Gând de Crăciun

Uneori trebuie să pleci departe de locul nașterii tale sau de locul vieții tale pentru a căuta un semn, pentru a fugi de mecanica vietii și a te confrunta cu altă lume. O lume pentru care nu însemni nimic și ea nu însemnă nimic pentru tine, o lume care nu te obligă s-o iubești sau s-o accepți, nici măcar nu dă semne că îți înregistrează prezența. Merită  când vin sărbătorile, atat de urâte pentru sinucigași și cei singuri, să pleci la  la capătul lumii pentru a te goli de amarul de peste an, pentru ați goli capul de gândurile negre sau pentru a te elibera de stârvul viselor  din cele 365 de zile și nopți. Acolo în fața Marelui Ocean ești ca un fir de nisip cu toate orgoliile tale sau visele tale mărețe. Nimic mai mult decât un firicel de nisip. Cu piciorele in valuri degeaba o să ți se facă dor de casă pentru că nu vei găsi mirosul pămantului sau al florilor care să-ți linistească sufletul. Nu te va mai chema spre depărtări nici zarea pe care visai s-o cuceresti înainte și nimeni n-o să-ți poată auzi strigătul, nici măcar vântul n-o să-l poarte mai departe spre ceilalți oameni. Aici cărțile luate de-acasă ca merinde vor fi mute și surde și vor sta acolo unde le-ai pus la venire, ca niste păsări moarte, ca niște animale mumificate de timp.

Acolo nu poti decât să cauți cu disperare un  semn înlăuntru sau înafara ta, unul care să-ți spună că merită să te întorci acasă, că merită să trăiești dincolo de viața din anul pe care in câteva zile îl lăsăm în urmă.

Aici, departe, la capătul celălalt al pământului am găsit semnul, mi s-a  arătat o lumină licărindă, o flăcăruie mereu amenințată de vânt. Eram desupra ocenului în avionul de plecare, undeva pe la miezul nopții, nici o lumină nu se vedea pe hublou, luna dispăruse, iar stele fuseseră sterse de câteva ore de pe bolta de smoală. Pe rândul din mijloc al avionului era un cuplu tânăr, el olandez deșirat și slab, ea o creolă frumoasă, cu un păr strălucitor ca tăciunele. Mergeau, probabil, de sărbători la ea acasă, așa am dedus eu, dar destinatia nu are importanță. Erau destul de aproape de mine, dar nu am reușit să-i vad încă de la urcare. Eram obosit de toate, de lume, de anul asta tâmpit, de compania aeriană care ne-a vândut bilete de bussines dar ne-a urcat într-un avion care nu avea compartriment care sa te izoleze de ceilalți. Vroiam doar să dorm cât mai mult, să uit de toate și apoi să mă cufund într-o lume care să nu-mi ofere nici un fel de reciprocitate. Mergeam cu prietenul meu spre o experiență care să nu ne solicite nimic, doar să ne învăluie în nisipul cald, sau să ne impacheteze în briza caldă a Marelui Ocean. Nici un proiect, doar cautarea unui loc fără de lumea noastră.

Cei din jurul meu dormeau, dar la un moment m-am trezit brusc, cu sentimentul acela că te privește cineva din spate sau că se întâmplă ceva important în jur. Am întors capul în toate direcțiile, dar nimeni nu era treaz. Doar in dreapta mea părea că beculetul chior de deasupra scaunelor naște o insuliță de lumină. O lampă pentru lectură uitată aprinsă lumina fața fetei pe care, în treacăt, o identificasem ca o indiancă casătorită cu un olandez. Olandezul dormea profund iar fata se uita la el, poate ea lasase acea luminită să palpâie pe fata lui. Se uita la el cu ochii umezi, nici măcar nu clipea și zâmbea cald. Nu, nu era un zâmbet fugar, nici un zambet împieterit pe față. Se uita la el și zâmbetul ei era adresat lui si numai lui, vroia pobabil să i-l transmită în somn, să-i lumineze visul. Nu, nu era zambet, il înfășura pe barbatul acela în sufletul ei. Am întors capul spre hublou, de frică să nu stric ceva din acest moment de cosmică iubire, dar când am privit din nou pe furiș mi-am dat seama că nu am nici o șansă să stric ceva, pentrucă noi,  toți ceilalți, nici măcar nu existam. La un moment dat femeia a  început să plângă, îi curgeau lacrimi mari pe amandoi obrajii și nici măcar nu se ștergea. Obrajii îi erau brazdați de două râuri de lacrimi, dar zambetul acela luminos nu se transforma in altceva, nu se oprea. Aș fi vrut să fac ceva să-l trezesc pe olandezul deșirat, să-l vad că înțelege, că a primit mesajul. Dar nu aveam nici o șansă, el dormea greu, dar tânăra indiancă zâmbea la fel, plângând ușor. Il iubea atât de mult și îi veghea somnul ca o mama care își veghează pruncul dormind. Nu cred că vroia să se trezească, ea nu iubea plangând pentru ca s-o vadă el, poate nici măcar nu zambea doar pentru el, ea trăia o iubire prin care multumea probabil lui Dumnezeu pentru că i-a scos in cale ”pe omul ei”, cum zicea bunica mea. Mi-am inchipuit că omul acela o scosese dintrun favelas sărac, dar aiurea, nu aveam de unde să știu eu asta. M-am dojenit în gand, nu era multumire acolo, era mai mult. Era mai mult decat orice, era IUBIREA. Cea care nu are motiv, nu are ratiune, nu are varstă și poate nici măcar nu are un zeu anume. Era iubirea care te transformă, iubirea ca ratiune de fi, iubirea pur si simplu.

