În
tunelul deznădejdii
Nu este nevoie să faci studii
sociologice pentru a constata că românii nu au încredere în stat, în instituţii
sau chiar în ei înşişi. Şi-au pierdut reperele şi s-a extins aproape în toată
societatea incertitudinea legată de viitor. Uneori, ca oficial sau ca simplu
jurnalist, găseşti în multe locuri din ţară realităţi sau oameni diferiţi,
caracterizaţi de dinamism şi viziune, dar te întrebi firesc de ce nu se extind
aceste caracteristici la întreaga ţară. Cum s-a ajuns aici are mai puţină
importanţă sau poate că are, doar că nu este productiv să ne întrebăm la
infinit de ce suntem în această situaţie. Unii vor spune, probabil, că este o
vorba despre caracteristici culturale ale românilor, despre pesimismul social sau fatalismul nostru. Se poate spune, cu
argumente, că este vorba de o încredere
trădată, că politicienii fac de 25 de ani abuz de încredere, lucru care nu
este pedepsit în politică. Progresiştii ar putea spune că suspiciunea permanentă faţă de stat sau putere, îndoiala metodică, poate fi mai bună pentru individ decât încrederea oarbă care anulează
personalitatea sau scade implicarea socială a individului, facilitând supunerea
şi pasivismul.
Nu cred că este vorba de trăsături
identitare stabile sau de ceva ce ţine de vreo matrice culturală. Cred că neîncrederea
este dobândită din experienţă socială. Este clar, încrederea este nucleul, esenţa
contractului social şi a solidarităţii. E adevărat poate, cum spune un clasic
al sociologiei, că societatea modernă a însemnat o trecere de la solidaritatea
organică, la o solidaritate mecanică, dar avem exemplul unor societăţi
avansate, cum sunt cele din nordul Europei, societăţi cu un grad de modernizare
accentuat, unde încrederea socială şi capitalul social se află la cote foarte înalte.
Eu cred că forţa legăturii sociale
poate fi slăbită de multe aspecte, mai ales de cele care ţin de modul în care
sunt guvernate societăţile la micro, mediu sau macro-nivel. Cred că deziluziile
individuale sau colective care se acumulează la un moment dat pot fi combătute,
iar supravieţuirea încrederii depinde de noi, cum spunea Hannah Arendt.
Deteriorarea
contractului de încredere
Mai demult, pe vremurile dictaturii,
scriitorul disident Luca Piţu vorbea, cu referire la România, despre un „sentiment
al urii de sine”, oarecum valorificând o tradiţie filosofică francofonă. Acestei
viziuni esenţialiste îi putem opune o perspectivă funcţionalistă. Nu cred că
este o caracteristică perenă a spiritualităţii noastre, putem aborda neîncrederea
ca pe o disfuncţie a relaţiei dintre administraţie şi cetăţeni şi, cu siguranţă,
ca pe o importantă problemă de construcţie instituţională. Imaginarul colectiv
dominat de neîncredere este doar o consecinţă a unui model instituţional tradiţional,
învechit, pe care unii specialişti din administraţie îl numesc, curajos, ca
fiind „o parte din esenţa fanariotă a
administraţiei româneşti”. Mania centralismului şi concentrarea deciziei la
vârful piramidei sau lipsa de transparenţă creează o opacitate după care cetăţenii
îşi închipuie tot ceea ce este mai rău. Nu întotdeauna nivelul corupţiei este
cel perceput de public, aşa cum nici calitatea administratorilor centrali nu
este chiar atât de scăzută după cum spun oamenii în sondaje, dar în societate
percepţiile devin realităţi sociale. Centralizarea excesivă a deciziei la vârful
statului anulează dialogul şi handicapează societatea civilă. Din nefericire,
în România, securitatea socială şi drepturile primite de la stat sunt
inechitabil distribuite: pensii speciale, salarizare neunitară, privilegii de
toate felurile. Grupurile sociale sau ocupaţionale care reuşesc să ajungă
temporar la pârghiile conducerii îşi creează un statut special, diverse
privilegii şi astfel dispare încrederea reciprocă într-o luptă surdă pentru
redistribuirea resurselor din societate. Sociologii constată că este vorba
despre un model social neechitabil,
multe categorii plângându-se de lipsa de protecţie socială în timp ce reclamă
un exces de protecţie pentru alte categorii.
