2014 și o politică paralizată de frică

S-a scris mult în ultimele decenii despre cum este folosită frica în politică. Emoție puternică, frica poate duce oameni la vot pentru pericole imaginare sau supradimensionate sau poate chiar direcționa votul spre răul cel mai mic sau spre salvatorul-impostor. Până la urmă, chiar dependența popoarelor de liderii dominatori este un efect al fricii de asumare a destinului istoric. O privire sociologică asupra societății din ultimii ani ne conduce la concluzia că oamenii sunt puși în fața unor riscuri din ce în ce mai mari, dar percep că nu le pot gestiona singuri. Dezvoltă, astfel, un registru de spaime și amenințări la adresa securității societale  ca și amenințări la adresa identității grupului sau comunității în termeni de omogenitate și coeziune. Cum spune Manuel Castells, identitatea actorilor sociali este afectată în procesul de construcție a sensului acțiunii colective, în cazuri în care amenințările sunt diverse și nu există variante de răspuns social la ele, atunci la nivelul maselor se nasc identități nevrotive, un fel de  identități de rezistență care se caracterizează prin frici generalizate,  autoagresiune, imitație, inactivsm, apatie. Rămași fără un stat protector și darnic, cetățenii români sunt expuși unui ocean de spaime pentru prezent, dar mai ales viitor. 

Dar nu doar dispariția acestei umbrele produce o Românie înfricoșată, ci mai ales un fenomen despre care s-a scris mai puțin. Romania  este o țară cu un stat slab, mereu agresat, dar este mai ales o societate fără politică. Slăbiciunile statului  au la origine și faptul că avem o politică moartă de frică, în care activează politicieni paralizați de spaime. Un leadership curajos ar putea da direcția, ar putea inspira, motiva și trasa linii pentru un sens al acțiunii colective, pentru o direcție în care merge țara. Nu subvențiile de la stat salvează o țară sau o economie,  ci infuzia de speranță și sens, proiectarea unor speranțe.

Dar politica noastra este timorată, moartă de frică, mai ales atunci când intră în ani electorali, anii schimbărilor. Anul 2014 este anul în care se termină un ciclu politic, cei 10 ani de războaie ale președintelui cu sistemul. După aceste războaie avem un tablou al maximei incertitudini. Totul pare un haos, nici cei mai experimentați analiști nu pot spune cu certitudine ce va fi in viitor.  O frică de viitor a cuprins întreaga scenă politică și absolut pe toți actorii.

Una dintre fricile cele mari este frica de a guverna și se întampla deja de aproape un deceniu. Chiar dacă au existat majorități consistente, politicienii au guvernat minimal, dominați de frica de a nu pierde puterea și tocmai din această cauză au pierdut-o, de fiecare dată. În 2014 nu se va termina nici descentralizarea, regionalizarea,  nici reforma Constituției, nici reformele din sănătate sau educație.  Am senzația că politicienii nu mai pot lua marile decizii nici dacă ar avea susținere de 100%, deoarece s-a pierdut curajul asumării unei decizii care afectează viața unor mase mai mari de oameni. 

Frica de a lua decizii este deja o dominantă a activității funcționarilor publici din ultimii ani, nenumărate dosare sau licitații publice se împiedică în încăpățânarea unui director din minister care se teme să semneze pe sume mari. 

Frica de valorile politice conduce la un surogat de politică: războiul politic permanent între lideri, care devine rațiune de a fi pentru competiție, ba chiar poate deveni surogat de program. Dominanta politicii noastre de peste două decenii este războiul politic între indivizi, personalizat, continuu reaprins de una din părți, ca și cum ar fi o regie perfectă. Ai senzația că politicienii nu se opresc din acest continuu street fighting  pentru a nu li se aduce aminte de ceea ce ar trebui să facă, consilierii lor politici sunt specializați doar în aceste tipuri de acțiuni. O frică de celălalt a început să cuprindă taberele aflate în conflict continuu, mai ales de când au început să intre pe bandă rulantă politicieni în pușcărie , ”cu executare”. Sfârșitul mandatului politic a început a părea sinonim cu o catastrofă și bătălia de la urne devine tot mai mult o bătălie pe viață și pe moarte. Frica de DNA sau de serviciile secrete îngheață  sângele în venele politicienilor care vor căuta mai mult să-și asigure forme de protecție decât să încerce a acționa firesc, după planuri sau strategii necesare. Parlamentul a devenit, în ultimii ani, dominat de aceste frici și a facut foarte multe greșeli dintr-o solidarizare, absurdă uneori, dar generată de spaima lui ”mâine oricine poate fi următoarea victimă”.

O frică de a ajunge în opoziție duce mereu la orice concesie, la motivarea oricărei migrații politice, la legitimarea tuturor alianțelor. O frică de izolare politică străbate tot spectrul, de la stânga la dreapta. Intoleranța la opoziție este cu atât mai mare cu cât găștile grupurilor de interese au dezvoltat afaceri centrate exclusiv pe bugetul de stat, exact ca în perioada interbelică. În 2014, politicienii vor sta din nou cu bagajele la ușă, unii pentru a pleca în week-end la Monaco, alții pentru a aștepta verdictele de la ANI sau Înalta Curte de Casație și Justiție. În fine, mulți vor aștepta în strainătate rezultatul alegerilor, pentru mai multă siguranță. 

O frică de diferențiere politică a apărut mai nou, rod al unor teorii născute în staffurile electorale. Sfătuitori cu pregătiri și expertize luate din ”almanahe” conving partidele sau candidații să schimbe culorile partidelor, siglele sau să se mute spre centru, pentru că o bătălie cu cărțile pe față ar face pe unul sau pe altul să piardă sigur. Astfel, sunt inventați și reinventați politicieni cu identități incerte și fricile de asumare a identității politice duc la o guvernare managerială, o guvernare fără proiect sau opțiune ideologică. Moare astfel orice ideologie și dispare motorul motivațional, speranța și visul din politică. Rămâne doar gestiunea, mai buna sau mai rea,  și o politică fără suflet. 

O frică de idei și de faptul că nimeni nu este profet în țara lui a cuprins firava noastra elită intelectuală. Elitele sunt incapabile să transmită mesaje în fața unei neputințe publice  generalizate și a sentimentului pierderii controlului. Unii se retrag după zidurile universităților sau în turism academic planetar, alții vorbesc la televizor fără să spună nimic. Sunt incapabili să facă o lectură a lumii care să reconstruiască un ethos.

