Millennials și politica. România - 2019

Autori; Vasile Sebastian Dâncu

                           Adriana Dîncu

„Tinerețe nu este decât un cuvânt”,
Pierre Bourdieu, 1978

Rezumat

Articolul exploreaza comportamnetul politic al generatiei numită generic ”Millenials” in Romania, bazanduse pe date obtinute din anchete de opinie recente, bazandu-ne pe idea ca se poate vorbi despre generaţii în ştiinţele sociale¹, putem accepta că se poate vorbi despre o concepţie comună, despre un fel de „habitus generic” ce caracterizează o cohortă și care poate explica evenimentele, credinţele, atitudinile și comportamentele, toate acestea considerând a putea fi denumite generic ideologie dominantă, cu accente de schimbare de la o generaţie la alta. Cele mai importante fenomene desprinse din aceasta analiza sunt: Neîncrederea în politică și în toate formele ei de manifestare: partide, organizaţii neguvernamentale sau responsabili politici; votul intermitent; Protestul este forma preferată de participare politică; revolta confuză; dezinteresulul și neinformarea; protestul ca forma de afirmare a identității;

Mulţi analiști operaţionalizează o afirmaţie celebră a lui Pierre Bourdieu care contestă existenţa conceptului sociologic de „tinereţe”, considerând că este o construcţie artificială, folosită pentru tot felul de scopuri, dar neacoperind o realitate destul de concretă. Este adevărat, diviziunea între vârste nu acoperă neapărat și diferenţele culturale semnificative. Dincolo de aceasta, există diferenţe majore între cum funcţionează sociologic vârsta și generaţia. Dacă vârsta este plasarea individului pe scara propriei lui vieţi, generaţia este plasarea unor cohorte în mediul social-istoric. Vârsta se schimbă, generaţia nu se schimbă. Să luăm exemplul categoriei de 18 - 25 de ani și vom putea observa că o treime pot fi studenţi, o treime angajaţi deja, restul pot fi șomeri înregistraţi ca atare, iar o altă parte tineri necuprinși în niciun sistem. În interiorul acestei categorii socio-demografice pot fi diferenţe foarte mari, diferenţe pe care le putem estompa prin măsurarea sociologică a unor opinii și atitudini, dar să nu uităm că acestea sunt prin ipoteze construite să integreze cazurile individuale în categorii cât mai uniforme, cu grad cât mai mare de tipicalitate.

Fără a cita autorii clasici care au fundamentat posibilitatea de a vorbi despre generaţii în ştiinţele sociale¹, putem accepta că se poate vorbi despre o concepţie comună, despre un fel de „habitus generic” ce caracterizează o cohortă și care poate explica evenimentele, credinţele, atitudinile și comportamentele, toate acestea considerând a putea fi denumite generic ideologie dominantă, cu accente de schimbare de la o generaţie la alta. A face parte dintr-o generaţie înseamnă a partaja anumite idei, repere care vor produce în final răspunsuri culturale sau comportamentale asemănătoare.

Astfel, dacă trecem de dezbaterea legată de existenţa sau nonexistenţa unor generaţii, putem accepta că există condiţii socio-economice și culturale care influenţează modalitatea în care se formează anumite cohorte demografice. În cazul nostru, vom studia un caz concret, mai uşor de circumscris generaţional, comportamentul millennials în câmpul politic românesc, reacţiile și modul specific prin care se manifestă la alegeri sau în alte situaţii concrete în care avem reacţii la fenomene sau stimuli politici.

Schimbarea politică
nu se manifestă doar în cazul millennials

Astăzi, majoritatea sociologilor și cercetătorilor din zona știinţelor sociale observă că viaţa politică este tot mai schimbată din multe puncte de vedere. Trăim succesiv crize politice de angajament politic, încrederea în politicieni și în instituţii scade, militantismul și partizanatul politic devin fenomene sociale în descreștere. Absenteismul electoral este tot mai prezent, cetăţenii respectă tot mai puţin ceea ce altădată puteam numi partea de „angajament civic” din contractul social. Noile tehnologii de comunicare, internetul și social media au transformat destul de mult modalităţile de manifestare a atitudinilor politice, dar și alte comportamente care se manifestă vizavi de vot, politică sau partidele politice. De multe ori, se exagerează privind aceste modificări, în sensul că se consideră ca fiind caracteristice doar tinerilor, ceea ce nu este adevărat. Sunt câteva caracteristici care sunt vizibile în mod mai frecvent în cazul tinerilor, dar afectează toate categoriile de vârstă. Totuși nu putem nega un destul de mare „gap” generaţional, dar și o diferenţă destul de mare între tinerii educaţi²  și cei cu studii elementare, aceștia din urmă fiind mai apropiaţi de atitudinile și credinţele celor mai vârstnici.

Neîncrederea este regula

Neîncrederea în politică și în toate formele ei de manifestare: partide, organizaţii neguvernamentale sau responsabili politici a devenit deja o regulă. Evident că acest lucru fragilizează foarte mult democraţia și pune sub semnul întrebării legitimitatea liderilor sau a deciziilor, dar mai grav este că această neîncredere devine explicaţie și cauză pentru derive antidemocratice: extremism, populisme de toate felurile, absenteism și neparticipare la acţiunile civice.

În fond, apare o subiectivizare a spaţiului public. Ce înseamnă asta? Parametrii rezonabili sau obiectivi își pierd importanţa în faţa subiectivităţii individuale care începe să facă regula. Legăturile individului cu clasa, cu familia sau cu egalii săi, se pierd și individul caută modele mai personalizate. Raportul dintre cetăţean și politică este mai flexibil, mai negociabil, capabil de surprize și mutaţii bruște. Inconstanţa se vede clar și în România în votul tinerilor din 2014, la prezidenţiale, în 2016 la alegerile generale și la alegerile europarlamentare din 2019. Dacă în iunie 2014 tinerii au votat masiv în turul II cu Klaus Johannis, PSD a câștigat și pe categoria de millennials în 2016, în 2019 votul s-a mutat spre zona partidelor noi (Alianţa 2020) și PNL. În cazul millennials dispar multe dintre medierile politice tradiţionale de natură instituţională sau organizaţională, iar votul devine o realitate fluidă, „lichidă” chiar, dacă ar fi să folosim terminologia lui Zygmunt Baumann.³

Votul intermitent este tot mai frecvent

Mulţi cetăţeni renunţă la practica votului ca fenomen de continuitate, absentând de la alegeri pe care le consideră irelevante, fără programe sau candidaţi care să-i impresioneze. Uneori se exagerează neparticiparea tinerilor. Mai ales în România se întâmplă asta, unde tinerii sunt făcuţi responsabili pentru câștigarea alegerilor de către forţe retrograde, dar nu se ţine cont că, la alegerile din 2016, tinerii au votat la alegeri la nivelul ponderii lor din societate, doar că presa și partidele care au pierdut alegerile au folosit acest argument pentru a explica mai ușor înfrângerea, tinerii fiind indicaţi drept ţapul ispășitor.

Este însă adevărat, vom vedea și în datele expuse mai jos, millennials preferă participarea politică neconvenţională. Simt o eliberare de afilierile tradiţionale și revendică dreptul de a nu vota sau discută despre votul alternativ, ca vot de protest. Votul este un drept, nu mai este o datorie, iar alegătorul își câștigă autonomia faţă de această datorie. Votul nu mai este normă civică atașată contractului social.

Millennials se arată tot mai nemulţumiţi de oferta de pe piaţă, deoarece media filtrează, sondajele arată și reţelele sociale explică și dezbat ceea ce se întâmplă într-o realitate pe care ei o văd diferit. Cei mai mulţi spun că nu sunt nici de stânga, nici de dreapta, noţiunile de stânga sau dreapta fiind depășite. Sentimentul acesta de incoerenţă politică și alte forme de nemulţumire faţă de posibilităţile pe care politica le aduce pentru emanciparea individului nu fac decât să ducă la dezangajarea faţă de datoriile tradiţionale. De altfel, în timpul unuia dintre cele două referendumuri pentru demiterea preşedintelui României, Traian Băsescu, din 2012, 43% dintre cetăţenii români aderau la afirmaţia „Am sentimentul că nu sunt stăpân pe propriul meu destin”, deci există o bază psihologică în acceptarea unei dominaţii sau măcar conştientizarea unei supradeterminări pentru români, în condiţiile în care nu este vorba de fatalism, deoarece 85% consideră că „Oamenii pot schimba societatea după gândirea şi voinţa lor”.⁴

Observăm și în alte studii o incoerenţă aproape perfectă a votului la români, nu doar la segmentul millennials. Multe cercetări realizate în ultimii ani duc la ideea unei incoerenţe în dinamica votului, sociologic vorbind, nu există delimitări partizane care să structureze votul politic.

Studiile asupra volatilităţii electorale arată că peste 60% dintre cei care au mers la vot în ultimii 10 ani au ales două, trei sau mai multe partide, fenomen pe care sociologii americani îl numesc nevroză electorală. Richard Katz şi Peter Mair⁵ au explicat, la un moment dat, că evoluţia partidelor politice conduce spre o dependenţă de sfera publică, prin aşa-numita teorie a cartelizării politice, teoria partidelor cartel. Ei susţin că răspunsul politicienilor la crizele tot mai dese și la procesul dezideologizării va fi trecerea în faza partidelor de masă, de tip catch all, partide care nu mai sunt legate de clase sau categorii limitate și care vor să ia voturi de peste tot, partidele nemaifiind astfel dependente de categorii sociale, ci de administraţie și de structurile statale. Este o fază a politicii anilor ‘80 din Occident; la noi începe să se manifeste acum.

Protestul este forma preferată
de participare politică

Criza democraţiei reprezentative a devenit cosubstanţială unui nou tip de manifestare politică: protestul și contestarea. Sigur, protestul politic este vechi în viaţa politică, dar acum devine comportament colectiv esenţial, chiar mai important decât votul. Ane Muxel⁶ vede în tripticul neîncredere - vot intermitent - protest baza unui nou model de cetăţenie, considerând că ideea depolitizării tinerei generaţii este cu totul falsă. În fond, tinerii sunt mai critici și mai neîncrezători faţă de politică, însă, în același timp, apare un nou tip de pragmatism, un contract social și politic mereu renegociat, în spiritul schimbării continue și al noilor provocări.