Competiţia interindividuală generată
în momentul în care românii au plonjat în 1990 în bazinul cu apă rece al
capitalismului a accentuat mult un individualism egoist, ceea ce a facilitat
retragerea din spaţiul public spre spaţiul privat, producându-se o reîntoarcere
la clan şi încrederea în familia extinsă. Individualismul egoist degradează şi
celelalte forme ale democraţiei.
Când românii nu au încredere în
instituţii, avem un important deficit al democraţiei politice. Prin faptul că şi-au
pierdut încrederea în sindicate, patronate sau în alte componente ale vieţii
civice organizate putem spune că vorbim şi despre un deficit al democraţiei
sociale. Ceea ce se vede foarte bine în cazul lipsei de încredere socială este
modul în care „funcţionează” elitele în
societatea noastră. Civismul este un element important, generat în mare măsură
de exemplaritatea elitelor, exemplaritate care poate produce încredere şi o
imagine de sine pozitivă a mediului social. Din nefericire, elitele noastre
domină, se poziţionează pe un principiul al clientelismului, al formării găştilor
de adulatori şi constituirea unor mici monopoluri. Mai ales elitele politice
(nu spuneţi că nu avem elite, ele există întotdeauna, dincolo de calitatea lor
culturală sau intelectuală!) excelează în populism
care nu este altceva decât o toxică şi tulburătoare alianţă dintre elită şi
populaţie.
Un efect cumulat al acestor realităţi
structurale este sentimentul neputinţei de gestionare a propriului destin, dar şi
un sentiment al neputinţei civice: indiferent ce ai face, nu ai şanse ca prin
forţele tale sau ale unei organizaţii să poţi schimba lucrurile în ţară sau în
comunitate. Acest fenomen probabil delegitimează ideea regulilor necesare a fi
respectate înspre obţinerea binelui public, ceea ce determină ca societatea să
primească un accentuat aspect anomic. Neîncrederea produce competiţie oarbă şi
ideea de ocultare a regulilor, pe când încrederea, din păcate slabă, ar fi
putut produce solidaritate.
Datele
din cercetarea IRES, publicată în acest număr din SINTEZA[1],
arată un faliment al încrederii în România
şi în modelul ei social. Când 68% dintre români cred că nu se face dreptate
în ţară, când tot 68% consideră că statul nu este capabil să ofere reguli de
competiţie corectă sau 60% dintre cei chestionaţi au sentimentul că nu se simt
egali în faţa justiţiei, este evident că inegalitatea este percepută la cele
mai mari cote. Un alt aspect al percepţiei inegalităţii este procentul de 76%
al celor care sunt de părere că bogaţii României şi-au construit averile pe
nedrept sau este reprezentat de cei 76% care le declară sociologilor că în
România sunt categorii privilegiate de pensionari şi salariaţi. Este greu de
crezut în posibilitatea unei elite de a direcţiona câmpul dezbaterii publice
spre un sens colectiv când 60% dintre români spun că nu au pe cineva (în afara
familiei şi a cercului de apropiaţi) în care sa aibă o foarte mare încredere.
Căi pentru
regăsirea încrederii pierdute
Pentru un sociolog sau un
responsabil de management social ceea ce se întâmplă în societate trebuie să
treacă dincolo de diagnostic, mergând spre căutarea de soluţii şi căi de
rezolvare a crizelor. O dată ce constatăm că avem, în România, o criză de încredere
socială, nu putem rămâne la constatare, chiar dacă cei mai mulţi dintre constatatorii
acestui fenomen ar putea spune că este vorba despre un proces de durată, că nu
ne putem aştepta la acţiune directă care să producă efecte observabile, că încrederea
este un animal fricos. Poate aşa este, dar avem datoria de a acţiona, căci fără
acţiune socială, fără proiecte de schimbare, societatea va evolua organic,
probabil spre destinaţii necunoscute şi este greu de presupus că se va ajunge
la stări dezirabile, de consolidare a încrederii în stat.
Iată
câteva căi strategice posibil de urmărit, căi care nu exclud şi alte posibilităţi
care pot avea ca efect crearea încrederii, eliminarea pesimismului social şi a
pasivismului civic:
Preocupare
pentru crearea şi dezbaterea unui proiect de societate. Am încercat
să vorbesc despre asta din postura de ministru şi unii simpatizanţi ai actorilor
politici au sărit ca arşi: nu se poate, este un prea vast, mulţi au încercat şi
nu au reuşit, nu mai este timpul pentru un asemenea proiect. Nu ştiu ce cred
unii că se află în spatele acestei expresii, dar aşa cum înţeleg eu este vorba
despre o dezbatere solidă despre viitor. Cu scenarii şi argumente, cu realism şi
fără accente politice sau demagogice, adică
să spunem oamenilor spre ce ţinte vrem să ajungem şi să căutăm împreună cu ei
mijloacele şi căile spre viitor.
