Am început să scriu
despre generația X cu gândul la o sintagmă mai veche, din cultură, generația
pierdută. ”Generația
pierdută” este, în istoria culturii, eticheta pentru generația unor
scriitori americani (Hemingway, Cummings, Fitzgerald, Dos Passos) care, după
primul război mondial, observau că o serie de valori în care credeau, nu mai
erau valabile, societatea schimbându-se radical. În acele timpuri capitalismul
sălbatic își începea marșul triumfal: inegalitățile creșteau de la o zi la alta
și indiferența față de condiția umană devenea tot mai vizibilă. Dar astăzi, în
Europa, generația pierdută este pentru tot mai mulți
sociologi sau jurnaliști generația tinerilor (generația Y, cei între 18 și 35)
care este afectată de un șomaj ce devine cronic, în jur de 25% la nivel european.
Generația înfrântă
La revoluție (sau cum s-o mai numi acel eveniment politico-militar), cei
din generația X aveau între 10 și 30 de ani. Printre ei au fost copiii
revoluției, adică cei care au ieșit inconștienți în stradă, mânați parcă de un
instinct istoric și de o emoție pe care nu cred că au înțeles-o nici după aceea. Generația X începea
noul ciclu istoric cu un mare sacrificiu, era călcată în picioare armata
regimului Ceaușescu, dar mai ales începea să nutrească visul schimbării rapide
a României, o iluzie care nu a durat mult. Azi, românii generației X au între
35 și 55 de ani. Adică sunt populația activă a României, cei râvniți de toate
companiile, țintele prioritare a publicității de orice fel. Deși sunt cei care
contribuie cel mai mult la bugetul României și au nivelul cel mai mare de
venit, generația X este generația care nu își poate valorifica la nivelul cel
mai înalt potențialul prin deținerea de poziții în zona puterii politice sau în
cea a proprietății economice și antreprenoriatului.
Se cred și ei o
generație de sacrificiu și despre ei chiar putem spune că sunt. Nu sunt o
generație pierdută pentru că susțin în acest moment societatea. Se plâng despre
faptul că tranziția a fost cea mai mare povară pentru ei, că nu au locuri de
muncă și de faptul că muncesc mult, iar sentimentul de nesiguranță este major. Au un nivel scăzut de trai și salarii pe care le consideră mai mici decât
cele pe care le-ar merita. Jumătate dintre ei se simt câștigători față de
părinții lor, dar jumătate se consideră învinși. Când este vorba de sentimentul
fericirii se consideră mai nefericiți decât generația părinților. Atunci când
se raportează la copiii lor se consideră mult inferiori, mai puțin fericiți și
mai săraci. Doar două treimi dintre românii generației X au un loc de muncă
stabil și jumătate dintre cei angajați au schimbat maxim două locuri de muncă.
Sunt paralizați de frica de a nu fi dați afară și două treimi dintre ei se tem
că își vor pierde locul de muncă. Nu au încredere în mobilitatea forței de
muncă și acceptă locuri de muncă mai slab plătite, dar mai sigure, munca la
stat fiind preferată în fața variantei private, siguranța locului de muncă
fiind criteriul cel mai important. Generația X este generația legată de familie
mai mult decât oricare generație, chiar dacă începe tot mai mult să fie
afectată de divorțialitate. Aproape 40% dintre ei cred că revoluția le-a frânt
destinul și că ar fi trăit mai bine dacă nu se schimba mersul istoriei. Sunt
patrioți și cred că tânăra generație nu mai crede în patrie și onoare în plus,
sunt convinși că generația Y, generația copiilor lor, este mai puțin
responsabilă și că există conflict între generații. Sentimentul acestui clivaj
dintre generații este o caracteristică importantă a climatului social din
această perioadă. Un climat social plin de tensiune și conflicte, o atmosferă
încărcată care descurajează eforturile spre un proiect politic social sau
național indiferent cine încearcă să-l pună în operă. Doar un sfert din
generația X are un politician preferat, 3 pătrimi fiind dezamăgiții lumii
noastre politice. Jumătate dintre ei ți-au pierdut încrederea în România, dar
cu toate acestea două treimi dintre ei sunt de părere că viitorul copiilor
poate fi asigurat în România, nu în altă țară.
