Tout
est permis, mais rien n’est possible.” Michel Clouscard
Ultimii
ani au adus o adevărată revoluţie economică, industrială spun alţii, chiar
culturală, aș spune eu. Este vorba despre economia de platformă, ceea ce
unii numesc economie colaborativă sau uberizare, în modul cel mai
simplu. Noua realitate a trecerii la societatea digitală aduce o bulversare în
multe domenii, în stilul nostru de viaţă, în economia serviciilor către
populaţie, în domeniul legislaţiei sau chiar al securităţii naţionale pentru
unele domenii.
Consecinţele
sunt destul de importante și nu pot fi neglijate, dar cel mai puternic este că
această nouă formă de economie, dar și de reţea socială, afectează statul și
politicile publice, dar și sistemul economic. Dincolo de diversitatea
fenomenului, nu doar statele, dar și anumite comunităţi profesionale
protestează sau încearcă interzicerea anumitor activităţi. Este adevărat că
industriile noi, cum sunt cea digitală și marketingul de masă, s-au generalizat
în ultimele două decenii, iar exodul unor activităţi în digital este
susceptibil de a genera dispariţia masivă a unor categorii de locuri de muncă,
iar statul, care nu a reușit decât puţine activităţi de e-guvernare, este
provocat să răspundă la aceste situaţii.
În
paradisul neoliberal al lumii de azi a apărut o problemă pentru stat, dar și
pentru ordinea socială bazată pe filosofia pieţei.
Statul
Statul are cel puţin câteva provocări importante, una de
prim rang fiind integrarea întregului fenomen digital în sistemul social și
aceasta nu se poate face foarte simplu sau fără conflicte. O altă posibilitate
ar fi aceea de a încerca o conversie a întregului aparat de stat, greoi și
birocratizat, la noua revoluţie digitală. În fine, cu sau fără digital, dar mai
ales cu, statul ar trebui să gândească o creștere majoră a calităţii
serviciilor publice, ca viteză, adecvare și alte multe caracteristici unde este
tot mai depășit în comparaţie cu domeniile atinse de apariţia tehnologiei. Este
nevoie ca statul să se reorienteze rapid, deoarece toate cercetările arată că sistemul
public a pierdut mult din încredere și chiar din percepţia că tot ceea ce face
mașina de politici și servicii publice mai are o vocaţie publică. Dacă
salvarea și pompierii sunt percepuţi ca fiind eroi ai sacrificiului pentru
ceilalţi, mai există mii de funcţionari competenţi și dedicaţi în administraţia
locală, dar sistemul este pilotat și gândit prin formule centralizate și
centralizatoare, din capitale, de unde deciziile sunt inadecvate realităţii în
tot mai multe cazuri. Nici evaluarea calităţii serviciului public nu se poate
face eficient, deoarece grilele includ indicatori abstracţi sau care nu aduc
împreună elementele de cost cu satisfacţia oamenilor. Pentru schimbarea din
temelii a calităţii serviciului public, în lumina noilor provocări și
concurenţe, statul ar trebui să promoveze o organizare mult mai flexibilă,
mai centrată pe sarcină și mai puţin obsedată de respectarea rolurilor, cu mai
multă autonomie pentru funcţionarul public și mai puţină linie ierarhică.
Un
stat hipercentralizat, cum este și statul român, ar trebui să facă trecerea
spre un fel de stat-platformă, pentru a putea să concureze sau să integreze
noile forme de digitalizare din celelalte domenii ale socialului. Pericolul
invocat însă de birocraţi este că statul își poate pierde suveranitatea,
organizarea piramidală fiind un fel de garanţie a controlului ierarhic, altfel
spus: cum am putea face ca reţeaua să nu deranjeze piramida.
În
Europa, această abordare curajoasă este aplicată doar de un singur stat,
Estonia, care a avansat decisiv pe această cale.
Economia
În
economie, noua realitate plasează ceea ce se numește economia colaborativă
într-o dinamică relevantă și îngrijorătoare pentru multe ramuri care nu se
bazează pe digital sau care practică intermedierea masivă. Chiar dacă
principiul nu este nou, economia colaborativă face o translaţie de la economia
bazată pe proprietate, la economia care, spune ea, partajează activele, unde
consumatorii pot fi și coproducători, într-o economie care valorizează cererea
onorată în timp record prin intermediul unei comunicări pe platforme digitale.