Merita să merg in această călătorie lungă și istovitoare. Merita să caut acest semn. Sufletul meu s-a liniștit, cred că stiu mai bine ceea ce contează și ce nu. Am lăsat în urmă un zgura unui an în care unii dintre oameni m-au dezamagit, în care sufletele unora s-au uscat și au fost înșirate pe sfoară ca să fie vândute la târg.  Am înțeles mai mult decat altădată că merită să trăim doar pentru  iubire și prietenie.

Am intâlnit alți oameni care să acopere golul celor dusi, iar pe cei duși îi aștept să vină înapoi după ce vor fi descoperit că doar iubirea și prietenia contează, dincolo de acestea se intinde desertul. Azi sunt sigur că putem întâlni mereu oameni care ne pot deveni prieteni dragi. Cred că putem păstra iubirea la infinit, până ce moartea ne va despărti.

E seara de Craciun si va doresc tuturor un suflet ușor pentru ca să puteti sa-i infăsurați pe ceilalti în pânza de păianjen a iubirii si prieteniei.

Sarbatori fericite!

 

 

Argument pentru sinteză

Într-o lume a bombardamentului informațional tot mai mulți indivizi sunt total dezarmați. Au acces la tot mai multă informație care le dă senzația unei transparențe, dar pe care ei nu o mai pot ordona rațional și afectiv. Sondajele de opinie livrate cu nonșalanță (uneori și cu iresponsabilitate) construiesc majorități și blocuri de gândire concurentă care se schimbă, destul de des, sub presiunea mediatică. Democrația votului și sondajele au stabilizat ideea progresistă conform căreia toate opiniile sunt egale și că toată lumea ar putea să se exprime, rămâne așadar dor contabilitatea statistică să hotărască, prin numărare, cine are dreptate. Și totuși, indivizii au competențe egale, sondajele pot hotărî fără o dezbatere publică, fără o confruntare într-un spațiu public care să fundamenteze și altfel câștigătorul?

A număra nu înseamnă a construi adevărul, dar nici a vedea nu este sinonim cu a înțelege. Jurnalist înseamnă etimologic ”analistul de o zi”, el trebuie sa spună rapid, primul dacă se poate, ce s-a întâmplat. Instantaneitate este principalul criteriu, el este martorul clipei, nici măcar al zilei, este deci un fel ”instant-analist” sau ”instantaneist”. Concurența pentru viteză înlocuiește concurența pentru verificare surselor sau pentru analiză, iar jurnalistul așteaptă să fie crezut pentru că este acolo, la locul faptei, în mijlocul evenimentului. Apoi, jurnaliștii se uită în studiile de audiență și verifică ce tip de evenimente au ținut mai mulți oameni cu ochii lipiți de ecran și constată că acelea sunt evenimentele cele mai vulgare, iar astfel televiziunile devin niște telepubele. Tot mai puțini jurnaliști mai pot încerca să informeze, tot mai mulți se uita să răspundă așteptărilor publicului. Sociologii fac focus-grupuri și interviuri de profunzime în care care caută resorturile iraționale ale emoției care produce ”orgasm mental”. În această nebunie nimeni nu mai are timp să analizeze, să ancheteze, să explice, oamenii devin segmente de piață cărora li se prescriu rețete publicitare. Nici jurnalismul nu mai are cum să se gândească măcar la responsabilitatea de a informa, trebuie doar să comunice mai mult, mai repede, mai targetat, comunicarea devine un masaj pentru zone sensibile din creier, dar informarea dispare.

”oamenii devin segmente de piață cărora li se prescriu rețete publicitare”

 Confuzia care se naște este ucigătoare pentru spirit: informarea este confundată cu comunicare, iar adevărul cu realul expresiv, construit prin imagini și sunet. Publicul nu mai are răbdare, spun jurnaliștii, publicul este nerăbdător să treacă mai departe, la următoarea emoție, nu are nevoie de explicații. În timp ce se uită la jurnalul de seară ca la un film televizat, telespectatorul are iluzia înțelegerii lumii și participării directe la evenimente, cu timpul, chiar își pierde capacitatea de a mai analiza, de a urmări explicații, informația devine obositoare și neinteresantă. O gândire simplistă începe să pună stăpânire, iar lumea prezentată cu aceste mijloace și tehnici devine ușor de pipăit senzorial, devine simplă ca o imagine, ca una  din acele imagini despre care spunem, cu mândrie, că face cât o mie  de cuvinte.