Este o generație care respectă încă un contract social considerat de cei
tineri vetust, un contract care are munca și datoria față de societate ca axe
principale, patru cincimi dintre bărbații acestei generații declarând că ar
răspunde chemării la mobilizare în cazul unui conflict armat. Ei cred încă în
progres și în faptul că România mai poate fi salvată. Au făcut multe
experimente votând cu tot ce se putea vota pe scena politică, dar au fost
dezamăgiți de fiecare dată.
Generația unor
idealuri prea mari?
La revoluție cei mai mulți din generația X erau la vârsta la care visul
este mai tare ca realitatea. La prima scânteie nu s-au ascuns după părinții
abrutizați de muncă și speriați de comunism, au ieșit în stradă. Dintre cei
împușcați la revoluție, cei mai mulți aveau între 15 și 30 de ani. Au ieșit pe străzi în
fața gloanțelor.Parca văd și acum un tânăr cu o pancartă pe care scria Copiii
noștri vor fi liberi! Scria
despre copiii lui, dar el însuși nu cred că avea mai mult de 20 de ani. Cei mai
mulți dintre ei nu au indemnizații și nu se află pe lista celor aproape 20.000
de revoluționari amestecați cu impostori care primesc în fiecare lună,
indemnizații prin legea 341, legea recunoștinței. Au crezut, în acel moment, că
a venit vremea ca societatea să fie condusă de tineri, că se va renunța la
comunism și că o să vină bunăstarea odată cu libertatea. Nu puteau ști atunci
că societatea este modelată de instituții și acestea construiesc sau influențează
habitusul mentalitar care va reforma spiritualitățile prin presiunile unor
ideologii fabricate imediat. Generația care era atunci între 35 și 55 de ani
căuta repede să elimine prima gardă a cadrelor socialiste și folosește primul
an de după revoluție pentru a construi instituții și ideologiile care vor
genera marile bătălii politice și ideologice ale primului deceniu. Foștii
comuniști care urmau să înlocuiască generația lui Nicolae Ceaușescu se repliază
repede și construiesc o nouă legitimitate pe disidența (falsă sau puțin
consistentă) a lui Ion Iliescu sau Silviu Brucan. Noii emanați ai revoluției
trasează elementele principale ale noilor lupte politice: mai ușor cu
deschiderea față de Vest, deci nu ne vindem țara. Vom vedea că ea a fost vândută
ca ideologie asumată mai târziu (investițiile
străine ne salvează!). România
Mare este o instituție de presă pe care Petre Roman, premierul, o înființează
foarte repede, ca instrument de luptă împotriva tendințelor noului și pentru
câțiva ani este foarte eficientă. Regalitatea este respinsă și apare imediat și
respingerea diasporei pe principiul că ”nu
a mâncat salam cu soia”. Proprietatea privată și inițiativa
sunt puse la index încât și astăzi avem aproape 90% dintre români care cred că
orice investitor privat este corupt și hoț. Nici descentralizarea nu era bună
deoarece se ar fi putut transforma în ruperea României, iar Ungaria abia
aștepta să ne fure Transilvania. Trebuie unire în jurul elitei de la București,
acceptarea centralismului, altfel spus continuitatea lui, în consecință, în
mare, avem același centralism ca și acum 25 de ani.
Ultima bătălie a
fost cea din Piața Universității. Acolo indivizii generației X au fost înfrânți
definitiv. Au fost parazitați politic, iar pe de altă
parte, niște mass-medii obediente i-a prezentat ca și mari trădători ai
nației. Au pierdut fără drept de apel aceasta bătălie inegală, deoarece nu
aveau nici mijloace instituționale și nici lideri care să poată transmite un
mesaj politic, iar punctul 8 de la Timișoara ar fi ucis generația tinerilor
uteciști, utemiști sau comuniști care, în 1989 își așteptau rândul la puterea
în forma ei roșie. Reprezentanții politici ai generației boomers au reușit o dublă victorie: au scăpat
de presiunea internă pentru schimbare și au izolat România de Vest, câștigând
timp pentru reconversia capitalului lor și pentru pregătirea unei schimbări
care să nu-i elimine de la putere.
Societatea trăgea de timp pentru ca să se poată transforma vechiul capital
politic și relațional în noul capital, economic sau politic din noua orânduire.
