Invenția fake news
Uneori, privind societatea contemporană,
tot mai desprinsă de carte și de cultura scrisă, am tot mai acut senzația că
este o societate fără memorie. O societate candidă, care se miră, parcă, în
fiecare zi, bucurându-se sau oripilându-se de foarte multe lucruri care sunt
vechi de sute, dacă nu chiar de mii de ani. Privit în mod grosier, ar fi vorba
despre „știri false”, adică minciuni ordinare, invenții prin care presa
intoxică opinia publică de la începuturile ei. Totuși, marii teoreticieni ai
fake news ne avertizează, prin zeci de studii recente, savant construite sau
doar superficiale, că este un concept destul de complicat, că are multe fațete.
Înțelegem, a apărut în campania electorală americană, deci va avea, cu
siguranță, folosințe ideologice sau chiar propagandistice.
Acceptând convenția, fake news nu e știre
falsă, e un fel de înșelăciune complexă
(hoax, în engleză), o montură mincinoasă de mare difuziune publică, cu scopul
de a induce în eroare, de a păcăli oamenii în legătură cu acțiuni, intenții sau
programe politice. Politicienii și-au creat un cuvânt nou pentru a defini
minciuna îndreptată împotriva lor, dar nu au definit cu niciun cuvânt nou fake news-urile,
industriile de manipulare sau fabricile de minciună pe care le revarsă ei
asupra populațiilor direct din instituțiile guvernamentale, din sediile
partidelor sau din concernele mediatice care le sunt apropiate.
Fake news-urile apar pe fondul marii
crize a presei din ultimii ani, spun cei mai mulți, referindu-se în primul rând
la criza economică și la sutele de mii de locuri de muncă dispărute din
industria media[1]. Nu este
doar asta, cu siguranță. Este vorba despre o mutație tehnică, în primul rând. Generalizarea posibilității de
inserție în spațiul virtual a oricărui cetățean, jurnalist sau nu, a dat naștere
posibilității de apariție a conținuturilor generate de utilizatori (user-generated
content - UGC), considerate ca fiind o mare democratizare sau revoluție media.
Aceste conținuturi (bloguri, wiki-uri, forumuri de discuții, mesaje, chat-uri,
tweet-uri, podcast-uri, imagini digitale, video, fișiere audio, reclame de
mass-media) care au fost create de utilizatorii unui sistem sau serviciu online
au fost, după 2005, considerate ca fiind o mare deschidere a mass-media, o
dispariție a cenzurii și debutul unei epoci de aur pentru opinia liberă și
exprimarea independentă. S-au bucurat mult la început cei care au vrut să scape
de plățile de publicitate și cei care au generat strategii de marketing de o mare
subtilitate cu ajutorul acestei libertăți de intrare în sistem.
Marea problemă care a frământat presa mainstream după Brexit și victoria
lui Trump a fost faptul că aceasta a pierdut bătălia cu rețelele sociale,
acuzate acum de ceea ce este mai rău. Este clar că
politicienii, laolaltă cu sateliții mediatici, au pierdut bătălia încrederii
publicului în ultimele decenii, nu acum, odată cu ipotetica apariție a FN (fake
news). Mass-media a considerat nerelevante codurile deontologice în ultimii
ani, respingând chiar și discuțiile despre autoreglementare, cu toată
insistența organizațiilor neguvernamentale care, fără mare putere de impact, au
insistat pe demisiile deontologice. Am auzit și în România, în ultimele decenii,
patroni de presă amenințând candidați la Președinție sau la alte funcții în
stat: aveți grijă, noi suntem fabrica de președinți.
Este adevărat, nu ajunge să fii corect
pentru ca să ai audiență, nici doar bun profesionist, s-a spus tot mai
insistent în ultimele două decenii. Trebuie
să inventezi povești, să emoționezi, indiferent de adevăr sau de corectitudine.