Tinerii nu mai acceptă militantismul tradiţional, bazat pe stabilitatea și încrederea în sistemul politic, preferă în schimb mobilizări emoţionale, de scurtă durată. Atitudinile politice sunt mai marcate de valori postmaterialiste sau de valori universaliste sau globaliste.

Protestele şi politica de identitate

În ultimii cinci ani, millennials au fost deosebit de activi în cadrul protestelor antiguvernamentale.

IRES⁷ a realizat anchete care au evaluat atitudinile participanţilor la aceste mișcări de protest antiguvernamental, unde, în mare măsură, millennials au fost motorul și nucleul cel mai important al mobilizării și participării. În ianuarie 2017, tinerii între 18 și 35 de ani auziseră de proiectele de ordonanţă de urgenţă iniţiate de guvern privind graţierea și modificarea Codului penal în pondere mai scăzută decât celelalte categorii de vârstă – 86%, comparativ cu 97% dintre vârstnici și 93% din populaţia generală.

La fel, aceștia auziseră de protestele organizate împotriva acelor ordonanţe în pondere ușor mai scăzută (89% vs. 94% dintre vârstnici); în timp ce 94% dintre vârstnici au auzit de proteste de la televizor, doar 57% dintre tineri au auzit de ele din această sursă, iar 34% au auzit de ele pe internet (comparativ cu 3% dintre vârstnici).

23% dintre tineri spuneau că, la protestele din duminica de dinaintea realizării sondajului de opinie, a participat cineva din familia lor, dintre prieteni sau apropiaţi, în timp ce doar 5% dintre vârstnici spun același lucru, respectiv 15% dintre toţi participanţii la studiu. În timp ce 74% dintre tinerii care au auzit de proteste erau de părere că, în urma acestora, guvernul ar fi trebuit să renunţe la proiectele de ordonanţă de urgenţă, doar 38% dintre vârstnici și 59% din total eșantionului erau de aceeași părere.

Întrebaţi care este părerea lor despre participarea președintelui Klaus Iohannis la aceste proteste neautorizate, 78% dintre tineri își exprimau o părere bună sau foarte bună, proporţia vârstnicilor care aveau aceeași opinie fiind de doar 32%, la nivelul întregului eșantion fiind de 54%. Mai mult, tinerii spuneau că faptul acesta le-a schimbat părerea în bine despre Klaus Iohannis în proporţie de 38% (vs. 18% dintre vârstnici și 29% din totalul eșantion), în timp ce 11% declarau că opinia li s-a schimbat în rău (vs. 47% dintre vârstnici și 28% din total eșantion).

În momentul realizării studiului, tinerii auziseră în cea mai redusă proporţie de declanșarea procedurilor pentru punerea în aplicare a iniţiativei președintelui României de a organiza un referendum privind continuarea luptei împotriva corupţiei – 71% vs. 90% dintre vârstnici și 85% din populaţia generală. Cu toate acestea, tinerii și-au exprimat acordul cu această iniţiativă în cea mai ridicată proporţie – 81% vs. 45% dintre vârstnici și 64% din total eșantion, iar 89% spuneau că ar participa cu siguranţă sau probabil dacă acesta ar fi organizat (vs. 67% dintre vârstnici și 79% din total eșantion).

O cultura politică diferită. O revoltă confuză.

Tinerii se simt mai apropiaţi de ideea de participare decât de cea de delegare prin vot a unei liste de reprezentanţi pe care nu îi mai poţi schimba sau controla. Este și dorinţa de a rezolva probleme punctuale, imediate, respingând ideea de contract pe bază de principii sau problematici generale. Politica se individualizează mai mult, interesul personal devine mai pregnant, în detrimentul identificării cu o clasă socială sau cu o categorie mai largă.⁸

Astfel, tinerii sunt puţin prezenţi în politică, cei care fac parte din organizaţiile militanţilor de partid având rareori libertatea de a gândi în afara ideologiei de partid, devenind ascultători și tradiţionaliști, ca și cadrele mai vechi de partid, pe care îi au ca modele, ca tutori sau în calitate de șefi. De cele mai multe ori, politicienii folosesc tineretul doar ca paravan de imagine, deoarece nu pot înţelege dubla lor revendicare, formată din doi termeni care par opuși, contradictorii: autonomie și integrare.

România - un loc neprietenos

În general, în ultimii ani, în cultura millennials din România și-a făcut loc sintagma dintr-un cântec devenit un fel de imn: „Nu m-am născut în locul potrivit”. Într-un Barometru al încrederii,⁹ realizat de IRES în februarie 2017, întrebaţi care variantă privind încrederea pe care o au în România li se potrivește cel mai bine, millennials spun în proporţie de doar 43% că au avut încredere în România și o mai au încă, în vreme ce vârstnicii nu și-au pierdut încrederea în ţară în proporţie de 73% (49% la nivelul întregului eșantion). Alţi 31% dintre tineri spun că au avut încredere în România, dar i-a dezamăgit, și la fel spun și 21% dintre vârstnici și 31% din totalul eșantionului, iar 11% dintre tineri spun că nu au avut încredere în România niciodată (proporţia vârstnicilor care spun asta fiind aproape inexistentă, sub 1%, iar la nivelul întregului eșantion fiind de 7%). În fine, 14% dintre tineri spun că încep să aibă încredere în ţara lor, deși nu au avut până acum și la fel spun 6% dintre vârstnici și 11% din totalul intervievaţilor.

Mai mult de jumătate dintre tineri cred că România nu poate asigura viitorul copiilor lor (51%), în timp ce vârstnicii sunt cei mai optimiști din acest punct de vedere – 54% fiind în dezacord cu această idee, iar persoanele de vârstă medie (36-50) sunt cele mai pesimiste (63% cred că România nu poate asigura viitorul copiilor lor).

Percepţia inegalităţii este destul de prezentă la toate vârstele şi generaţiile, iar la millennials este cea mai negativă, doar 38% dintre ei cred că în România se poate vorbi de egalitate de șanse, comparativ cu 50% dintre vârstnici care spun același lucru; doar 23% dintre aceștia spun, de asemenea, că există, în România, un om în care să aibă foarte mare încredere, comparativ cu 38% dintre vârstnici. Cu toate acestea, un lucru pozitiv, millennials sunt de acord în proporţie mai redusă decât celelalte categorii de vârstă cu afirmaţia „Toţi cei bogaţi s-au îmbogăţit în mod necinstit” – 58% - comparativ cu 81% dintre vârstnici care spun asta și 69% din totalul eșantionului.

În timp ce mai mult de jumătate dintre tineri spun că au multă sau foarte multă încredere în Uniunea Europeană – 52%, proporţia vârstnicilor care spun același lucru este de puţin peste o treime – 36%.

Mai mult de jumătate dintre participanţii la sondaj cu vârste cuprinse între 18 și 35 de ani, 53%, spun că s-au gândit cel puţin o dată să protesteze faţă de statul român, în timp ce doar 26% dintre vârstnici s-au gândit la acest lucru pe parcursul vieţii lor.

Dintre tinerii intervievaţi, doar 5% spun că au multă sau foarte multă încredere în politicieni, comparativ cu 19% dintre vârstnici care spun același lucru. În parlamentari au încredere 3% dintre aceștia (vs. 24%), în miniștri 9% (vs. 35%), în primari 33% (vs. 47%).

Singura instituţie în cazul căreia nivelul de încredere al tinerilor îl depășește pe cel al vârstnicilor este Administraţia Prezidenţială – creditată cu încredere multă sau foarte multă de 32% dintre tineri, comparativ cu 25% dintre vârstnici.

Interes și importanţa percepută a votului

Într-o anchetă IRES¹⁰, realizată cu trei luni înainte de alegerile europarlamentare din 2019, tinerii tind să considere că a vota este important în proporţie mai redusă decât vârstnicii, respectiv decât populaţia generală; pe o scală de la 1 la 5, unde 1 însemna „deloc important”, iar 5 „foarte important”, tinerii aleg valoarea maximă pentru importanţa votului în proporţie de 57%, în timp ce vârstnicii o aleg în proporţie de 71% (64% totalul eșantionului). Doar 17% dintre millennials spun că există o doctrină politică cu care să se identifice, proporţia vârstnicilor care spun acest lucru fiind de 48% (28% din totalul eșantionului). În timp ce jumătate dintre vârstnici (50%) consideră că doctrina partidelor este foarte importantă pentru decizia oamenilor privind votul, proporţia tinerilor care cred același lucru este de aproximativ două ori mai scăzută – 27%.

În timp ce peste trei sferturi dintre tineri (76%) spun că ar fi dispuși să voteze un partid cu o doctrină diferită de cea faţă de care se simt apropiaţi, dacă l-ar considera mai puţin corupt decât alternativele, proporţia vârstnicilor care spun același lucru este de doar 61%.

Atunci când votează pentru un partid, cel mai important criteriu ales de majoritatea respondenţilor din cadrul tuturor categoriilor de vârstă este programul propus, însă acest criteriu este ales de o proporţie mai redusă a tinerilor (43%) comparativ cu a vârstnicilor (56%), întrucât pentru tineri sunt importanţi liderii partidului în proporţie semnificativ mai mare (33% vs. 16%).

Millennials reprezintă categoria de vârstă în rândul căreia se remarcă cel mai scăzut nivel al acordului cu afirmaţia „Statul ar trebui să fie limitat la cât mai puţine atribuţii” – 43% sunt de acord, comparativ cu 56% dintre vârstnici care își exprimă acordul cu această afirmaţie. Apare aici un paradox: dincolo de căutarea autonomiei, tinerii români simt încă nevoia unei protecţii din partea statului, respingând teoria neoliberalistă a sta2tului minimal.

Dezinteres și neinformare.
Ce știu millennials despre politicieni şi partide?

Un alt paradox este legat de faptul că dimensiunea cognitivă a culturii politice, adică nivelul măsurat de informare, arată că, dincolo de expunerea superioară la surse de informare, millennials este cea mai informată generaţie în raport cu celelalte categorii de vârstă.

