Mare mulțămită!

Multumesc Maestrului meu, Profesorul Tudor Cătineanu, pentrucă m-a fericit cu acest text despre cartea mea POVESTILE, VIATA SI MOARTEA!

                                                                                Nr. 24 / 11 iulie 2013

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Povestea ca un destin posibil

 

 Tudor Cătineanu

 

 

De curând, Editura Eikon din Cluj-Napoca a tiparit cartea „Povestile – Viata si Moartea“ a lui Vasile Sebastian Dâncu. Autorul ne-a fost student; unul dintre cei mai buni studenti pe care i-am avut. Dupa „evenimente“ (1989), l-am inclus in cercul celor 7 „Matadori“ ai sectiei de Filosofie de la Universitatea clujeana. Dintre acestia, unul a plecat in Grecia (dupa o Elena care nu era din Troia), altul, de fapt, alta (adica Matadora) a plecat „peste balta“, in S.U.A. (dupa un vis in care s-a ratacit). Vasile Sebastian Dâncu, oriunde si oricât ar pleca, se va intoarce in Tara, adica acasa.
Mai important este insa faptul ca pe atunci traia „Imparatul“, cognomen pe care noi, studentii, i l-am dat marelui Sociolog si Profesor Ion Aluas. Tot asa, pe cel al doilea „stâlp“al Catedrei, adica pe Profesorul Nicolae Kallos, l-am botezat „Marele Rabin“. Or, Vasile Sebastian Dâncu este succesorul lui Ion Aluas in actuala Catedra de Sociologie. Incât, aici am putea spune, analogic si simbolic: „A murit Imparatul, traiasca Imparatul!“
Dar, de ce „povestile“, in titlul cartii!? In parte, putem afla din carte, in parte, putem deduce (daca gândul ne duce). Biografia este un sir de evenimente ale vietii omului, sir care poate avea lacune, timpi morti sau indiferenti, incoerente chiar. La rândul lui, Destinul este asociat cu fatalitatea, care exclude libertatea. Apoi, Destinul este necesar, dar este si incheiat, ireversibil. De aceea, Povestea are si o „biografie“, ca suport narativ al vietii, dar este in esenta si un“destin“, un Destin posibil, care se poate cristaliza cu timpul, in viitor. Cuvântul „poveste“ – („Iar cuvântul din poveste/ Inainte mult mai este“) – este ridicat de catre autor la rangul de concept antropologic, nu numai estetic si se opune Post-modernismului, care contesta orice naratiune-narativitate, optând pentru imprevizibil si non-coerenta („Risipei se deda florarul“, ar zice Lucian Blaga, concesiv).
Dar de ce „Viata si Moartea“ in acelasi titlu? Aici trebuie sa incepem cu „Inceputul“. Biblia ne spune („Biblia ne povesteste de Samson, ….“) ca „La inceput a fost Cuvântul“, iar Goethe crede ca „La inceput a fost Fapta“. Metafizica, insa, afirma ca la inceput si in eternitate a fost, este si va ramâne Principiul. Iar Principiul cel mai inalt si mai adânc este chiar Existenta, cu Unul si Multiplul (ei). Cele doua entitati pot intra in cele mai variate relatii, de unde si stilurile de gândire, respectiv stilurile de viata, respectiv stilurile de povestire, respectiv Povestile cristalizate narativ. Caci, Stilul este modul specific de organizare a partilor intr-un Intreg, moduri care, dupa filosoful american Archie Bahm („Whole and Parts“) sunt sapte. Noi consideram ca ele sunt cel putin 10.
