Când vorbeşti de peste două decenii studenţilor despre televizor şi influenţa lui socială nu este uşor să te opreşti şi să faci un text scurt, care să spună tot ce ai descoperit, ce ai citit, ce ţi-au spus explicit sau implicit subiecţii cercetărilor tale de teren. Alegerea argumentelor va fi influenţată de moment şi poate va avea un grad mare de aleator.
Televiziunea este un
altar
După somn, privitul la televizor este a doua activitate şi a românilor, cu
excepţia celor care muncesc în program de 8 ore, unde este a treia activitate
ca timp utilizat. Televiziunea stăpâneşte viaţa cotidiană, iar noi nu suntem
conştienţi de această tiranie. Ecranul ocupă locul central al spaţiului
domestic, dar ne urmăreşte deja peste tot, ecranele invadând spaţiile publice (pieţe,
mijloace de transport, aeroporturi, gări, magazine etc.). Timpul social se
organizează în jurul televizorului, ritualurile de familie au loc în jurul
televizorului. Nu ne dăm seama de această tiranie
(dulce?) nici măcar atunci când răspundem la interviul sociologului că
televizorul, nu frigiderul, aragazul sau calculatorul, este lucrul fără de care
nu am putea trăi dacă s-ar defecta (30% dintre români [i]).
Fără televizor intrăm într-un adevărat sevraj, din moment ce 23% dintre români
recunosc că nu ar putea trăi nici măcar o zi fără televizor. Un român care
va trăi peste 80 de ani are şanse să
petreacă peste 10 ani din viaţă în faţa televizorului.
Televiziunea ne priveşte!
Televiziunea nu este o fereastră deschisă spre lume, cum ne amăgesc lucrătorii
şi ideologii ei. Ea ne goleşte de Sine, ne scapă de presiunea şi palpitaţia
Eului, în timp ce privim, scăpăm de gândurile noastre, de individualitate.
Marele mesaj al televiziunii este televiziunea, ea devine un scop în sine,
independent de ceea ce privim, este un drog care se cere consumat mereu şi care
ne ţine în perplexitate. Realul devine mai real decât realul însuşi, creează o
hiper-obiectivitate, una fără referenţi exteriori, ci o obiectivitate născută
din invadarea subiectivităţii noastre. Ne dă impresia de participare, de trăire
a lumii, dar este mai mult creatoare a unei confuzii generalizante, o confuzie
în care ştirile se amestecă cu filme sau dezbateri politice şi totul cu viaţa
noastră, o viaţă în care suntem spectatori, dar ne credem actori. Magia
ecranului este o comunicare cu sens unic. Fiinţele condiţionate de televizor se
pot comporta în viaţă cum se comportă faţă de personajele pe care le văd pe
ecran. Televizorul este viaţa confiscată. [ii]
Televiziunea este un râu
Ne scăldăm zilnic în râul de imagini, căci televiziunea difuzează un flux
neîntrerupt de imagini. Edmund Husserl[iii]
afirma că orice flux video (ca orice piesă muzicală) este un obiect temporal.
Eu nu mai sunt eu-însumi când privesc la televizor, conştiinţa mea este diluată
pe fluxul de imagini: Devin ceea ce privesc! De unde capacitatea televiziunii
de a goli mintea: în timp ce privesc la televizor, conştiinţa
mea devine cea a momentelor succesive, care se derulează pe ecran[iv].
Ca într-un râu al Iordanului, scufundarea în apa imaginii ne spală de toată
existenţa, dar apare şi spălarea
creierului. Herbert Krugman în anii’ 60 explica faptul că în spălarea
creierului când privăm creierul de percepţia senzorială, se ambalează şi o ia
razna. În faţa unui televizor, alegem un program, râdem, plângem. Creierul
telespectatorului intră într-o stare receptivă aproape hipnotică. Prezentarea
programelor este numită azi de unii specialişti monoformă limbajului central folosit de televiziune pentru a-şi prezenta
mesajul un torent de imagini şi de sunete, cu montarea nervoasă. O structură
compozită, în care elementele sunt asamblate fără cusături aparente, pare
coerentă, dar este de o maximă fragmentare şi ambiguitate a sensului. Există
mai multe variante de monoforme: principala, cea care domină mai mult, este
structura narativă monolineară tradiţională şi clasică a telenovelelor,
serialelor poliţiste, şi mai mult de 98% din filmele care provin de la cea
folosită în buletinele de ştiri; cea pe care o găsim în jocurile televizate şi
talk-show-uri. Fluxul pare coerent, dar totul se face la mare viteză, montajul
creează efecte de şoc, ideea este de a nu lăsa spectatorilor timp să
reflecteze.
