UN ADVERSAR PENTRU PRESEDINTE

De câţiva ani mă obsedează un text scris de un călător străin despre Ţările Române. Este descrisă acolo o situatie în care se mazilea un domn la Bucuresti, undeva la mijlocul secolului al IXX lea. Sultanul trimisese un călău care sa anunte mazilirea şi sa-l dea jos pe unul din domnitorii cu numele de Sutu de pe tron. Spune acel martor străin că Sultanul trimisese un călău negru care l-a prins pe Domnul Tarii Romanesti de gât cu un lat şi l-a târât pe jos prin sala tronului in fata intregii Adunări a tarii. şi nimeni nu a intervenit desi erau acolo boierii tarii şi ... gărzile, cu siguranţă bine plătite. Şi mai notează acel călător că toată lumea era îngheţată de frică şi acel harap, dacă vroia, ar fi putut ucide tot Bucurestiul, pentru că nimeni nu ar fi ripostat. Un terifiant tablou despre noi, un tablou pe care il resimt, cu ruşine, aproape ca o problema de biografie personală. Ca urmaş al unor graniceri năsăudeni care timp de aproape trei secole au fost obligaţi de istorie să fie soldaţi, acest episod îl car după mine cu o ruşine pe care o resimt aproape fizic. O ruşine care nu este spălată de episodul bătăliei strămoşilor mei năsăudeni cu Napoleon de la podul de la Arcole, unde se spune, împăratul a fost impresionat de vitejia grănicerilor, fiind blocat timp de trei zile. Resimt acesta laşitate din istoria noastră ca şi cum ar fi o mare infirmitate a familiei mele.
Îmi aduc destul de des aminte de acest episod pentru că in viaţa politică ne lovim des de aspecte ale laşităţii generale. Exemple? Recent, Ion Iliescu a jignit toată conducerea PSD dar nimeni n-a ripostat. Toţi s-au făcut că nu observă, altii şi-au şters scuipatul discret şi altii, mai rău, şi-au pus scuipatul în albumul foto de familie ... doar venea de la un personaj cunoscut al istoriei noastre. Acum câteva zile Preşedintele Romaniei, Traian Băsescu, s-a ridicat deasupra tuturor şi atacat din nou echilibrul politic, fragil oricum, prin referendumul simultan cu alegerile europene. Trecând peste ticăloşia transpartinică a multor parlamentari care nu vor în nici un caz votul uninominal, grup in care PD şi Preşedintele sunt reprezentaţi consistent, gestul Presedintelui este o sfidare comparabila cu excursia acelui negru la Bucureşti pentru a mazili un Domn. Nu mă refer la umilirea lui Tariceanu care face orice sa rămână la putere cu mai puţin de 20%. Premierul merită orice umilire pentru că a dovedit că nu este in stare să facă altceva decat să-si servească interesele unei grup economic . Dar forţarea preşedintelui este o încercare de a elimina orice forma de opoziţie şi de a rămâne singur cu PD pe scena politică. Presedintele fortează un viitor guvern monocolor şi o preşedinţie bonus, sfidând toate partidele, politicienii şi simţul echilibrului pe care ar trebui sa-l aibă un conducător. Deşi este evident că un partid care acum trei ani avea doar 7% din intenţii de vot nu are cadre şi specialişti pentru o majoritate in Romania, căci nici un partid nu posedă asta, nici macar hulitul partid-stat PSD. Traian Băsescu simte lipsa de bărbăţie a conducerii celorlalte partide şi vrea sa le dea o lovitură mortală partidelor politice. Este clar că aceasta este soarta meritată de actuala clasă politică, în mod normal ea trebuie schimbată, dar cu siguranţă că nu printr-o asemenea lovitura, în care nomenclatura actualelor partide este înlocuită cu oastea de strânsură a Partidului Democrat. Niciunul din actualele partide nu poate să-şi aroge dreptul de a elimina pe toate celelalte de aceea atacul Presedintelui, justificat în fond, este foartre periculos prin posibilele lui efecte.