Principiul se reflecta direct in structura formala a cartii, care este un „manunchi“ (un „snop“ i-ar spune George Cosbuc) de povestiri-povesti. Ele stau sub semnul modelului cultural mozaicat, nu a celui piramidal, si sunt consonante, nu liniar-coerente. Povestile sunt configuratii variate si variabile ale aceluiasi Mozaic. Nu este vorba aici de nici o dispersie (de o „risipa“, care poate da si „Risipitorii“ lui Marin Preda), intrucât povestirile-povesti sunt organizate in exact 7 cicluri, probabil o aluzie la, sau o reminiscenta subconstienta a zilelor Genezei. Multe dintre ele au fost publicate pe Blog, dar cartea merge pe un criteriu tematic, nu cronologic. Reluând Inceputul (Principiul), la un al doilea nivel, vom spune ca, supusa temporalitatii, Existenta ia doua forme (ipostaze) Fiinta si Nefiinta. Or, la scara Vietii si a vietii umane, aceste concepte metafizice ne dau a doua parte a titlului cartii, adica „Viata si Moartea“. Autorul crede si afirma, in câteva contexte, ca cel mai mare miracol al Existentei (respectiv, al Vietii) este Viata insasi, ca eveniment cosmic. Iar Moartea apare in cele mai variate ipostaze, intre care moartea fizica (decesul) este doar una si probabil nu cea mai grava. Subtextual, autorul este framântat de dilema lui Hamlet, care credea ca exista si „morti in viata“ (nu doar fantome). La un al treilea nivel ( cu orientarea in jos) autorul este preocupat pâna la consacrare, nu de Fiinta metafizica, ci de o ipostaza a acesteia, care este „Fiinta sociala“. Inclusiv aceasta se poate naste si poate muri, cum aflam in: „Când moare fiinta sociala“ (p. 80). Vie fiind, ea contine entitatile sociale si relatiile dintre aceste entitati, care, si ele, trebuie sa fie vii. Entitatile de baza sunt Individul (I) si Colectivitatea (C). Aici intra in joc sociologul avertizat si perfect informat. Povestile au o turnura libera, uneori imprevizibila, dar in subtextul sau in fundalul lor sta o informatie statistica vasta si precisa. Doar in câteva situatii, aceasta informatie este invocata explicit; spre exemplu, atunci când este vorba de coeficientii de „incredere in celalalt“, unde cifrele sunt ingrijoratoare, intristatoare.
Relatiile inter-individuale (I1-I2) – numite relatii „tele“ de catre Moreno – revin pe viu in mai multe Povesti-analize (le putem spune si asa), cea mai importanta problema fiind aici aceea a cunoasterii si recunoasterii „celuilalt“. Aici, este folosita lectia lui Simmel privind „ochiul“, dar ar putea fi folosita si lectia lui J.-P. Sartre, privind „privirea“.
A doua relatie, adica indivizi-colectivitate (I-C), este ilustrata relativ frecvent si ii da autorului tristul prilej de a evidentia mai multe forme ale fenomenului generic numit „instrainare“. Probabil ca cea mai grava forma a instrainarii este aceea de a fi, sau a te simti strain in propria ta tara, adica la tine acasa.
Urmeaza – in ordine logica, nu cronologica –, relatia dintre colectivitati (C1-C2), fie ele clase sau grupuri sociale, popoare sau etnii. Dar, chiar si dintre capitale, cum ar fi „triunghiul“ (aici, unghiul este drept, sau ascutit, sau obtuz!?) Bucuresti-Cluj-Budapesta. Remarcam in cazul relatiei C1-C2, analiza, chiar prezentarea intuitiva, insotita de cifre, exemple, comentarii, a relatiilor dintre cele doua etnii: românii si ungurii. Vasile Sebastian Dâncu a trait si cunoaste „pe viu“ aceste relatii. O sinteza a tuturor observatiilor din „Povesti“, pe aceasta tema, s-ar putea constitui intr-o „Lectie“ (si la propriu si la figurat), atât pentru „apatrizi“ sau cosmopoliti („Ai nostri tineri, la Paris invata…“), cât si pentru nationalistii sovini, dar si pentru educatia tinerilor, fie ei români sau unguri, sau de alta etnie. Pentru Vasile Sebastian Dâncu, cea mai complexa forma a lui „C“ este Patria. De-a lungul „Povestilor“ sunt grafiate mai multe ipostaze ale Patriei, care ar putea fi sintetizate intr-o alta Lectie, care o integreaza pe prima. Exista doua ipostaze-limita, dar exemplare, ale Patriei. Este mai intâi, „Patria interioara“, pe care autorul „o iubeste cu disperare“ si care face tema si titlul celei de a doua carti, „lansata“ odata cu cea pe care o comentam aici. Este, apoi, Patria „exterioara“ (ii putem spune si asa), exemplificata prin reactia celor 10.000 de români (printre care si autorul cu fiul dânsului) la un meci de fotbal, sustinut de echipa românilor la Zürich. Este vorba de „România ce infloreste departe“ (p. 208), din care rezulta ca abia in afara Tarii („afara“, cum i se mai spune), românii au trait autentic sentimentul Patriei, ramasa acasa, intre granitele ei. Intre cele doua limite benefice se interpun alte Ipostaze ale Patriei, având diverse grade de degradare, unele asociate chiar cu „râsu-plânsu“, inclusiv cu cel al lui Nichita Stanescu. Este memorabila povestirea „Mândru ca sunt român?“ (p. 214), in care autorul analizeaza, cu finetea „bisturiului“, echivocurile si dilemele „patriotismului“, partile lui de lumina si de umbra, când acest sentiment autentic se afla la granita lui „pseudo“.
