Am întrat într-o lume în care nu mai există loc pentru utopie. Trăim un timp în care teoreticienii si filosofii au declarat capitalismul ca și ultimul stadiu al omenirii. Vă mai puteti închipui ceva după? Nici măcar criza care zguduie intreg sistemul nu are darul de a pune oamenii să gândească dacă urmează ceva după capitalism. Ar fi considerată o erezie, dar dacă totuși am face asta este clar că nu te trimite nimeni la canal, dar nici nu te bagă în seamă. Eventual, o să te injure unii că ești comunist. Sigur, comunismul are cea mai mare vină: a îngropat sub milioane de cadavre ultima utopie puternică, utopie care vitaminizat o perioadă multe minți.
Lipsa reflecției sau raritatea ei, este, totuși mai puțin periculoasă decât lipsa reflexului de a gândi progresul, cu sau fără tușe idealiste. Câteva lucrări există totuși astăzi, dar rămase la nivelul etichetei de anarhiste sau bizare. Michael Albert, este un militant american care coordoneaza rețeaua ”Z net” iar lucrarea lui, ”PARECON: live after capitalism”, caută sa introducă pentru viitor termenul de ”economie participalistă”. Cartea sa are insă un ecou minor, fiind promovată doar in zone marginale ale publicului. O lucrare fascinantă care vorbeste profetic deaspre o noua elita a puterii este ”Netocratia” , tradusa si in româneste, unde suedezii Bard si Söderqvist aduc viziunea unei societati transparente si polarizate, visata de pionierii internetului, societate ierarhizată nu in functie de avere si performanta, ci in functie de capacitatea de a controla noile mijloace interactive de comunicare.
Am amintit doar două din lucrările care materializeaza astăzi un fel de utopii care însă se feresc să se atingă de ordinea politică. Autorii lor spun că ei nu critică, pur si simplu constată că lumea se schimbă și încearcă să ne arate direcția spre care se merge. Ambele lucrări sunt interesante ca viziune, documentate, creative dar le lipseste parcă ceva. Lipseste îndemnul, nu duc rationamentul până la capăt, sunt inhibate de acest capitalism neoliberalist difuzat ca religie. Despre capitalism ca religie a scris filosoful german Walter Benjamin, in 1921 scria: “In capitalism se recunoaste o religie, caci el serveste la satisfacerea acelorasi griji, chinuri si nelinisti la care asa zisele religii dadeau odinioara raspunsul”.
Walter Benjamin credea că structura teologică a capitalismului are trei elemente esentiale: ”El este in primul rand un cult, poate cel mai extrem cult ce a existat. El nu are o dogma, o teologie, ci isi extrage importanta numai din cultul propriu. Utilitarismul capătă din acest punct de vedere coloratura sa religioasa. Cea de a doua trasatura este durata permanenta a cultului, caci are loc o celebrare “sans treve et sans merci” (fara incetare si fara indurare) a cultului. Nu exista o “zi obisnuita”, toate sunt zile de sarbatorire fastuoasă și cu pompa a binefacerilor lui. In al treilea rand, capitalismul este poate unicul caz al unui cult ce nu absolvă de păcate, ci se face vinovat de ele.”
Această celebrare zilnică se observă cel mai bine în perioadele de criză zbuciumată mediatic, adică atunci când ne aducem aminte de criză și încep televiziunile noastre de știri să ne deseneze dezastrul pe niste flipcharturi imense, transformandu-ne in elevi care trebuie să mimeze interesul, altfel sunt scoși la tablă.
Vedem in fiecare zi pe televiziuni discutii inutile despre criză și societatea românească care nu aduc nici cea mai firavă dovadă despre existența vreunui neuron, stigher sau nu. Nici o solutie la criză, nici o idee economică sau socială. Solutii: remanierea ministrilor, demisia guvernului, alegeri anticipate, stimularea economiei de catre stat, reducerea taxelor etc, dar nici o strategie, nici o ideea despre cum va arăta viitorul.
Macroeconomistrii care nu au prevăzut criza nu mai vorbesc acum deloc, cred că nici nu prea mai au curajul să spună ceva căci nu pot gandi out of the box, probabil se pot gândi doar la cresterea economică continuă, iar criza le pare doar o febră sau un accident. Când regula a devenit criza ei ce să spună? Eventualm ca in orice religie, vor spune ”Doamne ajută!” (unde Doamne = statul cel hulit).
