Motto. „Viitorul României şi al relaţiei României cu Statele Unite
este foarte, foarte luminos”
Donald
J. Trump - Facebook
Editorial pentru SINTEZA, Revista de cultură şi gândire strategică, numărul 41, iunie-iulie 2017.
Dacă trecutul este o ţară
străină, aşa cum ne demonstrează magistral cartea lui David Lowenthal[i],
o ţară pe care o vizităm, o redescoperim, o rescriem continuu, atunci ce anume
ar trebui să se întâmple ca viitorul să fie prezent în fiecare clipă în visele,
proiectele şi în gândirea noastră?
Vom descoperi un
paradox: viitorul a dispărut din vocabularul politic al românilor, de fapt, din
limbajul politicienilor români. Oricât de neruşinat şi viclean ar fi
politicianul (nu cred că românii au inventat asta), a învăţat totuşi să nu se
joace cu orice, mai ales că ştie despre viitor un lucru care este valabil şi pentru
el: viitorul este privit cu teamă.
Un viitor privit cu teamă
Frica de viitorul carierei se combină cu frica oamenilor
pentru viitorul copiilor, iar ceea ce rezultă este o conspiraţie a tăcerii, o
adevărată omerta când este vorba despre anticiparea lucrurilor, când este vorba
de a ne planifica strategic viitorul. Întrebaţi în sondaje[ii],
oamenii aplică viitorului doar o emoţie terapeutică: optimismul. Chestionaţi cu
privire la pesimism sau optimism, 69% dintre români cred despre ei, sau doar
comunică asta, că sunt persoane optimiste. Se declară optimişti, indiferent de cât
de grav le pare prezentul, aderă la resorturile unei gândiri magice. Atunci când
sunt întrebaţi dacă se gândesc la viitor, 73% dintre românii adulţi spun că fac
acest lucru, doar 16% recunoscând că se gândesc rar şi foarte rar la viitor.
Pentru 30% dintre români bunăstarea copiilor este principala imagine-dorinţă
care le vine în minte cu referinţă la viitor, pentru 15% nivelul de trai devine
important, urmează sănătatea proprie (9%), speranţa generală în mai bine,
starea naţiunii şi căutarea unui loc de muncă (câte 4% fiecare). La capătul
celălalt al scalei, cu 1% sau sub acest procent, se află bătrâneţea şi moartea,
războiul sau atentatele şi vacanţele sau concediile. Cu toate acestea,
confruntaţi cu ideea unui plan pentru viitor, sunt 44% care recunosc că nu au
niciun plan pentru anul care urmează.
Tranziţia – în loc de viitor
Dacă perioada comunismului a lansat o formă de utopism prin conceptul de „SSMD
- Societate Socialistă Multilateral Dezvoltată” ca treaptă, ca anticameră a
societăţii comuniste „depline”, un fel de paradis roşu, societatea românească
din postcomunism şi politicienii ei nu au mai avut ambiţia sau curajul intelectual
şi ideologic de a mai propune vreo utopie concretă. Românii au fost cadorisiţi
cu conceptul de „tranziţie”. Tranziţia la economia de piaţă, tranziţia spre
societatea democratică, dar menţionarea tranziţiei a devenit şi scuza pentru
nerealizări, dar şi etichetă sociologică, economică sau politologică pentru tot
ce se întâmpla. O definiţie a acestui proces a încercat sociologul Dumitru
Sandu, tranziţia însemnând „schimbare, adică o mulţime de situaţii
intermediare între două stări de relativ echilibru, identificate prin experienţă,
cunoaştere sau proiect. În cazul tranziţiei postcomuniste, originea este
socialismul real al anilor ’80, iar destinaţia vizată, explicit sau implicit, o
constituie economia de piaţă şi democraţia, capitalismul democratic asociat cu
bunăstarea, competiţia şi libertatea[iii]. Sigur, definiţia este una academică,
niciodată politicienii sau jurnaliştii nu s-au întrebat asupra conţinutului
real al acestei sintagme.
O abordare sistematică şi aprofundată a acestui concept o datorăm
sociologului Cătălin Zamfir[iv]
care face o radiografie critică a evoluţiei societăţii româneşti, considerând că
este nevoie de alte instrumente sociologice pentru această nouă „stare”. Mai
notează profesorul Zamfir „nu există un
indicator global care să identifice momentul precis al finalizării tranziţiei.
Elementele posttranziţie s-au cristalizat deja şi, în ultimul timp, ele s-au
extins şi consolidat. Elemente specifice tranziţiei există însă. S-ar putea
recurge la un indicator la nivelul conştiinţei colective: tranziţia se va
încheia când colectivitatea nu va mai vorbi despre ea”. Deja nu se mai
vorbeşte despre tranziţie, iar România este lăudată pentru ritmuri de creştere
economică, în condiţiile acumulării unor dezechilibre de dezvoltare care
reprezintă un pericol imens pentru viitorul nostru, au trecut 13 ani de
lansarea cărţii profesorului meu, dar mi-a rămas încă în minte una dintre reţetele
pe care le oferea la sfârşitul cărţii ca sfat pentru „instituţiile producătoare
de viitor: „Dincolo de
succesele/insuccesele lor, instituţiile care şi-au pus ca obiectiv dezvoltarea
socială se confruntă cu o nouă problemă de structură: cum să înlocuiască
autoritarismul bunelor intenţii, dezvoltat în relaţiile cu colectivităţile
afectate şi comunitatea ştiinţifică, cu o democraţie a procesului dezvoltării
sociale”[v]. Nu s-a
întâmplat nimic în acest sens, a apărut doar un fel de update ideologic, care a
încercat să aducă lumină: tranziţia înseamnă
reformă”[vi].
