Tendinţe sociale şi progresul discutabil

 De regulă, când vorbim despre tendinţe sociale, ne referim la mişcări de profunzime prin care căutăm să anticipăm evoluţii viitoare ale societăţii. Pe de altă parte, percepţia despre tendinţe este un reflex al vechii atitudini triumfaliste din epoca capitalismului victorios care postula, în mod emergent, că totul este o evoluţie pozitivă şi că viitorul este egal cu progresul necontenit. Dacă punem o echipă de ilustratori să deseneze raportul legat de tendinţe, în majoritate vor desena săgeţi care urcă, trepte sau scări care se pierd în înaltul cerului. De fapt, tendinţele pot fi atât evoluţii, cât şi involuţii, pot fi şi căi pe orizontală, nu doar drum spre culmi.O altă confuzie este cea dintre trend, ca tendinţă de evoluţie socială, economică sau politică, şi trendy, adică activităţi, produse, mişcări aflate la modă. Trendy este ceea ce caută indivizii hipermoderni, cum le spun sociologii francezi, care vor schimbarea continuă, permanenţa fiind monotonă, constanţa comportamentului sau alegerii devenind o rutină prost evaluată social. Ciclurile de viaţă ale produselor devin tot mai scurte, iar schimbarea permanentă devine regula. Dacă în modă acest lucru este bun, iar pentru industrie aduce noutate sau dinamizează consumul, în viaţa socială, acest stil de viaţă este cel puţin disfuncţional. Este o evoluţie dictată doar de regula schimbării, nu una care să derive din acumularea de elemente ale unei cauzalităţi structurale care duce înainte civilizaţia sau cultura, bunăstarea sau modul de viaţă. Trendismul nu schimbă cu nimic mersul general al societăţii, dar nici nu putem decela tendinţe de profunzime care să indice progresul.Tendinţele sociale sunt cele care vorbesc despre viitor. Sau ar trebui să ne arate această imagine, deşi nu este simplu să vorbim despre asta în condiţiile în care a decela tendinţele în societate este o operaţiune tot mai dificilă.În primul rând este complicat pentru că trăim o epocă a unei mari regresii. O regresie generală, politică, socială, culturală, o tendinţă care este ascunsă de cea mai mare parte a lumii politice, chiar de ştiinţele politice şi sociale.
A vorbi despre marile tendinţe înseamnă a include şi dimensiunea acţiunii colective, a guvernanţei inteligente şi a construcţiei sociale conştiente. Ce a mai rămas azi?Tendinţele despre care vorbim în acest număr sunt mişcări şi evoluţii ale societăţii, economiei, culturii sau guvernanţei detectabile, prin studiul dinamicii orizontale. Importante pentru noi, dar ele nu spun mare lucru despre dinamica structurală, de fond, a societăţii noastre, unde vom putea vorbi mai degrabă de tendinţe regresive, nu despre progres.Aceste tendinţe regresive le vom lua în studiu, fără a a dezvolta prea mult, dar semnalându-le mai ales în logica argumentării ca pe un semnal de alarmă sau ca un realist adagio la tendinţele enumerate în acest număr, tendinţe care pot da impresia falsă a unui relativ progres.Crizele globalizării şi lipsa de soluţii locale. Pentru toate ţările, mai ales pentru cele ieşite din comunism, globalizarea a fost privită ca o formă de trecere spre adevăratul capitalism al modernizării, o integrare în marile fluxuri economice. De aceea, după căderea Zidului Berlinului, majoritatea acestor ţări şi-au
