Editorial pentru SINTEZA, revista de cultură și gândire strategică, numărul 8
Când în anul 2000, într-un
studiu devenit celebru, Samuel Huntington vorbea despre singurătatea unei mari
puteri într-o lume unipolară, personal, ca nespecialist în geopolitică, am
crezut că este vorba despre o chestiune ideologică menită să dea avânt vreunei politici
americane de înarmare sau ceva de genul acesta, ceva ideologic de genul
scrierilor produse la Rand Corporation. ”Lonely Superpower” îmi părea un concept
bun de adormit națiunile fraiere. Dar am greșit atunci, nu am anticipat, deşi
mai erau câteva luni, dezastrul de la 11 septembrie şi nici la alte evoluţii. Cu
atât mai puțin această trezire a URSULUI de la Răsărit. Huntington observa cu
dreptate că SUA nu va fi ajutată de parteneri, cu excepţia Marii Britanii, să-și
exercite hegemonia sau sa pună în practică armonioasa, utopica pax americana, aducătoare de armonie, fără conflict și
confruntare.
Dansul Europei cu ale
sale mari puteri secundare (Franţa, Germania) a fost și este un dans al
lupilor. Le este frică de creşterea masculului alpha şi caută să-i limiteze
teritoriul. Evident, cu eleganţă şi cu o viclenie pe care o cultură milenară le
poate rafina excepţional. NATO este construcţie bună, îţi spune orice neamţ,
furnizează bunuri publice, securitate sau încredere, dar nu are resurse de gaz.
Supermega puterea, Marele Şerif al Ordinii Mondiale, are motive să simtă singurătatea.
Sigur, o singurătate a înălțimilor.
Dar singurătatea
Estului este şi mai mare. Ţările din Est, ”teritoriul dintre Germania şi Rusia”,
cum spun unii tot mai des, au motive să simtă o şi mai grozavă singurătate. Nu
le este greu să o conştientizeze pentru că este deja o singurătate istorică. O
simt de câteva sute de ani şi poate au găsit chiar mecanisme de apărare ca să scape
de paralizia fricii.
Istorica singurătate
a acestor ţări i-a făcut să dezvolte mecanisme nevrotice de supravieţuire în deşertul
lor fără orizont.
Se autolobotomizează făcând decupaje nepermise în
memoria colectivă a popoarelor lor. De singurătate şi
frică ţările din Est nu au curajul să vorbească, sau cel puţin nu cu voce tare,
despre ”trădarea Occidentului”. Din cărţile lor de istorie lipsesc episoade
importante, mai ales marile trădări de după al doilea război mondial. Chiar
dacă a trecut mult timp autoritățile din ţările estice vorbesc foarte rar și în şoaptă despre Operaţiunea Keelhaul, despre ”coridorul polonez” (”coridorul polonez
nu merită oasele nici unui singur grenadier britanic” – Chamberlain). Nici Conferinţa
de la München, nu este subiect politic, nici pactul Ribbentrop – Molotov, nici
crimele de la Katin, nici trădările de la Ialta ale Europei şi Americii.
O altă reacţie a fost slugărnicia și automutilarea.
Ca să nu omoare speranţa şi visul fiecărei generaţii de a reuşi să meargă în
lume, cu capul sus, alături de fratele mai mare, au acceptat că trebuie să-şi
privatizeze resursele pentru ca statul (cel român, de exemplu, este prost
gestionar) grec - falimentar de altfel, ori statul austriac sunt vrednici să le
ia telecomunicaţiile şi petrolul. Au crezut că aud o voce care le spune că democraţia
este mai importantă decât economia şi zilnic îşi ucid capitalul propriu de dragul
capitalului străin.
Au promovat modele aberante de leadership.
Liderii lor au crezut că trebuie să devină puternici lideri regionali pentru ca
să fie băgați în seamă de conducătorii mai mari sau mai mici ai domnului
Superpower. Au întărit puterea centrală în detrimentul autonomiei comunităților,
au făcut cadou resursele țării companiilor transnaționale și s-au ferit să ia
decizii curajoase tot aşteptând să vadă dacă sunt sau nu pe placul Fratelui mai
mare. Au încercat să mutileze democraţia și să călărească justiția în numele
principiului că votul mulţimii este singura justificare pentru raţiunile
politice, devenite raţiuni de stat.
Au preferat să se
prefacă pro-americani, dar la ospeţe sau când mass-media nu era acolo nu găseau
destule cuvinte pentru a spune că dacă masele votează, nimeni nu are ce face de
la Londra sau Washington.
Deja unele ţări din
Est au obosit şi, de frică sau de singurătate, au început să negocieze cu
Rusia. Mai discret sau mai puţin discret acest lucru se întâmplă. Au învăţat
ceva din anul 1940 şi anii care au urmat, acum calcă peste principii, chiar peste
voinţa popoarelor respective.
Deşi ar părea ca
singurătățile seamănă, aceasta este doar o similitudine înşelătoare.
Singurătatea Estului este una nevrotică, disfuncţională și disolutivă. Ea acţionează
de sute de ani ca o facilă justificare pentru ticăloşie, trădare, dominare
aberantă internă şi exploatarea pasiunilor joase ale mulțimilor. Plus iluzia că
suferința noastră este originală de aceea putem construi și democrații
originale sau constituții cârpite.
Ţările estice nu au descoperit încă un lucru simplu: antidotul
la singurătatea lor istorică este construcţia unor state inteligente. În locul
unor ideologii strategice de apărare agresive în vecinătate care să mascheze
slăbiciunile interne, ar fi fost de preferat să se gândească din timp la
stabilitatea sistemică internă care să permită țării să se conexeze la
politicile Singuraticului Şerif Universal. Un stat inteligent nu trebuie să fie
nici sclav, nici aplaudac al marilor puteri, ci este unul care își construieşte
în interior o forță morală care îi dă forță internă și respect extern, respectă
principii și nu se pleacă intereselor de moment chiar ale partenerilor, iar
prin aceasta este previzibil și uşor de integrat într-un sistem de apărare. Un
stat inteligent acumulează continuu resurse, nu funcţionează doar ca şi
consumator, își planifică viitorul şi face modificări de strategie doar în funcţie
de evoluţii și nu în funcție de interese minore sau alternanțe la guvernare.
Statul inteligent îi păstrează pe oameni vii, creativi, cu
iniţiativă şi cu încredere în viitor şi nici liderii lor nu pot fi altfel.
Prin crâșmele Estului politicienii se îmbată şi bat cu
pumnul în masă declarându-şi independenţa
faţă de tutoriatul Europei sau hegemoniei Americii și spre dimineață cântă în limbi adecvate naţiunii:
noi suntem români, noi suntem unguri, noi suntem bulgari ... Spre dimineață,
ajung la birourile lor și caută cu disperare mesajele Unchiului Sam pentru a
ști ce trebuie făcut în ziua care începe. Nu găsesc nimic, faxurile sunt goale,
cutiile de mail sunt empty. Dacă s-ar
trezi, şi-ar da seama de dezastru, de veacul de singurătate care nu se mai
termină și care i-a transformat în păpuşi
de cârpă. Americanii nu mai vin, cum nu au venit nici atunci când bunicii
îi aşteptau aprinzând focuri pe dealuri. Americanii trec din când în când pe
aici, dar se întâlnesc cu singurătatea unor păpuşi de cârpă care aşteaptă să le
mişte cineva. Dar americanii ăştia sunt pretenţioși, nu ştiu istorie și nici
geografie, nu sunt miloşi şi nici înţelegători, ei ar vrea să devină prieteni cu
nişte oameni vii.
