30 octombrie, 2010

Interviu


De ce nu ies romanii la protestele de strada ?

interviu de Camelia Badea

Romanii au avut in ultimele doua saptamani toate motivele dar si toate ocaziile posibile pentru a-si striga nemultumirea in gura mare. Nu au facut-o in proportiile asteptate, desi se declara tot mai saraci, tot mai bolnavi, tot mai nefericiti. Nimic nu pare sa ii convinga ca trebuie sa ia la un moment dat ei insisi atitudine. Oare de ce?

De exemplu, in ziua Marelui Miting al motiunii de cenzura, care nu a strans decat jumatate din numarul de manifestanti anuntat, bucurestenii si-au vazut de treaba lor. Nu spun ca e bine sau rau, ma intreb doar de ce, mai ales ca PSD si PNL par a fi din ce in ce mai iubite in Capitala, iar un succes al motiunii ar fi insemnat, poate, aducerea acestor partide la Putere.

Ma intreb de ce s-au uitat bucurestenii de la balcoane la cei ce marsaluiau in strada si nu au raspuns apelului de a li se alatura, in ciuda eforturilor impresionante depuse de moderatorii, reporterii, analistii si producatorii celor doua binecunoscute televiziuni de stiri, care au folosit tot arsenalul de lupta impreuna cu liderii politici ai Opozitiei si cei sindicali intr-un urias efort comun depus pentru a-i scoate din inertie pe romani.

O asemenea campanie mediatica intr-o alta tara europeana probabil ca ar fi scos milioane de cetateni pe strada si ar fi dus imediat la caderea Guvernului. Nu si in Romania.

De ce nu au intrat toti profesorii in greva, ci doar cateva zeci sau sute? De ce nu au intrerupt lucrul toti functionarii publici, ci doar cateva zeci sau sute? De ce nu s-a oprit activitatea in toate primariile si consiliile judetene pentru cateva zile? De ce nu s-au inchis spitalele si nu s-au tras zavoarele penitenciarelor si sediilor de politie din toata tara? Chiar nu inteleg.

Protest in ziua motiunii: oamenii au plecat acasa dezamagiti de parlamentari

Explicatiile la care ne-am putea gandi sunt multe si diverse, fiecare avand probabil doza ei mai mica sau mai mare de adevar.

Poate ca romanii nu sunt in realitate chiar atat de scandalizati de situatia actuala a tarii, precum arata sondajele.

Poate ca politicienii din PSD si PNL s-au jucat prea mult de-a Opozitia incat alegatorilor li s-a facut lehamite si au intors privirea de la ei, preferand sa se uite in gol chiar cu riscul de a ramane astfel fara conducatori demn de urmat.

Poate ca liderii de sindicat care ar fi trebuit sa inflacareze multimile s-au dovedit mai degraba compromisi sau pur si simplu impotenti. Miron Cozma le-a si spus verde in fata: "Daca eram eu in strada cu 40.000 de oameni, va scapam si de Basescu si de Boc", neintelegand ce-i aia sa iesi in strada ca sa dansezi Pinguinul.

Poate ca romanii sunt egoisti de felul lor si traiesc dupa principiul "fiecare se descurca cum poate". Si, daca e sa ne uitam in jur, multi par sa se descurce inca foarte bine.

Poate ca multiplicarea temelor de protest a condus automat si la minimalizarea efectelor. S-a protestat fata de scaderea salariilor, disponibilizari, lipsa banilor din spitale si scoli, modificarea legii pensiilor, grila de salarizare unitara, reducerea pensiilor militarilor... Prea multe, prea mult.

Franta a fost paralizata zile in sir de protestul a milioane de oameni nemultumiti de un singur lucru: Legea pensiilor.

Poate ca romanii nu mai sunt in stare sa iasa in strada pentru un principiu, pentru o idee, ca pe vremea Pietei Universitatii. Onorantul slogan "Mai bine mort decat comunist" a fost inlocuit cu degradantul "Iesi afara javra ordinara!" si asta spune multe despre calitatea umana a multora dintre participantii la mitingurile de azi si despre motivatia lor de a merge pana la capat.

Poate ca, de fapt, in mintea multor potentiali protestatari a stat, infipta ca un cui, convingerea ca Emil Boc e lipit de Traian Basescu, iar Traian Basescu de Palatul Cotroceni, asa ca pana in 2014 cine iese in strada poate fi considerat de-a dreptul fraier. "Basescu decide, iar Basescu e de neclintit", e o ipoteza de lucru pe care pana si Opozitia pare, incet incet, sa o ia in consideratie.

Cu atatea incertitudini si pentru a obtine mai multe lamuriri am discutat cu sociologul Vasile Dancu, pe care l-am rugat sa ne explice de ce nu ies romanii in strada sa protesteze.

Rep: Cum s-a ajuns la aceasta lipsa de civism pe care o numiti "demisie sociala" ?

Exista o apatie a romanilor care a fost dobandita. Revolutia din 1989 a aratat dimensiunea unui activism in conditii tragice, dar dupa Revolutie am dobandit un fel de pasivism care are mai multe dimensiuni cercetate sociologic.

In primul rand, oamenii considera ca ceea ce fac ei nu conteaza in ecuatia generala, ca are o pondere prea mica in ansamblu. Asta este aproape normal, se intampla si la nivelul Europei.

Apoi, oamenii considera ca ceea ce cred ei nu conteaza pentru politicieni, ca problemele lor nu sunt importante pentru politicieni. Aceasta a doua dimensiune se bazeaza in mare masura pe realitate. Politicienii se raporteaza foarte rar, poate doar in campanie, la ceva care este agenda publica, agenda cetateanului. Ea este mai degraba o tema de discurs.

O a treia chestiune de care tine aceasta pasivitate a cetatenilor, aceasta lipsa de civism cum ii putem spune, aceasta apatie civica, este neincrederea in institutii, ajunsa la un nivel maxim istoric. Multe institutii sunt in sondaje acum la 10% incredere, chiar si sub acest prag.

Ori daca exista aceasta conceptie a unui stat falimentar, a unui stat demantelat cum spun francezii, atunci oamenii nu vad instanta care ar putea sa tina cont de protestul lor, nu vad cine ar putea sa puna in practica cererile lor, daca nu au incredere in institutii.