încredinţat planificarea strategică Fondului Monetar Internaţional, Băncii Mondiale şi apoi Uniunii Europene. Acestea au venit cu soluţii globale la o serie de crize care aveau expresii locale. Unii vorbesc acum despre un sabotaj deliberat, dar indiferent care a fost intenţia, astăzi aceste economii sunt economii dependente, şi-au pierdut capacitatea de a produce, au privatizat tot ce se putea privatiza şi majoritatea privatizărilor au constituit eşecuri. Vedem şi în România că nu aveam instituţii sau o cultură care să poată duce la decizii sau strategii de rezistenţă la crizele aduse de globalism. Victoria lui Donald Trump în SUA şi o serie de fenomene de vot extremist din Europa au fost reacţii la criza neoliberalismului mondial. O reacţie mondială la capitalismul financiar şi neoliberalismul antistatal a dus azi la regimuri autoritare sau la tendinţe populist-autoritare chiar în ţări europene, exemplele Turciei, Ungariei sau Poloniei arătând foarte clar acest lucru. Astăzi, ţările din fostul lagăr socialist, cu democraţii fragile şi instituţii slabe, se află în situaţia de a căuta soluţii locale, imposibil de găsit, la efecte ale crizei generate de mondializare: fluxuri masive de refugiaţi, migraţia forţei lor de muncă, depopularea, exodul creierelor. Fragmentarea puterii în aceste state şi patrimonializarea funcţiilor publice creează în aceste state conflicte greu de conciliat între forţele politice adverse, un imposibil consens minimal pentru stabilirea de priorităţi pe termen mediu sau lung.Apariţia ideologiei statului paralel este o consecinţă a acestui conflict politic intern creat, resimţit ca sentiment al pierderii suveranităţii naţionale, dar şi ca un efect al acţiunii organismelor internaţionale sau al unor superputeri. Astfel, statul paralel („deep state”, în expresia lui Donald Trump) este reprezentat de puterea „celorlalţi” sau de puterea care lipseşte fiecăruia pentru a putea conduce singur, dar şi în ideea că lipseşte o anumită resursă pentru a se reface capacitatea de decizie şi suveranitate naţională. Cu siguranţă, atât politicienii, cât şi jurnaliştii implicaţi în această luptă a statelor paralele, uită că au cedat independenţa şi suveranitatea, de bunăvoie, când au acceptat mecanismele globalizării, când au semnat pentru integrarea în UE, în NATO sau când au preluat necritic toate teoriile globalizării care, se spunea, aduce o lume mai bună, dar nu ia nimic. Acum, orice discurs despre viitorul României devine dificil de susţinut fără a folosi mijloacele retorice pentru desfiinţarea „celuilalt” stat.Civilizaţia lejerităţii şi a plăcerii. A vorbi despre viitor şi tendinţele grele a devenit o intenţie care nu se mai susţine intelectual, deci nu mai este preocuparea cea mai importantă a instituţiilor de reflecţie. Gilles Lipovetsky1  argumentează intrarea într-o civilizaţie a lejerităţii, o cultură polimorfă a utopiilor light. Societatea este gândită din perspectiva idealului lejerităţii, unde marile revoluţii politice sunt înlocuite de nanorevoluţii aflate sub semnul distracţiei, divertismentului şi vieţii frivole. Şomajul, singurătatea, bolile incurabile, sărăcia sau destrămarea familiei nu mai apar ca probleme grave, ci strategiile de dezvoltare personală, dietele «împrumutate» de la vedete, căutarea perfecţionării spirituale a individului, individualizarea tuturor drepturilor devin direcţii ale sensului colectiv propagate prin cultură şi comerţ, prin cultura hedonistă care trimite la seducţie şi marginalizarea traficului. Toate subiectele tragice sunt transformate în show de divertisment în emisiunile de televiziune, unde dramele individuale sunt „rezolvate” prin apel la donaţii sau sponsori. Marea audienţă a acestor emoţii vinde excelent publicitate şi produce mari profituri.Noua dictatură – conformism şi apatie. În 1932, Aldous Huxley scria în „Minunata lume nouă” că „dictatura perfectă va fi dictatura care va avea aparenţa democraţiei, o închisoare fără ziduri, de unde deţinuţii nu s-ar gândi să evadeze, un sclavagism unde, graţie consumului şi divertismentului, sclavii îşi vor iubi propria servitute2”. Scrisă cu mult înainte de lucrarea lui Orwell, „1984”, care apare abia în 1948, „Minunata