Stăpânul inelelor
Televiziunea stăpâneşte timpul, spaţiul, geografia şi
istoria. Un studiu transnaţional realizat de UNESCO arată că mai mult de 99% dintre
gospodăriile americane au cel puţin un televizor. O cifră similară au şi Franţa,
şi România. Chiar şi Africa, continent defavorizat economic, prezintă, potrivit
studiului o taxă medie de pătrundere 85%. Jo Groebel subliniază că ecranul a
devenit un factor major de socializare şi domină viaţa copiilor în spaţiile
urbane şi rurale, la nivel mondial[v].
Televiziunea a colonizat spaţiul nostru domestic şi a preluat agendele noastre.
Canalele de televiziune sunt astăzi capabile să ne urmărească peste tot prin
intermediul calculatoarelor portabile, telefoanelor mobile şi altor terminale
specifice. Televiziunea, fără constrângerea timpului şi spaţiului, este o
perspectivă care ar trebui să îmbete vânzătorii de creiere. Drama, fără
îndoială, este asemănătoare celor mai dure droguri:cu cât suferim mai mult
atacul aromelor sale, cu atât mai mult ne obişnuim viaţa cu prezenţa sa
anestezică şi ne vine greu să sustragem mintea din stăpânirea sa [vi].
Videocraţia
Lumea condusă prin imagini nu este doar o distopie, televizorul este deja
Marele Frate. După ce televiziunea a realizat telerevoluţia din 1989, o bună vreme, oamenii s-au adresat
televiziunii, nu statului sau partidelor pentru a aduce optimizări vieţii lor
de zi cu zi. Astăzi când procesul de justiţie este urmărit pas cu pas în ceea
ce presa numeşte tot mai des o telejustiţie,
oamenii încă nu văd o justiţie pământeană, cu oameni reali, ci una parcă de pe
alta planetă, parcă ireală, coborâtă direct din televizor. Cei care deţin
informaţia şi o difuzează la televizor posedă o imensă putere şi pot, prin
intermediul imaginilor şi cuvintelor, să transmită mesaje prin care încearcă să
controleze lumea. Jurnalul televizat este un bun exemplu al limitei nesigure
între influenţă şi manipulare. El are, mai întâi, tendinţa de a sublinia emoţionalul
şi oculta raţionalul, de exemplu dramatizând fiecare detaliu al daunelor din
timpul catastrofelor, chiar dacă sunt minore.
Dacă recitim opera lui M. McLuhan o să observăm că mulţi dintre cei care
folosesc televiziunea cu scopuri politice o pot face chiar şi impunând o asurzitoare
tăcere faţă de marile probleme ale zilei: „În ciuda absenţei oficială de
cenzură, reţelele majore impun o tăcere care îi lasă muţi în faţa multora dintre
marile dezbateri ale zilei” [vii],
Societatea comunicării generalizate se prezintă ca o lume în care nu comunică
oameni reali, ci imaginile oamenilor care au fost create cu scopuri precise:
construirea acestor imagini creează o activitate socială care are ca scop
modelarea unei imagini care are putere de convingere şi de manipulare. Producând
stereotipuri, televiziunea falsifică
grav întâlnirea oamenilor în spaţiul social. Bourdieu explică cum televiziunea,
care animă lumea jurnalismului, a alterat profund funcţionarea universului
nostru, diferit de artă, literatură, filosofie sau politică, şi chiar de justiţie
şi politică.