Nu stiu dacă le lipseste economiștilor, politologilor sau sociologilor nostri mai mult lectura, sau intelegerea vieții. Stiu sigur însă că dominantă este lipsa încrederii într-un viitor mai bun, una din elementele esentiale ale reflexului utopic. Utopia este o impertinență pentru că produce o ruptură cu ordinea prezentă, își imaginează viitorul în termenii progresului. Societatea de acum caută să aducă ameliorări la crize, să asiste social, să repare, sa facă mai suportabilă suferința, să reducă numărul celor cu probleme, dar a pierdut ideea progresului.
In 2006, un cunoscut genetician francez, Albert Jacquard, la implinirea vârstei de 81 de ani a publicat o carte, una din ultimele utopii moderne, Mon Utopie, în care proiectează o societate în care raporturile dintre oameni și drepturile lor sunt prioritățile absolute, necondiționate de altceva. A înnebunit bătrânul profesor pozitivist, sau a căutat să dea o speranță? Cred că a vrut să arate prin exemplul personal că trebuie să producem idei, să fim creativi, să mobilizăm energiile societății, să incităm fantezia și să provocăm inteligențele să depăsească barierele pesimismului social.
Am scris recent un articol despre stânga românească care în ultimii douăzeci de ani a fost timorată si nu a încercat să stimuleze si să mobilizeze. Stânga (dar de ce nu si dreapta!) ar trebui sa probeze că visul oamenilor de a trai mai bine este realizabil, că deși viața nu este un paradis fără de griji, fericirea este posibilă prin muncă și talent investit în acțiune. Cum să faci ceva pentru societate dacă nu stimulezi capacitatea oamenilor de a imagina o lume mai bună? Am pornit în acel articol de la un gând al lui Friedrich August von Hayek care spunea intr-un interviu de batrânete că, dupa o viata de polemică indreptata impotriva stangii, a constatat totuşi că îi invidiază pe economistii de stanga pentru un lucru: economistii de stanga sunt vizionari, isi permit sa imagineze, să proiecteze viitorul. Marele economist de dreapta spunea că dreapta e mai rationalistă, mai contabilă, mai inchistată si, de aceea, mai puţin atractivă.
Când politicianul de stânga sau de dreapta vorbeste doar despre dezastrul pe care il aduce Guvernul, despre criza care nu se va sfarsi decât daca el va veni la putere, moment în care îi va baga in pușcarie pe criminalii de la putere, realitatea este greu să se schimbe. E adevarat, publicul se va uita in campanie la meciul de wrestling dintre stânga și dreapta (regizat sau nu), iar dupa terminarea meciului se va duce cu gamela la usa guvernului sau primariei pentru a primi ceea ce i-a promis învingatorul. Raționalismul si stilul „managerialist” de împărtire a PIBului a distrus potențialul de influențare al politicii. La noi, s-a mers mult mai departe, satele si cartierele sărace sunt invadate în fiecare campanie electorală de camioane cu găleti, cu pungi de alimente sau cine stie ce alte tâmpenii. Politica noastră spune franc: pentru votul tau iti dau o bere si patru mici, sau un litru de ulei si un kil de zahar. Atât, să nu vii mai încolo să-mi pretinzi cine știe ce, cetațene, am plătit prețul votului înainte, ca la bordel!
Realismul politic al stangii și dreptei îngustează câmpul de posibilităţi, ciuntește realitatea si handicapează politica. Sigur, oamenilor trebuie sa le spunem adevărul, dar o viziune catastrofică, un mesaj de ură și răzbunare, un ton agonistic, nu vor putea niciodată să mobilizeze decât o mica parte din populatie.
Am primit, la aceste idei, destul de putine reacții de la prietenii sau inamicii mei politicieni, semn că nu-i interesează, nu înțeleg sau nu au organ pentru asta.
Recent, unul dintre dramaturgii si poeții mei preferați, Matei Vișniec, făcea o observatie tulburătoare: copiii nostri se joacă cu niste jucării standardizate, cea mai mare parte a lor fiind făcute in China și asta arată, spune bucovineanul nostru exilat la Paris, că o societate care nu mai construieste jucării pentru copiii săi, este una deja colonizată.
Nu construim jucării pentru copii căci nu ne mai interesează viitorul, viitorul ni se intâmplă, poate cel mult să ne aducă premiul cel mare la Dan Diaconescu in Direct. Fără utopie se sufocă gandul și moare speranța. Romania este o țară fără jucări, fără vise și fără speranțe.