Prin, sau sub cele 7 cicluri tematice, care incep cu „Primaverile“ si se sfârsesc cu „Exercitii de admiratie“, cartea are si un ax central, respectiv un câmp subtextual, de natura axiologica. Ne putem aminti aici de pinguinul Profesorului Kotter, care enunta: „In aisbergul nostru a aparut o fisura“. Câmpul subtextual si axiologic, ordonator si coordonator, este deschis chiar de prima povestire „Primavara accizata“ (p. 11) si este dat de diferenta fundamentala (fisura) dintre autentic si ne-autentic. Pentru primul termen („autentic“) avem câteva, dar putine sinonime, intre care mai importante sunt: „natural“si „firesc“. Pentru al doilea termen (adica antonimul, caruia putem sa-i spunem si „ne-autentic“, „non-autentic“, „in-autentic“), avem un numar aproape nelimitat de sinonime, dintre care mentionam aici doar câteva: „surogat“, „simulare“ „artificial“, „nefiresc“, „denaturat“ „contrafacut“, „ostentativ“, „bombastic“ etc. Acest vast repertoriu al antonimelor lui „autentic“ este diseminat, ca tema si atribut, in intreaga carte (aproape in toate „Povestile“) si ar putea fi estimat chiar statistic, adica in limbajul de specialitate al autorului, ca sociolog. Unul dintre pinguinii profesorului Kotter este fascinat de Statistica, altul nici nu vrea sa auda de acest cuvânt. Probabil ca primul o fi auzit de undeva enuntul lui Ulianov: „Statistica este o arma revolutionara“.
In „Primavara accizata“, vedem cum primavara reala este trecuta prin filtrele Televiziunii si ajunge sa fie o primavara artificiala, o Lume autogena, dar falsificata, singura cu care privitorul (ca „la teatru“), inchis in casa, ia contact: „Acum, relatia noastra cu primavara este mediata“ (p 11). Aici, Televiziunea (nu ni se spune care, deci oricare) are o dubla functie. Pe de o parte, T.V.-urile selecteaza din viata reala doar unele aspecte, nu si altele. Selectia are, desigur, un criteriu care, axiologic fiind, este si de natura ideologica. Pe de alta parte – dar in acelasi sens –, T.V.-urile influenteaza in mod real, modeleaza dar si manipuleaza chiar viata reala, nu doar „perceptiile“ ei (cum spunem, mai nou). O manipuleaza in sensul instrainarii fata de forma ei autentica, originara, ne-mediata, ci imediata., sau ne-mijlocita. Deci, filtrul este si selectiv, in calitate de „ecran“ cu rosturi contemplative, dar si operativ-functional, in calitate de „instrument“, cu roluri active. Amintindu-si de copilarie, autorul noteaza: „Nu stiam ca realitatea poate fi falsificata si nici ca exista surogate pentru orice lucru, inclusiv pentru sentimente si gânduri“ (p. 14). O solutie a problemei este Invierea crestina, numai ca acum si aici, nu altcândva si altundeva (in „tarile civilizate“), si ea este falsificata, ajungând sa fie: „Invierea ca o papusa cu un singur ochi“ (p. 15).
Cel mai grav – si cumva omniprezent – este cel de al doilea filtru, adica filtrul politic (ontologic, acesta este primul). In „Vedere din tara simulantilor“, fenomenul ia proportii nationale: „Dar cel mai mare procent de simulare il gasim in viata politica. Toata viata politica este o competitie a simularii muncii pentru propasirea natiunii. Politicienii simuleaza comportamentul democratic, se ingrijoreaza in fata camerelor de luat vederi de mizeria si dezastrul din tara, dar nu fac nimic pentru a schimba ceva“ (p. 76). Incheierea „Povestii“ cameleonismului politic ne da echivalentul subiectiv al acestui fenomen, ajuns aproape „cosmic“. Autorul insusi subliniaza acest echivalent „Intr-o tara a simularilor absolute, ramâne autentica doar tristetea“ (p.v79).
