(Bistrița blues)
Astăzi
am trecut peste fluxul meu de postări de pe Facebook. Nu am timp prea des, cei
5000 de prieteni ai mei sunt atât de productivi încât ar trebui să citesc 10
ore pe zi ca să nu pierd nimic. Navigam pe un râu de imagini cu cățeluși,
inimioare, caricaturi politice, flori, desene romantice, poze selfie, cântareți
sau actori, imagini de ecrane TV și multe alte posibilități de a comunica prin
cuvinte mai puține și imagini mai multe. Din când în când, cursorul se oprea la
postări ale unor oameni pe care îi știu că au ce spune sau ale unor prieteni cu
care facem schimb de mesaje, uneori. Este un fel de operație de
rutină pe care o fac uneori când vreau să văd care sunt temele care enervează
cel mai tare lumea din acvariul nostru național. În plutirea cursorului meu, am
trecut peste o imagine care m-a agățat târziu după ce trecusem de era, aproape
subliminal. Era ca un bolovan în mijlocul unui râu care curge lin și de care te
lovești neașteptat, dar șocul este cu atât mai mare. Era mai șocantă decât o
imagine pe care o postase cineva cu un macabru accident de circulație cu un
motociclist rupt în două de la mijloc și bucățile aruncate la câțiva metri una
de alta. La acest tip de imagini am început să ne desensibilizăm probabil,
chiar dacă încă închid ochii sau dau repede escape.
Imaginea despre care vorbesc este acel tip de imagine care produce un efect de
contrast mai mare decât pozele cu femei dezbrăcate care scapă tot mai des pe Facebook
și chiar mai puternică decât pozele ”fotoșopate” cu politicienii noștri de vârf
și mendrele lor. Am privit-o doar cu coada ochiului în tip ce urca în viteză
ecranul, dar după ce a trecut am simțit ceva ciudat. Parcă era ceva ce venea
din copilărie sau de undeva din subconștient, nu am prins detaliile și nici
titlul postării, doar după ce a trecut m-a lovit undeva în centrul care creează
percepțiile defilarea unor umbre albastre și niste poziții în cadrul unui
spațiu. Am căutat repede înapoi și mi-au fost necesare trei minute sa regăsec
fotografia și să-mi dau seama ce reprezenta ea. Nu-mi venea să cred, era ceva
ce nu mai văzusem de vreo 25 de ani sau mai bine, un piesaj care nu credeam că
mai poate fi văzut în România și, mai rău, nu credeam că mai poate interesa
asta pe cineva. Am stat prostit în fața acestei poze minute bune și cred că am
vrut să-i dau like de vreo zece ori dacă s-ar fi putut. Era o fotografie cu
niște băieți în salopete albastre într-un atelier mecanic, o fotografie care
îmi părea ușor regizată deoarece avea prea multă ordine, prea multă simetrie,
pentru o țară cu un popor atat de creativ ca la noi. Nu era o poză artistică,
era una de ilustrație, făcută de jurnalistul care a scris articolul cu un
aparat normal sau cu iPhone-ul din dotare, dar este o fotografie rară prin
singularitate temei abordate. Fotografia era și contrejour, dar asta nu m-a împiedicat să mă bucur de ea mai mult
decât de marile documente fotografice care îmbogățesc an de an, uneori aducând
tragismul, zestrea fotojurnalismului contemporan. Și titlul articolului era
format din vreo 21 de cuvinte, dar am înțeles ulterior de ce. Autoarea
articolului, Bianca Sara, corespondenta Adevărul,
vroia să explice gestul, era conștientă că este posibil ca societatea noastră
de cititori cu mintea plecată cu sorcova nu va înțelege ce vrea ea cu
fotografia asta cu aer comunist.
Fotografia
servea drept ilustrație pentru un articol despre colegiul tehnic ”Grigore Moisil”
din Bistrița care are o școală profesională cu peste 100 de elevi care se pregătesc
în meserii de strungari, sudori, mecanici auto etc. și care sunt angajați încă
din timpul liceului de întreprinderi bistrițene. Articolul ne făcea cunoștință
cu doi băieți din echipa națională de sudură, echipă care a terminat pe locul 5
la Europenele de sudură și care vor participa anul acesta la competiția
mondială de sudură care va avea loc la Beijing, în iunie. În plus, explica de
ce legea învățământului este disfuncțională în ceea ce privește învățământul
profesional.
Da,
ati citit bine, nu este vorba despre campionatul mondial de fițe, nici de
competiția mondială de debate, nici de cine știe ce alte competiții aflate în
obiectivul visărilor deșarte ale românilor. Bineînțeles, nu era nici olimpiada
de matematică sau cea de chimie, cele cu care ne lăudam când vrem să ascundem
eșecul învățământului românesc. Imaginile publicate de jurnalista din Bistrița
(absolventă de sociologie la UBB, chiar dacă pune asta pe locul al doilea în
CV, după psihologie) au o uriașă forța semiotică nu prin faptul că amintesc de
trecut. Cred, adică sunt sigur, că tânăra jurnalistă nu știe cum arăta
odinioară acel trecut al fabricilor comuniste, fotografiile vorbesc despre un
viitor posibil. Spun viitor posibil, dar nu viitor probabil.