De ce sa iasa in strada atunci? In mod normal, oamenii fac un calcul corect: sunt mai mari costurile decat beneficiile, in viziunea lor.

Evident ca mai este o dimensiune: neincrederea in lideri. Inexistenta unei elite reformatoare, care sa polarizeze energiile, duce la acest tip de demisie sociala.

Rep: Daca Opozitia ar fi venit cu un nume concret de premier si cu o alternativa clara, s-ar fi mobilizat mai bine oamenii? Ar fi mai dornici romanii sa militeze pentru o anumita persoana decat pentru o anumita idee?

In niciun caz. Poate ca politicienii s-ar fi mobilizat mai bine, intreaga clasa politica, poate unii ar fi fost mai tentati sa tradeze, pentru ca un paradox este ca am asteptat cu totii o tradare din partea unora, tradarea era "izbavitoare", dar nici oamenii si nici ideile, programele, in acest moment nu pot mobiliza masele in aceasta stare de apatie care exista.

Doar intarirea institutiilor statului poate relansa increderea in general si doar asa se poate relansa si increderea in liderii politici si toate celelalte, iar orice mecanism de angajare sociala poate sa mearga inainte.

Rep: Care ar trebui sa fie primul pas in incercarea de a-i solidariza pe romani?

De undeva trebuie pornit. In primul rand, am avea nevoie de consens national pe cateva teme, un consens pe care titularii institutiilor ar trebui sa il propuna tuturor partidelor ar trebui sa il propuna pe teme importante, cum ar fi Strategia de dezvoltare a Romaniei. Nu o avem! Degeaba facem Strategie pe Educatie, daca noi nu stim pentru ce sa pregatim oamenii in viitor. Ce va fi Romania? Acesta este un consens minim si necesar care trebuie cautat in mod absolut. El trebuie sa inceapa de la presedinte, de la premier, de la Parlament, de la toti ceilalti.

Apoi intarirea statului si a legalitatii, recastigarea increderii in institutii, mai ales in institutiile care se ocupa de justitie sociala, sub toate formele, in sensul de dreptate, de adevar. Fara sa intarim statul nu putem porni de nicaieri, restul sunt constructii care vin dupa.

Rep: Despre ce consens poate fi vorba cata vreme partidele de Opozitie refuza din ce in ce mai vehement dialogul cu Puterea, atat in Parlament cat si la Cotroceni? Cum vedeti refuzul PNL de a participa la orice discutie cu Traian Basescu, indiferent de temele abordate?

Niciodata nu trebuie sa renunti la dialog, pentru ca fara dialog este imposibil sa solutionezi o situatie.

Ii inteleg si pe liberali, se afla cu PSD intr-o lupta pentru cine este "regina Opozitiei". Cateodata poate unele refuzuri din acestea sunt explicabile, sunt relevante din punctul de vedere al pozitionarii si indentitatii politice, dar cred ca in situatia grava in care suntem noi nici PNL nu castiga dintr-o asemenea atitudine, nici PD-L sau guvernantii nu mai pierd, pentru ca greu mai au ce sa piarda, sunt la limita de jos.

De aceea cred ca este un lucru inutil, asa cum inutile au fost manifestatiile care au insotit motiunea, desi era acolo disperarea reala a unor oameni si tristetea si saracia pe care si-o strigau in strada. Dar dincolo de asta era clar de la inceput ca nu au pe cine sa convinga pentru ca unii erau greu de convins, iar altii erau convinsi deja.

Mai degraba sa cautam solutii, decat sa generam noi conflicte. Dincolo de faptul ca fiecare partid isi face strategia cum vrea si probabil ca exista o ratiune pentru orice tip de actiune.

Parerea mea este insa ca ar trebui acum partidele sa se duca si sa spuna: 'Nu!', sa se duca si sa prezinte alte variante, dar sa existe dialog politic, asta e foarte important.

Vezi ce partide merg marti la consultarile de la Cotroceni

Rep: Mai are Traian Basescu resurse pentru a purta un dialog cu Opozitia?

E adevarat ca presedintele Traian Basescu a fost prea multa vreme in conflict cu cealalta parte politica, sa-i spunem asa, iar asta face ca sa existe putine resurse de dialog. Dar unele sunt resursele presedintelui si altele sunt resursele Presedintiei, ca institutie.

Presedintia ca institutie are in continuare resurse pentru a-i motiva pe ceilalti. Doar ca si detinatorul acestei functii trebuie sa se arate mai putin ofensiv politic in acest al doilea mandat, mai intelegator si mai conciliant.

Si mi se pare ca parca, in ultima vreme, si-a mai moderat discursul si ascutimea unghiurilor de dialog.

Rep: In concluzie, ce l-ar mai putea scoate pe roman in strada?

Bucuria! Suntem atat de nefericiti incat numai bucuria ne-ar mai putea scoate in strada. De exemplu, daca am castiga Cupa Campionilor europeni la fotbal, daca Romania ar deveni campioana europeana.

Altfel, ne-am obisnuit cu toate formele de nefericire si de disperare, incat am reusit sa le epuizam.

28 octombrie, 2010

Ce NU este moțiunea de cenzură


Opt motive si o utopie


Moțiunea nu a fost o moțiune, a fost o tele-moțiune. Totul a fost gândit și planificat ca să dea bine la televizor: marșul trimfal al opoziției, circuitul semnăturilor populației, camerele puse în așa fel încât oamenii să pară mulți sau puțini, în funcție de televiziunea care transmitea. Aplaudacii de la balcoane erau echilibrați după algoritm politic, discursurile politicienilor cu ochii pe camere, temele și retorica erau adaptate televiziunilor. Politicienii puterii și opoziției au devenit regizori de platou. Este un pic prea mult! Să-i lasam pe jurnaliști cu meseria lor, iar politicienii să se ocupe de politică.

Spectacolul moțiunii de cenzură nu este un spectacol de circ, chiar dacă orice moțiune este un spectacol politic. Cred că putea să lipsească manifestația și cheltuielile ei pentru că nu mai avea pe cine să convingă: populația se plasează în majoritate contra Guvernului, iar politicienii din Parlament ai puterii au interese mult mai terestre și mai greu de influențat cu ajutorul cântecelor sau marșurilor. Dar dacă opoziția a ales să facă acest spectacol era dreptul ei, tratarea însă ironică a acelor oameni care stateau în frig și ploaie (în plus, având și dreptate) este o mare tâmpenie a celor care au făcut-o. Ar trebui s-o privim serios și să ne gândim la semnificația ei. Dacă ne uităm în sondaje, moțiunea de cenzură este încă o dovadă a crizei și insuportabilității ei, un semn că nu avem un minimn consens politic, o mărturie a faptului că politicienii - toți! - sunt vulgari și inconsistenți, chiar și în momentele grave. Dar moțiunea trebuie privită serios, chiar și atunci când seamănă cu un circ.