Sentimentul lipsei de direcție și neîncrederea

Percepem tot mai mult societatea ca navigând în derivă fără scop, fără ținte și lipsită de viitor. Totul pare că vine dinafară, efortul nostru nu contează, individul nu poate să-și schimbe destinul și nici participarea sa nu are prea mare sens pentru a schimba societatea. Caritatea și solidaritatea devin mofturi individuale. De peste două decenii, românii cred că țara merge într-o direcție greșită, cu toate acestea își prezervă un optimism nevrotic în viitor, dar folosesc orice ocazie pentru a trimite copiii cât mai departe de granițele României. După fiecare alegeri, când apare câte un fulger de speranță, pesimismul revine și sentimentul derivei distruge formele plăpânde de capital social. După mai bine de douăzeci de ani, România este devastată de neîncredere. Milioane de oameni au părăsit România și suportă tragedia migrației. Mulți nu se vor mai întoarce niciodată, mulți deja formează o majoritate care votează radical diferit decât cei din țară. După câștigarea alegerilor de către Traian Băsescu, românii dinăuntru nu au privit cu ochi buni diaspora care a votat masiv pentru președinte, mulți propunând să le luam dreptul la vot pentru că nu ”mănâncă salam cu soia”, cum s-ar fi spus dacă eram imediat după revoluție.

Sărăcia instaurată rapid și diferențierea socială care a început să apară nu puteau decât să producă o serie de efecte negative. Cei care au pierdut competiția încep să-și explice rămânerea în urmă prin faptul că aceia care au reușit au făcut-o prin corupție, relații sau noroc. Își pierd încrederea în instituții chiar dacă așteaptă încă statul care să vină să-i salveze. Dar, în primul rând, își pierd încrederea în ceilalți oameni. Neîncrederea devine o adevărată ciumă emoțională, provocând, în fond, un fel de desocialializare. Românii se repliază nevrotic spre familie, fenomen minunat privit din punct de vedere moral, sociologic însemnând un indicator de enclavizare și neparticipare socială.

Oamenii și-au pierdut și încrederea în sine și asta face să se apere izolându-se de ceilalți. Politicienii au făcut tot ce au făcut ca să separe oamenii după cât mai multe criterii, în afara celor moștenite: două sau mai multe Românii, poporul și ceilalți, nesimțiții și victimele inocente ale nesimțiților, deștepții orașelor ce votează cu democrația și proștii care votează cu neo și cripto etc.

”regresia spre gândire magică și idolatrie”

 Cred că este vorba de o regresie colectivă masivă şi că trăim o criză socială de identificare sau, cum spune Maffesoli, o saturaţie societală faţă de marile valori ale celor trei secole de capitalism tradiţional şi, probabil, trecem la o altă paradigmă, la o altă manieră de a fi împreună, trecem de la un inconştient colectiv dominat de triada muncă–rațiune–viitor (Prometeu) spre o epocă dionisiacă, dominată de triada vis–imaginar–fantasmă, iar acest lucru nu se mai produce prin intermediul revoluțiilor care ne arătau schimbarea, ci prin viruși ai contaminării culturale. Cum spune Maffesoli în Le temps des tribus, nu mai avem contracte sociale între indivizi, ca acelea din comunitățile de până acum, ci mai degrabă pacte în cadrul unor comunități fragmentate (triburi muzicale, sportive, sexuale, religioase etc.) unde regula este individualismul emoţional. Emoţia face regula şi în politică, a se vedea cazurile Dan Diaconescu, Gheorghe Becali, Sorin Oprescu – produse poli­tice ale unor momente de răscoală emoţională, generate de arestări sau de respingeri care păreau abuzuri faţă de indivizi şi față de unele dintre libertăţile lor. În această situaţie, elita intelectuală este cu totul depăşită de aceste triburi noi, unde predomină un senti­ment. O emoție, însă nu un sentiment de apartenență ca datorie. Tribul se adună să protejeze o emoţie sau să vadă cum această emoţie face mii de oameni să vibreze.

Cetățeanul de azi a crescut într-o epocă a televiziunii şi este posesorul unei identităţi mai flexibile, realizate prin bombardament de supraevenimen­ţialitate şi printr-o mai mare presiune a timpului și a alternativelor. El face parte din ceea ce Maffesoli a numit magistral triburile post­moderne, unde oamenii se simt legați prin partajarea de emoţii şi afecte. Ei sunt reprezentanţii unei mutaţii genetice, de ruptură a legăturilor sociale tradiţionale, mult mai sustraşi determinismelor. Ei fac parte deja dintr-o generație care, cum spune Olivier Mongin, atinsă de individualism negativ, adică afectată de nelinişte şi de singurătate, intră în reţele sociale unde te poţi sustrage reciprocităţii. Grupurile lor sunt provizorii sau, mai precis, ceea ce numesc ei rețele sociale sunt regrupări provizorii, aflate sub semnul celei de-a treia solidarităţi (după solidaritatea organică şi cea mecanică), unde relaţiile sunt fragile şi superficiale, dar fiecare individ face parte din mai multe rețele între care poate să aleagă. „Prietenii“ de pe Facebook sunt puncte de stabilitate mişcătoare pentru fiecare indi­vid, într-o societate a incertitudinii maxime.

