23 octombrie, 2015

Pitié pour les enfants


În apărarea Oanei Zamfir



Sunt zile complicate pentru istoria noastră, sunt 25 de ani în care am pus cearșeafuri pe oglinzi, în care nu am avut curajul să ne punem marile întrebări și nici să ne uităm în urmă. În care ne-am mințit sau ne-a fost frică, de multe ori am fost lași sau orbiți de bătăliile mici ale ticaloasei noastre vieți, cum zicea cronicarul moldovean. Am trăit o istorie încâlcită care se înfășura încâlcindu-se și mai rău cu viețile și politica noastră. Am vrut ca totul să se schimbe, dar noi să rămânem neschimbați. Ne-am împărțit pe bisericuțe și ne-am încălzit la adevărurile calduțe și convenabile. Găști, ”micul nostru spațiu de monopol”, clanuri, ne validăm unii altora adevărurile personale și ne ducem liniștiți la culcare. În fiecare zi așteptăm să se schimbe ceva și ne plângem seara că nu vine schimbarea. Dacă vine cineva și rupe cu tăcerea din jurul hoției sau nedreptății și începe să taie nodurile gordiene de peste tot, tresărim nervoși si agasați. Ne plângem de zgomotul prea mare și sângele de pe pereți.

Nimeni nu mai este destul de bun pentru a fi admirat, votat, urmat, ascultat. Mausoleul eurilor noastre domină totul și flutură drapelele dorițelor nesatisfăcute peste lume. Din când în când, apare câteo trezire bruscă, în care participăm la vreo execuție publică, ieșim în stradă, scriem frumos și emoțional pe Facebook, ne transformăm într-o mulțime frumoasă. Ne adunăm în jurul unor emoții, totul devine o mare revoluție morală, începem să visăm, dar în trei zile totul moare. O liniște asurzitoare, apoi, pune stăpânire pe lumea noastră cu miros de mlaștină verde. Sunt aduse înapoi în față cartoanele cu vechile figuri și pupătorii acelor icoane revin și ocupă piața.

Din când în când apare câte unul prin zonă care poate fi un excelent inamic public. Atunci redevenim curajoși și scoatem cutiuța cu principii, tragem pe nas un pic, ne căutăm de pumnalul mic din buzunarul de la piept și strângem pumnul care lovește. Apoi vine iar liniștea peste care plutește ființa noastră morală ca o pasăre albă și grasă.

Rareori ne întrebăm: unde ne sunt copiii? Ce mai fac ei cu căștile lor colorate și mari pe urechi? Pe unde mai rătăcesc și ce întrebări ar vrea să ne pună? Ce ar trebui să învețe de la noi? Poate ar trebui să les spunem câte ceva? Chiar, avem ceva să le spunem, înainte de a le înjura profesorii sau a aduna bani pentru ca să-i exportăm la școli prin strănătate, de unde credem că vor deveni oameni noi, roboți stelari, cu salarii grase în multinaționale, nu niște neînțelese paiațe geniale ca noi?  

Ca și copiii, presa este pentru noi o mare speranță, dar una eterică, una ce vine de undeva de sus, se pogoară ca Duhul Sfânt ca să ne spună Adevărul. Cum care adevăr? Adevărul nostru, Singurul, Unicul, acela pentru care ne certăm cu colegul de muncă, cu șeful – mai rar sau cu idiotul de vecin de la trei. Presa a fost și este pentru noi îngerul și demonul. Mass media asta este minunată când ne confirmă părerile. Dacă nu, atunci este ticaloșită, mogulizată, vândută agenturilor de toate felurile. Când totul se prăbușește sub ochii noștri, noi am vrea ca drapelului ei alb, să rămână în aer ca un semn al destinului etern al valorilor, cu care să ne stergem pe față cînd ieșim din mocirla caldă, din când în când. Dar nu ne gândim că presa trebuie să reziste simultan la două misiuni. Una este cea economică, de supraviețuire și nu este ușor să reziste acolo – deoarece noi nu mai cumpărăm demult ziarul și nici nu ne-ar plăcea să ne abonăm, cu un euro măcar, la varianta electronică a ziarului. Alta este misiunea democratică, unde vrem să servească adevărului, informării, educării și altele, la fel de frumos numite. Și presa nu poate rezista întotdeauna, de multe ori cade răpusă de ethosul timpului ei. Când acest ethos este bântuit de miciună, superficialitate, prefăctorie, demagogie și lipsă de proiect, atunci presa seamănă cu noi. Dar noi nu, nu avem cum s-o recunoaștem. Nu așa am visat-o, nu pentru o astfel de presă am murit la Revoluție. Am visat-o a fi neprihănită și frumoasă, ca o primăvară pe vechile dureri, vorba poetului. Ea trebuie să arate tinerețea și spiritul apolinic și dionisiac, în același tim, adică doi în unul, cum ne-am obișnuit la marketingul pentru detergenți.