Anul 2014 nu va fi un an care spulberă ceața și deschide o nouă eră, deoarece nimeni nu are curajul să riște, să vină cu un proiect. Suntem o societate politică înfricoșată ce așteaptă o minune care să indice încotro trebuie mers, un toiag a lui Moise care să despartă apele. Între timp, nu politica este de vină pentru nefericirile noastre, ci lipsa de politică. O politică fricoasă cu politicieni timorați este cea mai mare vulnerabilitate a statului. 

La 31 decembrie 2014 nu vom răsufla ușurați, nu vom scăpa de incertitudini, de ceață. Nu vom avea un leadership întărit și nici nu vom consemna sfârșitul unui război absurd sau renașterea politicii. Se vor schimba unele poziții, dar frica va rămâne și crisparea politicienilor  nu va dispărea. Frica va rămîne și oamenii politici vor continua să se miște ca și cum ar fi vii și nevătămați, fiindcă frica nu ucide, doar că nu te lasă să trăiești, cum spune un proverb oriental. 

 Editorial apărut în Revista SINTEZA, numărul 3. Revista se găsește la chioșcurile de presă, în rețeaua Inmedio, în librăriile Cărturești și Librarium. Vă doresc lectură plăcută!

CÂT TRĂIEȘTE UN BALON DE SĂPUN ÎN POLITICĂ? (O mărturisire și un autodenunț)

Recent, presa a publicat câteva grafice dintr-un sondaj realizat de Institutul Român pentru Evaluare și Strategie - IRES în care Călin Popescu Tăriceanu era testat ca ipotetic candidat la prezidențialele din această toamnă și în care acesta avea o ”performanță” șocantă pentru unii muritori care se uită la politică doar cu speranța că își vor vedea realizate profețiile politice. Imediat, au apărut unii consultanți politici de Dâmbovița (nu cei adevărați) care au sărit să critice această crudă și grețoasă manipulare. Pe bună dreptate, au fost și analiști avizați care au acuzat modalitatea de prezentare a rezultatelor sondajului respectiv, dar și unele inconsecvențe legate de datele de identificare și de cronologia execuției. Graficele respective proveneau dintr-un studiu de bucătărie internă, dintre cele pe care le arăt doar unor prieteni ai mei sau pe care le folosesc pentru scrierile mele. Mi-am luat niște măsuri de precauție, dar, în primul rând, m-am bazat pe buna credință a celor în care aveam încredere.

Chestia cu încrederea nu mi-a ieșit, de vreme ce datele au fost șifonate fără voia mea. Ca măsuri de precauție, evident că am trimis celor cu care împărtășesc asemenea sondaje o variantă care avea câteva date care, dacă erau publicate sau date pe surse, erau necredibile și, normal, nu puteau fi publicate. De exemplu, datele proveneau de la un sondaj realizat în ziua de 24 februarie, ca bază de comparație pentru dinamici, iar sondajul care îl includea și pe Tăriceanu avea data de 28 februarie, deci era data zilei curente. Oricine se uita cu atenție ar fi trebuit să sune dimineața la 11.00, când a văzut data, să întrebe dacă nu e o greșeală, fiind ziua curentă. Sondajul fusese făcut în ziua precedentă, adică în data de 27 februarie, dar pusesem intenționat pe acele copii o zi neverosimilă, care să le facă nepublicabile. Nu a contat nici asta, în plus, unii au comentat că un sondaj de opinie național nu poate fi făcut într-o singură zi. Prieteni, nu este așa. Prin cele 3 unități de call center pe care le are IRES putem face, într-o singură zi, în jur de 3.500 de chestionare de dimensiuni rezonabile, declar asta sub semnătură și mă supun oricărui audit dacă sunt curioși.

Publicul a putut observa că rareori public sondaje politice, deși realizez peste 2 milioane de interviuri CATI și face to face pe an. Mi-ar plăcea să public un barometru săptămânal sau lunar, dar m-am săturat de înjurături într-un mediu în care nu contează normele deontologice, doar partipriurile politice și șmecheria.

Am observat cum se retrag din această afacere firmele tradiționale cu care ne concuram până nu demult - IMAS, CURS, MMT, așa că m-am retras și eu spre studii de piață, studii media sau operațiuni de vânzări, dar nu am părăsit domeniul studiului atitudinilor și opiniilor politice. Realizez studii interesante, fac experimente, foarte des, în 90% dintre cazuri pe banii mei. De multe ori, nu mă pot abține și cad în capcana unor defecte de care nu mă pot dezbăra.

În primul rând, defectul de a împărtăși cu alții ceea ce găsesc în studiile realizate pentru cercetare proprie. Cunosc câțiva jurnaliști și câțiva politicieni - de la putere sau din opoziție - cu care împărtășim rezultate. Cu jurnaliștii fac asta pentru că vreau să înțeleagă, chiar dacă nu îi autorizez să publice rezultate. Pe unii politicieni ”beneficiari” fără plată, îi știu deja de mulți ani și fiecăruia i-am descoperit, la un moment dat, o dimensiune care m-a împrietenit cu ei, adică i-a scos în ochii mei din regula ticăloșiei politice tradiționale. Trebuie să discuți cu cineva că România merge în derivă, că moare speranța sau că viitorul nu se vede din cauza șpăgilor sau a descurajării pe care politica o aruncă peste lumea noastră. Sigur, am o echipă de tineri cu care facem aceste cercetări și cu care mă consolez discutând asta, dar nu ajunge, noi suntem doar o alveolă, un separeu al societății.

În al doilea rând, caut să înțeleg lucruri pe lângă care mulți dintre colegii mei, cercetătorii, trec cu nonșalanță, indiferență sau chiar resemnare. Am naivitatea  că, la un moment dat, politicienii vor face minimul efort să asculte vocea oamenilor, sintetizată de sociologi sau marketeri, de psihologi sau economiști, nu contează dacă chiar o vor face, dar cred este tot mai insuportabilă politica unui permanent război între umorile politicienilor pe care conjuncturile i-au aruncat deasupra valului. De aceea, uneori, noaptea târziu, când observ lucruri care cred că ar putea să ajute, trimit mailuri unor oameni care ar putea folosi informațiile din sondaje și le transmit observațiile mele, de regulă, însoțite de scuze că mă bag în ciorba lor, oameni atât de importanți și ocupați. De cele mai multe ori, am satisfacția că pot vedea că mesajul din mailul meu aruncat în oceanul virtual nu rămâne fără ecou. Văd acțiuni, văd poziții și câteodată se poate întâmpla chiar să primesc, dimineața, telefoane pentru detalii sau chiar mulțumiri.