Proporţiile tinerilor care declară că știu cine sunt președinţii principalelor partide politice din România sunt, constant, cele mai scăzute din rândul tuturor categoriilor de vârstă; astfel, 68% spun că știu cine este președintele PSD (vs. 93% vârstnici și 83% total eșantion), 27% știu cine este președintele PNL (vs. 79% dintre vârstnici, 51% din total eșantion), 29% știu cine este președintele ALDE (vs. 80% vârstnici, 53% total eșantion), 23% cine este președintele UDMR (vs. 67% vârstnici și 41% per total), doar 15% știu cine este președintele USR (vs. 44% dintre vârstnici și 28% din total), o proporţie similară știind cine este președintele PLUS - 14% (vs. 46% vârstnici și 27% din total), 18% cunosc cine este președintele PMP (comparativ cu 56% vârstnici și 33% total), iar 16% cunosc numele președintelui Pro România (vs. 63% dintre vârstnici și 35% din total). Dar una dintre descoperirile cele mai surprinzătoare ale acestei anchete sociologice a fost aceea că aproape o treime dintre millennials, 29% dintre intervievaţii între 18 și 35 de ani, recunoştea că nu știe cine este președintele niciunui partid politic, în timp ce proporţia celor ce spun același lucru este de 5% în rândul vârstnicilor și de 15% la nivelul populaţiei generale.

Într-o anchetă realizată de IRES cu o lună înaintea scrutinului din 26 mai 2019¹¹, puţin peste un sfert dintre tinerii intervievaţi (29%) spune că știu cine este președintele Senatului, în timp ce proporţia celor care spun că ar cunoaște numele acestuia în rândul vârstnicilor este de trei sferturi (75%), iar la nivelul întregului eșantion aceasta este de peste jumătate (54%). Dintre cei care declară că ar deţine această informaţie, doar 51% dintre tineri îl identifică pe Călin Popescu-Tăriceanu, spre deosebire de 88% dintre vârstnici și 77% din totalul eșantionului.

Doar 15% dintre tinerii cu vârste cuprinse între 18 și 35 de ani spun că știu cine este președintele Camerei Deputaţilor, la fel spunând 57% dintre cei de peste 65 de ani și 37% din totalul eșantionului. Dintre acei 15%, 73% îl identifică corect pe Liviu Dragnea, în timp ce vârstnicii identifică numele corect în proporţie de 89%.

Numele președintelui Curţii Constituţionale este cunoscut de 5% dintre tineri, de 25% dintre vârstnici și de 14% din totalul intervievaţilor.

O nouă cultură, valori politice diferite

În studiul IRES realizat cu o lună înainte de alegerile europarlamentare din 2019, analiza unor parametri de percepţie a cadrului democratic și a funcţionării democraţiei, tinerii arată mai degrabă pesimism și neîncredere faţă de aceste probleme. Millennials sunt pesimiști faţă de ideea că societatea românească este capabilă să susţină o democraţie, în proporţia cea mai ridicată – 39% spun acest lucru, comparativ cu 25% dintre vârstnici și 30% din totalul intervievaţilor.

Trei sferturi dintre ei (75%) spun că și-ar dori un șef de stat care să treacă peste Parlament în deciziile pe care le ia, comparativ cu jumătate dintre vârstnici (51%) care spun același lucru. La nivelul întregului eșantion, 61% dintre respondenţi spun asta.

Intervievaţii între 18 și 35 de ani susţin în cea mai ridicată proporţie ideea cum că un guvern de tehnocraţi ar fi bun pentru România – 53% spun că ar fi bun, comparativ cu 35% dintre vârstnici care cred asta și 45% din populaţia generală. În proporţie foarte ridicată – 77% - tinerii consideră că democraţia este eficientă în menţinerea ordinii publice; proporţia celor care cred asta scade la 51% când vine vorba de intervievaţii de peste 65 de ani, în timp ce la nivelul întregului eșantion este de 65%.

Mai puţin de un sfert dintre tineri (23%) cred că biserica ar trebui să aibă influenţă în deciziile statului, în timp ce proporţia vârstnicilor care spun același lucru este de peste jumătate (54%), în timp ce aproximativ o treime (31%) din totalul intervievaţilor susţine influenţa bisericii asupra statului.

Aproximativ 8 din 10 tineri își manifestă disponibilitatea de a vota un candidat independent la alegerile prezidenţiale din acest an (sigur sau probabil da), în timp ce doar 6 din 10 vârstnici spun același lucru, proporţia la nivelul întregului eșantion fiind de 7 din 10 intervievaţi.

Această percepţie asupra cadrului general de funcţionare a sistemului democratic din România arată marele gap generaţional: între millennials și celelalte generaţii există o diferenţă destul de mare de viziune. Unele atitudini cu aspect nedemocratic nu sunt decât o formă de protest faţă de actuala stare de lucruri.

Ce s-a întâmplat la ultimele alegeri?

Într-un studiu sociologic realizat de IRES în ziua votului din 26 mai 2019,¹² millennials confirmă unele dintre caracteristicile menţionate până acum. Nivelul de interes declarat al tinerilor pentru politică (44% apreciază că sunt foarte sau destul de interesaţi) nu este diferit semnificativ de cel al altor categorii de vârstă, la fel nici interesul declarat pentru alegerile europarlamentare din ziua realizării sondajului (79%). În schimb, este semnificativ mai crescut interesul pentru referendumul pe tema justiţiei organizat în aceeași zi, în legătură cu care se declară foarte sau destul de interesaţi 79% dintre millennials, comparativ cu 47% dintre vârstnici și 67% din rândul tuturor participanţilor la sondaj. Referendumul ca formă neconvenţională de participare este mult mai atractiv pentru că este învestit și cu o aură morală (lupta împotriva corupţiei) și este, cel puţin în teorie, destinat să rezolve o problemă reală. Ca o consecinţă a iniţierii referendumului, comparativ cu media eșantionului (46%) și mai ales cu vârstnicii de peste 65 de ani (34%), millennials au un nivel mai ridicat de încredere în Klaus Iohannis, mai mult de jumătate dintre aceștia (54%) spunând că au multă sau foarte multă încredere în această personalitate politică. Asociat cu această cauză, Dacian Cioloș este o altă personalitate care se bucură de un nivel al încrederii semnificativ mai ridicat în rândul tinerilor, 41% dintre aceștia având multă sau foarte multă încredere în acesta, comparativ cu 16% dintre vârstnici și 30% dintre respondenţi la nivelul întregului eșantion. Chiar dacă era în opoziţie cu puterea, Victor Ponta, altădată autodeclarat ca reprezentantul tinerilor din politică, inspiră încredere în proporţie scăzută tinerilor – 15%, comparativ cu 28% dintre vârstnici și 20% dintre toţi intervievaţii.

Doar 4% dintre millennials spun că au multă sau foarte multă încredere în Liviu Dragnea, comparativ cu 36% dintre vârstnici care spun același lucru. Proporţia celor care au încredere în Liviu Dragnea la nivelul întregului eșantion este de 15%.

În aceste momente de vârf al emoţiei politice, cât privește participarea efectivă sau intenţia de participare la vot declarată nu există diferenţe semnificative între categoriile de vârstă.

Din rândul tinerilor care au participat la vot sau intenţionau să o facă în data de 26 mai 2019, Alianţa 2020 USR-PLUS a întrunit 44% din voturi, această formaţiune fiind urmată de PNL, cu 31% din voturi, apoi urmând PSD cu 9% din voturile tinerilor. În rândul vârstnicilor, cea mai mare proporţie, similară cu cea a votanţilor Alianţei din rândul tinerilor – 44% înclinau spre PSD, 23% spre PNL, iar doar 6% spre Alianţa 2020.

Nu se observă diferenţe semnificative în ceea ce privește momentele luării deciziei de a participa la vot la alegerile europarlamentare sau la referendum între diferitele categorii de vârstă.

Dintre tinerii care spuneau în ziua votului că nu vor participa la scrutin, cei mai mulţi invocă motivul lipsei de încredere în partide și candidaţi – 37% (menţionat de vârstnici în proporţie de 13% și de întregul eșantion de 29%), acest motiv fiind urmat de lipsa timpului – 27% (menţionat de vârstnici în proporţie subunitară și de eșantionul total de 9%).

Un sfert dintre tinerii intervievaţi declară că pe parcursul campaniei au fost îndemnaţi de către cineva să participe la vot, comparativ cu 8% dintre vârstnici și 14% din total.

Noi valori și repere politice bruiate

Lipovetski, R.D Putnam și alţi sociologi¹³ consideră că, odată cu millennials, avem o generaţie al lui „EU”, hiperindividualistă, căutătoare de confort personal, materialistă și indiferentă la cauze generale, mai ales că acestea se leagă de o scădere a participării generale, observată mai întâi în SUA, apoi și în democraţiile occidentale. Dar, dincolo de ceea ce putem măsura prin studii, putem vorbi și despre un bruiaj al reperelor politice tradiţionale. Dispariţia regulilor și cutumelor credibile pentru tineri se traduce mai departe și prin lipsa unor repere de identificare.

Într-un studiu recent al IRES¹⁴ despre mitologiile românilor, 81,1% din eșantionul de millennials consideră că nu există nicio persoană sau personalitate din România cu care și-ar dori să semene, 51,1% pot menţiona personalităţi din străinătate cu care le-ar place să semene, doar 44,4% au un personaj din istoria României care i-ar putea inspira și doar 20,5% arată atașament faţă de un politician de după 1989 pe care-l respectă, faţă de 27,3% pentru media populaţiei. Revolta este astfel destul de confuză, iar remediul este o gestiune optimistă a incertitudinii.