Vă închipuiți cum ar arăta știrile de televiziune, HD, obligatoriu, cu o bunică sexagenară la pupitru? Una distinsă, ce știe bine ce s-a întâmplat în ultimul secol și are imaginea lumii pe chip, chiar dacă tranșeele timpului sunt umplute de fond de ten? Nu ne-ar plăcea imaginea, bănuiesc, am schimba canalul. Noi vrem ca știrile despre dezastre să fie aduse de fetele cele mai frumoase ale lumii, doar ele pot să ne toarne otrava zilei în paharul de cristal rece, ca apoi să adormim liniștiți în fotoliu, pe retină cu imaginea lor deschizatoare de vise palpitante.

O lume îmbătrânită se uită la o scenă pe care evoluează copiii! Ce le-am spus noi despre viața care a trecut pentru a putea să reziste tuturor subiectelor jurnalistice? De unde să știe Oana Zamfir ce s-a întâmplat acum 25 de ani când era în brațele mamei? Am scris noi în manualul de istorie o variantă corectă despre Piața Univesității și torționarii de atunci? Am facut o mare exorcizare publică, am căutat o împăcare cu trecutul? Am găsit înțelepciunea ca toți să ne reculegem de 13-15 iunie, indiferent de partid, indiferent de ideologie, indiferent de vârstă? Nicidecum. Unii au vrut să păstreze păcatul acesta ca o rană pe care s-o exploateze mereu, deși le-a venit rândul la securea dreptății de mai multe ori,  ceilalti au tăcut ca mafioții vinovați, alții nu au făcut nimic decât să peroreze doct despre barbaria interioară sau să critice politica, maximum o dată pe an. Dar aici era barbaria noastră și trebuia să găsim o cale de a curma acestă ceață care întunecă sufletele a mii de familii, ca și ale victimelor Revoluției în care, auzim astăzi că s-au sinucis, au trecut strada prin locuri nemarcate sau au rspirat aerul plin de gloanțe.

De ce ne mirăm atunci că uitarea lumii s-a așternut pentru un moment tragic pe care toți l-am făcut uitat, noi mai întâi, cu vinovăție sau frică, pentru că dacă nu l-am fi uitat, am fi făcut ceva în 25 de ani. Da, studenții mei de la Jurnalistică, și poate întreaga generație a lor, nu știu foarte multe lucruri despre ce îi întrebăm noi, nu citesc cărțile pe care le-am citit noi, nu găsesc în fiecare moment cuvinte mesteșugite. Încă nu sunt destul de experți în simulare și minciună.

Da, Oana  Zamfir nu a recunoscut un erou tragic al zilelor de acum 25 de ani sau a pus o întrebare-șablon, dar,  noi, cei culți și enciclopedici, ce am făcut pentru memoria celor 4 morți și mii de răniți? Noi ce i-am spus ei și colegilor ei despre asta? Oana este copilul nostru, face parte dintre copiii cărora nu le-am predat o grămadă de lecții. I-am dus noi pe copii la bibliotecă? Nu, deoarece mulți dintre noi nu am fost la bibliotecă de 25 de ani. Nu trebuia oare să-i ducem de mână când erau elevi și să le spunem povestea asta înfricoșătoare despre primele noastre zile de libertate și despre cum libertatea noastră ne-am folosit-o aiurea, urând, nu iubind, ucigându-ne unii pe alții,  nu îmbărbătându-ne ca pentru un început de urcuș al muntelui de piatră al istoriei?

Aveți milă de copiii noștri, poate ne vor ierta și ei, mai încolo, când vor înțelege. Oana, să nu te închizi în baie plângând singură. Așteaptă puțin, o să găsim foarte repede o altă victimă perfectă. În schimb, când  te vei întoarce pe sticlă, nu mai zâmbi frumos, narcotic, privește-ne HD, dar ca o școlăriță tocilară, cu ochi mari de după ochelarii rotunzi și surprinde-ne cu un țipăt de groază. O să credem că nu e vorba despre noi, ne vom imagina că a intrat deja thrillerul cu care adormim în fiecare seară.