Unii ar spune că este o plată puțină pentru o navetă săptămânală de un deceniu și jumătate de la Cluj la București în timp ce proiecte de cărți așteaptă în sertare și copiii cresc lângă un tată de week-end pe care nu știu cum să-l abordeze și căruia îi transmit mesaje prin intermediul prietenilor lui. Dar mie mi-e destul, nu am yachturi și nici milioanele de euro ale marilor consultanți politici de Dâmbovița, dar am sentimentul că sunt respectat de prieteni și dușmani și pot ajuta o generație de tineri să vadă o luminiță firavă în viitor. Construiesc reviste, ziare sau televiziuni, caut să distribui o normalitate pe care nu o mai recunoaștem și cred că asta este mai important decât să mă pierd în alte manufacturi.

Dar mă enervează tare un lucru: în România, tot mai mulți cred că politica este o șmecherie, o manipulare în care trebuie să stai mereu la televizor și să te maimuțărești în funcție de ceea ce crezi că așteaptă publicul de la tine. Mulți politicieni cred că există formule magice prin care publicul poate fi mințit, manipulat, cumpărat sau convins să nu se uite în portofel, în frigider sau spre bilanțul politicienilor.

Toate acestea le spun pentru că au legătură cu motivația pentru care am făcut sondajul pe unii l-au dat publicității poate vrând să manipuleze cu datele lui, de aceea nici nu m-au întrebat dacă pot să facă asta. Lansarea ”candidatului” Tăriceanu de niște consultanți politici, bănuiesc eu bazându-mă pe dovezi, mi s-a părut de la început o manufactură artificială și îmi cer scuze pentru asta omului politic Călin Popescu Tăriceanu, un om politic pe care îl respect și care sunt sigur că este sincer în demersul lui.

Din contră, eu cred că politica este asumare, responsabilitate și sentimentul misiunii. Nu cred că politicienii care fug de asumarea unei identități vor putea rămâne mult timp în politică. Atunci când îți asumi o identitate ideologică sau un program poți pierde sau primi înjurături, dar este o postură infinit mai nobilă și mai corectă decât cameleonismul și camuflarea continuă ori ascunderea după cuvinte sau sigle de toate felurile. Cred că asumarea stângii sau a dreptei reprezintă, în acest moment, comportament politic ghidat de valori și elemente de conduită care te fac din postura de om politic previzibil și te obligă sa parcurgi un traseu și o anumită consecvență politică. Mă enervează traseiștii și alianțele de conjunctură, chiar dacă pot să înțeleg că uneori sunt utile pentru a schimba ceva sau pentru a ieși din blocaje.

Flora și fauna din politică și de pe marginile ei o studiez zilnic și caut să mă amestec cu ele cât pot mai puțin. Aș vrea să fac politică alături de prieteni curajoși, care își asumă riscuri și care sunt în stare să câștige sau pierde cu demnitate. M-am săturat de fricoși sau ezitanți, de cei care se tem să nu piardă și refuză competiția adunând în jurul lor combinatori care le promit că pot scăpa de tensiuni, atacuri și de răspunsul la întrebările despre viața lor.

Am spus toate acestea pentru a încerca să explic că nu mă interesează să particip, folosind mijloacele profesiei mele, la manevrele politice făcute pentru sau împotriva unui candidat sau altul. Nu public sondaje care ar putea să ajute un curent sau altul și, mai ales, nu caut să influențez, caut doar să informez sau să explic. Știu că sondajele sunt ușor de contestat chiar de către cei cu mijloace intelectuale puține pentru că, de multe ori, contrazic percepțiile noastre pe care le credem fundamentate logic și experiențial.

Sondajele de opinie descriu, rareori explică. Uneori poți face fotografii de moment, dar este greu să descrii dinamici și evoluții viitoare, dar în momentul în care studiile noastre au o frecvență ridicată este totuși mai simplu să cauți factori care explică un comportament social sau altul sau altul. Într-o democrație semi-consolidată, cum ne definește un raport Freedom House, este importantă modalitatea în care se nasc elitele și mecanismele de polarizare, iar această temă mă pune de multe ori în mișcare pentru a testa unele lucruri mai neobișnuite. În cazul acesta, a fost ipoteza mea că unele contexte politice nasc personajele contextului respectiv, o modalitate destul de întâmplătoare de a genera elite politice.

Dar sa revin la sondajul pe care cineva, deși știa că este confidențial, l-a scurs în presă. Este unul din sondajele pe care le realizez în vârf de emoție colectivă și nu le public pe moment deoarece nu este o fotografie socială făcută în condiții normale. În varf de emoție colectivă, oamenii sunt mai puternic decât de obicei influențați de media, se grupează în jurul unor actori principali ai crizei, iubesc victimele sau sunt fascinați de personajele noi. Am făcut astfel de sondaje în trecut studiind momente importante din ultimii ani: condamnările lui Becali, Dan Diaconescu sau Adrian Năstase, suspendarea lui Traian Băsescu sau în alte momente cu mare potențial de emoție publică sau controversă. Am multe texte în pregătire, dar am și publicat un text intitulat Marketingul noilor haiduci, în cartea mea Mitologii, fantasme și idolatrie. Eseuri de sociologie critică, apărută la RAO, în anul 2011. Am arătat acolo care sunt efectele perverse, cum spunem noi sociologii, ale supramediatizării unor evenimente politice (http://vasiledancu.blogspot.ro/2010/07/marketingul-noilor-haiduci.html).