În mai puțin de 10 ani cea mai mare parte a antreprenorilor sunt cei care au au
avut funcții înainte și-au reconvertit capitalul după revoluție. De
altfel, sociologul Dumitru Sandu[ii]
explică toate mecanismele de conversie a capitalului. Prea tineri, cei din
generația X nu aveau ce să convertească. Sigur, înafara celor care erau fiii
sau nepoții generației nomenclaturiste din comunism.
Sindromul fugii și noua diasporă
După un deceniu când pare
destul de evident că proiectul noii Românii, utopia din mințile tuturor, este
ratat, generația X caută alte mecanisme de certitudine, alte zone
securitare prin migrație în Occident. Vor încerca mai târziu să convertească
resursele de mobilitate (cunoașterea de limbi străine și lipsa dependent
identitară de societate, subiectivă, prin excelență) în capital pentru reușita
unei migrații masive în Europa și în lume. Soluția este una care, paradoxal,
contrazice sloganul unei părți mai tinere a generației X, acela cu ”vreau o țară
ca afară”. Până la urmă fuga este semnul părăsirii luptei, cea mai vizibilă
manifestare a eșecului. Eșecurile primului deceniu de democrație produce
acestei generații o frustrare la care găsește un răspuns prin locuirea unei
iluzii.
O modernitate ciudată ca sinteza între sultanat balcanic și o modernitate
reflexivă
Individul generației X a intrat de la început într-un spațiu al manipulării
și conflictului social multiplu în care termenului de tranziție i se asocia o
luptă ideologică pentru re-legitimarea unei generații care avusese ghinionul să
crească în perioada comunistă (uneori cu indivizi excepționali, asta este
adevărat) și o persistență a presiunilor externe pentru schimbarea profundă a
societății. A trebuit să asiste și să participe cu entuziasmul tinereții la
nașterea unei ”modernități lichide”, cum scrie Zygmund Bauman[iii] unde se ”privatizeze ambiguitatea”,
adică plonjează într-un spațiu social unde domnește incertitudinea, o
”societate a riscului”cum o numește Ulrich Beck[iv].
Securitatea societală este amenințatã atunci când societãțile percep
o amenințare în termeni de identitate, amenințări ce pot fi receptate ca
amenințãri la adresa schimbãrii identitãții grupului sau comunității în
termeni de omogenitate sau coeziune. Manuel Castells[v] scrie că identitatea actorilor sociali
este procesul de construcție a sensului pe baza unui atribut cultural sau
un set de atribute culturale, cãrora li se dã prioritate peste celelalte surse
de sens. U. Beck în ”Societatea riscului” spune că riscul poate fi definit
ca o cale sistematică de gestionare a evenimentelor cu pericol potențial și a
insecurității induse și introduse de procesul de modernizare. Individul
generației X vede că distribuția socială a riscului este inegală, unii sunt
expuși mai mult decât alții riscurilor, iar acest lucru schimbă natura
politicii, riscurile devin subiecte politice naționale și internaționale, iar
mobilizarea pentru situații de urgență este mai mult o instituționalizare a
excepției în detrimentul regulei: supravegherea persoanelor, ascultarea
convorbirilor, interceptare corespondenței, devin, din excepții, reguli.
Toate acestea induc o dezordine identitară. Oamenii trebuie să dea răspunsuri
singuri, nu avem răspuns comun, comunitar și societal, trebuie să gestioneze
riscuri care sunt peste puterile lor.
Cum spune Giddens[vi],
individul se lovește și percepe o lipsă de putere în societate pe care o
resimte în raport cu globalizarea, dar și în raport cu noile tendințe din
societate - managementul experților, uneori nesigur și riscant, înlocuind
vechile forme de legitimitate în managementul societății. Se lovește ca și
toată societatea, de ”neîncrederea în metapovestire” (Lyotard)[vii],
marea povestire își piere credibilitatea, indiferent ca vorbim despre
emancipare sau alte forme de proiect.