Unii
spun că este economie fără întreprindere, dar aserţiunea este în mare fără
acoperire, platformele fiind totuși un hibrid între firme tradiţionale și
piaţă. Cert este că noua economie reduce costurile de tranzacţie, crește și
accelerează fluiditatea schimbului și se poate baza chiar pe finanţare
participativă, dacă vorbim de uberizarea serviciilor financiare.
Chiar
dacă statele se plâng că nu pot controla așa cum și-ar dori, economia de
platformă produce și o serie de efecte pozitive: mai multă inovaţie și
eficacitate – deoarece consumatorul interacţionează continuu cu „producătorul”,
poate exista chiar și un efect de incluziune printr-o generalizare mai rapidă a
unor servicii, chiar un dinamism mai mare al unor pieţe. Cu privire la efectele
sociale, dezbaterea intensă din ultimii ani demonstrează o anumită ambivalenţă
a efectelor.
Între efectele pozitive posibile, cele mai multe studii
pun accent pe: posibilitatea unor surplusuri la salariu, creșterea autonomiei
în muncă, posibilitatea de a câștiga timp pentru familie și viaţă socială,
flexibilitatea, incluziunea unor persoane cu anumite dizabilităţi și altele.
Dacă ne gândim la efectele negative, ne referim, în primul rând, la spectrul
șomajului, izolare socială, la volatilitatea veniturilor, insecuritatea muncii,
diminuarea rolului sindicatelor în posibilitatea negocierilor colective pentru
diferite drepturi. În multe studii critice recente se menţionează printre
efectele negative dezumanizarea muncii pe platforme sau faptul că uberizarea nu
este economie colaborativă în totalitatea aspectelor ei, colaborarea apărând
doar în anumite cazuri, mai rare, unde economia de platformă nu este orientată
spre profit.
Dar uber-politica?
Politica
este atinsă tot mai mult de această schimbare fundamentală, dar liderii cei mai
importanţi din zilele noastre nu acceptă că acţiunea și organizarea lor nu sunt
cele mai bune și cele mai actuale din lume. O nouă politică și-a făcut loc
discret, dar cu efecte paralizante pentru sistemul tradiţional. Uberizarea
politicii caută să aducă un nou raport între guvernanţi și guvernaţi,
deocamdată cel puţin în discurs.
Nu
putem analiza în acest moment cât anume este manipulare, demagogie sau
populism, dar în scurt timp se va vedea. Oamenii sunt încă șocaţi de alegerea
lui Trump sau Macron sau de recentele victorii în cele mai înalte funcţii din
stat ale activistei din Slovacia sau ale actorului din Ucraina. Greu de înţeles
pentru cei care nu pot accepta că politica privită ca relaţie de reprezentare
este falimentară.
Dar
este o realitate, se trece destul de brusc, fără multe avertismente de la
reprezentativitate la participare. Cel puţin în discursul noilor politicieni și
în cererile, stimulate, probabil, ale electoratului apare tot mai mult ideea de
participare a cetăţenilor la guvernare, de guvernări mai flexibile, cu mai
multă participare la decizii și informare constantă, de mai multă transparenţă,
de evaluare a politicilor publice înainte de a fi promulgate definitiv sau de
alocare a sumelor din bugetele locale, în urma consultărilor publice sau prin
concursuri de proiecte ale asociaţiilor civice.
Partidele
care vor rămâne închise în sedii vor avea de suferit mult în viitor. Încă
partidele politice abuzează de poziţia lor de monopol, mai ales cele
parlamentare. Pun praguri înalte de intrare în parlamente pentru partidele noi,
în timp ce partidele vechi se finanţează din bugetul statului și creează astfel
inegalitate de șanse, iar proprietatea asupra sediilor este transmisă la centru
pentru a preveni orice dizidenţe sau devianţe din partea unor echipe locale. Principiul
cine are ștampila și sediul este stăpânul a devenit un argument care nu
va mai avea în viitor nicio relevanţă.
Ceea
ce face USR în România este începutul unei ere, chiar dacă nu cel mai tipic
semn al unei noi ere, dar lipsa de respect pentru regulile și cutumele
parlamentare sau chiar violenţa de limbaj și acţiunea majoritară pe reţele
sociale sunt semne ale unui început. Încă partidele din mainstreamul politic nu
au înţeles că nu vor supravieţui acestui tsunami digital doar prin comunicarea
pe blog și mici cosmetizări de imagine sau prin plata unor armate de postaci
care să se războiască cu cei ai altor partide.
