11 iulie, 2011

Victoria care ne surprinde și înfrîngerea care ne ține în viață


Infrângerea care ne ține în viață
În fiecare zi ne lovim de neîncredere în societate, stat, instituţii şi de o insatisfacţie generală față de viața pe care o trăim. Totul merge rău, lucrurile și țara merg într-o direcție greșită.
Dacă am face studii sociologice, consistente, despre realitatea și viața noastră socială acestea ar putea să constate că nefericirea noastră nu are ca şi cauză condiţiile sociale sau locul neprielnic în care ne-am născut. Neputinţa noastră a devenit istorică și, cel mai grav lucru, ea se învață. Nu se ia din laptele mamei, nu este una genetic transmisă, ci vine dintr-un un fel de genetică socială care face ca să ne tot pierdem în peisajul rătăcirii fără de proiect și fără de vlagă. Nu putem face nici măcar nişte amărâte de autostrăzi, nu suntem în stare să construim o societate fără corupție, nu putem reforma educația, nu putem măcar să ne păstrăm tinerii acasă. O neputință pe care am transformat-o parcă în filosofie de viață și mod de a fi în care culmea este faptul că ne sfatuim copiii să părăsească acestă țară, unde, dragul mamei, nu ai nici o șansă, nu poți face nimic.

Neputinţa are, în primul rând, o explicaţie de fond, una convenabilă, ușor de asimilat, dar mai ales una care ne deresponsabilizează. A fost cultivată mereu prin povestea fundamentală a devenirii noastre, istoria. Dar nu numai de istoria oficială, ci și de formele povestirii vieţilor noastre, a istoriei familiilor spuse de bunici copiilor atunci când ei întreabă despre strămoşii lor contribuie la asta. Un discurs total despre înfrângere se învață mereu, încă din familie.


Neputinţa de a arăta ceva făcut în istorie am explicat-o prin faptul că am fost mereu călcați de imperii, de popoare migratoare, am fost teatru de război. Dar le spunem copiilor că am fost pacifiştii lumii, cum spunea un ideolog comunist. În copilărie, vedeam în biblioteca tatălui meu o carte și pe măsură ce creșteam mă enerva tot mai tare din cauză că avea un titlu propagandistic idiot: Nici cuceritori, nici cuceriți. Probabil că în trupul meu de copil și apoi de adolescent se întâmplau transformări radicale de masculinizare, se instaurau instinctele de luptă și supravieţuire, iar acestea se împăcau destul de greu cu un asmeanea tibetanism bolșevic. Adică, dacă nu am fost nici cuceritori nici cuceriți, ce dracu am fost? Am fost absenți, am fost fugiți în păduri din calea istoriei? Ne-am ocupat doar cu otrăvirea fântânilor și arderea grânelor în fața unor inamici care nu s-au mai obosit să ne caute?


Neputinţa de a trăi decent, de a trăi normal, firesc, ca și cum nu ar trebui să îți aduci aminte unde ești, asta ne lipsește. Acceptăm cu ușurință mizeria umană pe principiul că aici este România, aici nu suntem în Germania, prietene, trezește-te! Or să te calce toți in picioare dacă nu faci ceea ce trebuie, dacă nu faci ce fac toți. Trebuie să fii necivilizat, egoist, sălbatic, să nu respecți nicio regulă. Să cobori în ochii tăi doar pentru că trebuie să acceptăm o falsă definiție a situaţiei ca junglă în care nu ai voie să ai nici mamă, nici tată.


Neputinţa de a ne bucura de viață face parte tot din marea înțelepciune a ființării mioritice. Le spunem de mici copiilor că nu vor avea nici un viitor în România, că trebuie să plece cât văd cu ochii, în America, la căpşuni, oriunde. Adică, am înnebunit de tot? Dacă noi nu am fost în stare să construim o lume bună pentru ei de ce nu le dăm lor sanșa sa facă acest lucru pentru copiii lor?


Viața nu este doar ceea ce se întâmplă fără voia noastră, viața este și ceea ce facem cu trecerea noastră prin zile și nopți. A te bucura de faptul că ești sănătos, că poți să calci pe iarbă, să alergi în soare sau să te scalzi în iubirea ori prietenia cuiva este mai mult decât a face proiecte megalomanice de carieră sau îmbogățire.


Neputinţa de acceptare a performanţei altora, de a ne bucura colectiv, de a fi împreună este altă formă a unei deprinderi învățate. Capra vecinului este mereu sacrificată, dar ea oricum nu va mai nasşte iezi. Deci după ce ne-am făcut damblaua de ce să mai insistăm? Am putea să luăm un model de la vecin, un exemplu, atunci când ceva i-a ieșit bine. Comunităţile europene sau asiatice învață din experiențele indivizilor și fac din ele practici comunitare. Dacă unul pune un hotel în Alpii elveţieni sau austrieci și afacerea merge, atunci toţi construiesc hoteluri sau pensiuni, se face o asociaţie sau o cooperativaă, unii devin monitori de schi, altul face pâinea proaspătă pentru toți, alt vecin duce turişti în excursie.