Informaţia este manipulată de televiziune, este imediat difuzată la scară
largă, monopolizată şi redusă la ceea ce arată pe ecran, iar puterea ei stă în,
ceea ce Jacques Ellul numeşte puterea ei creatoare şi deformatoare a informaţiei:
televiziunea nu comunică nicio informaţie,
informaţia este cea care comunică televiziunea. Jean Baudrillard este însă
doctorul care pune degetul pe rană: televizorul este prin prezenţa sa, controlul însuşi. Televiziunea şi-a
îndeplinit obiectivul, a lobotomizat cea mai mare parte din populaţia lumii,
pentru că acest instrument s-a răspândit ca fulgerul în puţini ani, iar acum
afectează aproape întreaga suprafaţă a globului. Are dreptate filosoful
francez: „în secolul XX a avut loc furtul perfect: a fost furată realitatea” [viii].
Jean Leon de Beauvois aminteşte câteva dintre modalităţile prin intermediul
cărora televiziunea manipulează: prin intermediul stimulilor, cărora nu le
acordăm atenţie, dar care sunt prelucraţi de aparatul nostru cognitiv. Conştiinţa
şi psihicul unei persoane nu sunt, de obicei, rezultatul exclusiv al procesului
de socializare, ce are ca bază o structură teoretică preexistentă, cum ar fi
limbajul, educaţia, informaţia, ci sunt şi rezultatul a tot ceea ce compune
inconştientul colectiv de la stimuli semantici, etimologici, epistemologici şi
semiotici, unde televiziunea are cel mai persuasiv tip de mesaj dintre toate
mijloacele de comunicare în masă.
Forţa
micului ecran este cu atât mai mare cu cât se bazează pe credibilitatea conferită de
imagine (ceea ce omul a văzut la televizor cu ochii lui este considerat a fi
veridic). Doar câteva operaţiuni de manipulare: manipularea prin imagine,
manipularea prin filmare, manipularea prin montaj, manipularea prin comentariul
din off, manipularea prin paginaţie, manipularea prin omisiune, manipularea
prin zvonuri mediatice, manipularea prin cenzură, manipularea prin procedeul „a
ascunde arătând”, manipularea prin charismă, manipularea prin jurnalişti,
manipularea prin mijloacele non-verbale de comunicare.
Talk-show-ul nu e o arenă a
democraţiei
Manipularea opiniei publice într-un talk-show, dezbatere, documentar,
anchetă în scopul părtinirii uneia dintre părţile implicate se poate face prin
acordarea cuvântului în majoritatea timpului reprezentanţilor unei părţi,
acordarea acestora a dreptului de a avea intervenţii mai lungi şi într-un spaţiu
de prezentare mai larg, sublinierea acţiunilor lor pozitive şi minimalizarea
faptelor benefice ale părţii adverse etc.
Intervenţiile moderatorului sunt adesea constrângătoare, deoarece
moderatorul impune subiectul de discuţie, dă şi ia cuvântul invitaţilor, le
acordă acestora o importanţă diferită ce poate fi observată prin elemente de
comunicare non-verbală (tonalitate: ton respectuos, dispreţuitor, politicos,
agasat etc). Studii făcute de sociologi au demonstrat faptul că, de multe ori,
moderatorul, autodefinindu-se drept purtătorul de cuvânt al publicului, pune
întrebări care să-i satisfacă doar propria curiozitate sau interesele sale,
chestiunile ridicate nefiind interesante pentru majoritatea telespectatorilor. Compoziţia
platoului este un alt nivel la care se poate realiza manipularea în cazul
producţiilor de televiziune. Modul în care este alcătuit cercul de invitaţi
influenţează inconştient percepţia pe care şi-o formează telespectatorii, absenţa
unuia sau a altuia dintre reprezentanţii vreunei părţi aflate la discuţii având
o mare importanţă în construcţia percepţiei privitorilor. Compoziţia platoului
ar trebui, teoretic, să ofere imaginea unui echilibru democratic între părţi. În
fine, scenariul pe baza căruia moderatorul conduce dezbaterea şi arbitrează părţile
poate să fie stabilit înaintea înregistrării (caz în care calitatea discuţiei
poate fi afectată, încorsetată de rigiditatea scenariului). Nici cealaltă opţiune
nu este, însă, lipsită de riscuri; în cazul în care moderatorul îşi trasează
scenariul în linii mari în urma discuţiilor pregătitoare cu participanţii
prezumtivi, prin care lasă loc şi improvizaţiei sau exprimării libere în timpul
emisiunii, discuţia poate să devieze într-un mod periculos.