Momentul ruperii USL era un moment pe care presa, politicienii și comentatorii l-au tratat cu maximă surescitare și atenție. Era așteptat după două săptămâni de teasing și tărăgănare. În toată această perioadă, am pus în studiile noastre întrebări de genul: cine este considerat vinovat și ce cred oamenii că se va întâmpla, evident în funcție de diferitele asumpții sau proiecții din discursurile politice. Știam că ambele tabere vor folosi acest moment pentru a transmite mesaje importante și, mai ales, pentru a trasa liniile directoare ale evoluției politice. Credeam că PSD își va lansa o varianta de candidat sau Crin Antonescu va căuta să arate rapid o susținere care va completa pierderea sprijinului PSD.  Am fost surprins de ambele părți: Crin Antonescu a început să atace PSD, cu care până ieri a fost prieten, iar echipa USD să crediteze o manufactură de ultimă oră, o disidență a lui Calin Popescu Tăriceamu și un așa-zis partid cu un singur membru, Partidul Reformator Liberal, care este presupus a se înființa. Nu am înțeles de ce PSD a lăsat acest moment pozitiv să-i scape din mâna mergând poate doar pe ideea că ar fi câțiva liberali care ar dezerta pentru a menține, pentru scurt timp, iluzia USL, deoarece colegii lui Victor Ponta știau din sondaje, pe care sigur le-au făcut, că USL moștenea destul de bine capitalul PSD și a celorlalte partide, iar USL era percepută ca muribundă încă de câteva luni înainte, românii presupunând că este un proiect eșuat. Când Victor Ponta personal sugerează că USD îl va susține pe Domnul Tăriceanu am fost, evident, curios să văd ce efect va avea asta asupra încrederii în Călin Popescu Tăriceanu și ce grad de acceptare ar avea o viitoare și ipotetică candidatură. În aceste situații, studiez momentul de maximă mediatizare, adică vârful de emoție, dar și puncte viitoare ale evoluției, când asemenea manufacturi politice se dezumflă, oamenii revenind la idiosincraziile și pasiunile lor politice. În acest moment în care Domnul Tăriceanu apare din pălărie ca și susținut de marele USD, dar și de unii liberali sau indeciși în sondaje obține un scor bun, mai mare decât ar obține Antonescu, Băsescu sau Ponta.

Dar ce valoare de prognoză are acest moment? Absolut niciuna. Este doar un experiment, o metodă de a compara simpatia spontană pentru două personalități. Semnificația este următoarea: dacă s-ar menține condițiile socio-politice de climat, dacă Tăriceanu ar ajunge în turul II al alegerilor, dacă oamenii ar merge la vot cu intensitatea declarată și în structura socio-demografică din acest sondaj, atunci Tăriceanu ar avea șanse mai mari decât Crin Antonescu sau alt candidat. Toate acestea presupunând că două campanii electorale ce vin nu vor avea nici un impact electoral, lucru evident absurd. Este imposibil să nu se schimbe nimic, este foarte greu ca un candidat să ajungă în turul II fără un partid mare în spate, este greu ca Tăriceanu să înființeze un partid în aceste condiții grele, este aproape imposibil să fie susținut de un PSD care vrea propriul candidat. Cu atâția dacă, vedem că asemenea simulări sunt niște radiografii ale emoției la un moment dat, nu sunt prognoze. Niciun sociolog nu ar spune sau crede că asemenea studii au valoare predictivă. Sigur, un analist inteligent vede multe lucruri în acest rezultat: observă liniile de forță după care se structurează pilitura de fier a opțiunilor, vede ce ar face indecișii, cât de volatilă este scena, vede ce alte opțiuni sau profile au cei care sunt mobili și multe, multe altele.

Aceste analize nu au mare valoare științifică, dar pot ajuta mult construirea de ipoteze pentru cercetări veritabile sau pentru decizii strategice în domeniul marketingului politic.

La fel, niciun sociolog normal și nici vreun analist politic inteligent nu sare la gâtul celui care face un asemenea studiu, doar pentru simplul fapt că a realizat acest lucru, numai proștii pot crede că lumea va fi manipulată și va crede atât de ușor că Tăriceanu, în cazul nostru, este câștigătorul detașat și se va duce să-i dea votul pe cale de consecință. Spun cu mâna pe inimă, electorii noștri, așa cum sunt ei, sunt mult mai deștepți decât marii comentatori ce păpușăresc candidați sau pseudo-candidați pe la televizor.

Vedeți, din această cauză nu public asemenea studii decât după mult timp, când emoția a trecut și când pot să arăt întreg tabloul. Evident, în acest caz pe care îl discut aici, voi analiza evoluția și voi publica mai târziu cum s-a dezumflat acest balon de săpun sau balon de încercare, nu știu care sunt speranțele puse în el. Ipoteza mea este că această lansare a unui ”candidat” de înlocuire se va dezumfla foarte repede, PSD ar trebui să clarifice primul situația candidatului propriu și nici nu cred că va produce daune candidaturii lui Crin Antonescu.

Peste câteva săptămâni, vom avea răspunsul și atunci cercetarea de acum își va releva adevărata valoare în înțelegerea fenomenului politic românesc, dar va arăta cu prisosință cel puțin următorul lucru: în spațiul politic românesc consultanța și strategiile, planificarea politică, în ultima instanță, sunt activități în care este implicată prea puțină știință, responsabilitate sau valori, dominantele fiind voința de manipulare, disimulările, construcția de ținte false și camuflarea intențiilor ceea ce nu este ilegal, dar fără partide puternice și o cultură politică și ideologică solidă, electoratul român este mereu degringolat, ușor de cumpărat și demotivat în a participa la procesul electoral.

Îmi pare rău totuși că datele au fost făcute publice fără voia mea, pentru că puțini stau să caute o explicației a lor, cel mai ușor este să negi o realitate sau să înjuri.

AUTODENUNȚ

În fine, acum dacă tot s-au publicat datele mele neexplicate și, vorba unui amic jurnalist, ”am intrat în rahat”, mai bine merg până la capăt și fac următorul autodenunț: nu este prima dată când am făcut asemenea studii, am mai comis-o de câteva ori. Ca un câine turbat, am mai încercat asemenea experiențe de comparație preferențială pentru postul de președinte, prin intermediul simulării turului II. Îmi amintesc precis o experiență recentă pe care nu mă pot abține să n-o recunosc, deși este o adevărată blasfemie și mărturisesc că acum îmi vine să intru în pământ de rușine. Am făcut-o însă cu bună credință, deși manipulat fiind de unul dintre creatorii fenomenului media de azi, om care, speriat de lipsa de soluții politice, la un pahar de vin roșu, mi-a dat ideea să verific cum ar fi priviți doi dintre prietenii lui buni: Mircea Dinescu și Andrei  Pleșu.

Recunosc că am făcut studiul, apoi am tot amânat momentul în care să-i mai cer un alt pahar din vinul acela și să discutăm despre el. Acum, singura mea emoție este să nu se supere prea tare, pe mine, cele două personalități, deoarece nu au decât vina că sunt intelectuali cu priză la public și cu apetit pentru poziții publice, inclusiv judecăți politice. Mircea Dinescu, poetul pe care-l știu pe de rost și care mi-a pus de multe ori în farfurie, cred că mă poate ierta mai ușor, mă cunoaște și știe că nu sunt băiat rău. Mai frică mi-e de Andrei Pleșu, dar Domnia Sa tocmai a spus că viața politică de la noi este o ”combinație între rea-voință, rea-credință și prostie, în care prostia este decisivă”, deci s-ar putea să înțeleagă convenția ludică a intenției noastre, în atmosfera de stadion de aici. Iar dacă mă va mustra pentru că l-am băgat în ghiveciul politic național o să încerc să-i răspund imbatabil: am încercat să aduc ceva frumusețe în politica asta de la noi, cum zis-a dânsul recent, cu mare înțelepciune.