Toate aceste forme ale neputinţei nu au nici o explicaţie obiectivă. Totul este dobândit, perpetuat printr-o subcultură a înfrântului care nu are curajul traiască fără suferința sau, mai exact, nu are curajul să se ridice dacă a căzut.


Victoria care ne surprinde şi managementul emoţiilor negative
Mi-am regăsit aceste rânduri pe care le-am scris în timpul unei călătorii la Budapesta în seara în care Lucian Bute a ridicat România în picioare, pentru puţină vreme. Am participat cu toții la un ritual colectiv al victoriei. Un băiat simplu, dintr-un sat de lângă Galați, împins la profesionism de mafia din boxul românesc, când clanul Simion l-a impiedicat să ajungă la JO de la Sidney, a adus o sărbătoare și ne-a reamintit un ritual al victoriei, parcă uitat. Putea arăta ca o poveste de succes care umple sălile de box cu copii săraci din cartierele jalnice ale marilor orașe, copii care vor aduce peste 20 de ani alte centuri în România. Un ritual al victoriei care a izbucnit firesc, din amintiri, din instinct, poate.


M-am uitat în jurul meu cu intenţia de a găsi măcar un fir de explicație pentru ceea ce se întâmplă cu noi. Am vrut să văd dacă oamenii se pot bucura până la capăt şi ceea ce am văzut mi-a plăcut. Oamenii se bucurau chiar dacă o televiziune deja transmitea în direct căutând mutre care nu se bucură. Un jurnalist ne spunea ca nu vede decât doi oameni care se bucură cu mâinile pe sus, la o jumătate de oră de la meci. Un fost boxer îl ataca pe învingător cu vulgaritate.


E adevarat, era acolo și o îngerință politică, dar putea fi pasată ușor, trecută sub tăcere. Dacă politicul se bagă peste tot, trebuie să construim anticorpi, scheme de perceptie pentru a reusi ignorarea lui, dar nu ne putem amputa orice parte din viața noastră de care s-a atins politica. Cei zece mii de oameni aveau, acolo, in sala, o solutie pregatită pe care au folosit-o intens si eficient.


Mi-am dat repede seama că nu va fi o poveste de succes, un moment important pentru mii de copii ce ar putea visa să devină campioni ca Lucian. Nici societatea nu va fi primit această victorie ca un duș rece care te trezeşte dimineaţa la viață. Șirul înfrângerilor așteptate cu care ne-am obişnuit nu va putea fi întrerupt de victoria lui Lucian Bute și de ieşirea oamenilor în Piaţa Universității. Înfrângerea ne-a intrat în suflet ca o neputință învățată temeinic și s-a transformat într-o solidă certitudine. Decât să lupți, să speri, să nu poți dormi de frica de a nu greși în meciul de maine, este mai simplu să aștepți o înfrângere sigură pentru care deja avem o explicație. Când victoria este aproape și mai ai doar un pas, emoția poate fi cumplită, aşteptarea foarte grea. Dacă înfrângerea este asigurată, nu te mai chinuie aşteptarea și nici nu mai trebuie să invoci norocul sau pe Dumnezeu.


Dar nu acesta este lucrul cel mai grav pe care l-am decelat în aceste zile. Din contră, cred că oamenii se pot obişnui cu victoria, mai repede decât s-au obişnuit cu înfrângerile. Le trebuie doar o elită care să conducă societatea spre mici sau mari victorii în viitor. M-a întristat că există deja stăpâni peste nefericirea noastră, maeştrii ai căderii, nişte guru ai învăţării întru înfrângere.



Minimalizarea victoriei a început din prima secundă în care Bute a ridicat mâinile deasupra capului. De ce? Simplu, înfrângerile repetate ale oamenilor vor aduce voturi in viitoarea campanie, iar această stare trebuie pastrată până ce vor veni următoarele alegeri. O cruzime inutilă, oamenii sunt destul de nefericiţi, de săraci, de triști. S-au săturat de guvernanții de acum, văd deja România ca o prăpastie și nu mai cred în viitor. La ce bun să-i ajuți să păstreze deznădejdea, să-i privezi de bucuria de dupa o victorie, de savurarea ei. Dacă strategii de ocazie ar fi mai deştepţi şi-ar da seama că depresia colectivă îndepărtează lumea de vot, îi face să nu mai creadă în nici o soluție, deci nici soluţiile cu care vine opoziţia. Managementul percepţiei şi orientarea spre producția de emoții negative este o mare greşeală, după părerea mea, deoarece crează o atmosferă care blochează chiar si receptarea ideilor noi

Nu mă mai ocup de strategie politică de multă vreme, dar în locul partidelor din opoziție sau a mass-mediilor care vor căderea actualei puteri aș lupta tocmai pentru a multiplica aceste rare luminișuri din viața oamenilor. Aceste luminişuri de fericire generate de sentimentul victoriei creează un efect de contrast și mai ales pot reda o speranță pentru ca oamenii să creadă în utilitatea unei viitoare schimbări.