Când
Liviu Dragnea a spus: „NIMIC ești tu” unui cetăţean care îl apostrofase într-un
mediu consensual, de partid, nu și-a dat seama că își va putea periclita
viitoare discursuri sau băi de mulţime. În acel moment nu și-a dat seama de
noua regulă a participării: Indiferent în ce loc ar fi, chiar și la un miting
al PSD, cei fără de putere au dreptul la cuvânt, fie că acesta este o replică
decentă, fie că este o mare vulgaritate, așa cum a fost mesajul unui șofer
român din Suedia, replică ce a devenit virală și care i-a făcut și pe cei mai
importanţi oameni din stat să o adopte ca semn al unei poziţii politice, chiar
dacă nu era nici mesaj politic și nici opoziţie nu era, era doar o vulgaritate
de galerie de la fotbal.
Macron,
președintele Franţei, a câștigat alegerile fără sedii de partide și mii de
militanţi, doar cu un pic de talent personal, cu un mesaj puternic contra
curentului și cu o mică echipă motivată în spate, un fel de mic trib, coeziv și
determinat.
În
România, campania USR „Fără penali în funcţii publice” a fost un mesaj cu
puternic caracter anticonstituţional, deoarece oricine are dreptul la
prezumpţia de nevinovăţie, iar termenul de penal nu îi includea doar pe cei condamnaţi
definitiv, ci și pe cei acuzaţi și cercetaţi pentru pretinse fapte penale. Dar,
dincolo de aceasta, mesajul USR a fost bine asimilat de corpusul social și s-a
constituit în platforma de lansare prin care acest partid nou a reușit să intre
în cercul restrâns al partidelor parlamentare, dar și cu șanse bune de viitor
în a câștiga alegătorii din marile orașe ale României.
Acum,
când alegerile din partide ucid democraţia internă și posibila lor înnoire, iar
luptele interne ucid chiar și liderii răniţi de alegeri, coproducerea
programului politic și a celui de guvernare este o reţetă tot mai sigură, chiar
dacă analiștii pot arăta că este vorba doar de un ornament, o simulare a
participării publicului. Așa cum este, oamenii au sentimentul că participă, că
sunt integraţi procesului și, mai ales, băgaţi în seamă.
Chiar și PSD
Ciudat
este că și campania cea mai de succes a PSD, cea pentru alegerile parlamentare
din 2016, a uzat de un mecanism din această nouă tendinţă a uberizării, a
eliminării prea multor intermediari și nu s-a bazat pe faptul că partidul îi
reprezintă, ci pe faptul că liderul a comunicat direct cu ei, le-a transmis
cifre, tendinţe, dinamici, soluţii. Singur cu tabla lui, în studiourile de
televiziune, Dragnea scria cu mâna lui măsuri și cifre, telespectatorii stăteau
ca elevii în bancă și ascultau atenţi. Când emisiunea se termina, ei aveau
sentimentul că sunt niște iniţiaţi, că participaseră alături de liderul PSD la
un moment de facere a unui program de guvernare, că știau mai mult decât alţii,
că puteau să spună mai departe ce au aflat. A fost o formulă comunicaţională
austeră, dar care a adus o mare surpriză electorală: aproape 50% dintre voturi.
După alegeri însă, Liviu Dragnea și PSD au părăsit această logică a aducerii
publicului în „camera deciziei” și au pierdut legătura emoţională cu
electoratul.
O criză a reprezentării
Această
tendinţă a uberizării este accentuată și de o criză a reprezentării care
durează de decenii în Europa, iar la noi este legată de o mare dezamăgire după
visurile de la căderea comunismului. Oamenii nu mai au încredere în
politicieni, nu se mai simt reprezentaţi, consideră că interesele de partid
sunt mai puternice decât interesele și valorile comune. În plus, campaniile
electorale sunt animate de critici nihiliste, considerate ca fiind fără
finalitate constructivă, „clasa politică” fiind evaluată cu doar 7%
încredere, ceea ce, la nivel naţional, este o adevărată contraperformanţă.
În concertul general al acuzelor reciproce de corupţie, electoratul consemnează
rezultatul acestor certuri considerate inutile: lipsa de autostrăzi și de
eficienţă economică li se datorează în totalitate.