lume nouă” este o lucrare fundamentală şi o anticipare pentru ceea ce se întâmplă azi. Când cea mai mare parte a informării şi culturii vine de pe internet, omul masă, conectat secundă de secundă la sursă, nu are timp de reflecţie şi nici profunzime în gândire. Trăim zi de zi această schimbare majoră, dar ideea de schimbare sperie, este asociată fricilor, este o nelinişte indusă zi de zi. Nu gândim pe termen lung, chiar politicienii se feresc de proiecte de viitor care să depăşească un mandat de patru sau cinci ani. S-a schimbat ceva în viziunea generală despre om, iar ştiinţele sociale se chinuiesc să vorbească doar despre prezent. Marketingul domină ştiinţele economice care sunt tot mai contestate pentru că nu reuşesc să prevadă crizele. Când marketingul caută doar să lărgească pieţele sau să înţeleagă cât mai bine pasiunile şi pulsiunile consumatorului, cine să vorbească despre declin sau regresie socială? Publicul este bulversat de bombardamentul de informaţie (Information overload) într-o perioadă în care atenţia pentru un mesaj în media a ajuns la o medie de 5 secunde. Problemele de informare se rezolvă printr-o googalizare rapidă şi sumară, legăturile dintre concept şi cadrele sociale sunt ignorate total. Greu de înţeles tendinţele sau cauzalitatea complexă pentru crizele sociale tot mai dese.Criza instituţiilor şi instituţionalizarea crizei. Instituţiile sunt tot mai mult fragilizate, iar statul este redus la maximum. Şcoala, familia, biserica se află sub un bombardament continuu. Sunt delegitimate şi li se opun un anumit catalog de libertăţi şi mai ales impulsuri emoţionale în ideea lipsei obligaţiilor colective legate de apartenenţe sau contracte sociale. Trăim în epoca în care regula majorităţii care decide este pulverizată în folosul unor minorităţi turbulente, mai ales în condiţiile în care majorităţile se radicalizează şi fac greşeli, neînţelegând tipul de delegitimare cu care sunt bombardate. Noile reguli sunt transmise globalizat, iar statele sunt prea obeze pentru a putea reacţiona rapid, mai ales în condiţiile în care noile teme sunt împinse de organizaţii internaţionale sau marile puteri. Inteligenţa nu mai este competenţă cognitivă sau culturală, ea este o abilitate socială, se conceptualizează instrumental de genul „digital nativ” în comparaţie cu vechea generaţie a lui „print native”. Universitatea sau Academia îşi pierd din legitimitate, pentru că temele de discuţie despre viitor sunt exclusiv tehniciste, ele nu produc reflecţie asupra acestei schimbări şi, deci, devin tot mai insignifiante. Sistemul Bologna a propus o comunitate ştiinţifică, unde producţia de analize şi cercetare îşi măsoară eficienţa prin ecoul articolelor ISI în cercul restrâns al universitarilor, dar un uriaş tezaur al articolelor ştiinţifice, cum demonstra un recent studiu, se pierde datorită circulaţiei restrânse. Universitatea nu mai produce expertiză relevantă social şi deci îşi pierde marele loc deţinut până acum.Declinul democraţiei şi repatrimonializarea instituţiilor. Francis Fukuyama (Political Order and Political Decay, From the Industrial Revolution to the Globalization of Democracy) vorbeşte despre repatrimonializarea instituţiilor publice, având originea în a doua parte a secolului XX în SUA, unde funcţiile publice devin pradă de război pentru învingătorii electorali, se nasc clientelismul şi multiplicarea posturilor din administraţie, mai ales în situaţiile în care au guvernarea coaliţii de partide. Acest patronaj al administraţiei duce la scăderea calităţii funcţionarilor publici şi, bineînţeles, a serviciilor pentru populaţie. Funcţionarii devin proprietarii funcţiilor publice, iar şefii partidelor împart dregătoriile aproape ca în Evul Mediu. Ministerele sunt