Protestez, deci exist ca subiect politic

Am arătat într-un alt text dedicat protestelor din ultimii ani că mişcările de protest pot fi interpretate și din perspectiva lui Pierre Bourdieu ca rituri de instituire, ritualuri care au efect de separare, de marcare a diferenţei, între cei care participă şi cei care nu participă. Prin aceste rituri, oamenii vizează o eficacitate simbolică, acţionează asupra reprezentării, câştigă o învestitură făcută să transforme şi imaginea de sine, dar şi imaginea în faţa celorlalţi. Cei care participă poartă pancarte în care polemizează cu ceilalţi, în locul cărora se sacrifică. Fiind vorba şi de o polemică politică, aceste rituri caută să fixeze limite ale modernităţii şi progresului de mentalitate. Bourdieu consideră aceste acte ca făcând parte dintr-o adevărată „magie socială”, prin care se garantează legitimitatea acestor ritualuri şi credibilitatea lor. Întrebându-se asupra semnificaţiei ultime pentru aceste rituri de instituire, elemente de magie socială, el răspunde că pe unii oameni „caută să-i scape de insignifianţă, pe alţii să-i împingă înspre nimicnicie”. În toată această perioadă, millennials au căutat să facă uneori și o polemică intergeneraţională, absolutizând diferenţele, reale de altfel, faţă de vârstnici.¹⁵

La o întrebare directă dintr-un sondaj IRES - „Credeţi că oamenii care au ieşit la protestele recente sunt diferiţi de cei care au stat în casă?” - 45% cred că sunt diferiţi şi 48% că nu sunt diferiţi cu nimic. Portretul diferit creionat are ca elemente ale nucleului reprezentării următoarele: Sunt curajoşi, hotărâţi, ştiu ce vor (14%); Vor o schimbare, vor binele societăţii (11%); Sunt mai activi, implicaţi, au luat atitudine (10%).

Dar urmează şi o serie de trăsături negative:
Sunt dezorientaţi, neinformaţi, nehotărâţi (4%); Nu au votat (4%); Au fost plătiţi (3%); Sunt impulsivi, nebuni, violenţi, spontani (2%); Au timp, nu au loc de muncă, nu sunt ocupaţi (2%). Aceste discursuri de diferenţiere au fost duse chiar mai departe, spre absolutizarea chiar a diferenţei între generaţii.

Această formă de participare neconvenţională a tinerilor în viaţa publică arată nevoia de politică sub forma experienţei personale, ca reconstrucţie identitară. Protestez, deci exist, mă diferenţiez prin aceasta de masa votanţilor care nu înţeleg viitorul și care au o supunere oarbă faţă de regulile sistemului. Poate este și o formă de narcisism colectiv; de pe urma acestor proteste, zeci de mii de selfie circulă pe reţelele de socializare. Dar este destul de clar că este o formă de participare politică în care millennials își revendică dreptul la iniţiativă și creativitate, dar, mai ales, caută o modalitate de a fi vizibili, de a deveni actori ai politicului, dar fără angajamente pe termen lung și fără contract. Această politică cool nu știm în ce formă va evolua, cum va influenţa sistemul politic, deoarece toate mișcările de proteste și de contestare sunt alergice la instituţionalizarea și venerarea liderilor.

Referinţe BIBLIOGRAFICE

1.  Mannheim, Karl, Le problème des générations, Armand Colin, «Hors Collection», 2011, Pp. 168, 2e édition

2.  Cautrés, Bruno, Muxel, Anne (dir.), The New Voter. France and Beyond, Palgrave Macmillan, 2011, New York

3.  Bauman, Zygmunt, Liquid Times: Living in an Age of Uncertainty, Cambridge: Polity Press, 2007, Pp. 115

4.  Dâncu, Vasile Sebastian, Politically incorrect. Scenarii pentru o Românie posibilă - editia a III-a, Şcoala Ardeleană, 2018

5.  Katz, Richard S., Mair, Peter, Changing Models of Party Organization and Party Democracy: the emergence of the cartel party, Party Politics, Vol. 1, No. 1, p 5-31 (1995).

6.  Idem II

7.  IRES – Percepții publice privind protestele generate de măsuri legate de amnistie și grațiere. Sondaj telefonic, 25 ianuarie 2017, Eşantion total: 978, 281 tineri 18-35 ani. Marjă de eroare: ± 3,2 %

8.  Sloam, James, New Voice, Less Equal: The Civic and Political Engagement of Young People in the United States and Europe, Comparative Political Studies, septembrie 2012, http://cps.sagepub. com/content/early/2012/08/30/0010414012453441

9.  IRES – Barometrul încrederii – februarie 2017. Sondaj telefonic realizat în data de 20 februarie 2017 pe un eșantion total de 1.171 18+ din care 337 tineri. Marjă de eroare: ± 2,9 %

10.  IRES – Percepții publice privind politica și partidele politice, Sondaj telefonic realizat în data de 27 februarie 2019 pe un eşantion total de 1.858 indivizi 18+, din care 561 tineri între 18 și 35 de ani, Marjă de eroare: ± 2,3%

11.  IRES – Percepții privind teme de actualitate publică. 24-25 aprilie 2019. Eșantion total: 901 subiecți, 18 ani și peste din care 274 tineri între 18-35 ani. Eroare maximă tolerată de ± 3,3 %

12.  IRES – Alegeri europarlamentare 2019. Comportament electoral și opțiuni de vot. Sondaj telefonic. 26 mai 2019. Eșantion total: 6.210 subiecți, 18 ani și peste din care 1.657 tineri între 18-35 ani. Eroare maximă tolerată de ± 2,4 %

13.  Lipovetsky, Gilles, L’ère du vide: Essais sur l’individualisme contemporain, Paris, Éditions Gallimard, 1989 și Putnam, Robert D., Making Democracy Work: Civic Tradition în Modern Italy, Princeton University Press, 1993

14.  IRES – România magică. Mituri şi aspiraţii ale românilor. Studiu realizat în perioada 6-13 iulie 2018, pe un eşantion de 1.291 de persoane, reprezentativ pentru populaţia adultă din România. Eroarea maximă tolerată: ±2,7%

15.  Dâncu, Vasile Sebastian, Protestez, deci exist, Editorial Sinteza # 38, Martie-Aprilie 2017

UBERIZAREA. O luptă pentru putere și control în paradisul neoliberal

Tout est permis, mais rien n’est possible.” Michel Clouscard

Ultimii ani au adus o adevărată revoluţie economică, industrială spun alţii, chiar culturală, aș spune eu. Este vorba despre economia de platformă, ceea ce unii numesc economie colaborativă sau uberizare, în modul cel mai simplu. Noua realitate a trecerii la societatea digitală aduce o bulversare în multe domenii, în stilul nostru de viaţă, în economia serviciilor către populaţie, în domeniul legislaţiei sau chiar al securităţii naţionale pentru unele domenii.

Consecinţele sunt destul de importante și nu pot fi neglijate, dar cel mai puternic este că această nouă formă de economie, dar și de reţea socială, afectează statul și politicile publice, dar și sistemul economic. Dincolo de diversitatea fenomenului, nu doar statele, dar și anumite comunităţi profesionale protestează sau încearcă interzicerea anumitor activităţi. Este adevărat că industriile noi, cum sunt cea digitală și marketingul de masă, s-au generalizat în ultimele două decenii, iar exodul unor activităţi în digital este susceptibil de a genera dispariţia masivă a unor categorii de locuri de muncă, iar statul, care nu a reușit decât puţine activităţi de e-guvernare, este provocat să răspundă la aceste situaţii.

În paradisul neoliberal al lumii de azi a apărut o problemă pentru stat, dar și pentru ordinea socială bazată pe filosofia pieţei.

Statul

Statul are cel puţin câteva provocări importante, una de prim rang fiind integrarea întregului fenomen digital în sistemul social și aceasta nu se poate face foarte simplu sau fără conflicte. O altă posibilitate ar fi aceea de a încerca o conversie a întregului aparat de stat, greoi și birocratizat, la noua revoluţie digitală. În fine, cu sau fără digital, dar mai ales cu, statul ar trebui să gândească o creștere majoră a calităţii serviciilor publice, ca viteză, adecvare și alte multe caracteristici unde este tot mai depășit în comparaţie cu domeniile atinse de apariţia tehnologiei. Este nevoie ca statul să se reorienteze rapid, deoarece toate cercetările arată că sistemul public a pierdut mult din încredere și chiar din percepţia că tot ceea ce face mașina de politici și servicii publice mai are o vocaţie publică. Dacă salvarea și pompierii sunt percepuţi ca fiind eroi ai sacrificiului pentru ceilalţi, mai există mii de funcţionari competenţi și dedicaţi în administraţia locală, dar sistemul este pilotat și gândit prin formule centralizate și centralizatoare, din capitale, de unde deciziile sunt inadecvate realităţii în tot mai multe cazuri. Nici evaluarea calităţii serviciului public nu se poate face eficient, deoarece grilele includ indicatori abstracţi sau care nu aduc împreună elementele de cost cu satisfacţia oamenilor. Pentru schimbarea din temelii a calităţii serviciului public, în lumina noilor provocări și concurenţe, statul ar trebui să promoveze o organizare mult mai flexibilă, mai centrată pe sarcină și mai puţin obsedată de respectarea rolurilor, cu mai multă autonomie pentru funcţionarul public și mai puţină linie ierarhică.

Un stat hipercentralizat, cum este și statul român, ar trebui să facă trecerea spre un fel de stat-platformă, pentru a putea să concureze sau să integreze noile forme de digitalizare din celelalte domenii ale socialului. Pericolul invocat însă de birocraţi este că statul își poate pierde suveranitatea, organizarea piramidală fiind un fel de garanţie a controlului ierarhic, altfel spus: cum am putea face ca reţeaua să nu deranjeze piramida.

În Europa, această abordare curajoasă este aplicată doar de un singur stat, Estonia, care a avansat decisiv pe această cale.

Economia

În economie, noua realitate plasează ceea ce se numește economia colaborativă într-o dinamică relevantă și îngrijorătoare pentru multe ramuri care nu se bazează pe digital sau care practică intermedierea masivă. Chiar dacă principiul nu este nou, economia colaborativă face o translaţie de la economia bazată pe proprietate, la economia care, spune ea, partajează activele, unde consumatorii pot fi și coproducători, într-o economie care valorizează cererea onorată în timp record prin intermediul unei comunicări pe platforme digitale.