Moțiunea nu a fost o victorie a Guvernului. Dacă Guvernul vrea să o considere o victorie, atunci este o victorie împotriva poporului. A fost o dovadă a solidității arcului guvernamental sau mai precis a disciplinei celor de la putere. Faptul că parlamentarii puterii nu au fost lăsați sa se atingă de urne arată doar că Opoziția n-a convins, dar ne spune și că Guvernul se teme de proprii parlamentari.

Moțiunea nu a fost un fâs, un eșec al opoziției. A fost unul din rarele momente în care politicienii au facut ceva în consonanță cu dorințele populatiei. În sondajul IRES pe care îl anexez acestei analize se vede foarte clar că există o majoritate populară antiguvernamentală, iar aceasta trebuie să se vadă reprezentată. Dacă în democrațiile reprezentative, de regulă, poți schimba puterea doar la termene precise, atunci oamenii pot măcar să vadă că exista și politicieni care gândesc ca și ei.

Moțiunea nu este nici o mare ispravă a opoziției politice. A arătat că nu avem Opoziție, ci opoziții mai multe și mărunte. Probabil că nu este normal să nu poți face ușor alianțe între un partid de dreapta și unul de stânga, dar ar trebui măcar să vedem o minimă decență din partea liberalilor. Când ai doar jumatate din ponderea PSD si spui că vrei să faci opoziție unită atunci nu te apuci să-l critici pe cel mare, nu propui trei premieri, îl lasi și pe cel mai mare ca tine măcar să-și spună și el părerea. E bine să avem partide cu personalitate, dar nici chiar așa.

Moțiunea de cenzură nu este inutilă pentru Guvern. Produsă chiar în timpul negocierilor cu FMI, această manifestație arată că filosofia contabilă a Fondului nu merge, că este nevoie de supape sociale. Dacă nu aș fi avut detalii de culise, aș fi putut crede că Guvernul și-a aranjat această manifestare împotriva sa. Dar nu este cazul, la inteligența strategică a Guvernului și întelegerea contextelor importante de către opoziție.

Moțiunea nu este inutilă pentru România. Atenție, urmează o variantă utopică! Dacă politicienii noștri, de la putere și din opoziție, ar avea organ pentru interesul național atunci, ar trece rapid încercarea repetată de a stabili un minim consens național, limitat în timp, pe câteva teme de urgența. Cea mai importantă este sprijinirea Guvernului pentru a nu fi îngenunchiat de FMI. Ar fi un dezastru pentru România! (Mă rog, încă unul!) La negocierile din aceste zile FMI refuză soluțiile de relansare economică, adica reducerea CAS și a cotei unice, cerând tăieri noi de costuri și mai ales privatizarea a ceea ce mai rămăsese de privatizat, ultimele resurse. Se perturbă definitiv echilibrul definit de raportul dintre proprietatea comună și cea privată în România. Este un lucru foarte grav și Guvernul trebuie sprijinit de opoziție să reziste presiunilor.

Moțiunea nu ține loc de dialog politic. Mai sunt și alte puncte necesare pentru un minim consens, măcar până la primăvară. Pentru asta, Guvernul și Președintele trebuie să facă primul pas spre căutarea consensului, chiar dacă opoziția ar părea că blochează dialogul. Aroganța puterii este cunoscută de când există stat, aroganta opoziției ține doar de umorile unor lideri, dar este mereu excitată de aroganța guvernanților.

Moțiunea nu a adus ceva nou, rezultatul era previzibil. Dacă citim sondajul pe care îl anexez analizei, veți observa că oamenii știau rezultatul final. Cred că și liderii politici îl știau. Nu am publicat sondajul înainte pentru că nu am dorit să fiu acuzat de manipulare. Dar studiați sondajul și veți vedea ce nivel de aspirație scăzut au oamenii, ce puțini bani le trebuie pentru a fi mulțumiți, ce greu o duc de la o zi la alta și apoi gandiți-vă ca ei deja știau rezultatul, lor le-a murit deja speranța că se poate schimba ceva.


SONDAJ DE OPINIE IRES
SANSELE MOTIUNII



24 octombrie, 2010

Vocile şi limbile politicii



Goethe despre România noastră

Sigur, este o glumă de început, pentru a capta atenţia, mă refer la faptul că, acum mai bine de 200 de ani, Goethe îi scria unui prieten :

Precum un mare oraş, lumea noastră morală şi politică e subminată de căi subterane, de pivniţe şi canale, la ale căror conexiuni şi amplasări nimeni nu pare să reflecteze sau să se gândească; cei care ştiu însă câte ceva despre ele vor socoti mult mai lesne de înţeles că aici sau acolo, acum sau mai târziu, pământul se surpă, fumul se ridică printr-o crăpătură şi se aud voci stranii (subl. ns)

Pare foarte actual acest fragment, parcă este scris special pentru România, chiar dacă este scris înainte de Revoluţia franceză, deci are peste 200 de ani. Lumea noastră începe să se prăbuşească şi vocile pe care le auzim scoase la suprafaţă nu sunt totuşi nişte voci străine. Ne par stranii, cum spunea Goethe, dar noi le-am auzit tot timpul, sub forma unui ecou, ca o dublură a vocilor din politica şi viaţa noastră.

Ca să justificăm Revoluţia, am vorbit câţiva ani limbajul libertăţii, unii cu naivitate, alţii doar atunci când erau de faţa presa sau mulţimea. Mulţi au vorbit limbajul libertăţii din naivitate sau din speranţa că totul se va putea schimba, doar cu trecerea celor douăzeci de ani de rătăcire pe care magul roşu de la răsărit, Silviu Brucan, îi proorocise (credeam că nu va avea dreptate). În primii ani după evenimente (vedeţi cum ne-am speriat de cuvântul Revoluţie şi l-am lăsat să fie folosit doar de emanaţi) limbile s-au amestecat ca la turnul Babilonului, dar învăţam să vorbim singuri şi acesta nu era puţin lucru.