desfiinţate şi reînfiinţate odată cu fiecare echipă guvernamentală pentru ca să poată fi scoşi din funcţie acei şefi care au câştigat concursuri şi au contracte nedependente de numire. Exemplul României este destul de relevant, mai ales dacă ne uităm la ultimii ani. Decalarea alegerilor prezidenţiale de alegerile generale a produs o desincronizare care a dus la împărţirea puterii: efectul pervers este că dorinţa de a lua toată puterea a creat un conflict imposibil între puteri, fiecare putere vizând monopolul neîngrădit asupra unui patrimoniu instituţional. În ultimii ani avem guverne cu prea multe ministere, cu cei mai mulţi secretari de stat din Europa şi un conflict imposibil de conciliat între puterile din stat. Învingătorul în alegeri vrea să ia totul şi toate instituţiile se politizează, se aliniază pentru sau contra puterii instalate prin alegeri.Conectivitatea şi iluziile ei. Visul de azi al civilizaţiei marketingului este conectarea, transformarea lumii într-o uriaşă reţea de consumatori. Google, Amazon, Facebook şi alte întreprinderi ale conectivităţii visează să satisfacă cererea individuală, gustul personal. Neflix investeşte anul acesta 8 miliarde de dolari în conţinuturi adaptate gusturilor abonaţilor, pe baza unor algoritmi de personalizare. Când scriu aceste rânduri, un ceas produs de Nokia îmi monitorizează tensiunea arterială, pulsul, numărul de paşi făcuţi zilnic, greutatea, somnul, nivelul de stres, viteza sângelui în artere (azi, 8 metri pe secundă) şi alţi parametri, compania de telefonie mobile ştie în orice moment locul în care mă aflu, unde sunt, cu o precizie de 80 de centimetri, telefonul este ascultat de vreunul dintre cele cinci sau şase servicii de securitate, Facebook îmi cunoaşte prietenii, ştie ce îmi place, ce cuvinte folosesc cel mai des etc. Nimeni însă nu este interesat de bolnavii de cancer sau de cei care au nevoie de transplant, de nivelul de analfabetism funcţional sau de modul în care am putea să rezolvăm cu miile de morţi de pe şosele din fiecare an. Conectarea este o perdea după care dispar scopurile sociale, obiectivele comunitare sau sensurile colective. Nu ne întrebăm eficient, obsesiv, pragmatic spre ce merge societatea noastră, ce facem cu riscurile demografice sau migratorii. Nu forţăm să se întâmple lucruri pe care ar trebui să le dorim, nici măcar nu ne gândim la ele, creşterea salariilor sau pensiilor fiind culmea proiectelor de guvernanţă.În secolele trecute (includ aici şi secolul XX, cu toate nenorocirile lui), istoria era privită de către oameni ca având un sens, o tendinţă, curgea spre ceva: progres, modernizare, libertate, societate fără clase, convergenţa sistemelor şi multe alte ţinte, mai mult sau mai puţin utopice, gândite de filosofi sau conductori. Azi, istoria a intrat parcă pe un drum înfundat, nu mai duce nicăieri. Astăzi, existenţele noastre nu mai sunt marcate de vreun sens colectiv, nu mai ne închipuim vreo logică intrinsecă a istoriei. Hedonismul, plăcerea, consumul efemer, creşterea timpului liber, eliberarea de constrângeri, lejeritatea şi stilul soft sunt elemente prin care definim doar prezentul, însă prin aceste mize nu putem să gândim sistematic viitorul, dar nici vreo legătură cu trecutul.Rar, când poate suntem puşi să ne gândim la viitor, de o manieră sistematică, suntem blocaţi de maxima lui Keynes: Inevitabilul nu se produce niciodată, neaşteptatul întotdeauna. În marea regresie de azi, viitorul este incert sau poate este o fată morgana care nu ni se arată în faţă, de aceea mulţi sunt fascinaţi uitându-se în trecut. Referinţe[1] Lipovetsky, G., De la légèreté, Edition Grasset&Fasquelle, Paris, 2015[2] Huxley, A., Minunata lume nouă, traducere şi note de Suzana şi Andrei Bantaş, Polirom, 2011  