Într-o societate aflată sub semnul mitologiilor, al emoţiei şi fantasmelor, al idolatriilor trebuie căutate momente de rupere a curgerii şi a fluxului de imagini ce au înlocuit fluxul de informaţii, pentru a ne putea regăsi împreună, măcar pentru câteva secunde.

Sinteza, întreprinderea pe care o pornim acum, creează pauze de respirație și reflecție asupra identităților noastre, mecanismelor de cunoaștere și mersului comunităților spre viitor.

”lipsa reflecției orientate spre viitor și pierderea imaginației sociologice”

 Marele sociolog american C.Wright Mills a lansat ideea că individual trebuie să înțeleagă istoria comunității, forțele care acționează în societate, semnificația acțiunilor sale și, astfel, să fie conștient de semnificația faptelor sale. “Ceea ce au nevoie oamenii şi ceea ce cred ei că au nevoie este o calitate a minţii, care îi va ajuta să utilizeze informaţii şi să dezvolte o motivaţie pentru a atinge o sumă lucidă a ceea ce se întâmplă în lume şi a ceea ce poate se întâmplă şi cu ei înşişi”, scria sociologul american, considerând ca lipsa imaginației sociologice aduce confuzie socială, alienare și anxietate, din contră, un nivel consistent de imaginație sociologică eliberează și readuce individul în colectivitate, îl socializează.  Indivizii privați de imaginație sociologică sunt insensibili moral și dezorientați, ei nu pot să-și explice succesele sau eșecurile, bucuriile sau suferințele, nu pot înțelege că majoritatea problemelor lor sunt cauzate de structuri sociale sau eșecuri instituționale sau organizaționale.

Fără imaginație sociologică individul rămâne la nivel individual cu explicația, dar și cu acțiunea, nu înțelege nevoia de a se raporta la o lume mult mai mare decât universul lui individual sau familial, unde poate acționa alături de alții, poate găsi astfel soluții colective, poate remodela cadrul instituțional, poate identifica și promova sistemul de valori morale.

Astăzi, societatea noastră este aproape lipsită de un demers strategic de proiecție a societății în viitor. Ne lipsește un proiect de societate. Imaginația sociologică a cetățeanului nu este stimulată și educată în niciun fel. Crizele și revoltele sociale care zguduie ritmic de două decenii aceasta tara nu au nici o perspectivă pentru că reușesc maximum să schimbe oameni din poziții de putere. Reforma este un deziderat mai degrabă retoric, atunci când se vorbește despre direcția în care trebuie să se facă schimbarea se trece la invective.

”acțiunea comună nu beneficiază de un creier colectiv”

 De la nivel politic, la nivel administrativ sau economic lipsește analiza și gândirea strategică, pe care o înțeleg ca și proiect de acțiune colectivă, în contrast cu gândirea șefului de instituție, a liderului, a ”tătucului”. Acțiunea comună nu beneficiază de instrumentele unui ”creier colectiv”, gândire complexă care abordează sistemic, care prospectează, simulează efecte, descrie scenarii. Ceea ce astăzi unii numesc bombastic ”guvernanță”, devine de multe ori o formă a managementului totalitar. Schimbarea devine mai mult întâmplarea, rareori este schimbare strategică, tacticile de conflict între actorii politici reprezintă singura forță care mișcă sistemul statal sau administrativ. Guvernanțele devin proiecte pe termen scurt, de multe ori, proiectele durează mai puțin de un an electoral. Factorii externi sunt, în multe cazuri, factori decisivi, priviți ca și criterii ultime pentru decizii majore pentru societate, exemplul tandemului Banca Mondială-Fondul Monetar Internațional fiind deosebit de relevant. Multe măsuri guvernamentale fundamentale pentru dezvoltarea societății au avut ca și singură explicație ”așa au vrut Fondul și Banca Mondială”.

Lipsește mereu ”avocatul Diavolului” din momentul de decizie, acel ritual catolic de acnonizare a sfinților, în care măcar un scenariu alternativ este luat în calcul, pus în discuție.

Vidul strategic al zilelor nostre este generat și de o informare supraabundentă sau de mitologizarea calculelor care creează imposibilitatea de a prezice viitorul, rezumându-ne la dorința unui control exagerat al prezentului.

”psihoze colective și sindromul impostorului”

Propagarea internetului a produs o mare speranță, dar aceste rețele implică efectele de dominare și controlul maselor, în loc să elibereze sau să crească stocul de cunoaștere. Rețele sunt canale perfecte de circulație pentru spaime sau fantasme colective, pentru o generalizare a fricii, dar și o mare incertitudine. O lume a crizelor suprapuse s-a instalat în mințile bântuite de frici, iar, la nivelul gândirii colective, o adevărată ”ruptură strategică”. S-a generalizat ideea că schimbările sunt atât de rapide încât apar mereu ”surprize strategice”, practic dispare mitul previzibilității lumii. O gândire care se hrănește din filmele cu tsunami devastatoare, cu revolte sociale, lovituri de stat, bombardamente, crahuri bancare, producând psihoze colective.

Atmosfera socială este tot mai încărcată, frica de supraveghere naște monștri, iar gândirea progresistă, co-substanțială încrederii în viitor, face loc tot mai mult unui pesimism social tot mai pronunțat.

