13 martie, 2009

Acesta nu este un razboi cu Bucurestiul

Dacã am interpreta dezbaterea de presã pe care o stimuleazã media clujeanã ca fiind un rãzboi cu Bucureştiul, atunci am fi în adevaratã epopee sau în absurd.

Absurd ar fi motivul pentru care a început aceastã polemicã. Emil Boc şi echipa lui migrantă de la primărie nu ar fi un motiv destul de serios de război. Dacă bucureştenii acuză de nepotism, de fapt, nu fac decât să arate că şi noi facem ca şi ei, chiar dacă ne dăm mari europeni. Emil Boc poate fi o ocazie, un prilej, un pretext, dar, în nici un caz, motivul pentru o dispută!

Nerealizările mandatului de primar rămân, chiar dacă presa clujeană a făcut un efort imens să le ascundă, să le împacheteze în proiectele ce se spunea că vor veni, în tunele pe sub Cluj, zgârie nori, metrouri şi alte fantasme pentru fraieri. Nici azi nu avem spital de urgenţă, centuri ocolitoare, stadion, filarmonică, promisiunile importante ale primului mandat. Şi acum mulţi jurnalişti, poate, mai au reflexul de a-l sprijini pe fostul primar, dintr-un reflex mecanic, poate pavlovian, când se aprinde becul la guvern, mulţi câini de pază ai democraţiei încep să saliveze. Este involuntar, cum să-i critici pentru asta, mai ales că este criză!

Dacă nu ar fi absurd, am fi într-o adevărată epopee: până la urmă, şi războiul din Troia a început dintr-un motiv mai mult decât vulgar, frumoasa Elena. Mai sunt două lucruri de precizat: majoritatea celor care scriu aici, în paginile Ziua de Cluj, nu vor să încălzească ciorba lui Sabin Gherman, aici avem o altă dezbatere. Am încercat să fac distincţia clară între legătura noastră cu oraşul Bucureşti şi legătura cu România şi capitala ei. Dacă unii sudişti sunt fericiţi să interpreteze tot ce este discuţie despre regiuni ca fiind secesiune, nu-i mai puţin adevărat că mulţi ardeleni abordează îngust şi emoţional o problemă pentru care nu au soluţie, dacă ar veni întrebarea: bine, şi ce facem a doua zi?

Nu poţi respinge, ca boul, un proiect pe care strămoşii l-au visat de secole, ai şansa să-l faci să funcţioneze. România este un asemenea proiect, imperfect, poate încă nu este eficient, dar noi suntem parte a lui, noi îl construim alături de fraţii noştri din celelalte provincii istorice. Am terminat tot ceea ce se putea face pentru asta, nu este necesar să mai depunem eforturi, nu mai trebuie să facem nimic? Putem spune că am făcut tot ceea ce se putea pentru ca proiectul România să reuşească pe deplin? Cred că am făcut prea puţin sau aproape nimic.

Nici măcar nu este vorba de Cluj în această dezbatere, este vorba de Transilvania. Clujul trebuie încă să se reinventeze pe sine pentru a se transforma într-o comunitate adevărată. în această dezbatere este vorba, până la urmă, de modernizarea României şi descentralizare. Aceasta este esenţialul şi una din luptele pe care trebuie sa le dăm în fiecare zi. Democraţia şi administraţia nu pot rezolva problemele oamenilor de la distanţă, de o manieră generică. Fiecare regiune are profilul ei, urgenţele ei şi chiar identităţi culturale distincte. Descentralizarea este o urgenţă majoră: banii trebuie cheltuiţi acolo, unde se produc, pe programe votate de comunităţile locale.

Controlul asupra cheltuirii banului public este o altă cerinţă legată de descentralizare şi el se poate face doar acolo unde avem efectele, cel care face cheltuiala, dar şi beneficiarul. într-o administraţie centralizată, responsabilitatea se depersonalizează şi acesta este cel mai mare rău. Guvernul Tăriceanu a dat în campania electorală pentru consum trei miliarde de euro din Fondul de dezvoltare, fond alimentat de vânzarea BCR.

Dacă ardelenii ar fi fost în situaţia de a planifica singuri ce să facă cu un miliard care le-ar fi reveni, probabil că politicienii noştri i-ar fi investit iî autostradă, nu în cadouri electorale. Descentralizarea şi regionalizarea sunt necesare, pentru că trebuie să existe un raport între resursele produse şi alocare de resurse. Sunt de acord cu orice taxă de solidaritate pentru regiuni sărace, sunt principii socialiste ale coeziunii şi solidarităţii, care se aplică şi comunităţii naţionale, dar nu pot să accept ca o regiune să producă resurse pentru toţi şi să fie ultima atunci când este vorba de alocarea de fonduri pentru drumuri sau repararea şcolilor .