După 1996, venind opoziţia la putere, am vorbit cu toţii limbajul dreptăţii şi adevărului, credeam că, în fine, am terminat gâlceava, ne-am purificat şi următorul deceniu va fi cel al recâştigării demnităţii. Ne-au murit primele speranţe şi am învăţat limbajul sărăciei şi mizeriilor. Am înţeles că dincolo de vorbele lor, de steaguri sau logourile meşteşugite, politicienii se încurcă în propriile interese şi pot fi o povară pentru visul nostru de normalitate.

După 2000, ne-am crezut scăpaţi de inhibiţii şi îndepărtaţi de trecut, am sperat să facem ultimele deconturi cu trecutul şi să ne legăm vagonul numit România la locomotiva istoriei, mai precis la locomotiva modernizării, cea despre care credem că nu are marşarier şi că nu se opreşte niciodată. A venit acceptarea Europei şi umbrela NATO, iar resursele nebănuite ale naţiunii ar fi trebuit să ţâşnească spre cer, precum un zăcământ de ţiţei proaspăt descoperit. Am început să vorbim o limbă străină, un dialect bruxellez, şi fiecare dintre neologismele pe care le rosteam părea a fi aducătorul unei ploi de bani peste România, bani europeni, „adevăraţi” – cum spunea des un politician în campanie. Limba şi vocile noastre nu ne păreau a fi prea autentice, însă înterpretam asta ca un semn al schimbării şi al noului pe care îl aşteptam. Ne-am răspândit prin lume şi am interpretat asta ca un semn al adaptării noastre la lume şi al succesului. Am privit liberatea noastră de mişcare ca pe un drept natural, o parte a misecuvenismului cu care deja am început să ne obişnuim. În prima jumătate a deceniului au apărut multe mutre noi în politică, tineri sau maturi, unii au schimbat compoziţiile pozelor de grup, unii au propovăduit reforme, reformări, modernizări sau doar mersul spre normalitate, dar cei mai mulţi au fost înghiţiţi de pluton sau împinşi înapoi de unde au venit. În 2006, după cum vedem acum, i-a dispărut până şi dosarul lui Ion Iliescu din arhive. Nu cred că nea Nelu şi-a pitit dosarul, putea s-o facă în cei 12 ani când a fost cel mai tare om în stat. Semnificaţia este una mai profundă, trebuia să dispară trecutul unui fost comunist pentru că deja devenea o resursă în acest deceniu al bunăstării false, dar şi al nostalgiei după comunism. Era o resursă pentru alţii, cum a fost mai mereu în ultima vreme. În plus, euforia democraţiei şi suflul celor nou veniţi la putere într-o nouă tentativă de a elimina ultimele rămăşite ale comunismului din politică, se manifestă conform unei moralităţi proprii, pragmatic şi amorale. Comunist cum este, sau cum a fost, Ion Iliescu nu cred că a dat ordinul ilegal de a i se distruge dosarul, probabil că i-a fost făcut cadou de un politician de la putere care avea nevoie de sprijinul PSD. Este doar o presupunere, speculez aici, nu am nici o informaţie, poate ca asta ii place sa cred.

Partidele, inclusiv cele cu probleme de legitimitate, au început să arate o altă imagine. S-au creat marile speranţe pentru deceniile care vin: bunăstarea,, uninominalul, schimbarea clasei politice, meritocraţia si tehnocratismul. E adevărat că, din când în când, aveam semne că trecutul revenea, dădea lovituri de undeva din culise. Dacă te uitai la purpura roasă a jilţurilor puterii, vedeai că dispoziţia lor era la fel, doar că ocupanţii lor erau alţii. Începeai să vezi că odraslele foştilor iau locul părinţilor, că odraslele sefilor devin şefi pe nesimţite, că fiii arbitrilor arbitrează meciurile altădată arbitrate de taţii lor. Nu-i nimic, îţi spuneai, e doar o tranziţie, mai ciudată, ca la noi.

Euforia deceniului unu din noul mileniu s-a stins cu totul în doar doi ani. Când au început să se termine banii pentru Marele Traktir Politic National (MTPN) am început să ne trezim ca dintr-o beţie oarbă. Cum nu mai sunt bani? Uite cine ne conduce… Când a apărut această dictatură? Unde este libertatea presei, unde sunt patronii visători ai presei anului 1990? Ce-i cu tonomatele astea pe care patronii le mână din spate cu înjurături şi şuturi în fund?Dacă mă uit la mutrele nedumerite ale înţelepţilor noştri de azi nu mă pot opri să pufnesc în râs. Mulţi dintre ei au susţinut indecent şi luând drepturi de autor acestă stare de lucruri. Mulţi au creat-o, din păcate societatea noastră nu stochează mesajele trecutului, trăim doar în imediat. Este ciudată capacitatea noastră de disimulare. Uneori am senzaţia că prefăcătoria este o dimensiune importantă a spiritualităţii noastre, deşi se poate să fie universală. Doar că noi o alegem mai des, ne place minciuna mai mult decât asumarea responsabilităţii şi sinceritatea dintr-o explicaţie simplă şi obiectivă: niciodată societatea nu a premiat pe cineva pentru asemenea gesturi. Ba, din contră.

Ce limbă vorbim acum? Vocile stranii ?

Am uitat bruxelleza, peisajul s-a schimbat dintr-o dată. Au apărut la suprafaţă vocile stranii de care vorbea Goethe. Mahalaua politică a ieşit la suprafaţă peste noapte? Nu, prieteni, a fost tot timpul aici, aproape de noi. Mult mai aproape decât ne închipuim.

Câteva stenograme cu lideri politici, oameni de afaceri şi jurnalişti au dinamitat liniştea pe care ne încăpăţânam s-o proiectăm peste realitatea noastră.
Plecat pentru o săptămână din ţară, descopăr la întoarcere un peisaj schimbat. Nu prea citisem pe net ştirile şi nu aveam cum să bănuiesc că doar în trei zile se poate schimba într-atât. Un amic din armată îmi trimite un mesaj glumeţ:
“Ce faci ticălos mic, hahaleră de prieten ce-mi eşti? La noi se vorbeste déjà doar cu F… , doar cu P…, eventual cu M… Când o să te reîntorci să vezi ce greu o să te adaptezi, comunist liric ce eşti! Am vrut doar să te trag de brăcinar, ca de atenţie.

