20 ianuarie, 2016

Ieşirea din neîncredere



În tunelul deznădejdii
Nu este nevoie să faci studii sociologice pentru a constata că românii nu au încredere în stat, în instituţii sau chiar în ei înşişi. Şi-au pierdut reperele şi s-a extins aproape în toată societatea incertitudinea legată de viitor. Uneori, ca oficial sau ca simplu jurnalist, găseşti în multe locuri din ţară realităţi sau oameni diferiţi, caracterizaţi de dinamism şi viziune, dar te întrebi firesc de ce nu se extind aceste caracteristici la întreaga ţară. Cum s-a ajuns aici are mai puţină importanţă sau poate că are, doar că nu este productiv să ne întrebăm la infinit de ce suntem în această situaţie. Unii vor spune, probabil, că este o vorba despre caracteristici culturale ale românilor, despre pesimismul social sau fatalismul nostru. Se poate spune, cu argumente, că este vorba de o încredere trădată, că politicienii fac de 25 de ani abuz de încredere, lucru care nu este pedepsit în politică. Progresiştii ar putea spune că suspiciunea permanentă faţă de stat sau putere, îndoiala metodică, poate fi mai bună pentru individ decât încrederea oarbă care anulează personalitatea sau scade implicarea socială a individului, facilitând supunerea şi pasivismul.
Nu cred că este vorba de trăsături identitare stabile sau de ceva ce ţine de vreo matrice culturală. Cred că neîncrederea este dobândită din experienţă socială. Este clar, încrederea este nucleul, esenţa contractului social şi a solidarităţii. E adevărat poate, cum spune un clasic al sociologiei, că societatea modernă a însemnat o trecere de la solidaritatea organică, la o solidaritate mecanică, dar avem exemplul unor societăţi avansate, cum sunt cele din nordul Europei, societăţi cu un grad de modernizare accentuat, unde încrederea socială şi capitalul social se află la cote foarte înalte.
Eu cred că forţa legăturii sociale poate fi slăbită de multe aspecte, mai ales de cele care ţin de modul în care sunt guvernate societăţile la micro, mediu sau macro-nivel. Cred că deziluziile individuale sau colective care se acumulează la un moment dat pot fi combătute, iar supravieţuirea încrederii depinde de noi, cum spunea Hannah Arendt.