 

FAKE NEWS sau FAKE CONCEPT?

Invenția fake news

Uneori, privind societatea contemporană, tot mai desprinsă de carte și de cultura scrisă, am tot mai acut senzația că este o societate fără memorie. O societate candidă, care se miră, parcă, în fiecare zi, bucurându-se sau oripilându-se de foarte multe lucruri care sunt vechi de sute, dacă nu chiar de mii de ani. Privit în mod grosier, ar fi vorba despre „știri false”, adică minciuni ordinare, invenții prin care presa intoxică opinia publică de la începuturile ei. Totuși, marii teoreticieni ai fake news ne avertizează, prin zeci de studii recente, savant construite sau doar superficiale, că este un concept destul de complicat, că are multe fațete. Înțelegem, a apărut în campania electorală americană, deci va avea, cu siguranță, folosințe ideologice sau chiar propagandistice.

Acceptând convenția, fake news nu e știre falsă, e un fel de înșelăciune complexă (hoax, în engleză), o montură mincinoasă de mare difuziune publică, cu scopul de a induce în eroare, de a păcăli oamenii în legătură cu acțiuni, intenții sau programe politice. Politicienii și-au creat un cuvânt nou pentru a defini minciuna îndreptată împotriva lor, dar nu au definit cu niciun cuvânt nou fake news-urile, industriile de manipulare sau fabricile de minciună pe care le revarsă ei asupra populațiilor direct din instituțiile guvernamentale, din sediile partidelor sau din concernele mediatice care le sunt apropiate.

Fake news-urile apar pe fondul marii crize a presei din ultimii ani, spun cei mai mulți, referindu-se în primul rând la criza economică și la sutele de mii de locuri de muncă dispărute din industria media[1]. Nu este doar asta, cu siguranță. Este vorba despre o mutație tehnică, în primul rând. Generalizarea posibilității de inserție în spațiul virtual a oricărui cetățean, jurnalist sau nu, a dat naștere posibilității de apariție a conținuturilor generate de utilizatori (user-generated content - UGC), considerate ca fiind o mare democratizare sau revoluție media. Aceste conținuturi (bloguri, wiki-uri, forumuri de discuții, mesaje, chat-uri, tweet-uri, podcast-uri, imagini digitale, video, fișiere audio, reclame de mass-media) care au fost create de utilizatorii unui sistem sau serviciu online au fost, după 2005, considerate ca fiind o mare deschidere a mass-media, o dispariție a cenzurii și debutul unei epoci de aur pentru opinia liberă și exprimarea independentă. S-au bucurat mult la început cei care au vrut să scape de plățile de publicitate și cei care au generat strategii de marketing de o mare subtilitate cu ajutorul acestei libertăți de intrare în sistem.

Marea problemă care a frământat presa mainstream după Brexit și victoria lui Trump a fost faptul că aceasta a pierdut bătălia cu rețelele sociale, acuzate acum de ceea ce este mai rău. Este clar că politicienii, laolaltă cu sateliții mediatici, au pierdut bătălia încrederii publicului în ultimele decenii, nu acum, odată cu ipotetica apariție a FN (fake news). Mass-media a considerat nerelevante codurile deontologice în ultimii ani, respingând chiar și discuțiile despre autoreglementare, cu toată insistența organizațiilor neguvernamentale care, fără mare putere de impact, au insistat pe demisiile deontologice. Am auzit și în România, în ultimele decenii, patroni de presă amenințând candidați la Președinție sau la alte funcții în stat: aveți grijă, noi suntem fabrica de președinți.