Mi-am adus aminte ceva ce am citit recent. În timpul războiului al doilea mondial, un german a ţinut un jurnal al modificărilor lingvistice din timpul Germaniei naziste. A constatat cu această ocazie că nu ideologia, discursurile, drapelele sau alte forme de discurs articulate produceau schimbări esenţiale asupra poporului german şi societăţii, ci un lucru mai simplu, cuvintele, noi sau reevaluate, frecvenţa lor şi folosirea în anumite expresii era mijlocul cel mai eficient de propagandă. Acest lucru se întâmpla datorită faptului că era o propagandă mecanică şi inconştientă, un fel de darwinism semantic care se impunea încet, dar sigur, prin expresii izolate sau formule sintactice care îşi câştigă locul eliminând expresii mai puţin performante. Noul limbaj dă o luptă de vulgarizare, un adevarat război civil discret, dar care câştigă în fiecare zi noi teritorii. Limba învingătorului se impune nu pentru că este obligatorie, ci pentru că devine una din condiţiile de mediu, ca aerul sau ca apa.

Descoperim că discuţia despre stenograme este dusă în primul rând de cei care au ceva în comun cu ele, sunt în cele publicate deja, sau se află în cele care nu au apărut încă. Nu voi intra în acestă dezbatere, ea nu duce nicăieri şi se va stinge în curând. Fiecare dintre participanţii la polemică va încerca să uite cât mai repede acest episod. Unii pentru că au făcut indecenţa de a arăta nişte chiloţi murdari în public, ceilalţi pentru că este vorba despre chiloţii lor.
Noul limbaj este unul pornografic, vulgar, dar nu Sorin Ovidiu Vântu l-a instituit. Pe el l-am putea acuza cel mult pentru limbajul grupului său media, dar aici nu este cazul. Discuţiile cu politicieni şi cu unii angajaţi au loc sub semnul familiarităţii, limbajul este un indicator pentru relaţie şi mai ales pentru tipul de relaţie. Există mulţi politicieni în România care nu pot rezista 45 de minute la o conferinţă de presă pentru că sunt obişnuiţi să se exprime atât de liber în viaţa de zi cu zi, încât concentrarea pe discurs fara p… si f… este un efort titanic şi nu sunt siguri de rezultat.

Vedeţi ce forţă are acest limbaj, este repede adoptat, ziarele au fost pline de titluri cu expresii din stenograme, televiziunile şi reţelele de socializare, forumurile au debordat în pastişe. Şi eu am intenţionat să public pe blog o scrisorică către madame Politica, în noul limbaj. Deocamdată, mă bucur că am rezistat primei tentaţii. Parcă toată lumea aşteptase să se dea drumul la înjurătura adevărată, cea care spune organelor pe nume. Epoca sugestiilor fine, a păsăricilor prezidenţiale, a scrisorilor Elenei Udrea către Ludovic Or(g)an s-a dus.

Mogulii şi proiectele politicii

Sorin Ovidiu Vântu nu este inventatorul politicii noastre şi nici a acestor politicieni sau jurnalişti. Vântu este tot creaţia acestei lumi. Influenţa lui Sorin Ovidiu Vântu este mare, cu siguranţă. Nu pentru că a cumpărat politicienii cu snopul, nici pentru că a făcut agenda politică. Este mare influenţa şi ar putea rămâne aşa pentru că acestă lume politică a avut nevoie de el. Politicienii i s-au oferit pe tavă, mulţi îl priveau ca şi pe binefăcătorul lor. Nu cred că Vântu are în soldă politicieni mai puţini din tabăra anti-Băsescu decât dintre cei aflaţi la putere, cei care se dau acum fete mari. Este numai o problemă de selecţie a stenogramelor.

Multora le-a furnizat protecţie şi le-a oferit microfoanele şi camerele de luat vederi pentru a fi văzuţi. Dar le-a oferit şi altceva: simulacre de programe şi proiecte, subiecte de discurs. Ne-am făcut cu toţii, de jenă, că nu observăm ce a spus Vântu recent, că el încă din 2006 a lansat proiectul suspendării lui Băsescu. Nu cumva aceasta este una din cele mai ample acţiuni politice din ultimii 5 ani? Proiectul a furnizat mii de ore de discursuri, campanii, coaliţii, referendum, teme de campanie, programe comune. Nu cumva este cel mai tare proiect al politicii din ultimii cinci ani? Indirect, acesta a fost şi proiectul major al realegerii Preşedintelui Băsescu: lupta împotriva celebrului 322, a parlamentului ticăloşit, împotriva mogululilor sau tonomatelor, a dat temele şi pretextele pentru a câştiga încă un mandat de cinci ani, mandat care ţine la putere şi acum o guvernare care nu mai are nici o altă formă de legitimitate.
Vântu bravează, probabil, când a încercat să spună că i-a propus un program de reforme preşedintelui ca şi singură condiţie pentru sprijin, dar proiectul suspendării lui Băsescu, cu toate prelungirile lui, este un proiect major care a ţinut loc de politică.

Cel mai umilitor lucru pentru întreaga clasa politică nu este limbajul stenogramelor şi nici slujul la Vântu, ci faptul că Vântu, şi media în general, le-au oferit o vizibilitate care a ţinut loc de discurs şi de proiect politic. Cei mai mulţi politicieni stau pe posturile de televiziune şi vorbesc în aproape fiecare seară, dar nu au spus niciodată nimic serios, de care să ne aducem aminte. Beneficiază doar de ceea ce, în psihologia socială, numim efectul de simplă expunere.

Încă o observaţie, poate un pic trasă de păr, dar nu eronată total: dacă grupurile media ale mogulilor, cele care-i urmăresc pe politicieni şi dau în direct chiar şi când aceştia tuşesc, ar dispărea, să spunem, peste noapte, cea mai mare parte a politicienilor de la putere sau din opoziţie, ar trăi o dramă. Ar trebui să caute alte modalităţi de justificare a funcţiilor şi existenţei lor politice, nu doar hau-haul de la televizor. Cred că unii ar dispărea, alegatorii i-ar vedea nefardaţi, ar vedea că nu cunosc viaţa, ca nu ştiu să vorbească cu oamenii, că nu au nimic în cap, sau , mai rău, ar putea fi întrebaţi ce meserie au. I-ar vedea pe unii că sunt mici şi diformi, că au o mână mai lungă de la căratul genţii unui şef sau cine ştie ce alte defecte.