Audiența a devenit lucrul cel mai important. Marile trusturi au văzut, cu
siguranță, cum scade încrederea în mass-media, dar nimic nu a contat în fața
creșterii audienței, chiar și fără credibilitate. Dacă cineva critica un
jurnalist pentru minciună sau trădarea principiilor deontologice, toate
trusturile se repezeau să elimine din start orice contestare, linșajul mediatic
fiind o metodă des uzitată față de cei care aveau curajul de a contesta un
jurnalist. Oricine intra în politică era avertizat că nu trebuie să te bați cu
cineva care cumpără cerneala cu cisterna și hârtia cu vagonul sau mai populară
era o butadă care spunea că nimeni nu a câștigat războiul cu presa.
Populismul a devenit o regulă a producerii de content pe tot cuprinsul spațiului
social. Studiile de psihologie socială aplicate receptării au
arătat că oamenii vor să-și valideze opiniile și credințele, iar asta a dus la
marea ipocrizie: nu avem cum să ne contrazicem publicul, chiar dacă se hrănește
cu iluzii sau are porniri violente ori iraționale. În această perioadă a jurnalismului
sălbatic de piață, mulți dintre foștii mei studenți de la jurnalistică au
părăsit instituțiile media trimițându-mi mesaje în care spuneau că nu mai pot
suporta „prostituția din media”.
Nu aș neglija o cauză importantă: după consolidarea ideologiei neoliberale în
toate domeniile socialului, mass-media nu se mai împovărează cu vreun sistem de
responsabilități sociale. Într-o societate a liberului schimb și a acerbei
concurențe de piață, a subordonării activității de presă profitului, dispar marile
exigențe morale ale presei începuturilor modernității. O demisie morală care va
lăsa urme serioase și care se văd acum. Clauzele de conștiință ale contractului
profesional al jurnaliștilor sunt călcate în picioare de nevoia de profit sau de
bătălia pentru viteza știrii sau pentru senzațional. Până și cursurile de etică
și deontologie de la facultățile de jurnalism devin tot mai subțiri sau „tot
mai anacronice” cum îmi spunea un distins profesor de la o facultate de profil.
Doar Brexitul și alegerea lui Trump
ne-au trezit că avem o problemă cu mass-media? Și, culmea, a fost revigorat
conceptul de fake news cu referire la niște băieți care au construit site-uri cu
știri false în Macedonia sau România și care au învins marile corporații,
uzinele de știri precum CNN sau BBC.
FN și Post-adevăr sunt doar niște fake concepte. Inventarea
FN este o invenție a gândirii editoriale, pentru care, pentru a fi justificată,
s-a recurs la readucerea în atenția opiniei publice a unui concept la fel de
fals și de ideologic: conceptul de
post-adevăr. Marile minți editorialistice au justificat înfrângerile
sistemului media prin inventarea unei noi ere istorice sau prin nașterea unei
noi realități, o realitate a minciunii și a politicii bazate pe orice altceva
decât pe adevăr.
Jurnaliștii americani sau englezi au
pierdut bătălia influențării politice nu pentru că nu au fost credibili, au
spus ei, ci din cauza unei mutații istorice globale, în care adevărul nu mai
este criteriu și valoare respectată de public si cetățeni. Au trecut însă sub
tăcere datele legate de minciunile pe care marile trusturi le-au orchestrat împotriva
lui Trump sau împotriva celor care au propovăduit Brexitul.
Editorialiștii inventatori ai erei
post-adevăr au ascuns, prin aceasta, posibilitatea ca reacția alegătorilor să
fi fost generată chiar de dezgustul sau de saturația față de mașinațiunile și
manipulările complexului mediatico-politic care i-a mințit constant în ultimele
decenii.
Marii ideologi ai erei post-adevărului
au găsit țapul ispășitor perfect: rețelele
sociale sunt de vină, au public captiv și pot filtra informații, iar prin acest
fapt au adus marile manipulări în sfera publică.
Dincolo de asta însă, toate aceste încercări
sunt profund ideologice caută să ascundă și să acopere o realitate a funcționării
pieței mediatice prin chiar faptul că au proclamat tot mai insistent „sfârșitul
ideologiilor” sau „refuzul ideologiilor”, dar militează, vom vedea puțin mai încolo,
pentru reducerea presei la o factualitate vidată de viață sau chiar la cenzură.