Una dintre ultimele maladii colective este numită sindromul impostorului și unii autori spun ca suferă în jur de 80% dintre angajații de pe glob de acest sindrom, evident în grade diferite. Tot mai mulți dintre angajați au sentimentul că nu merită victoriile obținute, că sunt niște impostori și trăiesc cu frica teribilă că se va descoperi asta într-o zi. Tot mai mulți oameni terorizați de această maladie se tem de greșeli, se feresc de provocări, manifestă o imposibilitate de a internaliza succesul din cauza unui sentiment de culpabilitate și participare la fraudă.

”spațiul public, tot mai plin de falși analiști”

În locul explicatorilor legitimi pentru fenomene sociale, spațiul public este tot mai populat de falși experți, bloggeri atotștiutori, jurnaliști de opinie, părerologi, militanți  specializați în victimologie, iar toate astea conduc la concluzia finală că trebuie să ne plecăm în fața multelor condiționări, a evenimentelor pentru care trebuie să fim pregătiți, deși nu avem cum. O societate a urgenței și a riscului continuu se naște, dar mai ales un sentiment al populației că riscurile sunt deja imposibil de manageriat. Nu este oare un sindrom faptul că în România zilelor noastre Pompierii și SMURD beneficiază de o cotă de încredere de peste 90%, depășind cu mult armata și biserica. Ce înseamnă asta dacă nu o ruptură față de gândire, dar mai ales o demisie în încercarea de a gândi și de a construi viitorul. Gândirea strategic, la nivel individual, cât de simplă ar putea fi ea, este ucisă de această imprevizibilitate de fond a lumii. În această lume își fac loc tot mai ușor trei fenomene care sunt privite fără suspiciune: supravegherea individului, cenzura și relațiile publice sau lobby-ingul pentru așa-zise cauze bune.

Noi, echipa de la Sinteza, nu credem că fiecare secundă schimbă ceva fundamental și trebuie să stai cu retina lipită de ecran pentru a afla care sunt viitoarele dezastre. Credem, din contră, că realitatea poate fi gândită, poate fi explicată, cu toate limitele cunoașterii. Suntem convinși că este nevoie de gândire critică și că viitorul poate fi modelat, iar gândirea strategică oferă resurse pentru a preveni pericole și a reduce sau manageria riscuri, fără dictatura urgenței sau tactici pompieristice. Credem că trebuie luptat, în fiecare zi, cu diferitele forme ale arbitrariului puterii de orice fel, fără ca militantismul să fie proiectul nostru, dar stimularea participării merită stimulată și susținută. Vrem să arătăm că există gândire și dincolo de ideologiile politice sau filosofiile cool, vrem să analizăm crizele de civilizație prin cauze sociale și să nu ne lăsăm dominați de gândirea urgenței pompieristice a unicei soluții.

Nu vrem să oferim promisiuni mari, dar vom oferi un loc al gândirii libere, o tribună pentru specialiștii care nu au cum să spună concluzii în doar 10 secunde de intervenție televizată sau experților care nu se remarcă doar prin telegenie și dicție. Promitem cititorilor și viitorilor noștri parteneri sau colaboratori o încercare de luciditate. Nu vom face elogiul conflictului, ca singur generator al schimbării, dar nici nu vom privilegia stagnarea sau stabilitatea ca și semne ale normalității. Vom demasca formele de credulitate colectivă, iar analizele noastre vor cauta să arate substratul pieței de informații. Suntem convinși că oamenii au nevoie de interpretări, criterii după care să aleagă sau poate chiar metode simple de a descoperi adevărul din spatele manipulării, dar și modalități de a se da la o parte cortina de imagini menite să ascundă, să falsifice, să disimuleze chipul tot mai fardat al unei realități sociale care vine peste noi ca un torent de imagini și sunete îmbietoare.

Nu vom fi parte a războiului mediatic sau a celui politic, dar vom încerca să aducem argumentele tuturor la judecata faptelor și la radiografia prin intermediul valorilor. Vom căuta să stimulăm democrația participativă și sa denunțăm patologiile democrației.  Dacă nu este prea mult, vrem sa participăm la refacerea legăturii sociale și la creșterea capitalului social, dacă mijloacele noastre pot duce la asta. Vrem să luptăm cu sindromul impostorului pe care românii încep să-l simtă în interacțiunea cu lumea liberă și să căutăm mecanismele colective de a ne bucura de succese, dar și luciditatea de a recunoaște cauzele adevărate, sociale și individuale pentru înfrângerile noastre.

Pentru unii dintre noi, trăitori și în perioada comunistă, ”Sinteza”, revista Ambasadei SUA în România de la acea vreme,  aducea mesajele și imaginile unei lumi libere și  era o oază pe care o așteptam cu înfrigurare, dar fără speranța că, vreodată, vom putea cunoaște binefacerile li riscurile acelei lumi. Astăzi, gestul nostru vrea să fie un semn de mulțumire pentru acel dar, însă nu vrem să ne limitam la atât.  Vrem să întoarcem acel dar, dăruind mai departe, dăruindu-ne nouă înșine, un loc al  conversației, al gândirii libere și lucidității asumate. 