Televiziunea cultivă frica şi
violenţa [ix]
Global au fost demonstrate trei efecte majore ale conţinuturilor
audiovizuale: desensibilizarea -
spectatorul învaţă progresiv să tolereze nivelurile de violentă din ce în ce
mai marcate; sindromul de lume mare şi
rea - spectatorul îşi întipăreşte gradual convingerea că lumea
înconjurătoare este ostilă şi periculoasă; agresivitatea
- spectatorul se poartă mai violent şi agresiv. Bineînţeles că nu doar
televiziunea este responsabilă de toată violenţa care apare zilnic în
societatea noastră, dar percepţia de nesiguranţă şi neîncredere este datorată
cel mai mult medierii realităţii sociale realizate prin micul ecran.
Nemulţumiţii optimişti[x],
descoperiţi în sondajele noastre de opinie, relevă o ciudăţenie: oamenii percep
lucrurile ca mergând rău în România, dar sunt optimişti faţă de viitor, ca şi cum
s-au produce un miracol, ca în filmele cu happy-end. Nimic nu susţine raţional
acest optimism, poate doar o credinţă magică în regia hollywoodiană, în care
eroul apare la sfârşit îşi salvează comunitatea. Teoriile cultivării ne arată
însă şi procesul invers, televiziunea este şi un agent al controlului social şi
ordinii publice. Televiziunea cultivă neîncrederea în ceilalţi, frica de acţiune
în cazul protestelor, mai ales la femei, bătrâni sau minorităţi, dar şi la alte
categorii. Fasonând percepţii sociale, ritualizând violenţa, televizorul are şi
o funcţie ideologică: menţine status-quo-ul şi relaţiile de putere, întreţinând
sensul ierarhiei şi potenţând efectele de dominare.
Chiar dacă a fost asociată cu revoluţii, televiziunea nu eliberează. Dar
are potenţialul de a crea sclavi, alienaţi şi anomici.
Editorial pentru SINTEZA, revista de cultură și gândire strategică, numărul
17.
Referinţe bibliografice:
[i] Percepţiile românilor cu
privire la manipulare, realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi
Strategie – IRES, în perioada 9-11 iunie 2015,
pe un eşantion de 820 de indivizi, reprezentativ pentru populaţia adultă
din România. Marjă de eroare ±3,5%
[ii] Cedric Biagini, Divertir pour dominer. La culture de masse
contre les peuples. Offensive, Cassez vos ecrans, la spectacularisation du
monde, Éditions L'Échappée, 2010, p. 41, apud. Jean-Jacques Wunenburger, L’homme à l’âge de la télévision, PUF,
2000
[iii]Edmund Husserl, Leçons
pour une phénoménologie de la conscience intime du temps, PUF, 1964
[v] Michael Desmurget, TV LOBOTOMIE, La vérité scientifique sur les
effets de la télévision, Max Milo Editions, Paris, 2011, p. 50
[vii] Marshall Mc Luhan, Pour comprendre les médias, 1986
[viii] Jean Baudrillard, The perfect crime, London: Verso,
1995
[ix] George
Gerbner; Larry Gross; Michael Morgan; Nancy Signorelli, Living with Television: The Dynamics of the Cultivation Process în Jennings
Bryant, Dolf Zillman (dirs publ.), Perspectives
on Media Effects, New Jersey, Lawrence Erlbaum Assoc., Inc., 198Gb
[x] Neil
Weinstein, Unrealistic optimism about future
life events în Journal of Personality
and Social Psychology, vol. 39, 1980, p. 806-820
Neil Weinstein, Unrealistic optimism about future life
events în Journal of Personality and
Social Psychology, vol. 5, 1982, p. 441-460
Leo Barille, Television and
attitudes about crime în R. Surette, Justice and the Media, Springfield, C.
Thomas, 1984
Bernard Stiegler, La technique et le temps, Ed. Galilée, 2001
Pierre Bourdieu, Despre televiziune, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1998
Jean-Jacques Wunenburger, L’homme à l’âge de la télévision, PUF, 2000
Peter Watkins, La
face cachée de la lune, Homnisphere, 2007