Trăim într-o societate fragilă şi
în căutarea sensului, unde principalele aşteptări ale indivizilor nu se schimbă
(familie, loc de muncă, prieteni), doar că apare tot mai mult o mişcare spre o
individualizare a aspiraţiilor, care ar trebui interpretată ca fiind manifestarea
nevoii unei libertăţi mai mari. Sentimentul de apartenenţă este mai divers şi
mai schimbător, el nu mai apare ca fiind ataşat unor nuclee de sens tradiţionale.
Astfel, structurile societăţii s-au schimbat (familie, ideologii politice,
ideologii culturale, tendinţe de consum cultural) şi apare tot mai clar o criză
a izvoarelor istorice de coeziune din societate. Indivizii se definesc printr-o
multitudine de afilieri sau identităţi (origine etnică, sexuală, teritorială
etc.) şi chiar printr-un cameleonism identitar, generat de apartenenţe multiple,
care altădată ar fi putut fi inclus în zona patologiei identitare (de exemplu
personalitatea multiplă). Se nasc culturi hibride, creşte o cultură de masă ce
permite accesul la noi culturi, la comunităţi on-line şi la crearea diferitelor
poveşti despre sine[2].
Societatea funcţionează mai mult în reţea. Ea a devenit mai fluidă, mai
instantanee şi, prin urmare, mai bogată, dar cu toate acestea, cum se remarcă
tot mai des (P. Flichy), există multe limite ale acestor dezbateri on-line constatându-se
mai ales caracterul lor „scurt, prea
critic sau laudativ” acestea fiind, de fapt, „monologuri interactive”, aşa cum le caracterizează sociologul
Michael Dumoulin, el evocând realitatea descurajării internauţilor din cauza
războaielor de insulte care, de multe ori, caracterizează aceste dezbateri.
Sigur, în on-line se poate constitui un spaţiu excelent de învăţare, în care
cetăţeanul accede la resursele politice care îi permit să ţină un discurs
argumentativ elaborat, un spaţiu de „contrademocraţie” (concept elaborat de
Pierre Rosanvallon, în cartea sa, cu titlu similar[3]).
Căutarea sensului acţiunii colective de către cetăţeni se poate întâlni cu
proiecte politice sau proiecte intelectuale care să favorizeze crearea unei noi
motivaţii, a unor direcţii de acţiune şi noi solidarităţi.
Transparenţa
conducerii comunităţilor şi a statului. De multe ori,
administraţia cheltuieşte resurse în manieră discreţionară sau în mod
inechitabil. Corupţia însoţeşte, în unele cazuri, deciziile. Administratorii
resurselor publice trebuie obligaţi la transparenţă şi, prin aceasta, la un
cvasi-control public permanent. Dacă se va ridica cortina de pe actul deciziei
publice privind resursele, oamenii vor putea să vadă mai bine şi posibilităţile
statului, dar şi alternativele posibile.
Căutarea
de a sprijini forme de economie socială, ca noi forme de solidaritate.
Ideea de solidaritate a simbolizat întoarcerea societăţii
civile în Polonia, la începutul anilor 1980, marcând începutul sfârşitului
intervenţionismului sovietic şi este folosită în sistemul organizaţiilor care
ajută ţările sărace şi care explică solidaritatea internaţională prin etica
vieţii în societate. Astăzi, solidaritatea este o temă tot mai importantă a
discursului public, oamenii încercând să reînnoiască înţelegerea unei vieţi mai
bune prin intermediul acţiunii comune.
Întreprinderile sociale nu sunt
definite legal în România, iar la nivel european nu există o definiţie generală
pentru structurile care urmăresc îndeplinirea unor obiective sociale prin
realizarea unora economice. Important la această definiţie descriptivă este
însă principiul: o activitate economică cu dublu scop, economic şi social.
Chiar dacă nu a existat niciodată un proiect naţional coerent, în România există
peste 100 de mii de locuri de muncă în acest sector. Promovarea şi sprijinirea
economiei sociale pot duce la creşterea ocupării, la dezvoltarea
antreprenoriatului responsabil şi, mai ales, la participare socială şi dezvoltare
locală. Aceste iniţiative care sunt generate de comunitate pentru comunitate
pot „corecta” inegalităţi structurale de pe piaţa muncii, dar mai ales pot
genera creşterea coeziunii şi încrederii oamenilor în acţiunea socială.