S-a încercat apoi şi cu termenul de transformare
, folosindu-ne la nivel academic de lucrarea celebră „Marea Transformare” a lui Karl Polanyi[vii],
care făcea studiul trecerii de la capitalismul fundat pe principiul pieţei, la
capitalismul modernizat cu instituţii ale protecţiei sociale, dar toate au avut
doar o arie de răspândire academică, chiar mai restrânsă decât ar fi fost
necesar.
O lungă aşteptare
După nebuloasa unui viitor privit doar din perspectiva
schimbărilor, a tranziţiei de la certitudinile unui prezent sărac, dar uşor de înţeles,
românii au aşteptat schimbarea ca pe Moş Crăciun, crezând-o rapidă şi aducătoare
de fericire. Au descoperit în schimb că schimbarea poate aduce şi lucruri care
nu sunt fericite: şomaj, competiţie interindividuală, inegalitate şi mai ales
nevoia de a acţiona, singuri în faţa unor riscuri de toate felurile. A fost,
după câţiva ani de tranziţie, cea mai proastă ştire pe care au primit-o, ca un
duş rece după beţia câştigării libertăţii. Mulţi dintre ei s-au trezit că sunt
tot mai săraci şi tot mai speriaţi. Reacţia este una care a fost constatată
peste tot în lume: cea mai mare parte a săracilor au ca principală
caracteristică un element comun şi anume faptul că aşteaptă. Aşteaptă să vină
un politician să rezolve ceva, aşteaptă ca statul să facă ceva, aşteaptă de la
Dumnezeu o minune. Aşteptarea este starea cea mai prezentă şi, alături de aceasta,
comportamentele de neîncredere faţă de studii, diverse forme de pregătire,
chiar descurajarea în ceea ce înseamnă căutarea unui loc de muncă. De aici vin şi
corolare ale stării de aşteptare: 52% dintre români cred că „doar Dumnezeu poate decide viitorul nostru”,
65% că „viitorul este în mâna
conducătorilor” şi 60% cred că „oamenii
îşi fac degeaba planuri de viitor, viitorul nu depinde de ei”[viii].
Dar majoritatea răspunsurilor arată un lucru care este semnificativ: lipsa unui
sentiment al participării sociale şi al preocupării pentru mersul lucrurilor în
ţară, doar un procent infim, de 4%, menţionează acest domeniu ca univers al
preocupărilor şi planurilor de viitor. Restul înseamnă planuri individuale, preocupări
individualiste şi egoiste care angrenează doar reuşita individului şi pe cea a
familiei. Cu toate că aproape jumătate dintre români declară că nu şi-au făcut
planuri pentru anul 2017, 63% cred că anul viitor va fi mai bun decât anul
acesta, iar cu referire la familie optimismul fără temei este şi mai puternic -
67% cred asta.
Dar când este vorba despre viitorul României, doar 39%
cred ca acesta va fi mai bun. Românul nu simte angrenajul social care există între
individ, comunitate şi societatea în ansamblul ei. Probabil, perioada comunistă
l-a făcut să piardă sensul în ideea de proprietate comună, tocmai prin excesul
folosirii. Proprietatea era comună, dar nu aveai niciun semn al proprietăţii.
Decizia era formală. Cooperativizarea agriculturii a fost, de fapt, o
confiscare. Este explicabil, aşadar, acest sentiment şi această reprezentare a
societăţii. În afară de familie, individul din postcomunism nu are încredere în
nimeni şi în nimic. Tratează încă viaţa socială ca pe o dură luptă pentru
supravieţuire, este greu să-l resocializezi, să-l faci să simtă apartenenţa, nu
doar declarativ sau ca identitate, adică ca apartenenţă simbolică, dar şi din
perspectiva plusurilor pe care le poate aduce acţiunea colectivă. „Ce este al tuturor este al nimănui”,
aceasta era raţiunea simplă cu care era tratat bunul public în timpul comunismului.
Individul nu simte că ar avea forţa de a participa la schimbare, simte că votul
sau acţiunea lui nu contează, pentru că nu se poate baza pe faptul că şi ceilalţi
vor pune acţiunile lor alături. Această descurajare blochează acţiunea socială,
creează apatie politică şi inactivism. Una dintre explicaţiile cele mai clare pentru
aceste fenomen este lipsa de încredere în ceilalţi, în instituţii, dar chiar şi
în România, ca entitate simbolică. Într-un studiu recent realizat de IRES[ix],
51% dintre români declară că au încredere în România, însă 33% spun că au avut încredere,
dar şi-au pierdut-o.