Este adevărat, nu ajunge să fii corect pentru ca să ai audiență, nici doar bun profesionist, s-a spus tot mai insistent în ultimele două decenii. Trebuie să inventezi povești, să emoționezi, indiferent de adevăr sau de corectitudine. Audiența a devenit lucrul cel mai important. Marile trusturi au văzut, cu siguranță, cum scade încrederea în mass-media, dar nimic nu a contat în fața creșterii audienței, chiar și fără credibilitate. Dacă cineva critica un jurnalist pentru minciună sau trădarea principiilor deontologice, toate trusturile se repezeau să elimine din start orice contestare, linșajul mediatic fiind o metodă des uzitată față de cei care aveau curajul de a contesta un jurnalist. Oricine intra în politică era avertizat că nu trebuie să te bați cu cineva care cumpără cerneala cu cisterna și hârtia cu vagonul sau mai populară era o butadă care spunea că nimeni nu a câștigat războiul cu presa.

Populismul a devenit o regulă a producerii de content pe tot cuprinsul spațiului social. Studiile de psihologie socială aplicate receptării au arătat că oamenii vor să-și valideze opiniile și credințele, iar asta a dus la marea ipocrizie: nu avem cum să ne contrazicem publicul, chiar dacă se hrănește cu iluzii sau are porniri violente ori iraționale. În această perioadă a jurnalismului sălbatic de piață, mulți dintre foștii mei studenți de la jurnalistică au părăsit instituțiile media trimițându-mi mesaje în care spuneau că nu mai pot suporta „prostituția din media”.

Nu aș neglija o cauză importantă: după consolidarea ideologiei neoliberale în toate domeniile socialului, mass-media nu se mai împovărează cu vreun sistem de responsabilități sociale. Într-o societate a liberului schimb și a acerbei concurențe de piață, a subordonării activității de presă profitului, dispar marile exigențe morale ale presei începuturilor modernității. O demisie morală care va lăsa urme serioase și care se văd acum. Clauzele de conștiință ale contractului profesional al jurnaliștilor sunt călcate în picioare de nevoia de profit sau de bătălia pentru viteza știrii sau pentru senzațional. Până și cursurile de etică și deontologie de la facultățile de jurnalism devin tot mai subțiri sau „tot mai anacronice” cum îmi spunea un distins profesor de la o facultate de profil.

Doar Brexitul și alegerea lui Trump ne-au trezit că avem o problemă cu mass-media? Și, culmea, a fost revigorat conceptul de fake news cu referire la niște băieți care au construit site-uri cu știri false în Macedonia sau România și care au învins marile corporații, uzinele de știri precum CNN sau BBC.

FN și Post-adevăr sunt doar niște fake concepte. Inventarea FN este o invenție a gândirii editoriale, pentru care, pentru a fi justificată, s-a recurs la readucerea în atenția opiniei publice a unui concept la fel de fals și de ideologic: conceptul de post-adevăr. Marile minți editorialistice au justificat înfrângerile sistemului media prin inventarea unei noi ere istorice sau prin nașterea unei noi realități, o realitate a minciunii și a politicii bazate pe orice altceva decât pe adevăr.

Jurnaliștii americani sau englezi au pierdut bătălia influențării politice nu pentru că nu au fost credibili, au spus ei, ci din cauza unei mutații istorice globale, în care adevărul nu mai este criteriu și valoare respectată de public si cetățeni. Au trecut însă sub tăcere datele legate de minciunile pe care marile trusturi le-au orchestrat împotriva lui Trump sau împotriva celor care au propovăduit Brexitul.

Editorialiștii inventatori ai erei post-adevăr au ascuns, prin aceasta, posibilitatea ca reacția alegătorilor să fi fost generată chiar de dezgustul sau de saturația față de mașinațiunile și manipulările complexului mediatico-politic care i-a mințit constant în ultimele decenii.

Marii ideologi ai erei post-adevărului au găsit țapul ispășitor perfect: rețelele sociale sunt de vină, au public captiv și pot filtra informații, iar prin acest fapt au adus marile manipulări în sfera publică.