Fără
discriminare. Transformarea socială explicată şi luată prin mecanisme
democratice. Transformările
sociale şi culturale cauzează tensiuni şi discriminări importante şi activează
frici şi fobii sociale. Neîncrederea referitoare la ceilalţi şi
mai ales respingerea asociată cu creşterea diversităţii sociale, care tinde să
se concentreze în unele zone ale teritoriului, progresează.
Teama de schimbare privind
dezvoltarea comunitară este uneori nejustificată, dar în multe situaţii schimbarea
generează inegalităţi şi discriminări prejudiciind coeziunea socială. Nedreptatea
unor situaţii induce o imagine degradată de convieţuire, atât la cei care
suferă, cât şi la cei care sunt martori[4].
Dincolo de zonele tradiţionale de muncă şi de locuire, altele care par
conservate de discriminare fac obiectul unei atenţii sporite din partea asociaţiilor
şi organismelor publice
O
democraţie inclusivă. Căutarea unor soluţii specifice pentru dezamăgirea
democratică şi neîncrederea în instituţii. Nemulţumirea
referitoare la modurile de participare politică şi dezamăgirea faţă de acţiunea
aparatului politic, pe care îl scot partidele în acţiune, se amplifică frecvent
în toată Europa. Cetăţenii sunt tot mai dezamăgiţi de degradarea legăturii
sociale, sunt tot mai vocali pentru construcţia unei societăţi mai orizontale
centrate, de exemplu, pe economia de
colaborare, ceea ce se traduce prin partajarea sau prin închirierea unui
bun sau serviciu, reciclare sau finanţarea participativă. În afară de economii
bugetare, consumatorii de colaborare aspiră la noi întâlniri şi arată mai multă
încredere în schimburile umane şi creează ţesut social colaborativ.
Oamenii
înaintea profitului. Găsim o stare de insatisfacţie în lumea profesională,
care subliniază contradicţiile procesului de identificare la locul de muncă, crearea
unei distanţe între gestiunea resurselor umane şi aspiraţiile angajaţilor. Întreprinderile
tind să individualizeze practicile lor (remuneraţie, evaluare, managementul
conflictelor etc.) pentru a ţinti o performanţă mai bună a organizaţiei. Cu
toate că sunt respectate multe aşteptări privind realizarea individuală la
locul de muncă, cresc totuşi angoasa şi insatisfacţia faţă de locul de muncă,
dorinţa de a părăsi locul de muncă sau profesia[5].
Un număr mare de categorii profesionale nu se simte întotdeauna reprezentat de
sindicate, deoarece aceste organizaţii sunt orientate, mai tradiţional, spre
apărarea angajaţilor stabili şi luptă pentru a reînnoi baza lor în rândul
tinerilor. Doar că tinerii nu mai sunt favorabili unor angajamente pe termen
lung, ei preferând angajamentele specifice şi temporare de acţiune (de multe
ori în afara companiei, de exemplu prin reţelele sociale, muncă la domiciliu
etc). Trebuie regândit rolul, dar şi funcţionarea puterilor publice. Asta nu înseamnă
doar consolidarea instituţiilor democratice şi a dialogului cu societatea
civilă, dar mai ales o optimizare a organizării teritoriului şi descentralizarea
deciziilor, eliminarea discriminărilor şi inegalităţilor de acces la serviciile
publice. Pentru a ajunge aici, este nevoie însă de proiecte politice care să obţină
consens politic şi să favorizeze identificarea cu proiectul comun.
Democraţia
de proximitate şi revitalizarea democraţiei.
Există
o insatisfacţie crescândă faţă de mecanismul democratic al modelului
reprezentativ. Apare astfel necesar să se reînnoiască mecanismele democraţiei
reprezentative cu scopul de a păstra şi de a face mai legitimă baza sistemului
nostru de decizii. Îmbunătăţirea democraţiei
participative şi valorificarea acţiunii societăţii civile sunt căi normale
despre care parcă am uitat în România. Democraţia reprezentativă nu este
suficientă pentru a permite participarea tuturor la viaţa comunităţii şi nu
răspunde doar de aspiraţia societăţii civile la alte tipuri de angajament (viaţa
locală, muncă etc). Democraţia socială ar
trebui mai bine să se articuleze cu democraţia reprezentativă la rândul
său, iar proiectele politice trebuie să construiască un cadru pentru a facilita
proiectele civice, în special, pentru a răspunde la multiplicarea mobilizărilor.