Nu ne batem cu bucureştenii, nu acesta este fondul problemei. România este o ţară supercentralizată, o moştenire a comunismului, dar asta nu e singura explicaţie. Şi ţările care au venit după monarhii puternice sunt destul de centralizate, chiar dacă mult mai raţional. Centralizarea are avantajul că se poate conduce cu oameni puţini şi chiar mai puţin pregătiţi. Centralizarea ar putea să folosească resursele mai bine, pentru proiecte mari, dar la noi nu mai este cazul. Rămânem centralizaţi, pentru că moştenirea luată de unii în 1989 să nu se disipeze.

încă avem o clasă politică în mare măsura validată înainte de 1989, clasa politică ce se ţine cu dinţii de putere. Toţi aceştia ştiu că acela care are toate resursele în mană, are puterea. Deci nu se poate face nici justiţie, nici presă liberă, nici transparenţă atîta timp cât toate resursele sunt centralizate. Mai este un lucru, odată dată puterea comunităţilor, ele nu o vor mai lăsa din mâini, iar nomenclatura de la centru rămâne fără resurse. Trebuie să fim realişti, nici comuniţătile locale nu sunt sută la sută pregătite să ia puterea şi s-o administreze. Sunt încă mulţi primari sau oameni politici care aşteaptă mereu ordine de la centru, care nu îşi dau seama cât de important este mandatul primit de la comunitate prin vot.

Bine, prieteni, într-o zi ardelenii o să aibă tribună. Dar v-aţi gândit la tribuni? Pe o tribună a Ardealului nu se poate urca oricine, mulţi s-ar urca degeaba, doar să fie văzuţi mai de departe. Cei care se urcă trebuie să ştie că nu se mai pot da jos, nu pot să mai facă pauză. Tribuna nu este tonomat, unde bagi banul şi se coboară scara. Va trebui să găsim o metodă de solidaritate pentru ca să ne întreţinem instrumentele colectivităţii, presa fiind locul public unde ar trebui să se intâlnească ideile, emoţiile şi proiectele, fără presă proiectul colectiv nu are şanse. Degeaba ne plângem sau facem pe aroganţii! Trebuie să ne luptăm pentru orice drept, nimeni nu ne face cadou nici o formă a libertăţii. Aici este lupta noastră, a ardelenilor, aici este sensul solidarităţii ardelene. Cât timp vom înţelege asta, nu vom pierde războiul, poate doar bătălii mai mici.

Nu e vorba de nici un război cu Bucureştiul. Este o luptă cu noi înşine, cu superficialităţile şi micimile noastre, mai ales cu lipsa de participare la proiecte colective.


cititi in http://www.ziuadecj.ro/

05 martie, 2009

CAPITALA NOASTRA, ORASUL LOR

Lupta dintre Bucureşti şi Cluj nu a început odată cu bătălia mea cu primarul care este, cum mi-a scris un jurnalist ieri, este veche de aproape 100 de ani, dar Clujul nu a reacţionat. Ar fi normală lupta dacă ar exista o competiţie creatoare între o capitală a Nordului şi una a Sudului. Din fericire, imaginea de astăzi a acestei competiţii ne arată că nu este vorba de un ethos de conflict între cele două oraşe, nu sunt identităţi care să se fi creat în oglindă, ci este vorba doar de o nomenclatură administrativ-mediatică, obişnuită cu zeciuiala, care îşi apără nişte privilegii câştigate de-a lungul timpului.


In ultimii ani, mă opresc zilnic o grămadă de oameni pe stradă ca să mă felicite sau să mă încurajeze pentru lupta mea cu miticii. Le-am spus multora că se înşală, că nu este nici o luptă, că ar putea fi dacă noi, ardelenii, nu am avea prostul obicei să ne băgăm piuneza înapoi şi să exclamăm stoici: Dacă trăbă, trăbă! Altfel, luptele noastre rămân mici războaie individuale pe care le stinge timpul şi care nu pot aduce mari schimbări, cel puţin imediat.