Așadar, sondajul de opinie este unul veritabil, realizat după toate regulile, între 20 și 21 ianuarie 2014, pe un eșantion destul de baban – 1.374 de subiecți).

Am întrebat mai întâi dacă Mircea Dinescu este cunoscut și câtă încredere ar avea oamenii, evident fiind vorba de cazul în care ar deveni politician sau ar reclama o asemenea postură. Poetul ”democrației naturii” este foarte cunoscut și nici la încredere nu stă prost. Cu 25% multă și foarte multă încredere și 47% încredere puțină, poetul s-ar putea apuca de politică. 

În privința lui Andrei Pleșu, mai puțin expus mediatic, are notorietate mai mică, dar are ”încredere” mai mare decât prietenul Domniei Sale. Dacă ne uităm mai atent o să observăm că Andrei Pleșu îi enervează totuși mai puțin pe simpatizanții partidelor, se vede că nu prea citesc alegătorii noștri tot ce spune și scrie.

Am mai întrebat ceva: dacă cei doi ar candida la o funcție importantă în stat, ar avea acceptul de principiu pentru un vot, spun ”de principiu” deoarece nu era vreo funcție nominalizată și nici măcar nu au fost indicați alți candidați competitori, știut fiind că, totuși, oamenii aleg și prin comparație.

Surpriză! Vedeți ce electorat exigent avem: 58% îl resping pe Mircea Dinescu. Sunt sigur că Mircea Dinescu înțelege acest avertisment și va face tot ce-i stă în putință să se mai corecteze, să nu mai fie atât de critic, să facă alianțe și coaliții, deși 32% este un grad de acceptabilitate care-l plasează în ”top ten”.

Andrei Pleșu, fost ministru de Externe, are o relație mai bună cu publicul și un grad de favorabilitate mai mare pentru o posibilă funcție publică - 38%.

Știu că Andrei Pleșu și Mircea Dinescu sunt buni prieteni și sper că această performanță ”electorală” mai bună a Domnului Pleșu nu le va strica prietenia, după modelul din politică. În plus, vreau să arăt că sondatorii nu au influențat rezultatul pe bază de prietenie, cu  toate că Mircea Dinescu a gătit mese cu drag pentru subsemnatul și m-a ospețit cu bucurie inconștientă, neștiind ce șarpe hrănește printre lacrimi și sfinții consumatori rătăciți de la calea cea dreaptă, el sta un pic mai slab decât Andrei Pleșu care nu m-a omenit.

Dar ca să merg cu ticăloșia până la capăt, am testat și șansele acestor doi intelectuali în formula de proiecție pentru turul doi al alegerilor prezidențiale.  Am comparat cu Crin Antonescu pentru că era, în acel moment candidatul USL, nu pentru că am avea ceva cu Domnia Sa.

În momentul acela, când încă era candidat USL, în experimentul nostru mintal,  useliștii ar fi învins în luptă pe cel care a scris că  ”mulți nebuni s-au visat generali și unii chiar au ajuns”.

În cazul lui Andrei Pleșu performanța este excelentă. Pe totalul celor care au răspuns la momentul realizării sondajului, Andrei Pleșu a fost preferat de mai mulți, iar intelectualii ar fi putut spera să strige ”Pleșu Președinte!”. Dar dacă ne raportăm doar la cei care sunt mobilizați la vot, Andrei Pleșu ar fi pierdut.  Am înregistrat, cu acea ocazie, concluzia următoare, destul de științifică: cei care citesc cărțile sau tabletele fondatorului ”Dilemei” nu prea se duc la vot, intelectualul menționat are ceea ce aș putea numi, doct – ca un doctor ce sunt, ”deficit de mobilizare electorală”.

Aș mai sublinia încă o dată, sondajul a fost serios, chiar dacă nu m-am putut abține și am făcut un comentariu mai ludic. Cu riscul de a se supăra pe mine cei doi intelectuali am vrut să aduc un pic de frumusețe în această lume politică, cum ne cerea Pleșu recent, dar cu ocazia asta am observat și un lucru serios: intelectualii pierd până la urmă, chiar dacă au performanțe bune pe parcurs. Evident, atunci când își pun (mă rog, dacă și-ar pune) mintea cu politica.

DESPRE O IMAGINE CARE FACE CÂT 1000 DE SPERANȚE

(Bistrița blues)