Dincolo de asta însă, toate aceste încercări sunt profund ideologice caută să ascundă și să acopere o realitate a funcționării pieței mediatice prin chiar faptul că au proclamat tot mai insistent „sfârșitul ideologiilor” sau „refuzul ideologiilor”, dar militează, vom vedea puțin mai încolo, pentru reducerea presei la o factualitate vidată de viață sau chiar la cenzură. Era post-adevăr este, în fond, un construct ideologic, un lagăr de concentrare pentru ideile despre viitor, de exemplu. Propunând metode de reducere a realității doar la date cuantificabile sau cifre, se propune o trunchiere a lumii posibile, propunerea fact-chekingului, a stigmatizării și a ștampilării știrilor, ucide tocmai elementul esențial al politicului: crearea diferenței prin includerea unei viziuni de viitor, a dorinței de schimbare în numele unor valori umaniste.

False concepte, false pericole, false remedii

Gândirea editorialiștilor ideologi ai neschimbării lumii a produs o soluție miracol, de care încă multă lume (credulă) este entuziasmată: vânătoarea de FN. De fapt, încă de prin anul 2000 se naște în SUA o practică jurnalistică, apoi un gen jurnalistic și chiar profesie: fact-checkingul.  Fact-checkingul este o practică de verificare a veridicității discursurilor politicienilor, dar și o modalitate de a verifica alte conținuturi, mai ales cele de pe rețelele sociale. Unele dintre cele mai mari companii de media și-au creat departamente dedicate și chiar au specializat fact-checkeri. În Franta, Libérations și Le Monde au primele platforme de fact-checking intitulate „Desintox” și „Les Décodeurs”.

Denunțarea știrilor false este o iluzie și poate fi folosită chiar împotriva scopului deontologic pentru care a fost inventat acest procedeu. Vânătoarea de FN poate deveni un fel de vânătoare de pokemoni, în care vânătorul este „condus” pe un traseu pe care manipulatorul îl dorește și care este plin de capcane. Rezultatele primelor platforme au fost folosite în propaganda politică din Franța. prin care partidele s-au acuzat reciproc, selecționând doar argumentele care îl defavorizau pe adversar.

O mare problemă este legată de posibilitățile practice de verificare. Este adevărat, se pot verifica cifrele, unele evenimente sau documente, dar, de cele mai multe ori, manipularea se face prin cadraj, prin interpretare și prin comentariu. Faptele și datele interpretate primesc deja altă viață, se raportează la alte măsuri de veridicitate.

Mai recent, pornind de la aceste experimente, a fost lansat și conceptul de „datajournalism” ca un alt mod de a face anchete: jurnaliștii nu mai interoghează cu precădere subiecții, ci interoghează faptele, bazele de date, statisticile, documentele.

Analizele de impact pentru aceste experimente de fact-checking au arătat un impact limitat de audiență: politicienii continuă să mintă, iar alegătorii continuă să-i aleagă pe mincinoși chiar și atunci când i-au prins pe aceștia cu minciuna. Pornind de aici, s-a spus că ar fi nevoie de fast-checking, adică de un fel de fact-checking în timp real, iar Washington Post a construit chiar un dispozitiv pentru asta (Truth Teller), un fel de detector automat de minciuni.

Degradarea intelectuală a jurnalismului din ultimele decenii nu mai poate fi ascunsă, mai ales în condițiile în care s-a dovedit că oamenii nu mai „ascultă” de marile corporații. Inventarea erei post-adevăr pentru a motiva lipsa de impact a media asupra electoratului este o explicație slabă, atât timp cât pierderea încrederii în oamenii politici și în complexul mediatico-politic, cu structurare oligarhică, este destul de veche și s-a produs treptat. Cum să credem că vânătoarea de FN este una făcută cu corectitudine, în condițiile în care campaniile electorale sunt adevărate războaie informaționale în care totul este permis și care au acreditat deja practici nedeontologice cum ar fi campania negativă sau storytellingul „black”, cel producător de frică și teamă față de un candidat sau altul. Dacă doi fact-checkeri indexează o informație ca fiind falsă, pe ce considerente să-i credem, când știm că partidele organizează formații de postaci care fac tot felul de lucruri murdare în spațiul virtual. Deci, cine-i verifică pe verificatori?