Sa ne intelegem: autorul, care este el insusi un om politic, nu respinge „de plano“ Politica. La sfârsitul cartii – careia i-am putea spune si Povestea povestilor – vine ultima poveste, care este una deschisa: „Epilog. De ce sa facem politica?“ (p. 247). Sunt trecute aici in evidenta multiplele motive (temeiuri, ratiuni) pentru care oamenii (inclusiv fiul dânsului) trebuie sa faca mai departe Politica. Sunt respinse doar practicile politice dubioase si politicienii care alimenteaza faimosul „politicianism“, care este „ismul“ cel mai urât mirositor, de la „Conu Iancu“ incoace si chiar de dinainte de el. Dar, cititorul poate observa si singur, pe cont propriu si „pe viu“, sensurile pe care cuvântul „politica-politic“ le are nu numai in mass-media („Câinele de paza“, care are dreptul si sa muste, daca trebuie), ci chiar in limbajul politicienilor, in special atunci când in relatia Putere (Pozitie)-Opozitie, ei se gratuleaza reciproc. Statistic, este uluitoare frecventa epitetelor, figura de stil (credem noi) cea mai „saraca cu duhul“ din intreaga Stilistica. Marea majoritate (depasind orice „cvorum“) a intelesurilor cuvântelor „politica-politic“ sunt absolut peiorative. Daca ar fi sa reluam definitia pe care Aristotel o da Omului, adica „Zoon politikon“ („Animal politic“), si sa filtram definitia prin matricea analizelor lui Vasile Sebastian Dâncu, dar si prin matricea intelesurilor pe care „politica-politic“ le are in gândirea si vorbirea cotidiana, ar trebui sa conchidem ca Omul este mai degraba un „animal“ decât o „fiinta politica“. Este vorba de „Starea Natiunii“ acum si aici, când Natiunea risca sa fie redusa la o simpla si formala „Notiune“.
Un al treilea filtru, care functioneaza in acelasi sens (desfigurarea autenticului, pâna la limita desfiintarii lui) este ceea ce autorul numeste „gândirea pozitiva“, in povestea cu profil imperativ: „Eliberati-va de gândirea pozitiva“ (p. 63). Intelesul acestei expresii este absolut negativ. Este vorba de „gândirea“ care mascheaza toate problemele reale ale vietii, in special ale vietii sociale: tensiuni, conflicte, inegalitati, inechitati, crize, drame, tragedii etc. Toata aceasta problematica reala a vietii reale este acoperita cu un „val“care este (ca sa zicem si asa) mai dens decât „valul ignorantei“ din Estetica medievala. Valul este alimentat din mai multe parti, o „contributie creatoare“ având aici mai ales Sefii din vârful oricarei ierarhii, nu numai a celei politice. In „Despre voluptatea de a spune «sefu’»“ este schitat portretul Sefului: „Seful se izoleaza, se ingrasa, devine o leguma tot mai mare, pe care toti o cultiva pentru justificarea propriei lor existente de anticamera“ (p. 123). Metafora cu „leguma“ revine in „Povesti“, asociata si cu versul Anei Blandiana: „Suntem un popor de legume“. Cu mentionata „gândire pozitiva“ se ajunge (am ajuns) in situatia in care „O realitate filtrata incepe sa inlocuiasca viata“ (p. 122).
Perspectiva deschisa de autor, cu cel de al doilea filtru („gândirea pozitiva“, ii putem spune si „pozitivizanta“) poate fi pusa in corespondenta cu tema „Paharului“, cu cele „doua jumatati“ ale lui. Am analizat si noi acest fenomen in eseul „Plinul si Golul“ („Cultura“, nr. 15). Atunci când se afla in Opozitie, Petru (P1) vede doar jumatatea goala a paharului, pe când Pavel (P2) o vede doar pe cea plina. Când se schimba pozitiile (ca prin „alegeri libere“, ca prin „lovitura de stat“), P2 ajunge sa fie „primul“ (chiar Prim-ministru), iar atunci, daca este si „Sefu’“, el nu vede doar jumatatea cea plina a paharului, ci, printr-o alta „contributie creatoare“, el considera ca intreg „Paharul Patriei“ este plin, este plin-deplin, sau omogen plin. Dar, acesta nu mai este un „punct de vedere“, ci este o adevarata vedenie. J.-P. Sartre era incercat de „Greata in fata omogenului“. In fata unui omogen similar, rod steril al „gândirii pozitive“, Vasile Sebastian Dâncu este incercat de o imensa si autentica tristete. Sociologul, insa, ne spune fara ezitare si fara nici o indurare: „Gândirea pozitiva este o ideologie a controlului social“ (p.175).
