este plin-deplin, sau omogen plin. Dar, acesta nu mai este un „punct de vedere“, ci este o adevarata vedenie. J.-P. Sartre era incercat de „Greata in fata omogenului“. In fata unui omogen similar, rod steril al „gândirii pozitive“, Vasile Sebastian Dâncu este incercat de o imensa si autentica tristete. Sociologul, insa, ne spune fara ezitare si fara nici o indurare: „Gândirea pozitiva este o ideologie a controlului social“ (p.175).
Un al patrulea filtru este dat de „cliseele“ gândirii, de reteaua foarte deasa a „stereotipurilor“ acesteia. Iar cliseele sunt prezente nu numai la nivelul lui Sefu’, ci si in Mass-media, ca si in gândirea cotidiana, ceea ce Sociologul stie foarte bine din raspunsurile la intrebarile din Chestionarele lui. Ar fi interesanta si instructiva chiar o analiza statistica a tipurilor de clisee si a frecventei lor, autorul având aici toate instrumentele necesare, dar mai ales Metoda si Gândirea. Am putea spune aici, pe urmele autorului, ca cine „gândeste“ in clisee, de fapt nu gândeste, ci numai i se pare lui, sau li se pare celorlalti, de o seama cu el, ca gândeste.
Un filtru mai special al „medierii primaverii“ este Presa scrisa, care intra in profilul Mass-media, cu aceeasi dubla functie, de selector si de operator (manipulator).
Dar, acest spectacol real al simularii si al coruptiei inerente, spectacol prezentat in carte fara filtrele mentionate, se insoteste la domnul Vasile Sebastian Dâncu – si tacit dar si explicit – cu cel putin doua sentimente adânci: tristetea si sentimentul singuratatii. Corespondentul obiectiv al celor doua sentimente poate fi si Orasul, vazut in trei ipostaze: „Orasul mort“ (p. 197), „Orasul fara frica“ (p. 205) si „Orasul pustiu“ (p. 211). Mai intra aici si frica, dar frica le apartine altora, autorul cartii fiind un curajos nativ (uneori chiar temerar). Povestea „Iubind cu disperare România“ (p. 170) este antologica si sunt convins ca oricare cititor receptiv o va citi cel putin de doua ori. Ceea ce am numit „paradoxul Patriei“ este un paradox interiorizat adânc de domnul Vasile Sebastian Dâncu, in modalitatea speciala a disperarii. Kierkegaard era marcat de disperare in relatia lui cu Dumnezeu, Emil Cioran era marcat de disperare in relatia lui cu Neantul, Metafizicianul poate fi marcat de disperare in relatia lui cu Cuprinsul de necuprins al Existentei. Vasile Sebastian Dâncu este marcat de disperare in relatia lui cu Patria. Oricine poate fi marcat de disperare, atunci când o entitate (de regula o figura-fiinta) este concomitent iubita si sau respinsa, sau inaccesibila. In acest sens, chiar Kierkegaard afirma ca disperarea nu este o exceptie, ci este chiar Regula sensibilitatii omului constient, adaugând aici si enuntul care, in formularea lui Unamuno, suna: „Constiinta este o boala“. Nu este cazul autorului Povestilor, care cauta solutii pentru a iesi din singuratate, din tristete si din disperare. Solutiile sunt in esenta trei si fiecare este sustinuta de un ethos.
Este mai intâi Iubirea, care ia diverse ipostaze, de la iubirea peisajelor (mai ales ale celor din copilarie), prin iubirea celor apropiati (parintii, sotia, copiii), pâna la iubirea Patriei. Avem si doua elogii (nu, „elodii“) aduse Femeii-Femeilor, texte semnificative prin chiar titlul lor: „Barbati invinsi, femei singure“ (p. 159) si „Manifest impotriva vorbirii despre femei“ (p. 163). Se pare ca numai când este vorba de Patrie, disperarea inca nu este vindecata, iar ciclul „Iubirile“ (VI) se incheie chiar cu ea, cu disperarea. In climatul iubirii vine sau intra si admiratia. Kant considera ca respectul este o combinatie indiscernabila de iubire si teama (frica). Aceasta inseamna ca admiratia se inscrie undeva intre iubire si respect , iar cu „prepozitia“ preferata a lui Constantin Noica, am putea zice ca admiratia este „intru iubire si respect“. Aceasta „ecuatie“ este ilustrata de ciclul VII, „Exercitii de admiratie“ (pp. 227-247). Cât priveste Porunca (enuntul crestin) „Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti“, enunt care ne cheama la o iubire universala, autorul pare a sta sub semnul precizarii Teologului (crestin si el), „Dar nu mai mult decât pe tine insuti“. In estimarile lui, Sociologul trebuie sa aiba si are in vedere gradele, iar Eticianul-om politic are in vedere echitatea, pe care liberalii nostri (unii, ca sa nu gresim) o cam confunda cu egalitatea („Noi vrem egalitate, dar nu pentru catei“). Altfel spus, iubirea este si ea selectiva, incât Iubirea universala este un Ideal de care ne putem apropia doar asimptotic. Ar putea intra aici si intrebarea lui Nietzsche: „Dar, ce ne facem cu departele nostru!?“.