Până la urmă, dincolo de ilegalităţile sau imoralităţile din faptele lor, pentru care este normal să plătească în justiţie, mogulii sunt greu de înlocuit şi cred că acesta este lucrul care le va conserva puterea şi influenţa în viitor, pentru încă o vreme. Aici înţeleg nedumerirea lui Vântu din textul unei stenograme: ce l-o fi apucat pe Băsescu să vrea să-l belească pe el, când ar fi putut fi folositor în orice program al presedintelui?

Nu vă impacientaţi, staţi la locurile voastre, nu se schimbă nimic!

Noul limbaj vorbeşte de la sine despre pivniţele şi canalele unde s-a zămislit politica noastră. Cele care au însoţit-o mereu şi o să o mai însoţească încă. Pentru că nou, faţă de ceea ce a scris Goethe, este că acum pivniţele şi canalele care se dărâmă, sunt repede construite la loc, camuflate bine, pentru că acolo se află miezul politicii noastre.
Noul limbaj vulgar se impune repede, pentru că este limbajul nostru de zi cu zi, este limbajul relaxării noastre. Un politician bătrân îmi explica odată de ce trebuie să mă duc eu la televizor, nu el: tinere, tu eşti profesor în civilie, ai fost obişnuit de la început să spui 100 de cuvinte fără a pune semen de punctuatie cu p…Noul limbaj nu este oglinda unei lumi, este chiar parte a esenţei unei lumi politice a subteranelor. O lume prin care unii au trecut dinspre comunism spre capitalismul de azi. O lume din care au fost aduşi minerii să planteze panseluţe, de unde au fost pregătiţi marii lideri, liderii sindicaliştilor, de unde s-au săpat canale pentru a fi devalizate băncile, unde au fost şcoliţi capitaliştii noştri. Tot aici sunt fabricaţi disidenţii şi eroii bătăliei pentru civism şi democraţie.

Ar fi mirosit a canale şi mai tare în viaţa noastră publică dacă nu ar fi luminile reci ale platourilor de televiziune care mai curăţă ce se poate curăţa, mai parfumează pe ici, pe colo.
E adevărat că s-a ridicat un capac de canal şi a început să miroasă urât, dar el va fi repede pus la loc şi sudat cu grijă, ca şi atunci când a venit George W. Bush la Bucureşti să vadă curcubeul înălţat magnific peste ţară. Se vor mai surpa din subterane, dar nici nu mai este nevoie de foarte multe pentru că, deja, mulţi din oamenii grotelor au fost validaţi şi se află sub lumina reflectoarelor.

Dragi concetăţeni, staţi la locurile voastre, nu s-a întâmplat nimic! Cuvintele urâte vor fi închise înapoi în cutie. Vă mai amintiţi?: "Vorbeşte-le, vorbeşte-le" ("Talk to them, talk to them"), and they urged the crowd "Staţi liniştiţi la locurile voastre" ("Stay quiet in your places") … Priviţi, Wikipedia e cu noi!

21 octombrie, 2010

România oamenilor invizibili

(Rânduri pentru Iurie Darie si Anca Pandrea)




Când am văzut (fugitiv) o fotografie cu Iurie Darie si soția lui, Anca Pandrea, am simțit o jenă care m-a făcut să închid repede fereastra deschisă pe net. Câteva zile zile am fugit chiar și de știrile fără imagini de la controversatul pictorial. Era ca şi cum ar fi trebuit să suport vederea tatălui meu sau mamei mele în posturi indecente. Goliciunea bătrâneții este vecină hidoșeniei morții. Este spaima descompunerii care ne înfrigurează, ne aduce în față pustiul şi golul. Mi-am făcut câteva notiţe într-un carneţel, dar am plecat într-o călătorie, unde urma să mă decid dacă mai scriu sau nu. Dar, întors acasă, prima ştire pe care am descoperit-o când am deschis mac-ul a fost cea după care Iurie Darie şi soţia au pozat din nou pentru un salon de înfrumuseţare din Bucureşti.

Am văzut furtuna mediatică și fariseismul, ipocrizia, mârlănia multora dintre cei care și-au dat, docți sau îngrijorați, cu părerea, datul cu părerea fiind un sport național. Dacă înțeleg jena fiului, regizorul Ducu Darie, modul în care s-au năpustit ceilalți asupra bieților oameni mi-a adus aminte de scena în care Bubuliba lui Zorba moare şi camera este devastată de babe contorsionate şi cernite, adevărate metafore ale morți care sfârtecă totul. Au vorbit toți ca Iurie Darie are Alzheimer, că nu este în toate facultățile mintale, că este împins de femeie la rele, iar e femeia de vina, de la Ceaușescu sau mai dinainte, pentru tot ce nu ne place în țara asta. Fane Jeg, fotograful, este un tip onest și a explicat că el nu a avut nici o contribuție, ca nu i-a incitat în nici un fel pe bătrâni, că nu i-a manipulat în nici un fel. Pur și simplu, ei au condus ostilitățile în realizarea acestui pictorial.

Iurie Darie a jucat în peste 40 de filme, a făcut seriale de televiziune. A stat peste o jumătate de secol în fața oamenilor, pe scenă sau pe platourile de filmare. A dat viață personajelor, s-a simţit iubit, a fost confundat cu eroi din istorie sau literatură, a fost bunicul povestitor pentru generatii de copii, a cântat , a dansat, a desenat pentru copii. A fost bunicul din prima telenovela românească, a fost mereu vizibil. Dintr-o dată însă, a ajuns la 80 de ani şi a devenit invizibil. Nu a rezistat stării de aneantizare, excluderii, morții lente prin uitare.