Un al patrulea filtru este dat de „cliseele“ gândirii, de reteaua foarte deasa a „stereotipurilor“ acesteia. Iar cliseele sunt prezente nu numai la nivelul lui Sefu’, ci si in Mass-media, ca si in gândirea cotidiana, ceea ce Sociologul stie foarte bine din raspunsurile la intrebarile din Chestionarele lui. Ar fi interesanta si instructiva chiar o analiza statistica a tipurilor de clisee si a frecventei lor, autorul având aici toate instrumentele necesare, dar mai ales Metoda si Gândirea. Am putea spune aici, pe urmele autorului, ca cine „gândeste“ in clisee, de fapt nu gândeste, ci numai i se pare lui, sau li se pare celorlalti, de o seama cu el, ca gândeste.
Un filtru mai special al „medierii primaverii“ este Presa scrisa, care intra in profilul Mass-media, cu aceeasi dubla functie, de selector si de operator (manipulator).
Dar, acest spectacol real al simularii si al coruptiei inerente, spectacol prezentat in carte fara filtrele mentionate, se insoteste la domnul Vasile Sebastian Dâncu – si tacit dar si explicit – cu cel putin doua sentimente adânci: tristetea si sentimentul singuratatii. Corespondentul obiectiv al celor doua sentimente poate fi si Orasul, vazut in trei ipostaze: „Orasul mort“ (p. 197), „Orasul fara frica“ (p. 205) si „Orasul pustiu“ (p. 211). Mai intra aici si frica, dar frica le apartine altora, autorul cartii fiind un curajos nativ (uneori chiar temerar). Povestea „Iubind cu disperare România“ (p. 170) este antologica si sunt convins ca oricare cititor receptiv o va citi cel putin de doua ori. Ceea ce am numit „paradoxul Patriei“ este un paradox interiorizat adânc de domnul Vasile Sebastian Dâncu, in modalitatea speciala a disperarii. Kierkegaard era marcat de disperare in relatia lui cu Dumnezeu, Emil Cioran era marcat de disperare in relatia lui cu Neantul, Metafizicianul poate fi marcat de disperare in relatia lui cu Cuprinsul de necuprins al Existentei. Vasile Sebastian Dâncu este marcat de disperare in relatia lui cu Patria. Oricine poate fi marcat de disperare, atunci când o entitate (de regula o figura-fiinta) este concomitent iubita si sau respinsa, sau inaccesibila. In acest sens, chiar Kierkegaard afirma ca disperarea nu este o exceptie, ci este chiar Regula sensibilitatii omului constient, adaugând aici si enuntul care, in formularea lui Unamuno, suna: „Constiinta este o boala“. Nu este cazul autorului Povestilor, care cauta solutii pentru a iesi din singuratate, din tristete si din disperare. Solutiile sunt in esenta trei si fiecare este sustinuta de un ethos.
Este mai intâi Iubirea, care ia diverse ipostaze, de la iubirea peisajelor (mai ales ale celor din copilarie), prin iubirea celor apropiati (parintii, sotia, copiii), pâna la iubirea Patriei. Avem si doua elogii (nu, „elodii“) aduse Femeii-Femeilor, texte semnificative prin chiar titlul lor: „Barbati invinsi, femei singure“ (p. 159) si „Manifest impotriva vorbirii despre femei“ (p. 163). Se pare ca numai când este vorba de Patrie, disperarea inca nu este vindecata, iar ciclul „Iubirile“ (VI) se incheie chiar cu ea, cu disperarea. In climatul iubirii vine sau intra si admiratia. Kant considera ca respectul este o combinatie indiscernabila de iubire si teama (frica). Aceasta inseamna ca admiratia se inscrie undeva intre iubire si respect , iar cu „prepozitia“ preferata a lui Constantin Noica, am putea zice ca admiratia este „intru iubire si respect“. Aceasta „ecuatie“ este ilustrata de ciclul VII, „Exercitii de admiratie“ (pp. 227-247). Cât priveste Porunca (enuntul crestin) „Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti“, enunt care ne cheama la o iubire universala, autorul pare a sta sub semnul precizarii Teologului (crestin si el), „Dar nu mai mult decât pe tine insuti“. In estimarile lui, Sociologul trebuie sa aiba si are in vedere gradele, iar Eticianul-om politic are in vedere echitatea, pe care liberalii nostri (unii, ca sa nu gresim) o cam confunda cu egalitatea („Noi vrem egalitate, dar nu pentru catei“). Altfel spus, iubirea este si ea selectiva, incât Iubirea universala este un Ideal de care ne putem apropia doar asimptotic. Ar putea intra aici si intrebarea lui Nietzsche: „Dar, ce ne facem cu departele nostru!?“.