Sursa
foto: www.adevărul.ro
Curajului
jurnalistei de a face un asemenea reportaj nu poate veni decât din impulsul
firesc al unui tânăr jurnalist care nu se uită doar în direcția în care se uită
mulțimea, din contră, caută semnificativul în zona lui ”trebuie”, în zona
valorilor și a analizei lucide. Fotografia, cu aspectul ei retro, vorbește cu
adevârat, cât 1000 de cuvinte, despre necesitatea unei lucidități de care nu
suntem capabili încă la nivel societal.
Sensibilitatea
tinerei psiho-sociolog ne transmite fiorul rece al gândului că luciditatea și
realismul (nu socialist!) sunt excepții, fapte rare pentru că probabil nici ea
nu crede că vom scăpa prea curând de rătăcirea de a fugi de muncă, în expresia
ei cea mai brută. Cautarea facilului, a soluțiilor utopice echivalează, de fapt, cu o fugă de noi înșine.
Visăm pentru copiii noștri să devină doctori, avocați, piloți, cosmonauți sau
contabili de succes, jurnaliști, ”piariști” (adică niste tipi importanți ce fac
public relations), cântăreți sau preoți. Fetele vor să semene cu Bianca
Drăgușanu, iar băieții cu Botezatu sau cu Florin Salam. Toți vrem celebritate,
televiziune și bani, foarte mulți bani. Vreo 80% dintre părinții elevilor de
liceu visează să le plece copiii în străinătate cu orice preț, să câștige mai
bine. Ne îngrijim mai puțin să le dăm copiilor noștri o formație pe măsură, o
pregatire competitivă pe piața muncii.
Este
un lucru bun să ne dorim asta dar aceste categorii acoperă maximum 20% din
piața forței de muncă. Restul de 80% ce vor face? Nu le spune nimeni copiilor,
dar și părintilor, că o societate fără fabrici și laboratoare, fără muncitori și
tehnicieni agricoli este o societate subdezvoltată. Dacă știm că procentul de
absolvenți de liceu care trec bacalaureatul este unde în jur de 50%, atunci de
ce nu încercăm să le spunem copiilor noștri că a te specializa într-o meserie
este un lucru demn și poate asigura un viitor mai bun decât unul de șomer cu
studii superioare sau cu liceu cu nume bombastic? Dacă tot suntem atât de montați
pe căutare de bani cu orice mijloace, de ce le ascundem copiilor noștri că un
sudor în argon câștigă mai mult decât un profesor universitar? A devenit
rușinoasă salopeta și credem că putem trăi doar din mici șmecherii, noroc sau
sinecuri, în locul unei profesionalizări cinstite pentru viitoarele generații ?
Prin
populismul grețos al politicienilor, am scos examenele de admitere de la licee
sau facultăți. Construim un sistem care obligă profesorii să uite de exigență,
pentru a deconta banii de salarii. Tolerăm nepermis industria de vânzare de diplome
din instituțiile private de învățământ și nu înțelegem că ne furam căciula și
le amanetăm viitorul copiilor noștri. Miniștrii și demnitarii își basculează
copiii în străinătate la studii, iar ei se operează sau se tratează în străinătate
și cred asta este salvarea. În educație, compromisurile se răzbună, salvarea
individuală este iluzorie, singura șansă pentru o societate este astăzi investiția
mare și controlată în educație și sănătate. Fără acestea, totul se degradează,
moral, dar și fizic.
Simpla
fotografie din atelierul acela, din îndepărtatul loc al copilăriei mele, ne
trage de mânecă și ne chestionează asupra valorilor pe care le transmitem copiilor
și adolescenților noștri.
Suntem
pe ultimul loc în Europa cu privire la procentul de absolvenți cu studii
superioare (aproape 14%), dar chiar dacă dăm diplome fără acoperire și absolvenții
nu sunt integrați pe piața muncii, tot nu am realizat nimic. Dovada că nu
procentul de studii superioare este cel mai important, ci calitatea
învățământului, este că Italia are același procent ca România, dar este una dintre
cele mai dezvoltate societăți, una din cele 7 puteri mondiale.
Dacă
o imagine face cât 1000 de cuvinte, imaginea fascinantă cu adolescenți care nu
se sperie de menghină și bomfaier (sper că nu a dispărut cuvântul acesta din
româna curentă!) a contat pentru mine cât 1000 de fire din mărțișorul unei
primăveri a trezirii României din iluzie, minciună, utopii și rătăcirile unei
tranziții de la nimic spre niciunde.