Unii spun că este economie fără întreprindere, dar aserţiunea este în mare fără acoperire, platformele fiind totuși un hibrid între firme tradiţionale și piaţă. Cert este că noua economie reduce costurile de tranzacţie, crește și accelerează fluiditatea schimbului și se poate baza chiar pe finanţare participativă, dacă vorbim de uberizarea serviciilor financiare.

Chiar dacă statele se plâng că nu pot controla așa cum și-ar dori, economia de platformă produce și o serie de efecte pozitive: mai multă inovaţie și eficacitate – deoarece consumatorul interacţionează continuu cu „producătorul”, poate exista chiar și un efect de incluziune printr-o generalizare mai rapidă a unor servicii, chiar un dinamism mai mare al unor pieţe. Cu privire la efectele sociale, dezbaterea intensă din ultimii ani demonstrează o anumită ambivalenţă a efectelor.

Între efectele pozitive posibile, cele mai multe studii pun accent pe: posibilitatea unor surplusuri la salariu, creșterea autonomiei în muncă, posibilitatea de a câștiga timp pentru familie și viaţă socială, flexibilitatea, incluziunea unor persoane cu anumite dizabilităţi și altele. Dacă ne gândim la efectele negative, ne referim, în primul rând, la spectrul șomajului, izolare socială, la volatilitatea veniturilor, insecuritatea muncii, diminuarea rolului sindicatelor în posibilitatea negocierilor colective pentru diferite drepturi. În multe studii critice recente se menţionează printre efectele negative dezumanizarea muncii pe platforme sau faptul că uberizarea nu este economie colaborativă în totalitatea aspectelor ei, colaborarea apărând doar în anumite cazuri, mai rare, unde economia de platformă nu este orientată spre profit.

Dar uber-politica?

Politica este atinsă tot mai mult de această schimbare fundamentală, dar liderii cei mai importanţi din zilele noastre nu acceptă că acţiunea și organizarea lor nu sunt cele mai bune și cele mai actuale din lume. O nouă politică și-a făcut loc discret, dar cu efecte paralizante pentru sistemul tradiţional. Uberizarea politicii caută să aducă un nou raport între guvernanţi și guvernaţi, deocamdată cel puţin în discurs.

Nu putem analiza în acest moment cât anume este manipulare, demagogie sau populism, dar în scurt timp se va vedea. Oamenii sunt încă șocaţi de alegerea lui Trump sau Macron sau de recentele victorii în cele mai înalte funcţii din stat ale activistei din Slovacia sau ale actorului din Ucraina. Greu de înţeles pentru cei care nu pot accepta că politica privită ca relaţie de reprezentare este falimentară.

Dar este o realitate, se trece destul de brusc, fără multe avertismente de la reprezentativitate la participare. Cel puţin în discursul noilor politicieni și în cererile, stimulate, probabil, ale electoratului apare tot mai mult ideea de participare a cetăţenilor la guvernare, de guvernări mai flexibile, cu mai multă participare la decizii și informare constantă, de mai multă transparenţă, de evaluare a politicilor publice înainte de a fi promulgate definitiv sau de alocare a sumelor din bugetele locale, în urma consultărilor publice sau prin concursuri de proiecte ale asociaţiilor civice.

Partidele care vor rămâne închise în sedii vor avea de suferit mult în viitor. Încă partidele politice abuzează de poziţia lor de monopol, mai ales cele parlamentare. Pun praguri înalte de intrare în parlamente pentru partidele noi, în timp ce partidele vechi se finanţează din bugetul statului și creează astfel inegalitate de șanse, iar proprietatea asupra sediilor este transmisă la centru pentru a preveni orice dizidenţe sau devianţe din partea unor echipe locale. Principiul cine are ștampila și sediul este stăpânul a devenit un argument care nu va mai avea în viitor nicio relevanţă.

Ceea ce face USR în România este începutul unei ere, chiar dacă nu cel mai tipic semn al unei noi ere, dar lipsa de respect pentru regulile și cutumele parlamentare sau chiar violenţa de limbaj și acţiunea majoritară pe reţele sociale sunt semne ale unui început. Încă partidele din mainstreamul politic nu au înţeles că nu vor supravieţui acestui tsunami digital doar prin comunicarea pe blog și mici cosmetizări de imagine sau prin plata unor armate de postaci care să se războiască cu cei ai altor partide.

Când Liviu Dragnea a spus: „NIMIC ești tu” unui cetăţean care îl apostrofase într-un mediu consensual, de partid, nu și-a dat seama că își va putea periclita viitoare discursuri sau băi de mulţime. În acel moment nu și-a dat seama de noua regulă a participării: Indiferent în ce loc ar fi, chiar și la un miting al PSD, cei fără de putere au dreptul la cuvânt, fie că acesta este o replică decentă, fie că este o mare vulgaritate, așa cum a fost mesajul unui șofer român din Suedia, replică ce a devenit virală și care i-a făcut și pe cei mai importanţi oameni din stat să o adopte ca semn al unei poziţii politice, chiar dacă nu era nici mesaj politic și nici opoziţie nu era, era doar o vulgaritate de galerie de la fotbal.

Macron, președintele Franţei, a câștigat alegerile fără sedii de partide și mii de militanţi, doar cu un pic de talent personal, cu un mesaj puternic contra curentului și cu o mică echipă motivată în spate, un fel de mic trib, coeziv și determinat.

În România, campania USR „Fără penali în funcţii publice” a fost un mesaj cu puternic caracter anticonstituţional, deoarece oricine are dreptul la prezumpţia de nevinovăţie, iar termenul de penal nu îi includea doar pe cei condamnaţi definitiv, ci și pe cei acuzaţi și cercetaţi pentru pretinse fapte penale. Dar, dincolo de aceasta, mesajul USR a fost bine asimilat de corpusul social și s-a constituit în platforma de lansare prin care acest partid nou a reușit să intre în cercul restrâns al partidelor parlamentare, dar și cu șanse bune de viitor în a câștiga alegătorii din marile orașe ale României.

Acum, când alegerile din partide ucid democraţia internă și posibila lor înnoire, iar luptele interne ucid chiar și liderii răniţi de alegeri, coproducerea programului politic și a celui de guvernare este o reţetă tot mai sigură, chiar dacă analiștii pot arăta că este vorba doar de un ornament, o simulare a participării publicului. Așa cum este, oamenii au sentimentul că participă, că sunt integraţi procesului și, mai ales, băgaţi în seamă.

Chiar și PSD

Ciudat este că și campania cea mai de succes a PSD, cea pentru alegerile parlamentare din 2016, a uzat de un mecanism din această nouă tendinţă a uberizării, a eliminării prea multor intermediari și nu s-a bazat pe faptul că partidul îi reprezintă, ci pe faptul că liderul a comunicat direct cu ei, le-a transmis cifre, tendinţe, dinamici, soluţii. Singur cu tabla lui, în studiourile de televiziune, Dragnea scria cu mâna lui măsuri și cifre, telespectatorii stăteau ca elevii în bancă și ascultau atenţi. Când emisiunea se termina, ei aveau sentimentul că sunt niște iniţiaţi, că participaseră alături de liderul PSD la un moment de facere a unui program de guvernare, că știau mai mult decât alţii, că puteau să spună mai departe ce au aflat. A fost o formulă comunicaţională austeră, dar care a adus o mare surpriză electorală: aproape 50% dintre voturi. După alegeri însă, Liviu Dragnea și PSD au părăsit această logică a aducerii publicului în „camera deciziei” și au pierdut legătura emoţională cu electoratul.

O criză a reprezentării

Această tendinţă a uberizării este accentuată și de o criză a reprezentării care durează de decenii în Europa, iar la noi este legată de o mare dezamăgire după visurile de la căderea comunismului. Oamenii nu mai au încredere în politicieni, nu se mai simt reprezentaţi, consideră că interesele de partid sunt mai puternice decât interesele și valorile comune. În plus, campaniile electorale sunt animate de critici nihiliste, considerate ca fiind fără finalitate constructivă, „clasa politică” fiind evaluată cu doar 7% încredere, ceea ce, la nivel naţional, este o adevărată contraperformanţă. În concertul general al acuzelor reciproce de corupţie, electoratul consemnează rezultatul acestor certuri considerate inutile: lipsa de autostrăzi și de eficienţă economică li se datorează în totalitate.

Dacă ne uităm la substratul ideologic al noului val politic, dar și al internetului ca valoare progresistă, vedem că este vorba despre o ideologie neoliberală centrată pe apartenenţa individului la o comunitate-reţea, dar nu neapărat o comunitate naţională, acolo unde statul este actorul dominant. Nici ideologiile dreptei, nici cele ale stângii nu sunt adaptate acestui nou val. Stânga este doar o umbră a vechilor idealuri de solidaritate și echitate, iar dreapta este blocată în ideologia pieţei și rolului concurenţei în eliminarea unor monopoluri, chiar dacă monopolurile sunt tocmai un produs al evoluţiei pieţei libere. Ambele aripi ale mașinii politice sunt frânte de falimentul unei credinţe comune, credinţa în libertatea de exprimare și transparenţă, învinse și umilite de o realitate cu care noul val a reușit destul de bine să aibă rezultate: dezinformare, fake-news și o epocă post-adevăr.

Partidul-twitter este tot mai mult modelul de agregare, acolo unde fraza scurtă și pozele de pe Instagram furnizează un flux de emoţii și sentimente ce înlocuiesc proiectele politice de altădată. O politică minimalistă vine peste noi și încă nu am înţeles destul de bine tendinţa, cred unii că este doar un accident din ţări străine.

Uberizarea este un proces facil

Uberizarea însă este aproape pentru că este facilă, nu are programe politice și echipe grele de experţi sau academicieni, se reduce de cele mai multe ori la emoţie. Când o tânără de la PLUS a vorbit despre nevoia de comuniune, de viaţă în comun, după modelul unei trib postmodern care trăiește paradisiac o emoţie a solidarităţii, mulţi au râs sau au strâmbat din nas, dar nu au înţeles că aceasta este una dintre imaginile posibile ale viitorului politicii.