Editorial apărut în SINTEZA, revista de cultură și gândire strategică, decembrie 2013-ianuarie 2014.

Dacă doriți să primiți revista SINTEZA, este suficient să trimiteți coordonatele dvs. pentru expediere (nume, prenume, adresa, localitate) la revistasinteza@yahoo.ro.

 

Vă invit cu drag în universul cărților

Dragi cititori,

Părintele Ioan Pintea de la Bistrița mi-a făcut o surpriză pentru Ajunul Sfântului Nicolae: m-a invitat să vorbesc despre cărți.
Am acceptat cu bucuria copilului care își așteaptă cadoul în ghetele frumos lustruite.
Vă invit și pe voi, cititorii mei, să vorbim împreună despre cărțile care ne-au format, despre cărțile pe care le citim în fiecare zi, dar și despre cele pe care le-am scris sau pe care visăm să le scriem.

Vă aștept, joi, 5 decembrie 2013, începând cu ora 15.00, la Biblioteca Județeană ”George Coșbuc” din Bistrița Năsăud!

Siguranța alimentară și obiceiuri de consum în România

Românii sunt informaţi şi interesaţi cu privire la evenimentele legate de siguranţa alimentară şi se declară atenţi la etichetarea produselor pe care le consumă. Acestea sunt câteva din concluziile studiului realizat de Institutul Român pentru Evaluare și Strategie – IRES, după declanşarea scandalului legat de carnea de pui alterată descoperită în mai multe magazine din România.

Studiul a evaluat deopotrivă percepţia românilor despre evenimentele legate de carnea de pui alterată, dar şi comportamentele de consum alimentar şi gradul de informare cu privire la siguranţa alimentară.

PERCEPŢII ŞI COMPORTAMENTE DE CONSUM GENERATE DE EVENIMENTELE CU PRIVIRE LA CARNEA DE PUI ALTERATĂ DESCOPERITĂ ÎN MAGAZINELE DIN ROMÂNIA:

Aproape 9 din 10 respondenţi (87%) au auzit despre aceste evenimente, dar mult mai mic este procentul celor care cunosc numele producătorului cărnii: doar 9% indică numele Avicola Călăraşi, 13% spun că este un producător din Călăraşi, dar 67% nu cunosc producătorul

În timp ce 44% dintre aceştia sunt convinşi că, într-adevăr, carnea era alterată, o treime cred contrariul

Peste jumătate dintre cei intervievaţi (57%) apreciază că autorităţile statului au acţionat suficient de rapid pentru confiscarea cărnii de pui alterate, o treime însă nu împărtăşesc această opinie şi cred că nu s-a acţionat rapid

O treime dintre participanţii la studiu care au auzit de acest scandal recunosc că şi-au schimbat comportamentul de consum în privinţa cărnii de pui. Schimbarea se traduce, în cazul celor mai mulţi dintre respondenţi, în primul rând prin refuzul de a mai cumpăra sau de a mai consuma carne de pui din comerţ (43%) şi sporirea atenţiei la cumpărături (26%)

87% dintre respondenţi au auzit de firma Avicola Călăraşi. Dintre aceştia peste 40% au consumat produse ale acestui producător, iar gradul de încredere în produse este mai degrabă scăzut, cel mai probabil recentele evenimente fiind cele care stau la baza acestor rezultate. 53% dintre respondenţii care au auzit de Avicola Călăraşi spun că au puţină şi foarte puţină în produsele din carne de pui ale acestui producător, iar 28% au încredere multă şi foarte multă

Peste jumătate dintre participanţii la studiul IRES care au auzit de scandalul cărnii de pui alterate cred că nivelul riscului în urma acestui eveniment este mai mic decât cel existent în cazul evenimentelor legate de gripa aviară care au avut loc în anul 2009

COMPORTAMENTE DE CONSUM:

Consumul de carne de pui în România este unul foarte ridicat: 97% dintre participanţii la studiu consumă acest tip de carne. 6 din 10 români o consumă de câteva ori pe săptămână, în timp ce 1 din 10 o consumă zilnic. Peste o treime dintre consumatori spun că îşi cresc sau îşi sacrifică singuri păsările, în timp ce 60% dintre ei o cumpără de la diferiţi furnizori: 1 din 3 respondenţi îşi procură carnea de pui din supermarket sau hypermarket, 1 din 5 o cumpără din magazine specializate. Pentru 5% dintre respondenţi procurarea cărnii de pui se face la întâmplare

Peste jumătate dintre participanţii la studiu declară că au puţină şi foarte puţină încredere în calitatea cărnii de pui vândute în magazinele din România.

Cele mai consumate alimente (dintr-o lista predeterminată) sunt: pâinea (89%), cafeaua (68%), fructele (63%), legumele (56%), apa plată (47%), ceaiul (40%), la polul opus situându-se carnea de vită şi conservele (1%), carnea de peşte şi alcoolul, altul decât berea şi vinul (3%) (procentele reprezentând respondenţii care declară un consum zilnic al acestora.