In al doilea rând, intra in joc Prietenia. Tema prieteniei apare in diverse contexte, iar când este vorba de sentimente, sociologul este insotit (dublat) de un fin, de un rafinat psiholog. Citind mai ales „Lungul drum spre Celalalt“ (p. 150), mi-am amintit volens-nolens de dialogul platonician „Hippias Minor“, de dialectica profunda si subtila a prieteniei, reliefata admirabil de Constantin Noica. Imi amintesc totodata ca marele nostru Constantin Noica era in cautarea „Celor zece“ (10). Era absolut convins ca Cei zece (deci, nu Doisprezece) ar fi instare sa restructureze Cultura româna, si nu oricum, ci din radacini, din temelii. Dar, vorba Dânsului, „N-a fost sa fie!“.
Ma paste gândul (eu sunt o „iarba“, gândul este „calul“) ca si Vasile Sebastian Dâncu este intr-o („intru“) cautare similara, dar nu in sfera Culturii, ci in sfera, la fel de complexa, dar si complicata, a Politicii. Probabil ca „Grupul“ celor de la Cluj-Napoca ar putea fi inteles in acest sens. In conceptia autorului, Regionalizarea nu are nici o legatura („Nici in clin, nici in mâneca“) cu Federalizarea (pe care merg ungurii, unii sau altii, dintre ei, dintre Dânsii).
Vine ca solutie, in al treilea rând, Solidaritatea. Personajul central, omniprezent si perfect anonim al cartii, este omul simplu, sau omul, pur si simplu. Ca si in primele doua situatii, avem si aici diverse grafii, diverse ipostaze ale acestui personaj, când izolat, când colectiv. „Conceptul“, ca sa-i zicem asa, este definit in „Gândirea simpla a fraternitatii“ (p. 137). Cu totul impresionanta este „România oamenilor invizibili“ (p. 165). Acestia sunt – consideram noi – victimele polarizarii sociale, denuntata de Presedintele Ion Iliescu, dar petrecuta totusi, incet, gradual, sub mandatul Dânsului. Se poate scrie nu numai despre „beneficiile“ (reformiste) ale „gradelor“, ci si despre „viclenia“ lor. Vom spune, in consens cu gândul autorului, ca asistam si azi la un „trend“ in care cei putini si bogati sunt tot mai bogati, iar cei multi si saraci sunt tot mai saraci. Cei din urma sunt „oamenii invizibili“, pe care Dostoievski i-a numit „Umiliti si obiditi“. Ei inca nu „au iesit din sistem“, cum spune cu un cinism inconstient un fost Ministru de Finante. Ei inca traiesc, dar sunt ca si cum n-ar mai fi, pentru ca nici nu mai intra in „perceptia sociala“. Pe acest fundal, lozincile liberalilor nostri (nu este vorba de marele Stefan Zeletin) sunt indecente, iar „proiectele“ social-democratilor sunt „apa de ploaie“. Aceasta fiind, totusi, necesara in Agricultura, care, dupa spusa unui ideolog „istet“ de pe „vremea comunistilor“, este si ea o forma a Culturii. Se pare ca mai nou, Justitia, ca Institutie a Dreptatii, incepe sa se miste drept, nu spre Dreapta sau spre Stânga, cu deplasarile si interferentele lor confuze.
Autorul cartii „Povestile. Viata si Moartea“ are – chiar in limbajul dânsului – mai multe „roluri“. Noi (eu) am numarat 7, adica: el insusi (1), membru de familie (2), profesor (3), om de stiinta (4), om politic (5), poet, ca si tatal dânsului (6), jurnalist (7). Cred ca rolurile 3 si 5 ramân, totusi, concurentiale. Dar, rolurile 6 si 7 aproape ca se suprapun, iar cititorul poate fi incântat de metaforele epistemice, diseminate in intreaga carte; carte in care interfereaza toate cele 7 roluri, ipostaze. In cazul lui Vasile Sebastian Dâncu, rolurile mentionate pot fi scrise linistit cu Majuscule.
La 50 de ani, autorul ne-a oferit 50 de „Povesti“ exemplare. Ii dorim si ii uram ca la 100 de ani sa ne ofere 1001 „Povesti“!