Astăzi am trecut peste fluxul meu de postări de pe Facebook. Nu am timp prea des, cei 5000 de prieteni ai mei sunt atât de productivi încât ar trebui să citesc 10 ore pe zi ca să nu pierd nimic. Navigam pe un râu de imagini cu cățeluși, inimioare, caricaturi politice, flori, desene romantice, poze selfie, cântareți sau actori, imagini de ecrane TV și multe alte posibilități de a comunica prin cuvinte mai puține și imagini mai multe. Din când în când, cursorul se oprea la postări ale unor oameni pe care îi știu că au ce spune sau ale unor prieteni cu care facem schimb de mesaje, uneori. Este un fel de operație de rutină pe care o fac uneori când vreau să văd care sunt temele care enervează cel mai tare lumea din acvariul nostru național. În plutirea cursorului meu, am trecut peste o imagine care m-a agățat târziu după ce trecusem de era, aproape subliminal. Era ca un bolovan în mijlocul unui râu care curge lin și de care te lovești neașteptat, dar șocul este cu atât mai mare. Era mai șocantă decât o imagine pe care o postase cineva cu un macabru accident de circulație cu un motociclist rupt în două de la mijloc și bucățile aruncate la câțiva metri una de alta. La acest tip de imagini am început să ne desensibilizăm probabil, chiar dacă încă închid ochii sau dau repede escape. Imaginea despre care vorbesc este acel tip de imagine care produce un efect de contrast mai mare decât pozele cu femei dezbrăcate care scapă tot mai des pe Facebook și chiar mai puternică decât pozele ”fotoșopate” cu politicienii noștri de vârf și mendrele lor. Am privit-o doar cu coada ochiului în tip ce urca în viteză ecranul, dar după ce a trecut am simțit ceva ciudat. Parcă era ceva ce venea din copilărie sau de undeva din subconștient, nu am prins detaliile și nici titlul postării, doar după ce a trecut m-a lovit undeva în centrul care creează percepțiile defilarea unor umbre albastre și niste poziții în cadrul unui spațiu. Am căutat repede înapoi și mi-au  fost necesare trei minute sa regăsec fotografia și să-mi dau seama ce reprezenta ea. Nu-mi venea să cred, era ceva ce nu mai văzusem de vreo 25 de ani sau mai bine, un piesaj care nu credeam că mai poate fi văzut în România și, mai rău, nu credeam că mai poate interesa asta pe cineva. Am stat prostit în fața acestei poze minute bune și cred că am vrut să-i dau like de vreo zece ori dacă s-ar fi putut. Era o fotografie cu niște băieți în salopete albastre într-un atelier mecanic, o fotografie care îmi părea ușor regizată deoarece avea prea multă ordine, prea multă simetrie, pentru o țară cu un popor atat de creativ ca la noi. Nu era o poză artistică, era una de ilustrație, făcută de jurnalistul care a scris articolul cu un aparat normal sau cu iPhone-ul din dotare, dar este o fotografie rară prin singularitate temei abordate. Fotografia era și contrejour, dar asta nu m-a împiedicat să mă bucur de ea mai mult decât de marile documente fotografice care îmbogățesc an de an, uneori aducând tragismul, zestrea fotojurnalismului contemporan. Și titlul articolului era format din vreo 21 de cuvinte, dar am înțeles ulterior de ce. Autoarea articolului, Bianca Sara, corespondenta Adevărul, vroia să explice gestul, era conștientă că este posibil ca societatea noastră de cititori cu mintea plecată cu sorcova nu va înțelege ce vrea ea cu fotografia asta cu aer comunist.

Fotografia servea drept ilustrație pentru un articol despre colegiul tehnic ”Grigore Moisil” din Bistrița care are o școală profesională cu peste 100 de elevi care se pregătesc în meserii de strungari, sudori, mecanici auto etc. și care sunt angajați încă din timpul liceului de întreprinderi bistrițene. Articolul ne făcea cunoștință cu doi băieți din echipa națională de sudură, echipă care a terminat pe locul 5 la Europenele de sudură și care vor participa anul acesta la competiția mondială de sudură care va avea loc la Beijing, în iunie. În plus, explica de ce legea învățământului este disfuncțională în ceea ce privește învățământul profesional.

Da, ati citit bine, nu este vorba despre campionatul mondial de fițe, nici de competiția mondială de debate, nici de cine știe ce alte competiții aflate în obiectivul visărilor deșarte ale românilor. Bineînțeles, nu era nici olimpiada de matematică sau cea de chimie, cele cu care ne lăudam când vrem să ascundem eșecul învățământului românesc. Imaginile publicate de jurnalista din Bistrița (absolventă de sociologie la UBB, chiar dacă pune asta pe locul al doilea în CV, după psihologie) au o uriașă forța semiotică nu prin faptul că amintesc de trecut. Cred, adică sunt sigur, că tânăra jurnalistă nu știe cum arăta odinioară acel trecut al fabricilor comuniste, fotografiile vorbesc despre un viitor posibil. Spun viitor posibil, dar nu viitor probabil.

 

Sursa foto: www.adevărul.ro

Curajului jurnalistei de a face un asemenea reportaj nu poate veni decât din impulsul firesc al unui tânăr jurnalist care nu se uită doar în direcția în care se uită mulțimea, din contră, caută semnificativul în zona lui ”trebuie”, în zona valorilor și a analizei lucide. Fotografia, cu aspectul ei retro, vorbește cu adevârat, cât 1000 de cuvinte, despre necesitatea unei lucidități de care nu suntem capabili încă la nivel societal.

Sensibilitatea tinerei psiho-sociolog ne transmite fiorul rece al gândului că luciditatea și realismul (nu socialist!) sunt excepții, fapte rare pentru că probabil nici ea nu crede că vom scăpa prea curând de rătăcirea de a fugi de muncă, în expresia ei cea mai brută. Cautarea facilului, a soluțiilor utopice  echivalează, de fapt, cu o fugă de noi înșine. Visăm pentru copiii noștri să devină doctori, avocați, piloți, cosmonauți sau contabili de succes, jurnaliști, ”piariști” (adică niste tipi importanți ce fac public relations), cântăreți sau preoți. Fetele vor să semene cu Bianca Drăgușanu, iar băieții cu Botezatu sau cu Florin Salam. Toți vrem celebritate, televiziune și bani, foarte mulți bani. Vreo 80% dintre părinții elevilor de liceu visează să le plece copiii în străinătate cu orice preț, să câștige mai bine. Ne îngrijim mai puțin să le dăm copiilor noștri o formație pe măsură, o pregatire competitivă pe piața muncii.

Este un lucru bun să ne dorim asta dar aceste categorii acoperă maximum 20% din piața forței de muncă. Restul de 80% ce vor face? Nu le spune nimeni copiilor, dar și părintilor, că o societate fără fabrici și laboratoare, fără muncitori și tehnicieni agricoli este o societate subdezvoltată. Dacă știm că procentul de absolvenți de liceu care trec bacalaureatul este unde în jur de 50%, atunci de ce nu încercăm să le spunem copiilor noștri că a te specializa într-o meserie este un lucru demn și poate asigura un viitor mai bun decât unul de șomer cu studii superioare sau cu liceu cu nume bombastic? Dacă tot suntem atât de montați pe căutare de bani cu orice mijloace, de ce le ascundem copiilor noștri că un sudor în argon câștigă mai mult decât un profesor universitar? A devenit rușinoasă salopeta și credem că putem trăi doar din mici șmecherii, noroc sau sinecuri, în locul unei profesionalizări cinstite pentru viitoarele generații ?

Prin populismul grețos al politicienilor, am scos examenele de admitere de la licee sau facultăți. Construim un sistem care obligă profesorii să uite de exigență, pentru a deconta banii de salarii. Tolerăm nepermis industria de vânzare de diplome din instituțiile private de învățământ și nu înțelegem că ne furam căciula și le amanetăm viitorul copiilor noștri. Miniștrii și demnitarii își basculează copiii în străinătate la studii, iar ei se operează sau se tratează în străinătate și cred asta este salvarea. În educație, compromisurile se răzbună, salvarea individuală este iluzorie, singura șansă pentru o societate este astăzi investiția mare și controlată în educație și sănătate. Fără acestea, totul se degradează, moral, dar și fizic.