Deteriorarea contractului de încredere
Mai demult, pe vremurile dictaturii, scriitorul disident Luca Piţu vorbea, cu referire la România, despre un „sentiment al urii de sine”, oarecum valorificând o tradiţie filosofică francofonă. Acestei viziuni esenţialiste îi putem opune o perspectivă funcţionalistă. Nu cred că este o caracteristică perenă a spiritualităţii noastre, putem aborda neîncrederea ca pe o disfuncţie a relaţiei dintre administraţie şi cetăţeni şi, cu siguranţă, ca pe o importantă problemă de construcţie instituţională. Imaginarul colectiv dominat de neîncredere este doar o consecinţă a unui model instituţional tradiţional, învechit, pe care unii specialişti din administraţie îl numesc, curajos, ca fiind „o parte din esenţa fanariotă a administraţiei româneşti”. Mania centralismului şi concentrarea deciziei la vârful piramidei sau lipsa de transparenţă creează o opacitate după care cetăţenii îşi închipuie tot ceea ce este mai rău. Nu întotdeauna nivelul corupţiei este cel perceput de public, aşa cum nici calitatea administratorilor centrali nu este chiar atât de scăzută după cum spun oamenii în sondaje, dar în societate percepţiile devin realităţi sociale. Centralizarea excesivă a deciziei la vârful statului anulează dialogul şi handicapează societatea civilă. Din nefericire, în România, securitatea socială şi drepturile primite de la stat sunt inechitabil distribuite: pensii speciale, salarizare neunitară, privilegii de toate felurile. Grupurile sociale sau ocupaţionale care reuşesc să ajungă temporar la pârghiile conducerii îşi creează un statut special, diverse privilegii şi astfel dispare încrederea reciprocă într-o luptă surdă pentru redistribuirea resurselor din societate. Sociologii constată că este vorba despre un model social neechitabil, multe categorii plângându-se de lipsa de protecţie socială în timp ce reclamă un exces de protecţie pentru alte categorii.
Competiţia interindividuală generată în momentul în care românii au plonjat în 1990 în bazinul cu apă rece al capitalismului a accentuat mult un individualism egoist, ceea ce a facilitat retragerea din spaţiul public spre spaţiul privat, producându-se o reîntoarcere la clan şi încrederea în familia extinsă. Individualismul egoist degradează şi celelalte forme ale democraţiei.
Când românii nu au încredere în instituţii, avem un important deficit al democraţiei politice. Prin faptul că şi-au pierdut încrederea în sindicate, patronate sau în alte componente ale vieţii civice organizate putem spune că vorbim şi despre un deficit al democraţiei sociale. Ceea ce se vede foarte bine în cazul lipsei de încredere socială este modul în care „funcţionează” elitele în societatea noastră. Civismul este un element important, generat în mare măsură de exemplaritatea elitelor, exemplaritate care poate produce încredere şi o imagine de sine pozitivă a mediului social. Din nefericire, elitele noastre domină, se poziţionează pe un principiul al clientelismului, al formării găştilor de adulatori şi constituirea unor mici monopoluri. Mai ales elitele politice (nu spuneţi că nu avem elite, ele există întotdeauna, dincolo de calitatea lor culturală sau intelectuală!) excelează în populism care nu este altceva decât o toxică şi tulburătoare alianţă dintre elită şi populaţie.
Un efect cumulat al acestor realităţi structurale este sentimentul neputinţei de gestionare a propriului destin, dar şi un sentiment al neputinţei civice: indiferent ce ai face, nu ai şanse ca prin forţele tale sau ale unei organizaţii să poţi schimba lucrurile în ţară sau în comunitate. Acest fenomen probabil delegitimează ideea regulilor necesare a fi respectate înspre obţinerea binelui public, ceea ce determină ca societatea să primească un accentuat aspect anomic. Neîncrederea produce competiţie oarbă şi ideea de ocultare a regulilor, pe când încrederea, din păcate slabă, ar fi putut produce solidaritate.
            Datele din cercetarea IRES, publicată în acest număr din SINTEZA[1], arată un faliment al încrederii în România şi în modelul ei social. Când 68% dintre români cred că nu se face dreptate în ţară, când tot 68% consideră că statul nu este capabil să ofere reguli de competiţie corectă sau 60% dintre cei chestionaţi au sentimentul că nu se simt egali în faţa justiţiei, este evident că inegalitatea este percepută la cele mai mari cote. Un alt aspect al percepţiei inegalităţii este procentul de 76% al celor care sunt de părere că bogaţii României şi-au construit averile pe nedrept sau este reprezentat de cei 76% care le declară sociologilor că în România sunt categorii privilegiate de pensionari şi salariaţi. Este greu de crezut în posibilitatea unei elite de a direcţiona câmpul dezbaterii publice spre un sens colectiv când 60% dintre români spun că nu au pe cineva (în afara familiei şi a cercului de apropiaţi) în care sa aibă o foarte mare încredere.

Căi pentru regăsirea încrederii pierdute
Pentru un sociolog sau un responsabil de management social ceea ce se întâmplă în societate trebuie să treacă dincolo de diagnostic, mergând spre căutarea de soluţii şi căi de rezolvare a crizelor. O dată ce constatăm că avem, în România, o criză de încredere socială, nu putem rămâne la constatare, chiar dacă cei mai mulţi dintre constatatorii acestui fenomen ar putea spune că este vorba despre un proces de durată, că nu ne putem aştepta la acţiune directă care să producă efecte observabile, că încrederea este un animal fricos. Poate aşa este, dar avem datoria de a acţiona, căci fără acţiune socială, fără proiecte de schimbare, societatea va evolua organic, probabil spre destinaţii necunoscute şi este greu de presupus că se va ajunge la stări dezirabile, de consolidare a încrederii în stat.

Iată câteva căi strategice posibil de urmărit, căi care nu exclud şi alte posibilităţi care pot avea ca efect crearea încrederii, eliminarea pesimismului social şi a pasivismului civic:

Preocupare pentru crearea şi dezbaterea unui proiect de societate. Am încercat să vorbesc despre asta din postura de ministru şi unii simpatizanţi ai actorilor politici au sărit ca arşi: nu se poate, este un prea vast, mulţi au încercat şi nu au reuşit, nu mai este timpul pentru un asemenea proiect. Nu ştiu ce cred unii că se află în spatele acestei expresii, dar aşa cum înţeleg eu este vorba despre o dezbatere solidă despre viitor. Cu scenarii şi argumente, cu realism şi fără accente politice sau demagogice, adică să spunem oamenilor spre ce ţinte vrem să ajungem şi să căutăm împreună cu ei mijloacele şi căile spre viitor.
Trăim într-o societate fragilă şi în căutarea sensului, unde principalele aşteptări ale indivizilor nu se schimbă (familie, loc de muncă, prieteni), doar că apare tot mai mult o mişcare spre o individualizare a aspiraţiilor, care ar trebui interpretată ca fiind manifestarea nevoii unei libertăţi mai mari. Sentimentul de apartenenţă este mai divers şi mai schimbător, el nu mai apare ca fiind ataşat unor nuclee de sens tradiţionale. Astfel, structurile societăţii s-au schimbat (familie, ideologii politice, ideologii culturale, tendinţe de consum cultural) şi apare tot mai clar o criză a izvoarelor istorice de coeziune din societate. Indivizii se definesc printr-o multitudine de afilieri sau identităţi (origine etnică, sexuală, teritorială etc.) şi chiar printr-un cameleonism identitar, generat de apartenenţe multiple, care altădată ar fi putut fi inclus în zona patologiei identitare (de exemplu personalitatea multiplă). Se nasc culturi hibride, creşte o cultură de masă ce permite accesul la noi culturi, la comunităţi on-line şi la crearea diferitelor poveşti despre sine[2]. Societatea funcţionează mai mult în reţea. Ea a devenit mai fluidă, mai instantanee şi, prin urmare, mai bogată, dar cu toate acestea, cum se remarcă tot mai des (P. Flichy), există multe limite ale acestor dezbateri on-line constatându-se mai ales caracterul lor „scurt, prea critic sau laudativ” acestea fiind, de fapt, „monologuri interactive”, aşa cum le caracterizează sociologul Michael Dumoulin, el evocând realitatea descurajării internauţilor din cauza războaielor de insulte care, de multe ori, caracterizează aceste dezbateri. Sigur, în on-line se poate constitui un spaţiu excelent de învăţare, în care cetăţeanul accede la resursele politice care îi permit să ţină un discurs argumentativ elaborat, un spaţiu de „contrademocraţie” (concept elaborat de Pierre Rosanvallon, în cartea sa, cu titlu similar[3]). Căutarea sensului acţiunii colective de către cetăţeni se poate întâlni cu proiecte politice sau proiecte intelectuale care să favorizeze crearea unei noi motivaţii, a unor direcţii de acţiune şi noi solidarităţi.

Transparenţa conducerii comunităţilor şi a statului. De multe ori, administraţia cheltuieşte resurse în manieră discreţionară sau în mod inechitabil. Corupţia însoţeşte, în unele cazuri, deciziile. Administratorii resurselor publice trebuie obligaţi la transparenţă şi, prin aceasta, la un cvasi-control public permanent. Dacă se va ridica cortina de pe actul deciziei publice privind resursele, oamenii vor putea să vadă mai bine şi posibilităţile statului, dar şi alternativele posibile.

Căutarea de a sprijini forme de economie socială, ca noi forme de solidaritate.
Ideea de solidaritate a simbolizat întoarcerea societăţii civile în Polonia, la începutul anilor 1980, marcând începutul sfârşitului intervenţionismului sovietic şi este folosită în sistemul organizaţiilor care ajută ţările sărace şi care explică solidaritatea internaţională prin etica vieţii în societate. Astăzi, solidaritatea este o temă tot mai importantă a discursului public, oamenii încercând să reînnoiască înţelegerea unei vieţi mai bune prin intermediul acţiunii comune.
Întreprinderile sociale nu sunt definite legal în România, iar la nivel european nu există o definiţie generală pentru structurile care urmăresc îndeplinirea unor obiective sociale prin realizarea unora economice. Important la această definiţie descriptivă este însă principiul: o activitate economică cu dublu scop, economic şi social. Chiar dacă nu a existat niciodată un proiect naţional coerent, în România există peste 100 de mii de locuri de muncă în acest sector. Promovarea şi sprijinirea economiei sociale pot duce la creşterea ocupării, la dezvoltarea antreprenoriatului responsabil şi, mai ales, la participare socială şi dezvoltare locală. Aceste iniţiative care sunt generate de comunitate pentru comunitate pot „corecta” inegalităţi structurale de pe piaţa muncii, dar mai ales pot genera creşterea coeziunii şi încrederii oamenilor în acţiunea socială.