Ar avea nevoie de ceea ce Edgar Morin, sociolog și epistemolog
contemporan care numește gândire complexă. Complexitatea, scrie Edgar
Morin, necesită o strategie, adică o situație în care pilotajul automat nu mai
este posibil, unde apare incertitudinea și aleatorul. Dacă programul este o
secvență de acțiuni predeterminate care funcționează când se îndeplinesc
anumite circumstanțe, strategia este o acțiune care pornește de la o decizie
inițială, dar care comportă pe parcurs o serie de scenarii care se modifică în
funcție de variabilele și circumstanțele noi care apar. La Edgar Morin[viii] conceptul de program se opune celui de
strategie și, spune marele sociolog francez într-un manifest pentru gândirea
complexă, trebuie să renunțăm la
programe, trebuie să inventăm strategii pentru a ieși din criză. Dar la nivelul României din
acea vreme, individul generației X nu are
asemenea strategii cognitive și deliberative la îndemâna, este fascinat de un
viitor care nu mai vine și speriat de un trecut care nu vrea să treacă.
Dezorientat individul generației X caută formule de supraviețuire. Acceptă
să lucreze fără să se revolte alături de o generație care își prelungește
preponderența și timpul ca actori dominanți. Se adaptează și caută mijloace de
salvare individuale. Uneori ajunge în guverne de sacrificiu sau pe post de
tehnocrat, dar în cele mai multe cazuri, nu are destule poziții de forță
pentru a determina schimbări decisive în mersul social.
Tranziția spre economia de piață și democrație
Între timp, procesul de transformare socială a primit nume, dar și unele
abordări ideologice sau politice. Una dintre variantele strategice a fost
privatizarea. Dezbaterile politice erau concentrate pe viteza privatizării și,
mai apoi, asupra beneficiarilor: români sau străini. Era o generație care
prefera o economie mixtă, stat plus privat, care a și pus asta în practică, la
începutul anilor 90 și alta, autoetichetată ca liberală, care încerca scoaterea
statului din economie cu totul. În paralel cu tranziția economică a avut loc și tranziția politică, prin
construcția de instituții la nivel formal sau constituirea unor grupuri de
dominație și influență la nivel
informal.
Astăzi, când scriem
aceste rânduri, este 2015 și tranziția economică și politică s-a încheiat, chiar dacă nimeni nu a
decretat asta politic, chiar dacă nu s-au făcut serbări și nu s-au tăiat
panglici. Capitalismul a învins definitiv pe plaiurile
mioritice. Avem 70% capital privat în economie, dar bătălia pentru privatizare
și restituirea proprietăților este încă în toi. O lucrare excelentă a unui
tânăr sociolog român, Iulian Stănescu[ix],
arată pe baza unei analize a primelor 130 de companii românești, cele mai
importante, că 95 sunt deţinute de capitalul străin, 25 de statul român (dar pe
lista FMI care luptă cu guvernele pentru privatizarea lor sau montarea de
manageri străini privați înainte de a fi privatizate) şi numai 10 au ca
acţionari majoritari sau integrali capitalişti români. Analiza invocată
demonstrează că dominația capitalului străin asupra celui autohton este deja o
realitate, mai mult decât atât, capitalul străin controlează cele mai multe şi
cele mai mari companii din domeniile strategice ale economiei. Capitalul
autohton a fost împins spre zonele marginale, zonele periferice, zone instabile
și lovite frecvent de crize. Concluzia sociologului: economia României este mai
puţin o economie naţională, ci una integrată economiei europene, în care
capitalul străin, aproape în totalitate vest european, se află în centrul
angrenajului economic, iar capitalul autohton la periferie.
Ce legătură are asta cu generația X? Una foarte importantă: Generația
X a pierdut, alături de celelalte generații, trenul economiei. Capitalul românesc și posibilii capitaliști ai generației X au fost
periferizați în economie. Au o pondere foarte mică și, mai ales, nu se află în
zona înălțimilor de comandă ale economiei: finanțe, bănci, resurse naturale,
energie. Marii proprietari români ai primei generații de capitaliști sunt astăzi
în procese de corupție sau în pușcărie, iar lor nu le va urma ca pondere în
economie generația X.
Unde au greșit?
Generația X este ultima generație de idealiști. Au crezut în libertate și
au crezut în ideea frumoasă că libertatea se câștigă chiar prin sacrificiul
vieții. Au câștigat războiul de stradă cu dictatura, dar au pierdut pacea. Erau
prea tineri la Revoluție, iar când s-au maturizat, era prea târziu, generația
care a preluat puterea în 1990 reușise să realizeze chiar și tranziția
generațională cu rude, servitori, oameni din clanuri și grupuri de interese.