Plecarea lui Boc la Bucureşti şi echipa de 22 de funcţionari de la Primărie (aşa scrie presa de Bucureşti, dar mă îndoiesc asupra exactităţii) nu a fost, probabil, cel mai inteligent lucru pe care putea să-l facă Premierul, dar nici nu poate justifica linşajul mediatic la adresa clujenilor făcut de media din Capitală. Clujenii care ajung, acum, la Bucureşti sunt trataţi ca emigranţii români de la Roma, îmi spunea un fost student, ce lucrează la o filială a unei firme străine.
L-am auzit şi pe Adrian Nastase, în spiritul ironiei sale uşor arogante, cu imunitatea încă sus, că a propus un schimb de populaţii între Cluj şi Bucureşti, pasămite, ca să ne coste mai puţin guvernarea. Probabil, şi Adrian Năstase este partizanul ideii că locuitorii Bucureştiului sunt proprietarii Capitalei României şi ar trebui să ne pună taxă de intrare dacă vor.
Este cea mai mare eroare pe care o fac prietenii noştri de pe malurile Dâmboviţei. Este adevărat, Bucureştiul este al locuitorilor de pe acolo, iar noi nu putem să revendicăm Ferentariul sau Balta Albă, Lipscanii ori Dămăroaia, nici Carul cu Bere, nici Hanul lui Manuc. Acolo bate, probabil, inima oraşului lor, acolo putem şi noi, ardelenii, să gustăm din farmecul discret al Balcanilor, evident, contra cost, ca orice turişti. Aceste lucruri, bune sau rele, sunt parte din identitatea lor şi proprietatea lor, materială sau spirituală. Dar Capitala nu, ea este a României. Ministerele, Guvernul sau sediul administratiei centrale nu sunt proprietatea lui Vanghelie sau Crin Antonescu. Nici funcţiile de ministru sau secretar de stat şi nici cele de experţi sau funcţionari nu sunt proprietatea bucureştenilor.

Capitala ar trebui să fie nu doar rezultatul unei conjuncturi istorice, ci şi rezultatul unui minim consens. Capitala trebuie să te facă să te simţi mândru de ea, ea este centrul simbolic al statelor-naţiune şi ar trebui să ţină la acest statut. Când îşi alege Primarul sau când se gândesc strategiile urbanistice, Capitala României ar trebui să se compare cu alte capitale europene, să încerce să respecte reguli sau stiluri de viaţă de acest nivel. Cum spun microbiştii, capitala face parte din altă divizie, iar locuitorii unei capitale au o responsabilitate în plus, căci ea este cea care dă tonul, concentrează o parte a culturii semnificative, reprezintă ţara în ochii lumii. Din nefericire, Bucureştiul este astăzi urât chiar de locuitorii lui, iar pentru noi este un loc pe îl putem iubi sau accepta doar “la pachet” cu România sau obligaţi de conjunctura istorică a faptului că este localitatea care concentrează funcţiile capitalei. Din păcate, pe harta mentală a majorităţii românilor Bucureştiul nu mai este adevărata şi incontestabila capitală.

Cine a vizitat fosta capitală a Germaniei, Bonn, în ultima vreme ar putea observa un fenomen interesant: este un oraş pe jumătate mort, un oraş pustiu, aproape părăsit. Şi-a pierdut funcţia de capitală şi, acum, locuitorii lui observă cum se degradează un oraş părăsit, un oraş care nu mai adună toate energiile Germaniei.

Apar acum nişte tembeli, cei care vor să restrângă libera circulaţie în România şi ei îmi aduc aminte de perioada lui Ceauşescu, cu arestarea ţăranilor din Gara de Nord, când cumpărau pâinea produsă pe câmpiile lor. O gureşă, asemănătoare cu unii jurnalişti de astăzi, Carmen Dumitrescu, dacă ţin bine minte, înfiera pe bieţii bătrâni, fugărindu-i cu Miliţia prin Gara de Nord. Rareori am văzut ceva mai trist, ceva mai nedrept, ceva mai ticălos. Linşajul mediatic al clujenilor de astăzi este ceva mai soft, dar la fel de trist.

