De sute de ani spunem că speranța moare ultima. O iluzie frumoasă, un fel de metasperanță pe care fiecare o descoperă singur pentru că nimeni nu mai știe cine a lansat-o. E atât de anonimă că putem crede toți în ea, ne-o putem asuma foarte bine. Mă rog, poate nu toți, aici pesimiștii spun ”moare ultima, dar și ea moare, așa ca degeaba speri”. Optimiștii incorigibili se bucură de faptul că rămâne totuși în viață, chiar dacă și speranța se duce pe apa sâmbetei. Realistul ar putea să se întrebe: ce înseamnă ultima? Moare înaintea noastră sau după noi?
Dar nu când moare speranța
este o întrebare care ar trebui să ne preocupe, doar știm asta cu toții. Mai
bine ne întrebăm: cum moare ea? Poate că
speranța se naște într-un moment de slăbiciune sau de visare ori într-o situație
de disperare, dar aproape că nu contează. Este important că ea reușește o
minune, să te facă să crezi că lucrurile vor merge bine, că eforturile sau
talentele vor fi rasplătite sau că țara ta sau comunitatea va ajunge repede o
țară civilizată, doar are atâtea frumuseți și resurse plus un popor atât de deștept,
sigur cel mai deștept din Europa, cum cred vreo trei sferuri dintre români.
Speranța, oricât ar fi ea de firavă, te pune
în mișcare, îți poate da energie să plănuiești, să consumi, să alergi, să
participi la curse de anduranță ale vieții. La flacăra ei muribundă te poți încălzi
când ți-e greu să mai crezi că va ieși soarele și pe starda ta, tot ea te face
să crezi că mai e doar un pic și lucrurile se vor aranja, vor veni zorii unei
epoci noi. Poate că o generație veche
este la butoane, dar vor trece cei douăzeci de ani profețiți de Brucan și va fi
bine, generația tinerilor va schimba lumea din temelii. Facem o nouă generație,
ești dascăl, studenții țin la tine, poți să-i înveți, lumea se schimbă prin școală
și lumina cărții. Petreci mii de zile și nopți între zidurile reci ale
universității și entuziasmul tinerilor care te înconjoară te face să uiți că
afară lucrurile par înghețate, iar o oligarhie se schimbă cu alta, un partid cu
altul, dar țara parcă a înghețat. Scrii cărți și articole revoltate, dar vezi că
nu e valabilă credința ta veche din vremea adolecenței poetice conform căreia
ideile pot schimba lumea.
Nu se întâmplă asta, speranța
ta devine o flacăra tot mai mică, tinerii pleacă spre alte țari și nu se mai întorc,
dar tu pui înca un pic de untdelemn în candelă și flacara reapare. Nu-i nimic,
trebuie să ne implicăm cu toții și te implici, ieși în stradă, faci politică,
devii funcționar public, crezi că merită un mic sacrificiu, dar te învinge
oligarhia de partid și atunci te uiți disperat în toate părțile și vezi din nou
speranța în moarte clinică. O resuscitezi cum poți, nu o înțelegi de ce se
încăpățânează să rămână în viață și să te împingă spre noi asalturi. Nu va fi
mereu așa, te însuflețește din nou speranța, intrăm în lumea civilizată și va
veni Europa să curme excesele, să ne fie arbitru și sfetnic, paznic,
supraveghetor sau chiar călău, dacă nu suntem serioși și cinstiți. Nu se întâmplă
asta, Europa are treburile ei, ne dă cu rigla peste degete din șase în șase
luni, apoi reîmparte între țările bogate bursa noastră de școlari neascultători.
Speranța se chinuie, cade fără
suflare, nici nu mai știi dacă este vie sau moartă. O descarcerezi dintre
ruinele viselor tale europene și o reanimi cu un gând nou: vom face o
descentralizare și atunci oamenii vor ști mai bine să-și folosească resursele,
nu sunt păsări care să-și strice cuibul, nu o să-și distrugă comunitățile, doar
nu există comunități sinucigașe. Pe naiba, a fost doar o glumă, oligarhia doar
a glumit! Vai, se rupe țara, băieti, voi nu vă pricepeți la administrație, vă
fură ungurii banii și pământurile. Lăsați-ne, ne ocupăm noi de asta. Sigur, aveți
dreptate spun dregătorii locali, mici sau mari, era să facem o mare prostie,
bine ca ne-ați tras de mânecă. Și gata!
Speranța că țara mea se va
face bine într-o zi, a murit. A înghețat într-o pădure din Munții Apuseni , iar
moții care au încercat s-o resusciteze povestesc că avea lacrimi înghețate pe
față. Am ucis-o noi înșine cu prostia, corupția și lipsa noastră de suflet. A
murit în chinuri, după ce timp de 25 de ani a intrat de multe ori în comă. Acum
însa frigul a fost mai tare. Iar tu nu poți să-ți alungi un gând: am construit
o Siberie la noi acasă, într-un sfert de secol de democrație.
In curând, numarul doi din SINTEZA!
In curând, numarul doi din SINTEZA!