 

 Cititi  textile Profesorului meu pe
http://www.tudorcatineanu.ro/

 

Sfarsit de coabitare?

.... la sfarsit de coabitare sa ne aducem aminte de inceputuri ....


http://vimeo.com/58150375

Pentru idioți: este o tratare ironica!
Pentru priteni: Aveti rabdare 10 minute! Este un film atat de frumos incât trebuie sa imi cer scuze ca l-am asociat cu subiectul asta ....

Lansare Bookfest 2013

La Bookfest 2013 am lansat cele mai recente volume - Poveștile, viața și moartea și O Românie interioară.

Au fost alături de mine Prof. Tudor Cătineanu, Prof. Preot Ioan Pintea, Prof. Dumitru Constantin Dulcan, Mircea Geoană și Vasile George Dâncu de la Editura EIKON. 

Sunt două cărți de suflet, scrise despre și pentru prietenii mei, fie că mă refer la prietenii foarte apropiați sau la prietenii de pe blog ori de pe Facebook, la foștii și actualii mei studenți sau la amicii mei din politică. 

De săptămâna viitoare, ambele volume vor putea fi găsite în librării. 

Vă invit, așa cum am făcut și la finalul volumului ”O Românie interioară”, să-mi arătați și voi, dragi cititori, cum arată România voastră interioară. 

Vă doresc lectură plăcută! 

Mai jos puteți vedea câteva poze de la lansare

CETĂȚENII ADULȚI DIN ROMÂNIA PROFUNDĂ ȚIN CU BECALI

DESPRE IEȘIREA DIN IPOCRIZIE ȘI RELATIVISM MORAL

Recunosc că uneori nu public sondaje de opinie despre care cred că nu ar face bine imaginii României sau imaginii noastre despre noi înșine sau pur și simplu despre care cred eu că ar trasmite ceva toxic societății. Da, cred ca există și idei toxice și mesaje toxice, imagini toxice, ba chiar și oameni toxici pentru societate. A face selecția a ceea ce este sau nu este mesaj public din munca mea este singurul grad de libertate pe care pot să mi-l permit. Uneori mă întreb dacă nu este o libertate prea mare, dacă nu supraestimez capacitatea mea de a stabili ceea ce este bun sau rău pentru societate, pentru dinamica ei. În cele vreo trei decenii de când mă gândesc la devenirea socială m-am lovit de multe ori de ideea renascentistă că nu întotdeauna adevărul folosește construcției sociale, chiar dacă poate să îți dea senzația că te face liber.

Știu care sunt limitele influenței sondajelor, am studiat experimental de multe ori acest efect, știu că este compensat de regula de un efect contrar al căutarii unui echilibru, dar cu o mass-media fără prea mult discernământ se pot amplifica mesaje care să nu aibă un efect dezirabil pentru modernizarea unei societăți sau evoluția ei spre democrație sau civism.