Văzând reacţiile palide ale staffurilor politice la adresa iniţiativei Preşedintelui nu poţi sa nu te întrebi de unde vine lipsa acesta de bărbăţie a politicienilor români. Mă întreb de câţiva de când hălăduiesc şi eu prin codrul politicii care sunt mecanismele prin care sistemul îsi controlează pe politicienii de îi face aşa de mieluşei. De multe ori am crezut că am găsit o cauză unică, dar apoi mi-am dat seama că nu era singurul mecanism. Am văzut mai întâi că multor politicieni le este frică de sefii lor sau de adversarii lor de la guvern pentru că sunt santajabili. Unora le este frică de propriul lor trecut. Am auzit şi de lideri politici care făceau dosare penale principalilor coordonatori şi, din când in când, îi chemau pentru a le aduce aminte de ele. Dulapurilor multor conducatori de partid şi de stat poate mai gem de dosare ale adversarilor dar mai ales ale colaboratorilor apropiaţi. Alţii poate că nu vor să fie demni intr-o lume de ticăloşi, pentru a nu rămâne ei fraierii care plătesc factura. Unii tac şi înghit orice umilire pentru că vor să rămână în cărţi. Ei ştiu că dacă nu dau lupte inutile sistemul îi protejează şi vor căpăta şi ei un os de ros pentru loialiatate, mult mai importantă decât specializarea sau atitudinea corectă. Cei mai multi sunt lipsiti de imaginaţie şi atunci cel mai fericiti sunt când primesc ordine de la centru. Atunci se simt bagati in seama şi trebuie să execute, deci pot greşi mai putin decât atunci când ar trebui să gândească cu capul lor. Indiferent de cauze, o mare de laşitate se întinde peste politica românească.

Si cetăţenii merg la vot sau apreciază politica tot prin ochelarii fricii. In saptesprezece ani au fost mereu pusi in situatia să se teamă de ceva şi să voteze în funcţie de acea spaimă. Au fost speriati cu niste teroristi pe care nu i-a văzut nimeni mai apoi. Imediat după aceea s-a transmis masiv ideea pericolului ruperii României, după exemplul iugoslav. A apărut şi omul adecvat liniştii noastre iar după el au venit cohorte de mineri naivi, pe post de salvatori pentru niste institutii care aveau arme şi nesfârşite depozite de gloante, dar, culmea, nu se puteau apăra singure. Au votat românii de spaima ungurilor care ne fură ţara şi de spaima moşierilor care ne vor fura fabricile şi ogoarele patriei. Altii au venit apoi şi au arătat pericolul comunismului (ca şi cum comunismul nu era prezent peste tot). Au mai fost speriati oamenii cu coruptia - pericol real - dar un proces la care fiecare din romani, prin tăcere sau acceptare, participam în fiecare zi. Ultimele sperietori au fost cele cu oligarhii şi prin acesta oligarhii au primit buletin de identitate şi drept de şedere. Speriaţi de un viitor nesigur pentru ei şi copiii lor, cetăţenii se agaţă de oamenii care se află în vârf sau de cei pe care-i vad zilnic la televizor. De aceea bătălia pentru notorietate este cea mai tare in România, încrederea sau credibilitatea nemaifiind criterii care sa intre in calcul atunci când toţi sedii de partide au încredere de sub 30% din populaţie.

Am fost unul din puţinii care s-au opus aventurii in care o combinaţie formată din rămăşiţele nomenclaturii roşii s-a unit la un referendum cu oligarhia noilor îmbogăţiţi cu dosare la DNA pentru ca să-l elimine din joc pe Preşedintele României. Nu pot fi de acord însă nici astăzi când ofensiva Preşedintelui, chiar pentru o cauză dreaptă, se duce cu arme pe care pot deşertifica viaţa politică de la noi. Intr-o zi sper că Preşedintele va înţelege ca nu poate, la infinit, sa dea bătăliile politice în locul Partidului Democrat. Prea mult protejat, partidul său va rămâne in cărucior, ca un copil bolnav de poliomielită. In mijlocul laşităţilor de tot felul, Preşedintele României are nevoie de un adversar veritabil, nu de scheme de carton sau duşmani inventaţi. Reformarea clasei politice trebuie să se desfăşoare într-o luptă grea cu trecutul, în care oamenii să înţeleagă ce se întâmplă si ce viitor vom avea, nu printr-o şmecherie trebuie făcută înlocuirea pe furiş a celor care au blocat uşile politicii româneşti. Ei trebuie trimişi de electorat la muzeul politicii sau, după caz, la tomberonul istoriei, printr-un proces conştientizat, în care nu fricile de toate felurile sa fie catalizatorul. Nu va ajunge înlocuirea lor cu o altă nomenclatura de partid, căci s-ar întoarce înapoi la viitorul ciclu electoral. Votul uninominal este vital dar el trebuie să fie însoţit de proiecte care sa dea sens viitorului României, să aducă soluţii în care oamenii să creadă, eliberându-se de diferitele forme de frică care le-au fost induse sau care le-au moştenit. Preşedintele României are nevoie de un adversar real care să vrea să ducă România înainte, nu să salveze diferite interese de grup. Un bărbat care să vină cu un proiect de schimbare a României din temelii. Atunci am putea vedea o competiţie în care luptătorii nu şi-ar mai prinde picioarele în iţele partidelor şi ar câştiga România. Fără adversar, Preşedintele a început să se autoaccidenteze. Fără adversar, victoriile Preşedintelui, oricâte ar fi, îşi vor pierde din strălucire devenind doar victorii ale unui partid asupra altor partide.

taguri: COMPETITIE POLITICA UNINOMINAL PRESEDINTELE ROMANIEI MENTALITATE