2 comentarii:

  1. ˝sunt 25 de ani în care am pus cearșeafuri pe oglinzi˝
    .
    O figura de stil foarte puternica .Cearsafurile se puneau pe oglinzi la inmormantari.
    Nu stiu cat de mult poate fi inteleasa figura aceasta de stil in tragismul ei intreg de catre geneatiile mai noi.Sau nu neaparat mai noi, poate de catre generatiile care au pierdut contactul cu spatiul rural si riturile funerare asociate..
    .
    Citind-o, mi-au trecut pe dinainte imaginile oglinzilor invelite in panzaturi de la inmormantarile celor din satul meu.Consateni, neamuri mai de departe sau mai de aproape.Mi-am amintit de oglinda inalta din antreu, aceea pusa pe un corp de mobilier (un model comun al anilor ´70), acoperita cu panza alba la sorocurile bunicilor mei..Si de oglinda peste care mama a aruncat o panza alba la moartea tatalui meu..
    .
    Erau mai multe feluri de oglinzi in casele oamenilor..
    Erau oglinzile acelea vechi, mostenite, atarnate de perete, cu rame sculptate, cu stratul reflectant intorcand o lumina galbuie, cumva calda de vreme.
    Mai erau si oglinzi din acelea noi, luate de la magazinul satesc.Nu aveau rame de lemn, erau gravate cu motive florale si bordate kitchios cu inflorituri din cioburi de oglinda.Oglinzile acelea intorceau o lumina argintie, rece si noua.
    Apoi mai erau oglinzile acelea inalte, montate pe un corp mic de mobilier.Corpul de mobilier avea o mica vitrina, in care adesea se punea o tava cu serviciul de tuica (o glajuta si 6 paharele mici), alteori si cateva carti pe langa.Oglinzile acestea, inalte fiind, intorceau imaginea omului intreg, asa cum era el cand statea drept in picioare.
    .
    Toate acele oglinzi si inca altele, din toate acele case, trebuiau acoperite cu panza, de obicei cu cearsafuri albe, atunci cand unul dintre oamenii casei murea.
    .
    De ce ? i-am intrebat inca de copil pe cei mai batrani de la mine din sat...
    Mi s-a spus ca oglinzile trebuie acoperite pentru ca cei indurerati sa nu se priveasca in oglinda si astfel sa fie ispititi in a-si aranja aparentele .Pentru nu-si aranja adica in oglinda poate imbracamintea, poate frizura sau poate a nu-si recompune oarecum figura indurerata.
    Sintetic, oglinzile se acopereau cu cearsafuri pentru ca cei ramasi sa nu isi studieze propria durere si confruntati cu efectele ei, sa nu fie ispititi in a si-o cosmetiza.
    Sau, in alt fel, oglinzile trebuiau acoperite pentru ca oamenii, contemplandu-si propria durere, sa nu cumva sa cada in ispita cotemplarii propriei persoane sau a propriului eu.
    Acoperirea oglinzilor, tot o forma de marcare a doliului, ca si hainele negre su purtarea barbii. Aceasta a fost prima explicatie pe care am primit-o de la ai batrani...
    .
    Si apoi au mai sunt si alte explicatii, venite din alte parti..
    In gandirea aceea magica rurala, oglinda separa doua lumi..Se zicea ca oglinzile trebuie acoperite pentru ca in acele zile de dupa trecerea dincolo a oamenilor casei, sufletele lor se puteau vedea ca o ceata plutind peste umarul drept al celor ce, indurerati, priveau in oglinda...
    Se mai zicea ca oglinzile trebuiau acoperite pentru a nu privi - in acele cateva zile- noi cei ramasi in lumea aceasta, prin oglinda, in lumea de dincolo..
    .
    In raport cu prezentul (adica in raport cu orice prezent) exista intotdeauna doua lumi care se plaseaza ”dincolo”.Trecutul si viitorul.
    De aia intreb io..
    Daca ar fi sa inlaturam cearsafurile albe de pe oglinzi, pe care dintre lumile de dincolo de prezent am vrea s-o vedem reflectata acolo? Trecutul sau viitorul?

    RăspundețiȘtergere