Era post-adevăr este, în fond, un construct ideologic, un lagăr de concentrare
pentru ideile despre viitor, de exemplu. Propunând metode de reducere a realității
doar la date cuantificabile sau cifre, se propune o trunchiere a lumii
posibile, propunerea fact-chekingului, a stigmatizării și a ștampilării știrilor,
ucide tocmai elementul esențial al politicului: crearea diferenței prin
includerea unei viziuni de viitor, a dorinței de schimbare în numele unor valori
umaniste.
False concepte, false pericole, false remedii
Gândirea editorialiștilor ideologi ai
neschimbării lumii a produs o soluție miracol, de care încă multă lume (credulă)
este entuziasmată: vânătoarea de FN.
De fapt, încă de prin anul 2000 se naște în SUA o practică jurnalistică, apoi
un gen jurnalistic și chiar profesie: fact-checkingul. Fact-checkingul
este o practică de verificare a veridicității discursurilor politicienilor, dar
și o modalitate de a verifica alte conținuturi, mai ales cele de pe rețelele
sociale. Unele dintre cele mai mari companii de media și-au creat
departamente dedicate și chiar au specializat fact-checkeri. În Franta, Libérations
și Le Monde au primele platforme de fact-checking intitulate „Desintox” și „Les
Décodeurs”.
Denunțarea știrilor false este o iluzie și poate fi folosită chiar împotriva
scopului deontologic pentru care a fost inventat acest procedeu. Vânătoarea de FN poate deveni un fel de vânătoare de pokemoni, în care vânătorul
este „condus” pe un traseu pe care manipulatorul îl dorește și care este plin de
capcane. Rezultatele primelor platforme au fost folosite în propaganda politică
din Franța. prin care partidele s-au acuzat reciproc, selecționând doar argumentele
care îl defavorizau pe adversar.
O mare problemă este legată de posibilitățile practice de verificare. Este adevărat, se pot verifica cifrele, unele evenimente sau documente,
dar, de cele mai multe ori, manipularea se face prin cadraj, prin interpretare și
prin comentariu. Faptele și datele interpretate primesc deja altă viață, se
raportează la alte măsuri de veridicitate.
Mai recent, pornind de la aceste
experimente, a fost lansat și conceptul de „datajournalism” ca un alt mod de a
face anchete: jurnaliștii nu mai interoghează cu precădere subiecții, ci interoghează
faptele, bazele de date, statisticile, documentele.
Analizele de impact pentru aceste
experimente de fact-checking au arătat un impact limitat de audiență:
politicienii continuă să mintă, iar alegătorii continuă să-i aleagă pe
mincinoși chiar și atunci când i-au prins pe aceștia cu minciuna. Pornind de
aici, s-a spus că ar fi nevoie de fast-checking,
adică de un fel de fact-checking în timp
real, iar Washington Post a construit chiar un dispozitiv pentru asta (Truth
Teller), un fel de detector automat de minciuni.
Degradarea intelectuală a
jurnalismului din ultimele decenii nu mai poate fi ascunsă, mai ales în
condițiile în care s-a dovedit că oamenii nu mai „ascultă” de marile corporații. Inventarea erei post-adevăr pentru a motiva
lipsa de impact a media asupra electoratului este o explicație slabă, atât
timp cât pierderea încrederii în oamenii politici și în complexul
mediatico-politic, cu structurare oligarhică, este destul de veche și s-a produs
treptat. Cum să credem că vânătoarea de FN este una făcută cu corectitudine, în
condițiile în care campaniile electorale sunt adevărate războaie informaționale
în care totul este permis și care au acreditat deja practici nedeontologice cum
ar fi campania negativă sau storytellingul „black”, cel producător de frică și
teamă față de un candidat sau altul. Dacă doi fact-checkeri indexează o
informație ca fiind falsă, pe ce considerente să-i credem, când știm că
partidele organizează formații de postaci care fac tot felul de lucruri murdare
în spațiul virtual. Deci, cine-i
verifică pe verificatori?