PERCEPŢII CU PRIVIRE LA SIGURANŢA ALIMENTARĂ:

Interesul cu privire la siguranţa alimentară este unul ridicat, 87% dintre respondenţi declarându-se destul şi foarte interesat de acest aspect

Peste jumătate dintre participanţii la studiu declară că au puţină şi foarte puţină încredere în calitatea cărnii de pui vândute în magazinele din România. Interesul se manifestă şi prin comportamentele auto-declarate legate de procesul de cumpărare a produselor: peste 60% dintre respondenţi susţin că atunci când cumpără un produs îi studiază eticheta pentru a se informa cu privire la ceea ce conţine acesta.

În ceea ce priveşte îngrijorările legate de posibilitatea producerii unor epidemii care să aibă la bază viruşi transmisibili prin alimente, cea legată boala vacii nebune este cea care trezeşte cele mai puţine îngrijorări, în timp ce o epidemie de salmonella este cea care îi îngrijorează cel mai mult pe români.

Percepţia riscurilor unor astfel de epidemii este mai mare în cazul celei de salmonella şi a gripei aviare

Experienţa respondenţilor cu incidente alimentare – alimente expirate, neambalate corespunzător sau care prezintă riscuri pentru siguranţa alimentară – este echilibrată: aproape jumătate dintre participanţii la studiu susţin că au întâlnit astfel de cazuri, în timp ce un procent similar susţine că nu au avut astfel de experienţe

Aproape 90% dintre români au auzit de Agenţia Naţională Sanitar-Veterinară şi pentru Siguranţa Aimentelor (ANSVSA), iar 77% dintre respondenţi au o părere bună şi foarte bună despre această instituţie. Peste 60% dintre cei care au auzit de instituţie cred că aceasta îşi îndeplineşte atribuţiile în ceea ce priveşte controlul calităţii alimentelor. Încrederea prezumată în instituţie este ridicată, 80% dintre cei chestionaţi spun că ar avea încredere să apeleze la această instituţie în cazul în care ar depista nereguli la produsele alimentare

 Metodologie
Volumul eșantionului: 1.493 indivizi de 18 ani și peste
Tipul eșantionului: multi-stratificat, probabilist, reprezentativ la nivel national.
Reprezentativitate: eroare maximă tolerată de ± 2,5%
Interviurile s-au desfășurat prin metoda CATI
Perioada anchetei: 5-6 noiembrie 2013

Mai multe puteți afla consultând raportul de cercetare

Cu pumnii strânși

Mă sună un prieten după un duplex de televiziune Cluj-Bucuresti și mă felicită pentru ce am spus,  dar adaugă, la final, îmi placi, ești din ce în ce mai vehement.  Mă uit la el mirat și îi explic ce greu e să vorbești fără interlocutori, să te uiți în cameră și să auzi întrebările târziu, decalat față de imagine. Ii explic, doct, că din punct de vedere psihologic, cauți în mod inconștient să compensezi distanța pe care o simți față de cei din studioul de la București cu ridicarea vocii. Peste câteva ore un colaborator imi trimite niste  fotografii de la aniversarea a 150 de ani de la fundarea liceului meu, George Coșbuc, de la Năsăud, unde eu vorbesc în adunarea festivă, dar sunt în mai multe ipostaze cu pumnii strânși. Mă mir și eu doarece nu credeam am vorbit cu pumnii strânși pentru foști colegii sau profesorii care au mai rămas, evocând figura angelică a dirigintelui meu. Am fost emoționat și eu, au lăcrimat și unii din sală, dar mă întorc peste câteva ore acasă și pe desktop mă așteaptă pozele. Văd că avea dreptate prietenul meu, fotograful. În toate pozele vorbesc cu pumnii strânși, ca un soldat pregătit de luptă.

 Azi, după curs, discut cu niște studenți și mă chestionează de ce nu am mai scris pe blog de câteva luni și îmi dau seama că au dreptate. Îmi răspund repede, mie însumi: cui să spui, vorba poemului scris în liceu de Ovidiu Nimigean, care dialoga cu un cititor: Ce-ai spune, dragă cititorule, dacă ți-as spune că totul e mare porcărie? Pui degetul la buze și îmi faci semn să tac? Iaca tac, băgati rahat pînă-n gât, și ție ție-e greu să asculți, și mie mi-e greu să vorbesc.

Poate au dreptate, adică, sigur au dreptate, cei care-mi scriu, sunt poate mai vehement, mi-am pierdut o parte din calmul meu de ardelean. Nu e o bucurie să aflu asta despre mine, cred că echilibrul este mai important decât orice. Stoicul meu preferat, Marcus Aurelius, oare ce ar fi spus în această situație? Poate că ar fi spus ”fruntea rece este mai importantă decât inima caldă, dacă vrei să trăiești mult și bune”. Iar nu l-am ascultat, pentru a câta oară?