Dacă
ne uităm la substratul ideologic al noului val politic, dar și al internetului
ca valoare progresistă, vedem că este vorba despre o ideologie neoliberală
centrată pe apartenenţa individului la o comunitate-reţea, dar nu neapărat o
comunitate naţională, acolo unde statul este actorul dominant. Nici ideologiile
dreptei, nici cele ale stângii nu sunt adaptate acestui nou val. Stânga este
doar o umbră a vechilor idealuri de solidaritate și echitate, iar dreapta este
blocată în ideologia pieţei și rolului concurenţei în eliminarea unor
monopoluri, chiar dacă monopolurile sunt tocmai un produs al evoluţiei pieţei
libere. Ambele aripi ale mașinii politice sunt frânte de falimentul unei
credinţe comune, credinţa în libertatea de exprimare și transparenţă, învinse
și umilite de o realitate cu care noul val a reușit destul de bine să aibă
rezultate: dezinformare, fake-news și o epocă post-adevăr.
Partidul-twitter
este tot mai mult modelul de agregare, acolo unde fraza scurtă și pozele de pe
Instagram furnizează un flux de emoţii și sentimente ce înlocuiesc proiectele
politice de altădată. O politică minimalistă vine peste noi și încă nu am
înţeles destul de bine tendinţa, cred unii că este doar un accident din ţări
străine.
Uberizarea este un proces facil
Uberizarea
însă este aproape pentru că este facilă, nu are programe politice și echipe
grele de experţi sau academicieni, se reduce de cele mai multe ori la emoţie.
Când o tânără de la PLUS a vorbit despre nevoia de comuniune, de viaţă în
comun, după modelul unei trib postmodern care trăiește paradisiac o emoţie a
solidarităţii, mulţi au râs sau au strâmbat din nas, dar nu au înţeles că aceasta
este una dintre imaginile posibile ale viitorului politicii.
Sigur,
ceea ce nu știu noii uber-politicieni este că aceasta este calea spre a cuceri
puterea, însă puterea nu se poate menţine mult timp fără proiecte și valori,
deoarece efectul emoţiilor trece foarte repede.
Deceniile de dezamăgire faţă de elita politică se revigorează de fiecare dată
când cel de la putere nu poate satisface proiectele mari lăsate în uitare, iar
acest lucru nu se poate face prin emoţie. Emoţia te aduce la putere, dar
depresia emoţională postalegeri te poate arunca mult mai repede decât te
aștepţi din șaua armăsarului puterii.
Este
adevărat că se naște un nou ecosistem social, unde platformele digitale pot
aduce mai multă încredere socială, cu influenţă și asupra politicii.
Politica-reţea găzduită de platforme a câștigat datorită neîncrederii oamenilor
în modul tradiţional de reprezentare pe care o realizează partidele politice și
oamenii giraţi de ele, precum și pentru că s-a întâlnit cu aspiraţia spre
colaborare și participare a oamenilor la proiectele de care depinde viaţa lor
economică și socială.
O iluzie fondatoare
Totul
se bazează pe fundamentul unei iluzii, cea conform căreia reţelele sunt neutre,
mai ales cele internaţionale, iar ei, indivizii, vor câștiga mai multă
autonomie. În fapt, însă, poate fi vorba despre o nouă servitute, voluntară,
cum spunea un clasic al Renașterii, poate însă mult mai periculoasă.
O
altă componentă a iluziei este aceea că statul pierde din putere, deci
individul ar părea logic că are de câștigat. Nu este sigur însă, deoarece
aceste platforme globale nu au ca scop emanciparea, ci profitul sau chiar
dominarea, dacă ne gândim că majoritatea vin din ţări care sunt și în poziţia
de jandarmi universali. La prima vedere, așa cum se discută tot mai mult la
Bruxelles, statele pierd importanta funcţie de certificare a calităţii sau
adecvării unor servicii la standarde de calitate, iar schimbul este liber.
Nu
este chiar așa, iar ultimele scandaluri masive (Cambridge Analytica este doar
un exemplu) arată că liberalizarea absolută a schimburilor poate produce multe
efecte perverse.
Ce
poate face statul aici? Înţelept ar fi să facă platforme publice pentru a le
compensa pe cele private sau a încerca să echilibreze unele deviaţii aduse de uberizare.