Știu că oamenii sunt obosiți de viața publică și de relația cu statul român, sunt roși de sărăcie și deznădăjduiți, nu au încredere în instituțiile lui și uneori spun lucruri despre stat într-un fel de polemică, vor să vadă efectul public al criticii. Pâna la urmă oamenii știu că rezultatele sondajelor ajung la televizor și poate că speră că mai marii dregători vor fi impresionați și vor schimba ceva.

Ipocrizia publică este detectabilă în sondaje, iar sociologii știu că trebuie ocolite anumite subiecte sau tratate mai elaborat dacă nu vrem sa contabilizăm niște minciuni monumentale. Dacă îi întrebăm pe oameni dacă intră pe site-uri pornografice ei vor spune nu, dar aceste locuri sunt cele mai vizitate, dacă, după alegeri, îi întrebăm cu cine au votat, atunci vreo 15-20 % vor trece la învingător și vor declara ca au fost la vot vreo 15-20% și dintre cei cei care nu au fost. Evident, ipocrizia din spațiul public, în cazul Becali, vine din faptul că majoritatea analiștilor care se prefac a vorbi despre prezumție de nevinovăție sau de modalitățile în care a fost dus Becali în arest știu foarte bine cine este acesta și de-a lungul timpului au observat cum acesta a sfidat legi, instituții sau chiar morala publică.

Tehnic, noi, sociologii, inventăm mereu proceduri pentru a testa indirect sau a izola minciuna, dar minciuna parcă nici nu este atât de deranjantă precum prostia, vulgaritatea sau imoralitatea publică pe care o descoperim în urma cercetărilor câteodată. Spectacolulnațional al jelaniei după Becali a fost un spectacol trist. Poți număra pe degetele de la două mâini jurnaliștii de la televiziunile centrale care au încercat să se opună valului de bocitoare. Un conducător al USL, om important, a spus că este alături de Omul năpăstuit pe care l-a lovit o mare nenorocire. Cum adică, un viitor Președinte (chiar imaginat) al României consideră că este o nenorocire faptul că Justiția face dreptate? Cohorte de politicieni se perindau pe la televizor și vorberau despre drama familiei respective, despre faptul că Gigi are o mamă batrână, o soție și două fetițe. O gramadă de popi se opinteau să spună că se roagă zi și noapte pentru ca să iasă din pușcărie sau sa fie grațiat deoarece a facut multe gesturi de caritate și este un om credincios. Indiscutabil, ființa tumultoasă a lui Gigi a produs mereu acte de caritate, ostentative sau nu, sincere sau generatoare de spectacol public, dar aici nu era vorba despre caritate, subiectul era altul, aflat chiar la antipodul acestor fapte creștinești. De ce nicio față bisericească nu se ruga pentru sufletul lui Becali și pentru îndreptarea lui, pentru ca să-l lumineze Dumnezeu pentru a nu mai sfida legile și regulile colective de supraviețuire.

Jurnaliștii au dat însă un spectacol total degradant, dar interesant. Un bun diagnostic pentru societatea nostră și o bună deschidere pentru urmatoarea temă care a șocat deja: bocetul antenelor. Șirul bocitoarelor din presă parcă nu se mai termină. Firesc l-am întrebat pe un vechi jurnalist din București, prieten al meu, oare Jiji ăsta, deschis la pungă cum era, chiar i-a plătit pe toți cei care bocesc acum? Nu, mi-a spus amicul meu veteran al presei dâmbovițene, unii au fost platiți, iar altii speră să fie rasplătiți de Gigi dacă iese din prizon. Cei mai mulți îl așteaptă pe Becali ca pe un salvator, să-i scape din foame și nimeni nu vrea să dea cu piciorl la o asemenea ocazie, cine știe, poate Gigi vede și marcă banul. 