Statul poate crea mecanisme care conţin dispozitive care permit implicarea cetăţenilor
în viaţa democratică, dar ar putea face chiar mai mult, adică ar trebui să
ofere un cadru propice afirmării personale şi manifestării angajamentului în
proiecte sociale concrete (crearea de bugete locale participative, proiectarea
unor politici publice, recunoaşterea profesională şi stimulentele fiscale la
voluntariat, formarea colectivelor de cetăţeni pentru rezolvarea unor disfuncţionalităţi
comunitare etc.) care să permită creaţia comună între aspiraţiile individuale şi
interesele colective, realizându-se astfel sentimentul partajării unui sens
colectiv al devenirii comunităţii.
Organizarea
teritorială care să nu dea sentimentul inegalităţii. Este
adevărat că, în multe situaţii, o disparitate
spaţială mare alimentează un sentiment de inegalitate, însă idealul de
unitate teritorială este unul dintre pilonii fundamentali ai încrederii. Astăzi,
locuitorii din România rurală sunt defavorizaţi; în 25 de ani de democraţie
românească s-au făcut puţine proiecte, problemele satului au primit tratamente
electoraliste sau demagogice, dar niciun proiect strategic în acest sens.
Imperativul este adaptarea organizării
teritoriale la nevoile sociale şi economice.
Acest lucru presupune şi identificarea
unor proiecte pentru reconstruirea convieţuirii. Răspunsul puterilor publice
trebuie să meargă simultan printr-o modernizare a serviciilor publice pentru a
se adapta nevoilor tuturor şi pentru a alimenta sentimentul de incluziune
socială, indiferent de locul de reşedinţă şi situaţia socioeconomică; printr-o
luptă mai eficientă împotriva discriminărilor legate de originea reală sau
presupusă, de sex, de apartenenţă, de vârstă sau de handicap, pentru că acestea
împiedică accesul la resurse pentru o parte a populaţiei. Trebuie servicii
publice mai adaptate pentru a garanta incluziunea socială a tuturor. Locuitorii
satelor sau cei din zonele sărace au nevoie de servicii publice comparabile cu
ale celorlalţi cetăţeni.
Valorificarea
şi stimularea sensibilităţii tinerilor la solidaritate. Un paradox
important al vieţii sociale este că tinerii sunt tradiţionali când este vorba
de a gândi solidaritatea. Ei se
gândesc, de obicei, la solidaritate prin intermediul imaginilor şi prin
concepte moştenite direct din tradiţia filantropică: în ceea ce priveşte
dăruirea, compasiunea, dar şi în ceea ce priveşte sprijinul, în conformitate cu
tradiţia socială, poate şi ca un efect al modelelor educative din timpul şcolii.
Folosirea reţelelor de socializare amplifică, de multe ori, şi coagulează emoţii
şi atitudini colective cu mare potenţial de solidaritate, chiar dacă unii
sociologi spun că emoţiile împărtăşite pe acest tip de reţea durează mai puţin.
După drama de la Colectiv, demonstraţiile
antiguvernamentale ale tinerilor au cuprins şi zona maghiară din Harghita unde
un lider a declarat că: „Umanitatea şi solidaritatea nu au etnie,
solidaritatea vine din iubire şi din faptul că suntem oameni şi trăim pe
aceeaşi planetă. Nu trebuie să stabilim bariere, că unul este român, altul
maghiar sau altul ţigan sau evreu. Suntem cu sufletul alături de cei care
suferă acum şi vrem să le dăm putere şi să le transmitem iubire, cât mai multă”[6] .
Comunicarea şi acţiunea solidară pe
Internet reprezintă o cale care dezvoltă o gândire solidară şi practici participative.
Creşte şi la noi procentul celor care utilizează acest tip de canal pentru
implicare solidară, chiar dacă practica donaţiei online şi a semnării petiţiilor
încă nu este la un nivel foarte ridicat, tinerii utilizează şi cunosc
posibilităţile de e-solidaritate
existente (click umanitar, jocuri, angajamentul de a adopta un comportament,
distribuţia e-card etc.) devenind deja destul de frecvent un concept de
voluntariat prin intermediul Internetului, fenomen prin care se face transferul
de la o practică asociată unei relaţii distincte spre o practică socială, mai puţin restrictivă, ce generează o relaţie
virtuală, cu efecte importante asupra încrederii sociale, chiar dacă vorbim de
practici din virtual care încă se bazează pe izolarea fizică a participanţilor.