Deocamdată însă niște spin doctori dâmbovițeni, cântăreți după ureche și cu lecturi putine si neîncheiate, caută să ne țină tristetile treze și nefericirile intacte. Ne cultivă infirmitățile şi rănile ca la nişte cerşetori ce sunt o anexă a eczemei lor. O telerealitate tristă care ar trebui să aducă niste mărunțiș electoral. Să fie asta țara tristă (plină de humor!) despre care scria inegalabilul Bacovia?

Sunt câțiva morți în oraș, iubito .....





















7 comentarii:

  1. LA reintoarcerea in tara dupa scurta vizita de documentare in Olanda la Academia Militara in 2002 aveam sa constat un adevar trist. Mergeam pe jos revenind de la servici in Brasov si brusc imi dau seama ca nu pot vedea fetele oamenilor pentru ca le tin mai tot timpul in pamant. A durat o fractiune de secunda sa realizez ca cei care ma privesc in ochi si imi zambesc musai sa fie straini de tara noastra. Si asa si era, de fiecare data mi se adeverea: pe tren mai ales sau in autobuze venitii din alte tari ma priveau, imi zambeau cald si frumos si curat fara sa aiba neaparata nevoie de ceva. Asa pur si simplu. A fost ca o trezire cu dus rece cand am constatat cat de tristi suntem dupa atatia ani de comunism si neo-comunism. Neputinte, pervertiri, lasitati, schilodiri sufletesti de tot felul, "fratii cu dracul pina trecem puntea"...Ca sa poti promova frumusetea si speranta trebuie sa fii tu un om frumos si cu speranta...cu multumire pentru toate acestea care razbat catre mine ca cititor, cristina poponete

    RăspundețiȘtergere
  2. Nefericirea a fost mereu un capital speculat de toti cei care au incercat sa propună mesaje negative, sa contracareze orice bruma de pozitiv, sa deconstruiasca orice speranta din viata noastra. La fel cum fericirea ne-a fost propusa in portii mici, sa ne ajunga pana la alegeri si sa ne amintim de ea ca de gutuia din fereastra...

    Maestrii (televizuali) ai nefericirii cat si cei (politici) ai fericirii au insa un mare defect de abordare a managementului emotiilor: vor totul imediat, hic et nunc, aici si acum (itt es most, pentru minoritati...), vor sa inchida emotia colectiva intr-o butelie, aidoma duhului din lampa, sa si-o lipeasca drept eticheta pe propria imagine. Uita (sau nu stiu) ca banii nasc emotii dar nu le cumpara. Emotiile nu pot fi tranzactionate, ele apartin celui care le simte. Uita (sau nu stiu) ca scopul lor nu e de a capitaliza emotii ci de a le propune. Si mai uita (sau nu stiu) ca efectul emotiilor se naste in timp, nu instantaneu. Nu exista decat in basm emotie suprema, care sa modifice intr-o clipa o cotoroantza intr-o Ileana Cosanzeana (no offence!). In lumea reala exista saloane de cosmetica si cabinete de chirurgie plastica, unde prin operatii repetate si de durata se castiga iluzia intoarcerii unor ani deja traiti, a unei imagini candva curate.
    A nu sti sa astepti, a nu avea rabdare e defectul capital al oricarui formator de opinie, jurnalist sau politician...

    RăspundețiȘtergere
  3. Stimate Domnule Dancu,
    Un text deosebit la care subscriu.
    Mi-am permis sa va citez intr-un text care dezvolta o anume directie din eseul Dvs-https://ioanavram.wordpress.com/2011/07/14/minimalizarea-victoriei-lui-bute-de-catre-propaganda-damboviteana-manipulatoare/
    Va multumesc!

    RăspundețiȘtergere
  4. Ţin minte o scenetă din copilărie...

    - Dar unchiu' Vasile, ce mai face?
    - Bineeee, a murit de mai bine de o lună...

    Este dimensiunea generală a României... totul ar fi bine, dacă nu ar fi rău.

    RăspundețiȘtergere
  5. Asa este! Am uitat parca sa traim, sa iubim, sa simtim placerea parcurgerii unei carti etc. Din pacate, sintagma "homo homini lupus" e mai actuala ca oricand.

    RăspundețiȘtergere
  6. Din pacate, dupa cum spuneti, suntem reticenti in a ne asuma "trecutul intunecat" din istorie. Nu am recurs la un proces de "impacare cu trecutul" si acest fapt este cat se poate de evident.

    RăspundețiȘtergere
  7. Reusim oare sa schimbam ceva daca nu mai avem incredere? Suntem o natie de oameni care se nasc infranti si vlaguiti, oameni care nu mai au puterea sa se elibereze de teama si ignoranta carora le sunt prizonieri din obisnuinta. Iar neputinta face parte organica din noi. Pentru ca asa am ales: asteptam sa faca altii pentru noi.

    RăspundețiȘtergere