În mod logic, în scumpa noastră țărișoară, masele nu vor avea mai multă luciditate decât formatorii lor de opinie. În sondajele pe care le-am facut în ultimele două săptâmâni, românii țin cu Becali. Consideră condamnarea injustă, cred că i se face o nedreptate sau că este vorba de un fel de represiune politică. Nici mai mult, nici mai puțin, cer Președintelui României să fie grațiat. E adevărat că nu mai avem amplitudinea curbei emoției de la prima arestare a lui Gigi Becali, dar atitudinea publică este una de împotrivire față de lege, instituții din sistemul judiciar și chiar impotriva unei morale simple, dacă ne referim doar la decalog. În prima fază m-am gandit că nu face bine să public asemenea cifre, că poate alimenta un curent de ipocrizie sau imoralitate publică, de solidaritate cu delincvența. Dar acum mi-am schimbat opinia, nu cred că am dreptul moral de a tăinui această imagine deplorabilă a unei zone de mentalitate colectivă. E adevărat, poate Președintele României să simtă o presiune publică, dar nimic nu este simplu în politică, se va descurca. Cu siguranță că avocatii și bocitoarele lui Gigi Becali vor folosi aceaste cifre în sensul de a mări presiunea pe justitie. Dar și aici este valabilă regula anterioară, Justiția trebuie să adune forța de a rezista judecăților de imoralitate publică. Cred cu tărie că societatea noastră are nevoie să se uite în oglindă cât mai des, deoarece ne place să întoarcem capul atunci când imaginea noastră din oglindă este neconvenabilă.

Alina Mungiu-Pippidi are dreptate când scrie că ”teoreticienii liberali se înşeală atunci când cred că numai din competiția intereselor diferite pluralismul social reuşeşte să construiască obiectivitatea şi moralitatea necesare unei democrații”. 

Cred, alături de Alina Mungiu Pippidii, că trebuie să ieșim din indiferentismul și relativismul moral în care ne scăldăm. Datoria intelectualilor ar trebui să fie slujirea valorilor și construcția unei expresivități axiologice prin discursursuri, texte sau orice altă formă de poziționare publică. Este indecent ca politician sau intelectual să vezi că raționamentul public alunecă spre vulgaritate sau imoralitate și tu să stai cu mânile în sân pentru ca să nu te opui curentului, chiar dacă este majoritar. Chiar și curentele majoritare pot fi învinse când scade cantitatea de emoție implicată, dar dacă nimeni nu se opune, valul opiniei trece nestingherit și oamenii nu înțeleg că au fost luați de un val care i-a impins mult în urmă în istorie sau pe scara evoluției. 

Nu putem aștepta ca societatea să evolueze într-o manieră mecanicistă, natural, fără intervenția celor care au pretenția că înțeleg sau sunt în poziții care îi obligă să ducă societatea spre o anumită țintă. Știu că sondajele de opinie, de exemplu, sunt importante pentru politicieni, dar numai în măsura în care sunt folosite responsabil și rațional. Dacă politicienii acceptă guvernanța sondajelor de opinie, evitând să ia decizii nepopulare, ferindu-se să contrazică masele, evitând cu ipocrizie confruntarea și căutând să se folosească populist doar de pasiunile colective, flatând înțelepciunea mulțimilor, atunci societatea este condamnată la involuție sau mers în cerc. 

Când le spunem guvernanților adevărul, cu rezultatele vreunui tip de expertiză legitimată, îi ajutăm să înțeleagă pericolele și poate să-și calibreze mai bine acțiunile, nu doar discursul. În momentul în care o mare parte din spațiul public dă dovadă de o imoralitate exemplară ce este de făcut? 

Așadar, doamnelor și domnilor, excelențele dumneavoastră – distinși politicieni, onorate instanțe, amici jurnaliști - vestea proastă pe care o spun public prin publicarea acestui sondaj, pe care la început l-am pitit într-un director parolat, este că poporul din România profundă ține cu Gigi Becali, nu are încredere în Justiție și, în general, se uită foarte mult la televizor. 

Ce-i de făcut, vorba lui Ulianov?

Vă invităm să vizualizați rezultatele sondajelor.