Simpla fotografie din atelierul acela, din îndepărtatul loc al copilăriei mele, ne trage de mânecă și ne chestionează asupra valorilor pe care le transmitem copiilor și adolescenților noștri.  

Suntem pe ultimul loc în Europa cu privire la procentul de absolvenți cu studii superioare (aproape 14%), dar chiar dacă dăm diplome fără acoperire și absolvenții nu sunt integrați pe piața muncii, tot nu am realizat nimic. Dovada că nu procentul de studii superioare este cel mai important, ci calitatea învățământului, este că Italia are același procent ca România, dar este una dintre cele mai dezvoltate societăți, una din cele 7 puteri mondiale.

Dacă o imagine face cât 1000 de cuvinte, imaginea fascinantă cu adolescenți care nu se sperie de menghină și bomfaier (sper că nu a dispărut cuvântul acesta din româna curentă!) a contat pentru mine cât 1000 de fire din mărțișorul unei primăveri a trezirii României din iluzie, minciună, utopii și rătăcirile unei tranziții de la nimic spre niciunde.

Cum moare Speranța?

De sute de ani spunem că speranța moare ultima. O iluzie frumoasă, un fel de metasperanță pe care fiecare o descoperă singur pentru că nimeni nu mai știe cine a lansat-o. E atât de anonimă că putem crede toți în ea, ne-o putem asuma foarte bine. Mă rog, poate nu toți, aici pesimiștii spun ”moare ultima, dar și ea moare, așa ca degeaba speri”. Optimiștii incorigibili se bucură de faptul că rămâne totuși în viață, chiar dacă și speranța  se duce pe apa sâmbetei. Realistul ar putea să se întrebe: ce înseamnă ultima? Moare înaintea noastră sau după noi?

Dar nu când moare speranța este o întrebare care ar trebui să ne preocupe, doar știm asta cu toții. Mai bine ne întrebăm: cum moare ea?  Poate că speranța se naște într-un moment de slăbiciune sau de visare ori într-o situație de disperare, dar aproape că nu contează. Este important că ea reușește o minune, să te facă să crezi că lucrurile vor merge bine, că eforturile sau talentele vor fi rasplătite sau că țara ta sau comunitatea va ajunge repede o țară civilizată, doar are atâtea frumuseți și resurse plus un popor atât de deștept, sigur cel mai deștept din Europa, cum cred vreo trei sferuri dintre români.

 Speranța, oricât ar fi ea de firavă, te pune în mișcare, îți poate da energie să plănuiești, să consumi, să alergi, să participi la curse de anduranță ale vieții. La flacăra ei muribundă te poți încălzi când ți-e greu să mai crezi că va ieși soarele și pe starda ta, tot ea te face să crezi că mai e doar un pic și lucrurile se vor aranja, vor veni zorii unei epoci noi. Poate că o  generație veche este la butoane, dar vor trece cei douăzeci de ani profețiți de Brucan și va fi bine, generația tinerilor va schimba lumea din temelii. Facem o nouă generație, ești dascăl, studenții țin la tine, poți să-i înveți, lumea se schimbă prin școală și lumina cărții. Petreci mii de zile și nopți între zidurile reci ale universității și entuziasmul tinerilor care te înconjoară te face să uiți că afară lucrurile par înghețate, iar o oligarhie se schimbă cu alta, un partid cu altul, dar țara parcă a înghețat. Scrii cărți și articole revoltate, dar vezi că nu e valabilă credința ta veche din vremea adolecenței poetice conform căreia ideile pot schimba lumea.

Nu se întâmplă asta, speranța ta devine o flacăra tot mai mică, tinerii pleacă spre alte țari și nu se mai întorc, dar tu pui înca un pic de untdelemn în candelă și flacara reapare. Nu-i nimic, trebuie să ne implicăm cu toții și te implici, ieși în stradă, faci politică, devii funcționar public, crezi că merită un mic sacrificiu, dar te învinge oligarhia de partid și atunci te uiți disperat în toate părțile și vezi din nou speranța în moarte clinică. O resuscitezi cum poți, nu o înțelegi de ce se încăpățânează să rămână în viață și să te împingă spre noi asalturi. Nu va fi mereu așa, te însuflețește din nou speranța, intrăm în lumea civilizată și va veni Europa să curme excesele, să ne fie arbitru și sfetnic, paznic, supraveghetor sau chiar călău, dacă nu suntem serioși și cinstiți. Nu se întâmplă asta, Europa are treburile ei, ne dă cu rigla peste degete din șase în șase luni, apoi reîmparte între țările bogate bursa noastră de școlari neascultători.

Speranța se chinuie, cade fără suflare, nici nu mai știi dacă este vie sau moartă. O descarcerezi dintre ruinele viselor tale europene și o reanimi cu un gând nou: vom face o descentralizare și atunci oamenii vor ști mai bine să-și folosească resursele, nu sunt păsări care să-și strice cuibul, nu o să-și distrugă comunitățile, doar nu există comunități sinucigașe. Pe naiba, a fost doar o glumă, oligarhia doar a glumit! Vai, se rupe țara, băieti, voi nu vă pricepeți la administrație, vă fură ungurii banii și pământurile. Lăsați-ne, ne ocupăm noi de asta. Sigur, aveți dreptate spun dregătorii locali, mici sau mari, era să facem o mare prostie, bine ca ne-ați tras de mânecă. Și gata!

Speranța că țara mea se va face bine într-o zi, a murit. A înghețat într-o pădure din Munții Apuseni , iar moții care au încercat s-o resusciteze povestesc că avea lacrimi înghețate pe față. Am ucis-o noi înșine cu prostia, corupția și lipsa noastră de suflet. A murit în chinuri, după ce timp de 25 de ani a intrat de multe ori în comă. Acum însa frigul a fost mai tare. Iar tu nu poți să-ți alungi un gând: am construit o Siberie la noi acasă, într-un sfert de secol de democrație.


In curând, numarul doi din SINTEZA!



 

 

 

 

 

 

 

O urare (implicita)

Aici e doar un clip publicitar.
Dar sa nu uitati in 2014 de copilul din voi.

La multi ani!