Care este realitatea care mă bulversează, oare ce parte de realitate mă scoate din sărite,  îmi zic și caut în minte acele imagini ale lumii. Închid ochii și nu văd mare lucru, iar Cesaria Evora, cu vocea ei de bunică, din boxe,  nu mă ajută nici atât. Văd doar un perete alb pe care stau o plasmă subțire HD de ultimul tip și, lângă ea, o gazetă de perete de fabrică, murdară, cu rama vopsită neglijent si cu poze șterse si texte scrise cu letrasetul (pun pariu că nu mai știți ce este asta) și conturate cu creionul colorat. Un amestec hidos între trecut și prezent, între comunism și capitalism, un amestec dintre stagnare și mișcare. Afară coloane de tineri mărșăluiesc prin Cluj și București și nici măcar nu ne chinuim să-i ascultăm, iar ei formează coloane ciudate care mărșăluiesc miriapodic, colindând pe sub ferestrele noastre de veșnici privitori de la balcon. Le spunem hipsteri si viitorul devine un fel de hipster ciudat pe care nu-l înțelegem nici dacă ne uităm prin dicționare, ca și gândacul din metamorfoza lui Kafka. O parte a politicienilor  se uită la ei și așteaptă să obosească, să vină frigul, să ningă, să vină potopul, să plece din stradă. Cealaltă parte a politicienilor ar vrea să crească fluviul lor pentru ca să-i măture pe cei de la putere si puhoiul să-i ducă iar pe ei din nou la ciolan.  Publicul se uită la tot spectacolul si 75% spune că țara merge într-o direcție greșită. Mi-e lehamite să le spun că nu, nu e direcție greșită, dacă ar fi greșită, atunci dai comanda să ne întoarcem la 180 de grade și direcția ar deveni bună. Ca în armată, la stânga-mprejur, soldați, și totul întră pe direcția cea bună. Nu e direcția greșită, fraților îmi vine să le spun, Romania merge aiurea, este în derivă, merge în toate direcțiile și niciunde, se învârtește în cerc, merge spre o direcție necunoscută. Măcar de-ar merge într-o direcție greșită, ar fi mai simplu, am ajunge la comandă si am spune izbăvitorul ”stanga-mprejur”. Ce ar trebui făcut, mă întreabă câte un coleg de navetă, pe avionul ce mă duce in fiecare săptămână la București. Nu știu prietene, habar n-am, până mai ieri aveam senzația că știu, că întrevăd o cale, că mai încălzesc la piept o speranța . Acum ridic din umeri rușinat, nu mai am curajul de a crede că într-o zi ne vom ridica în picioare și o redescoperim drumul demn. Nu mai am nici o idee, simt doar un gol în minte și în suflet. Oare să aibă fiecare popor un moment necesar al rătăcirii în deșert, să fie oare tot patruzeci de ani pentru ca să se lepede de cei cărăra robia le-a intrat în suflete. Dar după patruzeci de ani vor mai rămâne destui care să pună tabăra și să reîntemeieze patria?

Într-o societate fără proiect pierdem în fiecare zi câte o bătălie cu viitorul și noi suntem ținuți în viața de un război cotidian absurd, fiecare cu fiecare, fiecare împotriva tuturor, toți împotriva rațiunii. Cum să construim sub gloanțe, cum să gândim ceva împreună, dacă stăm cu cuțitele pe masă, zi și noapte. Fiecare se refugiază în familia lui mai mare sau mai mică, clanurile se consolidează cu cât mai mulți nași, fini și cumetri. Mulți au început să dezerteze, fug cât văd cu ochii. ”Tu  nu înțelegi că este o nebunie să faci pui în aceste locuri ?” îmi spune un prieten supărat că nu înțeleg. Da, putem reduce totul la mamiferul om care simte viitorul puilor amenințat și fuge îngrozit pe traseele liberei circulații, până nu ne închid ăștia și granițele ca pe-o rezervație. Mă uit cu câtă satisfacție este hăituit un politician care încercă ceva, cum este creată senzația de haos care să-l sperie să se lase, să cedeze, să cadă, să-l lase nervii, să iasă de pe linie. Un fel de linșaj colectiv la care participă deopotrivă bătrânii si copiii, savanții și proștii, ticăloșii de profesie sau sfinții vocaționali. Ce poate să facă, singur, împotriva tuturor? Poate se ticăloșește și el, ca mecanism de adaptare, ori visează să dezerteze la Bruxelles sau la ONU, cu gândul că poate se va întoarce cândva, în alte vremi, cu alte arme. Dulce naivitate, amară plată pentru visul de a realiza ceva pentru ai tăi.

O frenezie a distrugerii, îmi spune prietenul meu stabilit în străinătate, dar unde să fugim de noi înșine.  Mă uit pe stradă și văd și alți oameni care înaintează prin mulțime cu pumnii strânși. Mâinile lor par niște pietre reci crescute la capătul brațelor.  Îmi privesc mâinile, deschid palmele ca pentru o percheziție. Deschise, palmele seamănă cu două păsări blânde, calde și moi. Dacă le lași să cadă pe lângă corp, par două păsări moarte. Cu pumnii strânși n-o să putem niciodată să dăm mâna unii cu alții, nu vom putea construi nimic. Dar cine deschide pumnul primul, cine are curajul să transforme piatra în pasăre, s-o lase sa zboare, s-o lase să se cuibărească în palma caldă a unui semen?

Oare eu pot? Da, cred că pot, dar vreau s-o luăm ușor. Lăsați-mă să exersez mai întâi. In fiecare dimineață, în fața oglinzii, câteva momente …