In al doilea rând, intra in joc Prietenia. Tema prieteniei apare in diverse contexte, iar când este vorba de sentimente, sociologul este insotit (dublat) de un fin, de un rafinat psiholog. Citind mai ales „Lungul drum spre Celalalt“ (p. 150), mi-am amintit volens-nolens de dialogul platonician „Hippias Minor“, de dialectica profunda si subtila a prieteniei, reliefata admirabil de Constantin Noica. Imi amintesc totodata ca marele nostru Constantin Noica era in cautarea „Celor zece“ (10). Era absolut convins ca Cei zece (deci, nu Doisprezece) ar fi instare sa restructureze Cultura româna, si nu oricum, ci din radacini, din temelii. Dar, vorba Dânsului, „N-a fost sa fie!“.
Ma paste gândul (eu sunt o „iarba“, gândul este „calul“) ca si Vasile Sebastian Dâncu este intr-o („intru“) cautare similara, dar nu in sfera Culturii, ci in sfera, la fel de complexa, dar si complicata, a Politicii. Probabil ca „Grupul“ celor de la Cluj-Napoca ar putea fi inteles in acest sens. In conceptia autorului, Regionalizarea nu are nici o legatura („Nici in clin, nici in mâneca“) cu Federalizarea (pe care merg ungurii, unii sau altii, dintre ei, dintre Dânsii).
Vine ca solutie, in al treilea rând, Solidaritatea. Personajul central, omniprezent si perfect anonim al cartii, este omul simplu, sau omul, pur si simplu. Ca si in primele doua situatii, avem si aici diverse grafii, diverse ipostaze ale acestui personaj, când izolat, când colectiv. „Conceptul“, ca sa-i zicem asa, este definit in „Gândirea simpla a fraternitatii“ (p. 137). Cu totul impresionanta este „România oamenilor invizibili“ (p. 165). Acestia sunt – consideram noi – victimele polarizarii sociale, denuntata de Presedintele Ion Iliescu, dar petrecuta totusi, incet, gradual, sub mandatul Dânsului. Se poate scrie nu numai despre „beneficiile“ (reformiste) ale „gradelor“, ci si despre „viclenia“ lor. Vom spune, in consens cu gândul autorului, ca asistam si azi la un „trend“ in care cei putini si bogati sunt tot mai bogati, iar cei multi si saraci sunt tot mai saraci. Cei din urma sunt „oamenii invizibili“, pe care Dostoievski i-a numit „Umiliti si obiditi“. Ei inca nu „au iesit din sistem“, cum spune cu un cinism inconstient un fost Ministru de Finante. Ei inca traiesc, dar sunt ca si cum n-ar mai fi, pentru ca nici nu mai intra in „perceptia sociala“. Pe acest fundal, lozincile liberalilor nostri (nu este vorba de marele Stefan Zeletin) sunt indecente, iar „proiectele“ social-democratilor sunt „apa de ploaie“. Aceasta fiind, totusi, necesara in Agricultura, care, dupa spusa unui ideolog „istet“ de pe „vremea comunistilor“, este si ea o forma a Culturii. Se pare ca mai nou, Justitia, ca Institutie a Dreptatii, incepe sa se miste drept, nu spre Dreapta sau spre Stânga, cu deplasarile si interferentele lor confuze.
Autorul cartii „Povestile. Viata si Moartea“ are – chiar in limbajul dânsului – mai multe „roluri“. Noi (eu) am numarat 7, adica: el insusi (1), membru de familie (2), profesor (3), om de stiinta (4), om politic (5), poet, ca si tatal dânsului (6), jurnalist (7). Cred ca rolurile 3 si 5 ramân, totusi, concurentiale. Dar, rolurile 6 si 7 aproape ca se suprapun, iar cititorul poate fi incântat de metaforele epistemice, diseminate in intreaga carte; carte in care interfereaza toate cele 7 roluri, ipostaze. In cazul lui Vasile Sebastian Dâncu, rolurile mentionate pot fi scrise linistit cu Majuscule.
La 50 de ani, autorul ne-a oferit 50 de „Povesti“ exemplare. Ii dorim si ii uram ca la 100 de ani sa ne ofere 1001 „Povesti“!

 

 Cititi  textile Profesorului meu pe
http://www.tudorcatineanu.ro/