Sigur, ceea ce nu știu noii uber-politicieni este că aceasta este calea spre a cuceri puterea, însă puterea nu se poate menţine mult timp fără proiecte și valori, deoarece efectul emoţiilor trece foarte repede. Deceniile de dezamăgire faţă de elita politică se revigorează de fiecare dată când cel de la putere nu poate satisface proiectele mari lăsate în uitare, iar acest lucru nu se poate face prin emoţie. Emoţia te aduce la putere, dar depresia emoţională postalegeri te poate arunca mult mai repede decât te aștepţi din șaua armăsarului puterii.

Este adevărat că se naște un nou ecosistem social, unde platformele digitale pot aduce mai multă încredere socială, cu influenţă și asupra politicii. Politica-reţea găzduită de platforme a câștigat datorită neîncrederii oamenilor în modul tradiţional de reprezentare pe care o realizează partidele politice și oamenii giraţi de ele, precum și pentru că s-a întâlnit cu aspiraţia spre colaborare și participare a oamenilor la proiectele de care depinde viaţa lor economică și socială.

O iluzie fondatoare

Totul se bazează pe fundamentul unei iluzii, cea conform căreia reţelele sunt neutre, mai ales cele internaţionale, iar ei, indivizii, vor câștiga mai multă autonomie. În fapt, însă, poate fi vorba despre o nouă servitute, voluntară, cum spunea un clasic al Renașterii, poate însă mult mai periculoasă.

O altă componentă a iluziei este aceea că statul pierde din putere, deci individul ar părea logic că are de câștigat. Nu este sigur însă, deoarece aceste platforme globale nu au ca scop emanciparea, ci profitul sau chiar dominarea, dacă ne gândim că majoritatea vin din ţări care sunt și în poziţia de jandarmi universali. La prima vedere, așa cum se discută tot mai mult la Bruxelles, statele pierd importanta funcţie de certificare a calităţii sau adecvării unor servicii la standarde de calitate, iar schimbul este liber.

Nu este chiar așa, iar ultimele scandaluri masive (Cambridge Analytica este doar un exemplu) arată că liberalizarea absolută a schimburilor poate produce multe efecte perverse.

Ce poate face statul aici? Înţelept ar fi să facă platforme publice pentru a le compensa pe cele private sau a încerca să echilibreze unele deviaţii aduse de uberizare.

În tot mai multe situaţii se poate demonstra că tema participării publice este mai mult demagogie, este mai degrabă o simulare a unui consens artificial. Putem observa că democraţia se bazează tocmai pe dissensus și confruntare, pe conflictul dintre viziuni și programe, pentru nașterea și acceptarea diversităţii în soluţiile politice și sociale. O societate a participării și a consensului ar putea oare inhiba competiţia și ar ucide participarea politică, reprezentarea minorităţilor și nașterea unor noi tendinţe? Nu cumva imaginea idilică a participării ar crea majorităţi fără opozanţi? Ar putea participarea politică să anuleze sute de ani de lupte din spaţiul public? Participarea este o formă de pacificare, care va neutraliza spiritul critic și energia opoziţiei la soluţiile oligarhice, dar negociate social prin diferite mecanisme, mai mult sau mai puţin transparente, de armonizare a intereselor marilor grupuri și agregări sociale?

Sunt întrebări legitime şi îngrijorări serioase.

Misionarism și supraveghere

Prin ideologia subiacentă a reţelelor ajungem oare la „realizarea” unor cunoscute distopii pe care le datorăm lui George Orwell sau Aldous Huxley?

Este posibilă supravegherea aproape totală a individului și a maselor, programând comportamente și reacţii, modificând fluxuri de informaţii sau producând fluxuri de emoţie publică la care nu au cum să reziste cei conectaţi la platformele tot mai invadatoare.

Cu adevărat, politica și economia de platformă pot sta la baza unui nou mesianism, bazat pe logica simplificatoare a mașinilor, pe construcţia unei societăţi guvernate raţional prin asocierea cu gândirea de tip mașină. Altfel spus, administrarea lucrurilor poate fi extinsă la guvernarea oamenilor. Statele par tot mai neputincioase în faţa multinaţionalelor care propovăduiesc aceste mecanisme, iar indivizii renunţă la orice, inclusiv la liber arbitru, în faţa acestor tehnologii care îi fascinează și care îi conectează chiar biologic, unii vorbind despre această tendinţă ca fiind un neurocapitalism.

Indivizii cred că vor putea lupta la nivel individual împotriva manipulării și supunerii lor la o logică a sistemului, dar asta va fi doar o iluzie. În istorie, doar lupta colectivă a putut face marile schimbări. Rezistenţa în reţea este doar iluzie, reţelele sunt controlate și controlabile din nodurile de reţea, blocarea pe Facebook pentru delicte minore de derapaje polemice este o dovadă blândă, dar elocventă.

E adevărat că nu este ușor să scăpăm de fascinaţia miturilor internetului care spun, în sinteză, că oferă libertate, gratuitate și emancipare. Este la fel de adevărat că internetul și tehnologia elimină o parte dintre rateurile economiei de piaţă sau dintre derapajele statelor în furnizarea serviciilor de interes public, dar promit mai mult altruism și solidaritate, promisiune politică pe care se bazează și uber-politica. Nici promisiunea de întărire a legăturilor sociale nu se susţine în totalitate, deoarece se poate demonstra ușor că este vorba doar de o multiplicare fără precedent a legăturilor slabe.

Și totuși, cum să ne raportăm la uberizare?

Nicidecum prin respingerea sau interzicerea unor procese sau activităţi, pentru că trebuie să apreciem că acest nou val bulversează contextul şi creează premise pentru o schimbare strategică. Uberizarea este o reacţie la imobilismul statelor și la monopolurile indecente ale pieţei care nu mai este un mecanism al concurenţei corecte și al liberului schimb. 

Dacă nu înţelegem procesul, va fi o schimbare ca proces disruptiv, cu consecinţele unei crize profunde asupra întregului mod de viaţă sau de management societal. Poate că respingerea structurilor verticale ar putea crea fundamentul unei restructurări pe orizontală a societăţii care să aducă o nouă energie de mobilizare și o creativitate vie, ambele necesare reconstrucţiei societăţilor aflate în multiple crize. Shakespeare spunea: „Ceea ce nu poate fi evitat trebuie îmbrăţișat”, iar acesta pare un îndemn valabil și pentru cei care sunt speriaţi de acest tsunami al digitalizării.

Deocamdată suntem undeva la mijlocul drumului, unde este valabilă fraza lui Michel Clouscard: „Totul este permis, dar nimic nu e posibil”.

Editorial.

Revista SINTEZA, nr.61, Bucuresti-Cluj Napoca, 2019

La capătul unui drum

Ne iluzionăm că sfârșitul anului e capătul unui drum și începutul altuia. O iluzie care ne ajută să suportăm mai ușor viața. Dacă este așa,  atunci haideți să ne bucurăm că se termină această cărare și, trecând printr-un luminiș de o noapte, o altă viață ar putea să ne deschidă o cale. Pot accepta această convenție căci anul negru prin care am trecut mi-a răpit oameni dragi, speranțe și vise, mi-a mutilat imaginea unor oameni apropiați, nu mulți, dar chiar și unul este o pierdere și m-a învățat câteva lucruri. Nu știu cât de folositoare, dar, în mod sigur, au fost trăite intens. Unele mi-au distrus iluzii încălzite din copilărie la piept, altele s-au împietrit în convingeri care sper că vor putea fi zid de cetate, pentru ființa mea măcar.

 Mi-am dat seama că sporește fanatismul și obscurantismul și că poporul acesta are parte de prea mulți falși profeți și șarlatani creatori de iluzii, de prea mulți golani care caută să golească, în fiecare moment, spațiul public, în beneficiul urmăririi unor meschine interese personale. Fanaticii caută să ne convingă că există doar adevărul lor, că trebuie să credem doar în ideile lor, că nu există altceva înafara prejudecăților lor.

Când rareori inteligența se întâlnește cu caracterul și moralitatea, va fi foarte greu să construim un dialog intelectual sincer în scop colectiv și fără singurul interes de a construi propriul piedestal. Citesc cu uimire, zilnic, textele unor intelectuali veritabili, pe care i-am îndrăgit decenii pentru ideile sclipitoare sau tenta de rezistență din dictatură, dar autotransformați în propagandiști fără cauză sau doar animați de proiectul  recuperării unor  sinecuri pierdute prin schimbarea majorităților prin alegeri trecute. Nu pot înțelege cu nici un chip de unde vine această schimbare.

Nu știu dacă mai folosesc cărțile sau ideile privind căutarea consensului sau a păcii, când parcă doar înregimentarea imbecilă te poate faci să crezi că ai un ecou sau că forța ideilor poate schimba lumea. Dacă le spui că nimic nu se construiește pe ură, toți o să te urască sau o să te considere trădător sau  dușmanul patriei pentru că iubirea de țară este doar monopolul perpetuu al unui singur grup. Ceea ce nu înțelege elita noastră este că dacă îsi asumă doar cauze partinice mici, chiar dacă le prezintă ca mari cauze naționale, va deveni tot mai insignifiantă, o elită fără putere, iar intelectualii veritabili vor fi înlocuiți cu analfabeți prompteriști care vor mima discursuri și idei la comanda unor  sufleuri din culise.

Am mai adunat argumente în acest an pentru o idee care mi-a încolțit mai demult: linia dintre Bine și Rău este trasă tot mai strâmb în societatea noastră. Uneori, despre cei pe care-i credeam a fi pe baricada Binelui, daca-i cunoști mai bine, îti dai seama că sunt niște nemernici desăvâșiți, iar cei pe care-i vedeai prin ochii strâmbi ai judecății publice ca inamici, se pot dovedi doar victime sau naivi fără grupuri de interese în spate. Când vezi atâția regi goi și eroi prefabricați mediatic sau când te emoționează gesturile proscrișilor, senzatia că lumea noastră este cu susul în jos îți chinuie fragilul sentiment de certitudine.