Cu siguranţă se pot găsi şi alte componente
de acţiune strategică pentru a creşte încrederea socială. În niciunul dintre
aceste posibile câmpuri de acţiune socială nu am vorbit despre protecţie
socială pasivă. Uneori, o grijă prea mare pentru distribuirea de sprijin pasiv
are ca rezultat gelozia socială, sentimentul de inferioritate, iar rezultatul
final este tot pierderea încrederii în stat. Românii demonstrează surprinzător
că se prezintă pe sine ca fiind un popor de optimişti şi, în multe situaţii de
interviu, arată asta când se referă la viitor. Poate fi o premisă pozitivă în
articularea unui proiect civic, cultural şi chiar politic, care este clar că
trebuie să aibă ca principală componentă schimbarea logicii guvernanţei prin
trecerea de la managementul unui stat după principii oligarhice spre o guvernanţă
etică, de natură să îi sprijine pe cei care ar putea pierde definitiv competiţia
socială, dar fără a-i bloca pe cei care produc valoare socială, integrând
principiul pluralismului şi căutării unui optim social cu viziunea privind
stimularea unei competiţii sociale girate de reguli şi corectitudine.
Pentru
a recâştiga încrederea pierdută, România are nevoie de o nouă viziune despre
stat şi despre integrarea ei în lumea nouă a conflictelor şi nesiguranţei, lume
în care încrederea şi capitalul social sunt valorile cele mai importante, adevăratul
tezaur şi resursa pentru viitor. România trebuie să se uite în oglindă şi să
accepte că trebuie să se schimbe.
Referinţe
bibliografice:
D’Addio,
Anna Cristina; Ladaique, Maxime, Quelles solidarités entre les générations?, OCDE - Direction de l’Emploi, du Travail et des Affaires Sociales,
Division des Politiques Sociales, 2011, disponibil online www.inegalites.fr
Arpinte D.; CACE S.;
Scoican N.A. coord; (2010); Economia
socială în România, Editura Expert, Bucureşti, 2010
Blais, Marie-Claude, La solidarité. Histoire d’une idée, Paris, Gallimard, coll.
«Bibliothèque des idées», 2007
Cardon, D. (dir.), Internet
et réseaux sociaux, Paris, La Documentation française, 2011
Coleman, J. S., Foundations of social theory, Cambridge
Mass., London: The Belknap Press of Harvard Univ. Press., 1990
CRÉDOC, Les Français en quête de lien social. Baromètre de la cohésion sociale,
2013
Cusset , P.-Y. , Le lien
social, Paris, Armand Colin, 2007
Deutsch, M., Trust and suspicion, The Journal of Conict
Resolution, 2(4), 265{279, 1958
Diehl, D.;
McFarland, D., Toward a historical
sociology of social situations, American Journal of Sociology, 115(6),
1713{1752, 2010
Naves,
Marie-Cécile; Reynaudi, Mathilde, Restaurer
la confiance dans le modèle républicain, Paris, France Stratégie, 2014
Tremblay, Pierre Andre; Boucher, Jaques L., Économie
sociale et nouvelles formes de solidarité, volume 38,
numéro 1, p. 4., 2007
Charles, Tilly; Tarrow, Sydney, Contentious Politics, Boulder, ParadigmPublishers, 2006
Vakaloulis, M., Précarisés,
pas démotivés ! Les jeunes, le travail et l’engagement, Paris, Les Éditions
de l’Atelier, 2013
Editorial
pentru SINTEZA, revista de cultură şi gândire strategică, 24, ianuarie 2016.
Studiul IRES poate fi consultat mai jos:
[1] Studiul
„Criza de încredere – percepţii şi reprezentări” realizat de Institutul Român
pentru Evaluare şi Strategie – IRES, 11-12 ianuarie 2016, 900 de subiecţi, 18+,
eroare ±3,3%, metoda CATI
[3] Rosanvallon,
Pierre, La contre-démocratie. La
politique à l’age de la défiance, Paris, Le Seuil, 2006
[5]
Vakaloulis, M., Précarisés, pas démotivés ! Les jeunes, le travail et
l’engagement, Paris, Les
Éditions de l’Atelier, 2013
[6] http://www.gandul.info/tragedia-din-clubul-colectiv/colectiv-sute-de-romani-si-maghiari-din-harghita-au-comemorat-victimele-din-clubul-bucurestean-14873045