În
tot mai multe situaţii se poate demonstra că tema participării publice este mai
mult demagogie, este mai degrabă o simulare a unui consens artificial. Putem
observa că democraţia se bazează tocmai pe dissensus și confruntare, pe
conflictul dintre viziuni și programe, pentru nașterea și acceptarea
diversităţii în soluţiile politice și sociale. O societate a participării și a
consensului ar putea oare inhiba competiţia și ar ucide participarea politică,
reprezentarea minorităţilor și nașterea unor noi tendinţe? Nu cumva imaginea
idilică a participării ar crea majorităţi fără opozanţi? Ar putea participarea
politică să anuleze sute de ani de lupte din spaţiul public? Participarea este
o formă de pacificare, care va neutraliza spiritul critic și energia opoziţiei
la soluţiile oligarhice, dar negociate social prin diferite mecanisme, mai mult
sau mai puţin transparente, de armonizare a intereselor marilor grupuri și
agregări sociale?
Sunt
întrebări legitime şi îngrijorări serioase.
Misionarism și supraveghere
Prin
ideologia subiacentă a reţelelor ajungem oare la „realizarea” unor cunoscute
distopii pe care le datorăm lui George Orwell sau Aldous Huxley?
Este
posibilă supravegherea aproape totală a individului și a maselor, programând
comportamente și reacţii, modificând fluxuri de informaţii sau producând
fluxuri de emoţie publică la care nu au cum să reziste cei conectaţi la
platformele tot mai invadatoare.
Cu
adevărat, politica și economia de platformă pot sta la baza unui nou mesianism,
bazat pe logica simplificatoare a mașinilor, pe construcţia unei societăţi
guvernate raţional prin asocierea cu gândirea de tip mașină. Altfel spus,
administrarea lucrurilor poate fi extinsă la guvernarea oamenilor. Statele par
tot mai neputincioase în faţa multinaţionalelor care propovăduiesc aceste
mecanisme, iar indivizii renunţă la orice, inclusiv la liber arbitru, în faţa
acestor tehnologii care îi fascinează și care îi conectează chiar biologic,
unii vorbind despre această tendinţă ca fiind un neurocapitalism.
Indivizii
cred că vor putea lupta la nivel individual împotriva manipulării și supunerii
lor la o logică a sistemului, dar asta va fi doar o iluzie. În istorie, doar
lupta colectivă a putut face marile schimbări. Rezistenţa în reţea este doar
iluzie, reţelele sunt controlate și controlabile din nodurile de reţea,
blocarea pe Facebook pentru delicte minore de derapaje polemice este o dovadă
blândă, dar elocventă.
E adevărat că nu este ușor să scăpăm de fascinaţia
miturilor internetului care spun, în sinteză, că oferă libertate, gratuitate și
emancipare. Este la fel de adevărat că internetul și tehnologia elimină o parte
dintre rateurile economiei de piaţă sau dintre derapajele statelor în
furnizarea serviciilor de interes public, dar promit mai mult altruism și
solidaritate, promisiune politică pe care se bazează și uber-politica. Nici
promisiunea de întărire a legăturilor sociale nu se susţine în totalitate,
deoarece se poate demonstra ușor că este vorba doar de o multiplicare fără
precedent a legăturilor slabe.
Și totuși, cum să ne raportăm la uberizare?
Nicidecum
prin respingerea sau interzicerea unor procese sau activităţi, pentru că
trebuie să apreciem că acest nou val bulversează contextul şi creează premise
pentru o schimbare strategică. Uberizarea este o reacţie la imobilismul
statelor și la monopolurile indecente ale pieţei care nu mai este un mecanism
al concurenţei corecte și al liberului schimb.
Dacă
nu înţelegem procesul, va fi o schimbare ca proces disruptiv, cu consecinţele
unei crize profunde asupra întregului mod de viaţă sau de management societal.
Poate că respingerea structurilor verticale ar putea crea fundamentul unei
restructurări pe orizontală a societăţii care să aducă o nouă energie de
mobilizare și o creativitate vie, ambele necesare reconstrucţiei societăţilor
aflate în multiple crize. Shakespeare spunea: „Ceea ce nu poate fi evitat
trebuie îmbrăţișat”, iar acesta pare un îndemn valabil și pentru cei care sunt
speriaţi de acest tsunami al digitalizării.
Deocamdată
suntem undeva la mijlocul drumului, unde este valabilă fraza lui Michel
Clouscard: „Totul este permis, dar nimic nu e posibil”.
Editorial.
Revista SINTEZA, nr.61, Bucuresti-Cluj Napoca, 2019