Dacă există un principiu al compensației, atunci cred că pierderea încrederii în instituții și ocupanții lor te împinge să cauți lumina speranței mai aproape de tine, cobori, înfrânt, privirea spre cercul cel mai apropiat. În acest an, în momentele cele mai grele, prietenii mi-au fost alături, am simtit astfel că lumea nu este rea doar pentru că unii se fugăresc să-și fure sceptrul puterii sau ștampila care deschide visteria. Am cunoscut mulți oameni noi, cărora nu le bănuiam profunzimea gândirii, patriotismul simplu sau trăsătura empatică. Am înțeles că lumea nu este dusă înainte de proiectele docte ale înțelepților sau stăpânilor lor, ci de iubire și cunoaștere. Cred că gestul simplu al fiecăruia dintre noi de a face ceva pentru o lume mai bună poate avea, în timp, rezonanță istorică.

Dacă deschidem ochii mai bine și ne uităm în jurul nostru vedem atâta suferință, boală, singurătate sau durere, încât nu mai are rost să căutam mari proiecte strategice sau politice pentru a schimba România. Putem aduce schimbarea în jurul nostru, prin gesturi simple, prin implicare civică, eliminând lehamitea  că nu găsim liderul magnific care să transforme viața noastră și a tuturor românilor.

 Dacă ne uităm bine în jur o să vedem mulți oameni care se sacrifică pentru alții, fără a crede că gestul lor este inutil. Unii o fac firesc, fără măcar să stie că sunt salvatori ai vieții, alții o fac cu program, dar în simplitate și anonimat.  E loc destul ca să participăm la aceste rețele sociale veritabile, putem aduce mica noastră picătură de energie la un fluviu  al Binelui care se poate naște fără stat sau decrete guvernamentale sau prezidențiale.

 Un lucru firesc l-am descoperit în acest an greu: sunt unii care caută salvarea individuală și binele individual, dar sunt mulți oameni care simt că binele social este o valoare chiar mai importantă, deoarece fericirea fiecăruia dintre noi este dependentă de multe condiții sociale.

Când nu ești toată ziua la televizor pentru a participa la zarva colectivă și la hărmălaia politică, ai șansa să descoperi că, în jurul tău, există viață adevărată, oameni reali, suferință, dar și fericire traită firesc, plină de emoție. Departe de luminile rampei și de gloria trecătoare a notorietății plătite cu viața, poti vedea că sunt zeci sau sute de oameni care vin de la zeci și sute de kilometri doar pentru ca să te îmbrățiseze și să-ți dăruiască câteva momente de tăcere solidară. Descoperi că o mare parte a celor din jurul tău oferă iubire fără  a cere nimic în schimb și că viața trece oricum, deci trebuie să o trăim în comunitate și comuniune, dincolo de ciclurile politice sau electorale.

Într-un an care mi-a cufundat sufletul în întuneric, lumina dinspre oameni m-a încălzit și mi-a dat forța de a continua și a iubi mai mult viața și semenii mei. Este o rațiune pentru a merge mai departe pentru toti, de a nu dezerta din tranșeele acestei vieți și de a privi viitorul cu speranță, de a naște și a crește copii. Da, avem sentimentul că suntem părăsiți de conducători sau de înțelepti, dar ne avem unii pe altii. Și suntem milioane… Lumina ce vine dinspre semenii egali ai noștri poate compensa orice gaură neagră din cerul fără de stele al lumii scenei puterii de unde așteptăm fericirea ce nu mai vine de vreo treizeci de ani de la ultima noastră încercare de a ne crede liberi.

Vă multumesc turor pentru lumina și caldura pe care le-ați cheltuit cu mine în acest an rău.

La mulți ani buni, împreună, unii pentru alții, alături de cei care au nevoie de noi!

CENTENARUL. A FOST SAU N-A FOST?

România există. Ce facem cu ea?

De mai bine de un an, în fiecare zi, cel puţin o personalitate din elita românească sau vreun demn reprezentant al vulgului s-a plâns că guvernul nu face nimic pentru Centenar, că nu suntem în stare să marcăm cum se cuvine cei 100 de ani de statalitate modernă. Cu toate acestea, sigla Centenarului a invadat toate spaţiile goale. S-a insinuat în antete de instituţii, pe afișe și bilete de spectacol, chiar pe ghete sport fabricate în China. În 2016, eu însumi, într-o calitate oficială la acea vreme, am solicitat ministerelor proiecte pentru anul centenar și doar la a treia strigare am primit niște liste cu proiecte care, în marea lor majoritate, nu aveau vreo legătură cu evenimentul sărbătorii nașterii statului român modern. O primărie, îmi amintesc, vroia să pună 100 de bănci într-un parc pe banii guvernului.

În anul care este pe cale să treacă, am văzut, până la saturaţie, festivaluri, concursuri, chermeze, marșuri, crosuri, expoziţii, retrospective, adecvate sau nu, zeci sau sute de monumente și statui. Și atunci de unde vine insatisfacţia? De ce ni se pare că nu am reușit să facem nimic, că autorităţile nu au făcut ce trebuie sau că guvernul nu a dat destul de mulţi bani? Fără a filosofa inutil pe această temă, am putea pune un diagnostic simplu: nu avem starea potrivită pentru a sărbători. Nu am scăpat încă de sentimentul de inferioritate, căutăm mereu dovezi exterioare sau interioare că noi, ca naţiune, existăm cu adevărat.

Dar România există, aici, cu bune și rele, cu olimpici la matematică și manele, cu marii scriitori înfiaţi de străinătate, cu savanţi și spărgători de bancomate din străinătate. O realitate atât de diferită și contrastantă, încât nu este ușor să o acoperi cu purpura sărbătorii.

Dacă oamenii nu ar avea mania festivismului, atunci existenţa noastră individuală și socială ar trece mult mai lin. Nu ar fi atâta emoţie și scandal, dar nici politicienii nu ar avea atâtea ocazii de a se da în stambă. Cu siguranţă, s-ar munci mai multe zile pe an, probabil că am căuta bucurii mai simple și alte forme în care să ne apropiem unii de alţii. Marile sărbători publice au fost gândite dintotdeauna pentru a fixa puncte de reper pentru comunităţi, pentru a-i aduce pe oameni împreună, pentru a crea identităţi politice și poate chiar un sens colectiv. În fond, prin aceste lucruri căutăm să atașăm vieţii noastre un imaginar simbolic, să dăm oamenilor instrumente care să le permită o proiecţie simbolică cu rol autovalorizant.

Dar marea problemă a sărbătorilor politice este că ele și dezbină, separă, pot strica mai mult, decât să repare și asta se întâmplă mai ales în două situaţii: când oamenii nu sunt pregătiţi spiritual, subiectiv, cultural, pentru a sărbători și, în al doilea rând, când regizorii marii sărbători nu înţeleg ei înșiși ce trebuie făcut și nu sprijină lucrurile pentru a da un sens sărbătorii. Știm din studiul psihologic al marilor sărbători creștine că sărbătoarea poate să rănească, poate avea un efect negativ pentru cei care se simt excluși și cele mai multe tentative de sinucidere au loc în jurul marilor sărbători, mai ales cele de final de an, când oamenii se adună să facă bilanţuri și planuri de viitor.

Poate că și noi ar fi trebuit să ne propunem ceva mai puţin în acest an al Centenarului, nu mari serbări galante pe care nu le putem duce cu sufletul nostru încărcat de reziduurile descoperirii unei lumi dure și necruţătoare a competiţiei și pieţei care invadează totul.

Ne puteam propune, de exemplu, să facem un bilanţ cât se poate de realist a ceea ce s-a întâmplat cu noi în acest secol. Un comitet de savanţi de la Academia Română, poate format nu doar din istorici, puteau să încerce să lumineze o parte dintre teritoriile de umbră ale trecutului, în așa fel încât să putem folosi această istorie de 100 de ani ca „magistra vitae”. Apoi, instituţiile cele mai importante ale naţiunii - Academia Română, marile universităţi care au creat cultura și spiritul naţional, să organizeze echipe de experţi care să facă analize critice ale traseului lor din această sută de ani, de la devierile fasciste din perioada interbelică la cele din perioada comunistă, aşa cum a făcut recent Academia Austriacă. 100 de ani nu este o perioadă prea lungă, dar la scara istoriei ar fi meritat un exerciţiu critic faţă de un traseu de ţară într-un secol zbuciumat în care toată lumea a greșit, în care derapajele au creat zeci de milioane de morţi și eclipse incredibile ale umanităţii. Centenarul nu este un an sau o zi, centenarul poate fi o perioadă dramatică, în care reușim printr-o minune dumnezeiască să ne maturizam dintr-o dată, înţelegând că nu suntem în stare să facem nimic prin lucrare comună. 

Dar nici asta nu este ceva nou în istorie. Ne vom trezi, după Centenar, ca după o noapte de beţie. Vom fi un pic năuci, vom încerca să ne aducem aminte ce s-a întâmplat, ne vom da cu apă rece pe faţă și vom pleca la muncă. Nu vom iubi România nici mai mult, nici mai puţin pentru că nu există reţete pentru a iubi ţara, nici măcar atunci când realizăm mari sărbători centenare. Nu ne vom iubi patria mai puţin, chiar dacă Centenarul a fost un fiasco, pentru că sentimentul iubirii nu este așa de uşor de comandat din exterior, oricât am crede că este posibil acest lucru. Nici ungurii, colegii noștri de istorie, nu o vor iubi mai mult dacă îi vom obliga să vină cu noi la depuneri de coroane sau la focuri de artificii, atâta timp cât ei au în cap o istorie în care ei ar fi fost „aici, pe veci stăpâni”, în condiţiile în care nici noi nu pierdem niciun moment pentru a le spune că „noi nu stăm în gazdă” (gazdă este cuvânt unguresc).

Pe de altă parte, oricât de deschiși am fi, patria văzută la modul posesiv, cum vedem că se întâmplă azi, nu poate fi a tuturor pentru că patria comună este, de fapt, compusă doar din ceea ce am construit împreună. Am fi putut să renunţăm la alte polemici și să inventariem care este partea de patrie pe care am construit-o împreună, cu sau fără voia noastră, dar aceasta este partea pe care ne-o putem revendica. Adică doar ceea ce am adus noi patriei fără să cerem nimic în schimb. Nu o să găsim prea multe? Nici nu trebuie, nu vă impacientaţi, nu vă rușinaţi pentru timpul trecut, se poate începe de azi, de mâine sau de luni, ca la curele de slăbire sau lăsatul de fumat.