In sociologia ultimilor ani apare tot mai des conceptul de invizibilitate socială (social invisibility). Definit puţin diferit în America sau Europa, conceptul desemnează fenomenul în care unii indivivizi din societate se află în situaţia de a nu fi recunoscuţi ca membri ai unui grup, ca elemente ale lumii sociale. Sociologii vorbesc de mai multe forme de invizibilitate, de la cei care sunt pierderile colaterale ale competiţiei economice, cei pauperizaţi, la cei care nu apar pe lista angajaţilor sau cei care nu au acte sau drepturi de şedere într-o societate. Sunt mulţimi despre care nu putem spune că sunt grupuri, sunt mai degrabă o sumă de indivizi. Drama invizibilităţii nu ţine de indivizi, este generată mai mult de regulile sociale. Este o formă de aneantizare a fiinţei unor oameni, căci a trăi în societate înseamnă a trăi împreună, într-un minim contact cu ceilalţi.

Invizibilitatea este o formă de dezumanizare, de alienare absolută. Individul este lăsat absolut singur, fără mijloace, în mijlocul unei concurenţe unde nu are nici o şansă, nici un mijloc pentru a se descurca. Logica invizilităţii înseamnă pierderea calităţii sociale. In păstrarea calităţii sociale, munca joacă un rol foarte important, chiar pensia înseamnând păstrarea individului într-un grup care are o legătură cu ceilalţi, până şi protestul sau lupta însemnând participare la viaţa altora, sau participare la viaţă alături de alţii.

Cei care sunt vizibili social înseamnă că au trecut proba socială a recunoaşterii. Dar vizibilitatea nu este o calitate naturală a vieţii sociale şi umane, ea se construieşte prin reguli şi mai ales prin experienţă. In fond, identitatea socială se naşte prin recunoaştere mutuală, cum spune Paul Ricoeur, în două faze: recunoastere ca identificare şi recunostere mutuală, ca acceptare. Un mare sociolog al granitei dintre secolul XIX lea și secolul XX, Georg Simmel, spunea în acest sens că ochiul este organul nostru sociologic prin excelenţă, deoarece caută mereu privirea celuilalt, provocând recunoaştere, chiar la reciprocitate. Recunoasterea reciprocă devine astefel recunoaşterea reciprocă a demnităţii, ne recunoaştem astfel demnitatea unul altuia.

Actorii români au fost nişte mari eroi ai singurătăţii noastre din epoca comunistă. Erau puţini şi indiferent ce jucau, pe scenă sau în filme, erau înconjuraţi de oameni mereu. Erau parcă nişte profesionişti ai simulării, noi doar amatori, dar îi iubeam cu toţii. Nu erau nişte simpli profeşionişti în regimul vechi, erau nişte semizei, ca şi la grecii antici, Olimpul lor fiind undeva între cer şi pământ. Acum ei trăiesc drama invizibilităţii sociale, nu datorită pensiilor mici, penibile, ci mai ales pentru că societatea se uită „prin “ ei, nu-i mai localizează, nu-i mai vede.
Intr-o societate a individualismului si egoismului, a unei viziuni radicale pe care guvernanţii o numesc a fi de dreapta, multe foste fiinţe sociale astăzi sunt pierderi colaterale pe care le abandonăm fără măcar o vorbă sau o justificare. Tot mai mulţi români sunt fiinţe fără identitate, fără voce, fără figură. Devin un număr de înmatriculare ca şi cod numeric personal, sau nici măcar atât, sunt nevăzuţi, sunt uitaţi la marginea societăţii. Ei devin atât de străini că nimeni nu-i mai observă, nimeni nu-i loveşte măcar cu piciorul în coaste, ca şi pe câinele bătrân care-ţi stă în cale pe trotuar. Sunt mulţi oameni care nu revendică pensii nesimţite, nici stipendii, vor doar recunoaştere, vor participare la viaţă alături de noi. Unii vor doar nişte mesaje, nişte semne că sunt şi ei parte a nefericirii generale, parte a tristeţii comune, a dramei colective

Sunt milioane de oameni uitaţi într-un estuar sau într-o margine de lume românească. Ei fac semne disperate, caută să dea “probe de viaţă”, cum se spune savant în cazurile de terorism, mediatizate tot mai mult în ultima vreme. Milioane de oameni şi-au pierdut şi speranţa că li se va răspunde la gestul de a mai face din mână, de a striga cu disperare, sau de a se lovi cu capul de pereţi singurătăţii de zi sau de noapte. Nu le răspunde nimeni, nimeni nu-i vede, nimeni nu-i aude. Ne-am obişnuit cu acest spectacol sau am fost convinşi că aşa este normal, aşa este în capitalism.
Iurie Darie şi soţia lui au gustat probabil din acest infern al uitării, al existenţei invizibile. Şi atunci femeia, mai curajosă, ca toate femeile, l-a luat de mână şi i-au propus să joace, să dea semne de viaţă, cu riscul de a şoca, cu riscul ruşinii de a fi puşi la zid. Ei parcă ne spun: Râdeţi, faceţi ce vreţi, dar lăsaţi-ne să trăim alături de voi! Prefaceti-vă măcar că ne vedeţi, daţi-ne un semn pe zi că nu suntem morţi, indiferent de ce natură este acel semn al vostru! Ca şi până acum, deşi poate acum nu ştiu, joacă un rol, joacă în locul unor milioane de oameni. Sunt personaje tipice, încarnează disperarea a milioane de invizibili, de toate vârstele, de la oraşe şi sate, cum se spunea înainte, când erau regi ai scenei.

PS. Draga Iura, draga Anca, deşi nu m-am uitat prea atent la fotografiile voastre, să ştiţi că v-am văzut. Am văzut că trăiţi, că ochii voştri nu au îmbătrânit deloc, chiar dacă sunt ascunşi din când în când după lupa unei lacrimi căzătoare. Stiu că nu aţi murit, ştiu că vă iubiţi, ştiu că acest lucru este cel mai important de pe pământ. Şi sunt sigur că nu aveţi nevoie de mai mult din partea noastră, o societatea bolnavă de Alzheimer social. Cu prietenie, Vasile Sebastian Dâncu.

12 octombrie, 2010

Where are you from?




După ce calătorești o săptamână prin câteva capitale europene pe care, de altfel, le-ai mai văzut de câteva ori, ceea ce îți rămâne în urechi este o întrebare pe care ai auzit-o de zeci de ori. De unde ești, se aude întrebarea, spusă cu accente diferite, cu prescurtări, cu speranță, cu răceală sau cu teamă. Uneori ai senzația că interlocutorul nu așteaptă răspuns, vrea doar să spună ceva, cu subînțelesul că este și el de undeva, dintr-un loc care seamană cu locul tău de naștere, deci că te înțelege.