Gând de Crăciun

Uneori trebuie să pleci departe de locul nașterii tale sau de locul vieții tale pentru a căuta un semn, pentru a fugi de mecanica vietii și a te confrunta cu altă lume. O lume pentru care nu însemni nimic și ea nu însemnă nimic pentru tine, o lume care nu te obligă s-o iubești sau s-o accepți, nici măcar nu dă semne că îți înregistrează prezența. Merită  când vin sărbătorile, atat de urâte pentru sinucigași și cei singuri, să pleci la  la capătul lumii pentru a te goli de amarul de peste an, pentru ați goli capul de gândurile negre sau pentru a te elibera de stârvul viselor  din cele 365 de zile și nopți. Acolo în fața Marelui Ocean ești ca un fir de nisip cu toate orgoliile tale sau visele tale mărețe. Nimic mai mult decât un firicel de nisip. Cu piciorele in valuri degeaba o să ți se facă dor de casă pentru că nu vei găsi mirosul pămantului sau al florilor care să-ți linistească sufletul. Nu te va mai chema spre depărtări nici zarea pe care visai s-o cuceresti înainte și nimeni n-o să-ți poată auzi strigătul, nici măcar vântul n-o să-l poarte mai departe spre ceilalți oameni. Aici cărțile luate de-acasă ca merinde vor fi mute și surde și vor sta acolo unde le-ai pus la venire, ca niste păsări moarte, ca niște animale mumificate de timp.

Acolo nu poti decât să cauți cu disperare un  semn înlăuntru sau înafara ta, unul care să-ți spună că merită să te întorci acasă, că merită să trăiești dincolo de viața din anul pe care in câteva zile îl lăsăm în urmă.

Aici, departe, la capătul celălalt al pământului am găsit semnul, mi s-a  arătat o lumină licărindă, o flăcăruie mereu amenințată de vânt. Eram desupra ocenului în avionul de plecare, undeva pe la miezul nopții, nici o lumină nu se vedea pe hublou, luna dispăruse, iar stele fuseseră sterse de câteva ore de pe bolta de smoală. Pe rândul din mijloc al avionului era un cuplu tânăr, el olandez deșirat și slab, ea o creolă frumoasă, cu un păr strălucitor ca tăciunele. Mergeau, probabil, de sărbători la ea acasă, așa am dedus eu, dar destinatia nu are importanță. Erau destul de aproape de mine, dar nu am reușit să-i vad încă de la urcare. Eram obosit de toate, de lume, de anul asta tâmpit, de compania aeriană care ne-a vândut bilete de bussines dar ne-a urcat într-un avion care nu avea compartriment care sa te izoleze de ceilalți. Vroiam doar să dorm cât mai mult, să uit de toate și apoi să mă cufund într-o lume care să nu-mi ofere nici un fel de reciprocitate. Mergeam cu prietenul meu spre o experiență care să nu ne solicite nimic, doar să ne învăluie în nisipul cald, sau să ne impacheteze în briza caldă a Marelui Ocean. Nici un proiect, doar cautarea unui loc fără de lumea noastră.

Cei din jurul meu dormeau, dar la un moment m-am trezit brusc, cu sentimentul acela că te privește cineva din spate sau că se întâmplă ceva important în jur. Am întors capul în toate direcțiile, dar nimeni nu era treaz. Doar in dreapta mea părea că beculetul chior de deasupra scaunelor naște o insuliță de lumină. O lampă pentru lectură uitată aprinsă lumina fața fetei pe care, în treacăt, o identificasem ca o indiancă casătorită cu un olandez. Olandezul dormea profund iar fata se uita la el, poate ea lasase acea luminită să palpâie pe fata lui. Se uita la el cu ochii umezi, nici măcar nu clipea și zâmbea cald. Nu, nu era un zâmbet fugar, nici un zambet împieterit pe față. Se uita la el și zâmbetul ei era adresat lui si numai lui, vroia pobabil să i-l transmită în somn, să-i lumineze visul. Nu, nu era zambet, il înfășura pe barbatul acela în sufletul ei. Am întors capul spre hublou, de frică să nu stric ceva din acest moment de cosmică iubire, dar când am privit din nou pe furiș mi-am dat seama că nu am nici o șansă să stric ceva, pentrucă noi,  toți ceilalți, nici măcar nu existam. La un moment dat femeia a  început să plângă, îi curgeau lacrimi mari pe amandoi obrajii și nici măcar nu se ștergea. Obrajii îi erau brazdați de două râuri de lacrimi, dar zambetul acela luminos nu se transforma in altceva, nu se oprea. Aș fi vrut să fac ceva să-l trezesc pe olandezul deșirat, să-l vad că înțelege, că a primit mesajul. Dar nu aveam nici o șansă, el dormea greu, dar tânăra indiancă zâmbea la fel, plângând ușor. Il iubea atât de mult și îi veghea somnul ca o mama care își veghează pruncul dormind. Nu cred că vroia să se trezească, ea nu iubea plangând pentru ca s-o vadă el, poate nici măcar nu zambea doar pentru el, ea trăia o iubire prin care multumea probabil lui Dumnezeu pentru că i-a scos in cale ”pe omul ei”, cum zicea bunica mea. Mi-am inchipuit că omul acela o scosese dintrun favelas sărac, dar aiurea, nu aveam de unde să știu eu asta. M-am dojenit în gand, nu era multumire acolo, era mai mult. Era mai mult decat orice, era IUBIREA. Cea care nu are motiv, nu are ratiune, nu are varstă și poate nici măcar nu are un zeu anume. Era iubirea care te transformă, iubirea ca ratiune de fi, iubirea pur si simplu.

Merita să merg in această călătorie lungă și istovitoare. Merita să caut acest semn. Sufletul meu s-a liniștit, cred că stiu mai bine ceea ce contează și ce nu. Am lăsat în urmă un zgura unui an în care unii dintre oameni m-au dezamagit, în care sufletele unora s-au uscat și au fost înșirate pe sfoară ca să fie vândute la târg.  Am înțeles mai mult decat altădată că merită să trăim doar pentru  iubire și prietenie.

Am intâlnit alți oameni care să acopere golul celor dusi, iar pe cei duși îi aștept să vină înapoi după ce vor fi descoperit că doar iubirea și prietenia contează, dincolo de acestea se intinde desertul. Azi sunt sigur că putem întâlni mereu oameni care ne pot deveni prieteni dragi. Cred că putem păstra iubirea la infinit, până ce moartea ne va despărti.

E seara de Craciun si va doresc tuturor un suflet ușor pentru ca să puteti sa-i infăsurați pe ceilalti în pânza de păianjen a iubirii si prieteniei.

Sarbatori fericite!