Clujul a furnizat în anii din urmă miniştri, secretari de stat, şefi de autorităţi, în general, specialişti care nu s-au făcut de râs. îmi spunea un bătrân bucureştean, fost ministru, că, probabil, tehnicienii din Cluj sunt apreciaţi la locurile de muncă datorită centrării pe sarcină, pe profesie şi pentru că nu provin dintr-o cultură instituţională bazată pe corupţie şi şmen. Se şmecheresc unii pe parcurs, dar cei mai mulţi nu au reflexul şmecheriei. Nici nu prea aveau cum să-l deprindă, deoarece Clujul a fost mereu colonizat de la Bucureşti sau din Sud cu conducători. În perioada interbelică, conducătorii instituţiilor importante erau numiţi de Bucureşti, iar în perioada comunistă prim secretarii şi majoritatea şefilor erau aduşi din Sud sau din Moldova. Paradoxul este că oraşul Cluj nu a respins asta şi chiar a câştigat în perioada interbelică din acele implanturi culturale. Pentru că principala caracteristică a unei capitale este deschiderea, păstrarea intactă a puterii de atracţie, de absorbţie a valorilor, chiar de seducţie. Bucureştiul ceauşeştilor şi bolşevicilor era mult mai deştept şi mai pragmatic, era, cu adevărat, o capitală. Clujul absoarbe tot ce este în Transilvania, români şi maghiari, şi asta il face să română o capitală adevărată, spirituală şi culturală, indiferent că are sau nu firman de la Bucureşti pentru asta.

Posibilitatea de atracţie a valorilor este condiţia menţinerii acestui statut privilegiat în orice ţară. în primii ani de democraţie, Bucureştiul ne-a sărăcit comunitatea de intelectuali de marcă: Augustin Buzura, Liviu Maior, Grigore Leşe, Teodor Cătineanu, oameni care au plecat la Bucureşti şi au rămas acolo. I-am pierdut noi, i-a câştigat România!
Acum, bucureştenii vor să pună barieră, vor să se închidă între ziduri şi, cumva, aş putea înţelege enervarea băieţilor din Bucureşti faţă de clujeni. Este justificată de bătăliile pe care au început să le piardă cu Clujul: le-am încurcat socotelile la fotbal, Liga Campionilor este o căciulă cu mulţi bani, a venit acum şi politica să-i enerveze: Preşedinte din Dobrogea, Premier din Cluj.
Acum 1o ani, când am ajuns la Bucureşti împreună cu Vasile Puşcas şi Ioan Rus, nu am avut senzaţia că nu suntem doriţi, am fost mereu primiţi cu simpatie. Toată lumea cu care vorbeam se revendica de la rădăcini ardelene, şi nu de la Gheorghe Lazăr, care le-a dus şcoala la Bucureşti, ci căutându-şi radăcini de sânge, adevărate.

Degradarea României din ultimii ani se vede cel mai bine pe obrazul Capitalei. Vedeţi noii idoli şi proaspetele vedete, Zăvoranca, Nikita, Ogică, Dârţă, Naomi, Magda Ciumac! Televiziunile nu sunt o excepţie, degradarea este profundă, personajele amintite au corespondenţe şi în politică, şi în administraţie.

Acum, bucureştenii au devenit intoleranţi, rasişti. Cele aproape patru sute de posturi de la cancelaria prim- ministrului, inventate de Tăriceanu, erau ocupate de pile, neveste, amante, cu rădăcini în Mogulia şi Oligarhia. Greu de reformat, greu de redus numărul de posturi pentru că, în Bucureşti, interesul naţional se confundă adesea cu cel al funcţionarilor de start. Boc nu trebuia să desfiinţeze Cancelaria, trebuie să dea o lecţie de management eficient, să-i dea afară şi să-i supună pe toţi la concurs, să arate că vine cu o altă cultură, pe care este hotărât s-o impună cu bâta!

Când o capitală îşi pierde forţa de atracţie, este începutul sfâşitului. Iar semnul cel mai important este intoleranţa, chiar violenta respingere a celor care pot aduce mereu sânge proaspăt. Cred că niciodată Capitala României nu a fost în această situaţie, nu a atins acest grad de anomie şi degringoladă. Iar noi, clujeni sau nu, nu avem nici un motiv de bucurie. O ţară fără o capitală a sufletelor, fără un loc unde se află timona, este o ţară în derivă.

E greu să inventăm acum o altă capitală, suntem obligaţi să o ajutăm pe cea pe care o avem să se trezească. Chiar să o colonizăm când are nevoie de noi. Dar, mai ales, trebuie să reacţionăm când este cotropită de miticism, ţigănie, prostie sau corupţie. Capitala Românei este problema tuturor, oraşul lor mă interesează mai puţin, pot să şi-l urce pe autostrăzi supendate, să-l bălăngăne în gondole aeriene sau să-l mute în Cartea Recordurilor!