Dar Centenarul putea fi măcar proiect, dacă nu putem face bilanţuri decât în cerc restrâns. E drept că, de câţiva ani, politicienii își propuseseră să facă asemenea proiecte, ce-i drept fiecare în bula lui politică. Nu era grozav, dar ne-am zis că nu e rău nici așa, oricum toţi ajung la conducere, indiferent cât de nătângi sau nedotaţi sunt. S-a început la Cotroceni un proiect de ţară despre care nu mai știm nimic, dar cred că războiul politic intern îl face imposibil și un proiect educaţional, oricât ar fi de bine gândit, nu are șanse până nu vom accepta cu toţii că educaţia noastră este la pământ și că olimpicii creaţi în laboratoare de profesori pasionaţi, veniţi din vechiul regim sunt doar o amăgire. Câștigătorii ultimelor alegeri și-au propus să realizeze un stat social, dar într-un ritm atât de accelerat încât este greu de crezut, un proiect economic bazat pe resursele interne și pe stimularea investitorilor români, dar și aici ar fi nevoie de un minim consens și de nepărtinire politică. Însă ce facem cu viitoarea sută de ani?

Ideea de proiect de ţară ar fi trebuit să ne preocupe și cred că ar fi fost cea mai bună sărbătorire pentru secolul care a trecut, cu bunele și cu relele lui. Măcar dacă ne puneam întrebările pentru viitor era un lucru deja câștigat, dar de 1 Decembrie probabil vom construi tribune separate pentru ca egoul fiecărei găști politice să fie satisfăcut.

Puteam să ne punem întrebări referitoare la viitor. De exemplu, dacă în ultimul secol poporul român a fost tot timpul sub dictaturi (legionară, regală sau comunistă), cum facem o construcţie constituţională care să garanteze o viaţă democratică sănătoasă pentru viitor, în care să nu folosim procuratura ca element al luptei politice și anticorupţia ca bâtă politică și nici să nu îndreptăm Justiţia pentru a șterge urmele infracţiunilor din politică. Puteam să ne întrebăm cum facem să avem o educaţie care să ducă la modernizarea României în acord cu ceea ce se întâmplă în ţările cele mai avansate tehnologic și civilizaţional. Această cale a interogaţiei ne-ar fi dus, cu siguranţă, la faptul că ar trebui să răspundem și la întrebarea legată de rezistenţa la șocuri viitoare, la mecanismele de tip antifragilistic, la rezilienţă, adică la cum ne vom pregăti pentru tipurile de crize pe care nu le cunoaștem încă, pentru crizele derivate sau provenite din crizele de azi.

Trebuia poate să ne adunăm și să răspundem cum construim pentru viitor o societate pe potriva noastră, adică potrivit normalităţii noastre, o societate în care să ne simţim bine și din care să nu vrem să ne exportăm copiii. Asta înseamnă să imităm cât mai puţin posibil și să ne respectăm creatorii, pe cei care dau identitate și amprentă societăţii, pe cei care ne fac să ne simţim mândri, chiar dacă la noi admiraţia celuilalt durează foarte puţin. Aici ar trebui să vedem cum să scăpăm și de mândria tâmpă, relevată în întinse dezbateri publice, să  acceptăm că avem mult de învăţat de la ceilalţi. Dar, în primul rând, să căutăm mijloace de a vedea cum putem mai bine să îi preţuim mai mult pe cei care muncesc și creează. Să înţelegem că resursa noastră cea mai importantă este omul, să spunem asta în fiecare dimineaţă pe toate posturile până auzim cu toţii, eventual în locul sloganului cu „sare, zahăr și grăsimi”, până înţelegem că investiţia în educaţie este cea mai productivă investiţie dintre toate, chiar dacă nu aduce imediat rezultate vizibile.

Poate în acest an care vine, primul an din noul centenar, vom ajunge la concluzia că viitorul se creează cu greu, uneori împotriva tuturor, că nimic nu cade din cer, că nimic nu e gratis în istorie și pentru orice trebuie, cum spunea Eminescu, „muncă și jertfă”.

Într-un efort colectiv de reflecţie poate observăm faptul că România este aici, în timp ce majoritatea entităţilor statale din zonă au dispărut, că ţara noastră este un miracol pe care nu trebuie să-l sărbătorim îndelung, dar măcar să-i deslușim înţelesul și viitorul. Haideţi să ne uităm cu atenţie și să nu ne mai plângem, să nu ne mai văicărim. Iugoslavia s-a pulverizat, Ungaria plânge pentru că visul Ungariei Mari nu mai are suport pentru un nou milenarism, Cehoslovacia a dispărut, Ucraina este departe de a fi întreagă și independentă, Rusia imperiului roșu a pierdut cea mai mare parte din influenţă, Grecia este speriată ca și-ar putea pierde insulele minunate, Moldova plutește în derivă și noi nu avem curajul sau patriotismul să-i întindem o mână pentru a o trage spre mal. Deci noi, „băieţii deștepţi” ai acestei istorii regionale, de ce ne plângem?  

***

A fost sau nu a fost Centenarul, am avut sau nu bilanţ sau proiect, ţara este aici și trebuie să vedem ce facem cu ea. Este clar că avem o Românie a contrastelor, o ţară cu mai multe viteze, normală și anormală în acelaşi timp, cu progrese uimitoare, dar și cu deficite care ar putea să ne sperie.

Avem o Românie în care ratăm lucruri mai importante decât sărbătorirea Centenarului. Întrebaţi un istoric responsabil și informat ce s-a întâmplat la zece ani după 1918, când România a încercat să sărbătorească un deceniu de la Marea Unire. A fost un dezastru, nu s-a reușit nimic.

Acum, după 100 de ani, România este întreagă, au reușit grefele și operaţiile, chiar dacă decalajele au rămas și unele s-au înmulţit, mai ales după 1989. La 10 ani de la adunarea de la Alba–Iulia, unirea încă nu se realizase pe deplin. Acum avem o ţară adevărată, chiar dacă nu arată ca „afară”, cum le place uneori tinerilor să spună. Avem o ţară care are nevoie de contribuţia noastră, de viziunea noastră și de lucrarea noastră. Poate că prea des ajungem pe mâna unor politicieni netoţi, dar se întâmplă asta pentru că și noi am participat la promovarea lor: prin tăcere, lașitate, pasivism sau nepăsare. Cu siguranţă avem multe de îndreptat, dar condiţia este să ne implicăm. Dacă votează doar o treime dintre noi în multe situaţii, atunci de ce ne mirăm că nu se regăsește viziunea noastră în politicile publice. Când fugim cât vedem cu ochii, în străinătate, doar pentru că aici sunt salarii mici și găsim o lipsă de respect pentru talent și merit, este un abandon și este greu să mai revendicăm o normalitate pe care am întâlnit-o aiurea, pe alte meridiane. Este clar că nu avem mediul cel mai bun pentru a dezvolta comunităţile, dar tot noi suntem fricoși și manipulabili încât nu respectăm voinţa comunităţilor, de descentralizare a puterii, regionalizare sau autonomie locală. Îndepărtăm puterea de oameni, vrem să concentrăm totul la București și apoi ne mirăm că nu ne mai recunoaștem în politicile publice ale celor care ne conduc. Dacă vom încerca să ne uitam că sunt mulţi oameni în România care au rămas să se lupte cu infecţiile din spitale și că alţii se luptă cu incultura și cu întunericul minţilor în școlile friguroase și insalubre, atunci poate vom ajunge la ideea că nu Centenarul este important, ci societatea noastră. Nu trebuie să așteptăm să vină noile alegeri cu speranţa că un bilet băgat în urnă va schimba lucrurile, ar trebui mai degrabă să acţionăm ca și cum suntem toţi responsabili pentru viitorul nostru.

Cu sau fără aniversări galante, sărbătorind sau nu Centenarul, trebuie să nu acceptăm condiţia de învinși în faţa sistemului, indiferent de înfăţișarea lui la un moment dat. Să demonstrăm că suntem vii, nu să așteptăm să vină o schimbare de undeva de sus, din contră, să facem ceva ca să schimbăm noi înșine ceva în micul nostru univers. În loc să cerem României tot felul de lucruri, ar fi mai bine să actionăm. Îmi doresc o Românie în care nimeni nu cere ţării ceva ce nici el nu a  a reușit să-i ofere. Ţara este construcţia noastră dacă ne implicăm, dacă nu, atunci poate fi proiectul celor pe care îi detestăm acum. Să înţelegem că putem depăși actuala stare de lucruri prin solidaritate și cu onestitate faţă de noi înșine. Să învăţăm să ne bucurăm de ceea ce avem, să ne comparăm mai mult cu momentul din care am plecat acum 100 de ani sau acum trei decenii când am pornit, împleticindu-ne și speriaţi, pe noul drum al libertăţii.

Și poate că este legitimă întrebarea unui post de televiziune: ar trebui să ne întrebăm ce-i lipsește României, acum, la 100 de ani.  Poate fi un cadru de unde să pornim reflecţia privind proiectul de viitor. Cu siguranţă, lipsesc multe lucruri, dar la acest examen orice naţiune poate face o listă lungă, pentru că lipsurile se raportează la nevoi sau la visele noastre. Dar în capul acestei liste, sau la finalul ei, depinde cum vrem s-o organizăm, am putea descoperi că României îi lipsim noi, cetăţenii. Dacă ne-am putea pune fiecare în acest rol, ar începe construcţia. Greoaie cum o fi, fără tradiţie întrucât avem mai degrabă tradiţia trădării, dar niște cetăţeni caută să completeze golurile, caută să facă concesii pentru reguli comune și să renunţe la o parte din libertăţi în beneficiul unui contract social. Cetăţenii adevăraţi se implică, nu așteaptă cadouri și nici eroi salvatori.

Centenarul - a fost sau n-a fost? Contează mai puţin, România există oricum, de mai multe sute de ani! Ce facem cu ea?