Recomandările fact-checkerilor pot deveni puțin credibile și chiar pot fi viciate de interese. Varianta acțională este chiar mai absurdă. De fapt, ce ni se propune în epoca post-adevăr este o discretă reintroducere a cenzurii. Cu siguranță, cenzura nu este o soluție, mai ales că avem următoarea înfundătură logică: vrem să cenzurăm social media, dar ca efect așteptăm să crească încrederea în mass-media din mainstream.

Soluții? Reconectarea la realitate și izgonirea falselor concepte.

Să presupunem că acceptăm că trăim în epoca post-adevăr, iar adevărul nu mai este valoare de referință, dar putem accepta pasivi că în dezbaterea publică a câștigat emoția sau predispoziția oamenilor de a crede în orice tâmpenii? Nu cred că este normal.

Mai întâi trebuie să vedem ce ar trebui să facă jurnalistul în epoca aceasta nouă, care mai este misiunea lui sau ea se reduce la vânătoarea de FN?

Nu pot crede că oamenii au renunțat la valoarea de adevăr a știrilor sau informațiilor, chiar dacă nu au cele mai bune instrumente pentru a deosebi adevărul de fals. Dacă oamenii și-au pierdut încrederea în media din mainstream, nu cred că soluția este să umblăm bezmetici după fapte sau date, desenând o realitate vidată de viață și de idei, ci să căutăm să recâștigăm încrederea oamenilor.

Dacă nu milităm pentru realizarea unor valori, nimeni nu va crede în gogorița neutralității jurnalistului. Jurnaliștii trebuie să se întrebe cum au ajuns aici, nu cumva prin șiruri lungi de demisii deontologice? Dacă oamenii nu îi mai „ascultă” și votează cum doresc, înseamnă că au și ei o contribuție la asta. Unii ar spune mai tranșant: dar de ce să îi asculte pe jurnaliști, atât timp cât chiar ei le spun că adevărul nu mai contează și că trăim în epoca emoției.

Cum restabilim încrederea în mass-media și în jurnaliști, asta ar trebui să fie întrebarea cea mai importantă pe care trebuie să ne-o punem, nu să inventăm etichete pentru epoca n care trăim. Recâștigarea încrederii oamenilor poate deveni un proiect important, chiar dacă nu este simplu de realizat în epoca jurnalismului de piață de azi. Este poate nevoie de a eticheta știrile false și de a denunța înșelătoria. Dar oare ajunge?

Nu cumva ar trebui să denunțăm și ceea ce este în spatele acestor întreprinderi ale minciunii? Celebrul FN nu este un bastard al bloggerilor, cred mai degrabă că este o întreprindere organizată, are de multe ori în spate structuri de putere, nu este doar un joc făcut de amatori pe rețele sociale. Oricum nu trebuie să uitam că verificarea acurateții știrilor este o sarcină veche, nu trebuie să o reinventăm acum, chiar daca acum verificăm mai degrabă potențialul emoțional sau viral al știrii.

Recâștigarea încrederii în presă trebuie să înceapă prin reconectarea jurnalismului la lumea reală (nu doar la cea definită sau definibilă prin cifre și fapte), la cea care conține și „date” subiective, adică visele și speranțele oamenilor, suferințele lor, dezamăgirile și revoltele lor. Doar mimând detașarea și realismul, este greu să ne apropiem, ca jurnaliști, din nou, de oameni. Să nu uitam că binele, adevărul, dreptatea sau frumosul, solidaritatea sau compasiunea, sunt valori cu un mare potențial emoțional, cu infinite valențe pentru un storytelling puternic, dacă nu putem să scăpăm de soarele orbitor al lumii post-adevăr.

Ordin pe unitate: băgați FN în duba jandarmeriei!

---

https://www.bls.gov/opub/ted/2016/employment-trends-in-newspaper-publishing-and-other-media-1990-2016.htm

Editorial pentru SINTEZA, Revista de cultură şi gândire strategică, numărul 39, aprilie 2017.