Unii dintre cei din generația X au reușit să ajungă în structurile de putere de
vârf, dar au fost controlați de cei din spate, o generație care se prelungea la
putere prin ei. Am avut trei premieri, în ultima vreme, dar niciunul dintre ei
nu a venit ca și exponent al generației lui, ci ca un instrument de
continuitate al celor care l-a împins spre putere.
Încă mai cred că viabilitatea unei societăți și a unui sistem politic se
măsoară prin locul pe care generația adultă îl asigură tineretului în structura
socială. Când tinerii și cei tocmai ieșiți din această vârstă sunt mai mult
spectatori, atunci acea societate se condamnă singură la stagnare și regres.
Generația X s-a maturizat social în vremuri tulburi și principala ei limită este faptul că
nu a articulat strategii de colaborare, ci mai ales strategii de competiție.
Cei din generația X au încercat
să se adapteze la noua societate fără a căuta solidaritatea de generație, ci
mai mult prin competitivitate, individualism sau luptă pentru supraviețuire. Nu
a vorbit niciodată despre ea înseși ca generație. Da, acesta este adevărul, destul de
șocant, de trist. Nimeni nu a pronunțat cuvântul generație,
nimeni nu a chemat la unire sau la definirea unui minim mesaj. Nimeni nu a
ridicat un steag, nimeni nu a căutat să articuleze un mic program. Regula a
fost mai degrabă lupta, distrugerea celorlalți, prieteni sau dușmani, colegi de
partid sau adversari. Totul în numele unui interes mărunt și a unui egoism care
va crește și care deja se vede ca cinism la generația următoare. Adică ce i-a
lipsit generației X? Două lucruri: conștiința unei generații și niște
lideri de generație care să fi răzbit singuri,
prin competiție și solidaritate de generație, nu lideri numiți sau fabricați în
laboratoare.
Înfrângere definitivă?
Nu știm, poate că va mai avea loc o luptă, deși a doua ocazie este rară în
istorie. Cei mai maturi din generația X au deja 55 de ani, vârsta președintelui
Iohannis, iar cei mai tineri 35 de ani. Conștiința unei generații se poate
constitui prin lideri, dar nu vorbim doar despre cei din politică. România se
află acum într-o mare fundătură istorică. Este sleită de puteri, dezamăgită și
traversează un pustiu fără orizont. Se depopulează progresiv și parcă toată
intelectualitatea a amorțit sau privește cu spaimă alunecarea spre a deveni un
stat eșuat. Frica domnește și oamenii arată ce au mai urât înlăuntrul
lor, reziduurile unor regimuri care au trecut cu buldozerul peste conștiințe.
Este o șansă ca această generație să iasă și să propună o cale. Să-și asume
chiar riscul eșecului, dar sa dea o luptă în condiții de maturitate completă.
Dacă a pierdut bătălia în acea cruciadă a copiilor, acum ar putea câștiga și
recupera măcar o parte a terenului pierdut. Până atunci, dacă va apărea acel
moment, rămâne generația înfrântă a României.
Editorial pentru SINTEZA, revista de cultură și gândire strategică, numărul 15.
Editorial pentru SINTEZA, revista de cultură și gândire strategică, numărul 15.
[i] Studiul IRES - Generația X, realizat în 23-24
februarie 2015, pe un eşantion de 1.032 de subiecţi cu vârsta între 35 și 55 de
ani, prin metoda CATI (Computer Assisted Telephone Interviewing). Marja de eroare:
± 3,2%.
[ii] Dumitru Sandu, (1999),
Spațiul social al tranziției, Polirom , Iași
[iii] Zygmund Bauman (2000), Liquid
Modernity, Cambridge: Polity Press
[iv] Ulrich Beck (1992), Risk
Society, Sage publications
[v] Manuel Castells ( 2009),
Communication Power. Oxford, New York: Oxford University Press
[vi] Anthony Giddens (2001),
Consecințele modernității (traducere Sanda Berce), Editura Univers,
Colecția ”Sinteze”,
[vii] Jean-Francois Lyotard (1993),
Condiția postmodernă. Raport asupra cunoașterii (traducere și studiu
introductiv Ciprian Mihali), Editura Babel, București
[viii] Edgar Morin, E. (2005),
„Introduction à la pensée complexe”,
Editions du Seuil, Paris
[ix] Iulian Stănescu (2014),
Puterea politică în România. De la comunism la noul capitalism (1989-2014), Editura
Pro Universitaria, București