Pare că asistăm la o resurecţie a individualismului, se
vede şi în modul în care se gândesc oamenii la viitor ca aspecte de evaluat:
doar 2% se gândesc la viitorul României, problemele individuale ocupând întreaga
plajă a îngrijorărilor şi planurilor. Dar nu doar despre o resurecţie a
individualismului putem vorbi, ci şi despre o resurecţie a gândirii magice, a unor reprezentări colective care au
puţin de a face cu raţionalitatea modernă. Imprevizibilitatea vieţii, frica de
viitor şi lipsa de încredere în forţele şi instituţiile spaţiului public creează
mecanisme de adaptare printre care reprezentări şi superstiţii ale posibilităţii
cunoaşterii şi acţiunii prin modalităţi paranormale sau supranaturale. Astfel,
30% dintre români cred că există oameni care pot prevedea viitorul, iar 24%
dintre români au cunoscut pe cineva care deţinea aceste calităţi. 45% îşi citesc
frecvent horoscopul şi 10% au fost la cineva care este ghicitor. 34% au avut
semne sau presimţiri cu privire la viitor.
Într-un capitol scris pentru traducerea în limba română a
lucrării „Scurtă istorie a viitorului”, Jacques Attali scrie că ţara noastră
are probleme cu viitorul, motivul fiind acela că „România nu a devenit niciodată o «inimă» pentru că nu a ştiut, în niciun
moment al existenţei sale, să subscrie la legile istoriei viitorului”[x].
Optimist trasează apoi liniile unei adevărate reţete: să-şi creeze un ambient
relaţional, să suscite dorinţa unui destin comun, să favorizeze libertatea creaţiei,
să se doteze cu un mare port şi cu o mare piaţă financiară, să formeze, în mod
echitabil, cetăţeni pentru noi orizonturi ştiinţifice, să se doteze cu
tehnologiile viitorul şi, nu în ultimul rând, să facă alianţe în condiţiile
unei geopolitici strategice gândite de conducători.
Este un adevărat program politic enunţat de multe ori,
dar niciodată urmărit coerent de politicienii noştri, preocupaţi de continua bătălie
politică, de câştiguri politice pe termen scurt şi punând interesul de partid înaintea
oricărui interes comunitar sau naţional. Când nimeni nu încearcă să contureze
traseele spre un viitor cât de cât dezirabil, într-o lume a unor tot mai mari
riscuri de toate felurile, populaţia României nu poate face mai mult decât să aştepte.
Pentru că viitorul nu poate fi doar un plan al elitei, viitorul este o maşină
care merge cu benzina speranţei celor mulţi. Cât timp viitorul va fi doar o lungă
aşteptare, România va sta pe loc sau doar va înainta târâş speriată spre ceva
care va semăna a luminiţă, dar care este doar lumina rece a unui licurici,
dintr-un întuneric tot mai compact[xi].
Mai jos puteţi vizualiza studiul IRES - Percepţii publice asupra viitorului:
IRES_Perceptii publice asupra viitorului by IRES2017 on Scribd
Referinţe:
[ii] IRES - Studiul „Percepţii publice asupra viitorului”, realizat
în perioada 8-12 iunie 2017, prin metoda CATI, pe un eşantion multistratificat,
reprezentativ la nivel naţional, de 1008 persoane de peste 18 ani, majă de
eroare ± 3,1%
[iii] Sandu, D.,Spaţiul social al tranziţiei,
Polirom, Iaşi, 1999, p. 9
[iv]
Zamfir, C., O analiză critică a tranziţiei.
Ce va fi după?, Polirom, Iaşi, 2004, p. 14
[v]
Ibidem, p. 191
[vi] O’Donnell,
Schmitter, G. şi Whitehead (eds): Transitions
from Authoritarian Rule.
Southern Europe, Baltimore: John Hopkins University Press
[vii]
Polanyi, K., Marea transformare. Originile politice
şi economice ale epocii noastre, (trad. Ciprian Şiulea), Tact, Cluj Napoca, 2014
[viii]
IRES - Studiul „Percepţii publice
asupra viitorului”, realizat în perioada 8-12 iunie 2017, prin metoda CATI, pe
un eşantion multistratificat, reprezentativ la nivel naţional, de 1.008
persoane de peste 18 ani, marjă de eroare ±
3,1%
[ix]
IRES - Barometrul încrederii, realizat în 14-15 iunie 2017, prin metoda CATI, pe un eşantion multistratificat,
reprezentativ la nivel naţional, de 1.008 persoane de peste 18 ani, marjă de
eroare ± 3,7%
[x] Attali J., Scurtă istorie a viitorului, traducere M. Ungureanu, Poirom, Iaşi, 2007, p.
291-292
[xi]
Motto-ul, acestui text, declaraţia preşedintelui SUA, Donald Trump, a încălzit
într-o seară târzie inimile mai multor români decât un program de guvernare câştigător,
cu toate asonanţele lui şi cu toata rezonanţa comunistă, dar nu a avut niciun
efect a doua zi