Recomandările fact-checkerilor pot deveni puțin
credibile și chiar pot fi viciate de interese. Varianta acțională este chiar
mai absurdă. De fapt, ce ni se propune în epoca post-adevăr este o discretă
reintroducere a cenzurii. Cu siguranță, cenzura nu este o soluție, mai ales că
avem următoarea înfundătură logică: vrem
să cenzurăm social media, dar ca efect așteptăm să crească încrederea în mass-media
din mainstream.
Soluții? Reconectarea la realitate și izgonirea falselor concepte.
Să presupunem că acceptăm că trăim în
epoca post-adevăr, iar adevărul nu mai este valoare de referință, dar putem
accepta pasivi că în dezbaterea publică a câștigat emoția sau predispoziția
oamenilor de a crede în orice tâmpenii? Nu cred că este normal.
Mai întâi trebuie să vedem ce ar
trebui să facă jurnalistul în epoca aceasta nouă, care mai este misiunea lui
sau ea se reduce la vânătoarea de FN?
Nu pot crede că oamenii au renunțat la
valoarea de adevăr a știrilor sau informațiilor, chiar dacă nu au cele mai bune
instrumente pentru a deosebi adevărul de fals. Dacă oamenii și-au pierdut încrederea în media din mainstream, nu cred
că soluția este să umblăm bezmetici după fapte sau date, desenând o realitate
vidată de viață și de idei, ci să căutăm să recâștigăm încrederea oamenilor.
Dacă nu milităm pentru realizarea unor
valori, nimeni nu va crede în gogorița neutralității jurnalistului. Jurnaliștii trebuie să se întrebe cum au
ajuns aici, nu cumva prin șiruri lungi de demisii deontologice? Dacă oamenii nu
îi mai „ascultă” și votează cum doresc, înseamnă că au și ei o contribuție la asta.
Unii ar spune mai tranșant: dar de ce să îi asculte pe jurnaliști, atât timp
cât chiar ei le spun că adevărul nu mai contează și că trăim în epoca emoției.
Cum restabilim încrederea în
mass-media și în jurnaliști, asta ar trebui să fie întrebarea cea mai
importantă pe care trebuie să ne-o punem, nu să inventăm etichete pentru epoca
n care trăim. Recâștigarea încrederii oamenilor poate deveni un proiect
important, chiar dacă nu este simplu de realizat în epoca jurnalismului de piață
de azi. Este poate nevoie de a eticheta știrile false și de a denunța înșelătoria.
Dar oare ajunge?
Nu cumva ar trebui să denunțăm și ceea ce este în spatele acestor întreprinderi
ale minciunii? Celebrul FN nu este un bastard al bloggerilor,
cred mai degrabă că este o întreprindere organizată, are de multe ori în spate structuri
de putere, nu este doar un joc făcut de amatori pe rețele sociale. Oricum nu
trebuie să uitam că verificarea acurateții știrilor este o sarcină veche, nu
trebuie să o reinventăm acum, chiar daca acum verificăm mai degrabă potențialul
emoțional sau viral al știrii.
Recâștigarea încrederii în presă trebuie să înceapă prin reconectarea
jurnalismului la lumea reală (nu doar la cea definită sau definibilă prin cifre
și fapte), la cea care conține și „date” subiective, adică visele și speranțele
oamenilor, suferințele lor, dezamăgirile și revoltele lor. Doar mimând
detașarea și realismul, este greu să ne apropiem, ca jurnaliști, din nou, de
oameni. Să nu uitam că binele, adevărul, dreptatea sau frumosul, solidaritatea
sau compasiunea, sunt valori cu un mare potențial emoțional, cu infinite
valențe pentru un storytelling puternic, dacă nu putem să scăpăm de soarele
orbitor al lumii post-adevăr.
Ordin pe unitate: băgați FN în duba jandarmeriei!