Te întreabă asta bagajistul de la marele hotel din centru, care poate fi român, turc, sârb, moldovean sau bulgar. Te gândești că te întreabă pentru a vedea dacă va primi după ce ajunge în camera o bancnotă, o monedă sau doar un multumesc rece. Nu scapi de întrebare nici când te urci în taxiul spațios pentru a face un tur al orașului. Aici însă întrebarea este parcă mai profesionistă, mai filosofică și mai profundă. Taximetristul este un expert în social, un adevărat sociolog și expert în disimulare. Cu el nu te poți juca, ești captiv în mașina lui și te poate întreba, îți poate cere detalii, dacă cumva nu îi convine răspunsul. Taximetristul îți va da detalii despre țara din care spui că vii și va găsi poate și aspecte pitorești pe care să ți le povestească pentru ați face plăcere.

Dacă intri într-un magazin de bijuterii sau de ceasuri scumpe și vânzătoarea nu te-a observat la timp, în momentul în care se sperie că ai 1.94 și este singură cu tine printre diamante, te intreabă scurtat … are you from? și simți că îi este frică și vorbește doar pentru a reuși să îți blocheze o agresivitatea sălbatică, atavică, pe care o aduci cu tine din pădurile Orientului. In magazinele de branduri mai scumpe dacă nu ești salutat în rusește, esti întrebat de unde vii, exact în momnentul în care mângâi cu dosul palmei vreun pulover sau un sacou de cașmir.

Te pot întreba și localnicii bătrâni cu care se întâmplă să intri în contact. I-am dus odată unuia o plasă grea de cumpărături până la mașina parcată departe de mall și după ce și-a revenit din uimirea că nu am fugit cu detergenții și pastele mi-a pus acesta întrebarea ca un semn de mulțumire că nu sunt la fel de barbar precum mă recomandă AND-ul cultural. De regulă, batrânii europeni se uită la tine cu ușoară suficiență, dar și cu un fel de dispreț care ar trebui să-ți transmită fără echivoc că nu ar trebui să faci prea mulți purici pe-acolo, fiindcă este vorba de o comunitate pe care au construit-o ei pentru copiii lor, nu pentru străini.

De unde să vină acestă obsesie a căutarii originilor? De ce nu se întreabă oamenii între ei ce etnie au, ce profesie, cum îi cheamă? Oamenii cred că locul de unde provenim este mai important decât toate celelalte lucruri și că acest lucru poate vorbi despre tine în modul cel mai serios. Țara din care vii, pământul și societatea în care te-ai născut se presupune că își pun aprenta definitiv asupra ta, fiind cei mai buni indicatori de personalitate.
La cei străini ca și tine, întrebarea este un cod de recunoastere, un fel de parolă. Fiind departe, printre străini, imigranții se caută unii pe alții, își fac semne discrete de recunoaștere. Bastinașii pun o barieră prin acestă întrebare ori poate, în mai rare situații, întrebarea marchează o acceptare, în pofida unei diferențe pe care o facem vizibilă prin acest răspuns.

Dar ce răspunzi, tu, călătorule,românule, la această întrebare-stereotip, aproape un cliseu lingvistic? E ușor de întrebat însă răspunsul nu e usor de dat, el nu este un act reflex. Te uiți fulgerător la cel care întreabă și încerci să detectezi intenția cu care întreabă sau tonalitatea din voce pentru a vedea dacă întrebarea vrea să valorizeze răspunsul sau este doar o încercare de a se confirma o nouă imagine negativă despre țara ta. Uneori poti să tragi de timp întorcând întrebarea …Dar tu? Știi încă din acel moment că tot va trebui să răspunzi și asta se va întâmpla peste cateva secunde, după ce o să primești răspunsul.

I-am spus odată unui olandez fudul că sunt din … Europa și mi-a aruncat o privire arogantă de parcă Europa era deja un continent născut și crescut de mămica și tăticul lui, pe canalele din fundul curții.

Dacă treci de acele momente și spui …I’m from Romania, poate apărea suspiciunea ta față de tine, oare am spus destul de hotarât, ori poarte am ezitat, mi-a fost rusine cu țara mea. Dacă cumva ai spus că esti din Moldavia sau că ești polonez, te poate cocoșa responsabilitatea că nu ești un bun patriot și nici un bărbat destul de vertical. Dacă ai spus ”Transylvania” unii vor zâmbi cu înțelegere europeană, dar în camera de hotel nu vei adormi liniștit, din aceleași motive.
Dar dacă spui cu mândrie ”Sunt din România”, cu accent românesc, nu Romania, nici Roumanie, atunci poate te întrebi despre ce ai vorbit, din care Românie ai spus că ești. Sunt mai multe locuri de unde esti, nu poți transmite asta cu exactitate, la o întrebare care este imprecisă în esență este greu să răspunzi doar printrun cuvânt. In mintea și inima noastră sunt multe variante de Românie. Sunt multe locuri unde ne-am născut sau am renăscut. Sunt locuri de care am fugit, unde nu era România noastră, locuri pe care nu le recunoaștem nici acum.

Dar drama răspunsului la nefericirea asta de întrebare este că trebuie să optezi, să răspunzi sau nu. Nu poți face selecții. Nu ai cum să spui că tu ești din Romania profundă, iar cei pe care nu-i placi vin din Romania superficială, vulgară. murdară sau coruptă. E ca în iubire, pe celălalt trebuie să-l accepti cu totul, în îmbrățișare, să-i iubești și defectele. Nu ai cum să explici că tu vii dintr-un colț de Românie civilizată, nealterarată. Ești din România sau nu ești. Ești vinovat de tot ce e rău, ești premiat pentru tot ce este perceput ca bun și frumos. Aceasta Românie nu se imparte după partide, nici după ideologii, nici chiar după geografie. Este România pe care o purtăm în noi și se schimbă odată cu noi, cu viteza cu care credem noi că trebuie să ne adaptăm lumii civilizate.

Trebuie să ne gândim mai bine înainte de a răspunde? Nu, din contră, mai bine răspundem fără reticență și ne gândim pe urmă. Să ne gândim la ceea ce trebuie făcut cu România, pentrucă iar vine întrebarea asta cretină și ne scoate din reverie și exceptionalism.