Fără discriminare. Transformarea socială explicată şi luată prin mecanisme democratice. Transformările sociale şi culturale cauzează tensiuni şi discriminări importante şi activează frici şi fobii sociale. Neîncrederea referitoare la ceilalţi şi mai ales respingerea asociată cu creşterea diversităţii sociale, care tinde să se concentreze în unele zone ale teritoriului, progresează.
Teama de schimbare privind dezvoltarea comunitară este uneori nejustificată, dar în multe situaţii schimbarea generează inegalităţi şi discriminări prejudiciind coeziunea socială. Nedreptatea unor situaţii induce o imagine degradată de convieţuire, atât la cei care suferă, cât şi la cei care sunt martori[4]. Dincolo de zonele tradiţionale de muncă şi de locuire, altele care par conservate de discriminare fac obiectul unei atenţii sporite din partea asociaţiilor şi organismelor publice

O democraţie inclusivă. Căutarea unor soluţii specifice pentru dezamăgirea democratică şi neîncrederea în instituţii. Nemulţumirea referitoare la modurile de participare politică şi dezamăgirea faţă de acţiunea aparatului politic, pe care îl scot partidele în acţiune, se amplifică frecvent în toată Europa. Cetăţenii sunt tot mai dezamăgiţi de degradarea legăturii sociale, sunt tot mai vocali pentru construcţia unei societăţi mai orizontale centrate, de exemplu, pe economia de colaborare, ceea ce se traduce prin partajarea sau prin închirierea unui bun sau serviciu, reciclare sau finanţarea participativă. În afară de economii bugetare, consumatorii de colaborare aspiră la noi întâlniri şi arată mai multă încredere în schimburile umane şi creează ţesut social colaborativ.

Oamenii înaintea profitului. Găsim o stare de insatisfacţie în lumea profesională, care subliniază contradicţiile procesului de identificare la locul de muncă, crearea unei distanţe între gestiunea resurselor umane şi aspiraţiile angajaţilor. Întreprinderile tind să individualizeze practicile lor (remuneraţie, evaluare, managementul conflictelor etc.) pentru a ţinti o performanţă mai bună a organizaţiei. Cu toate că sunt respectate multe aşteptări privind realizarea individuală la locul de muncă, cresc totuşi angoasa şi insatisfacţia faţă de locul de muncă, dorinţa de a părăsi locul de muncă sau profesia[5]. Un număr mare de categorii profesionale nu se simte întotdeauna reprezentat de sindicate, deoarece aceste organizaţii sunt orientate, mai tradiţional, spre apărarea angajaţilor stabili şi luptă pentru a reînnoi baza lor în rândul tinerilor. Doar că tinerii nu mai sunt favorabili unor angajamente pe termen lung, ei preferând angajamentele specifice şi temporare de acţiune (de multe ori în afara companiei, de exemplu prin reţelele sociale, muncă la domiciliu etc). Trebuie regândit rolul, dar şi funcţionarea puterilor publice. Asta nu înseamnă doar consolidarea instituţiilor democratice şi a dialogului cu societatea civilă, dar mai ales o optimizare a organizării teritoriului şi descentralizarea deciziilor, eliminarea discriminărilor şi inegalităţilor de acces la serviciile publice. Pentru a ajunge aici, este nevoie însă de proiecte politice care să obţină consens politic şi să favorizeze identificarea cu proiectul comun.

Democraţia de proximitate şi revitalizarea democraţiei. Există o insatisfacţie crescândă faţă de mecanismul democratic al modelului reprezentativ. Apare astfel necesar să se reînnoiască mecanismele democraţiei reprezentative cu scopul de a păstra şi de a face mai legitimă baza sistemului nostru de decizii. Îmbunătăţirea democraţiei participative şi valorificarea acţiunii societăţii civile sunt căi normale despre care parcă am uitat în România. Democraţia reprezentativă nu este suficientă pentru a permite participarea tuturor la viaţa comunităţii şi nu răspunde doar de aspiraţia societăţii civile la alte tipuri de angajament (viaţa locală, muncă etc). Democraţia socială ar trebui mai bine să se articuleze cu democraţia reprezentativă la rândul său, iar proiectele politice trebuie să construiască un cadru pentru a facilita proiectele civice, în special, pentru a răspunde la multiplicarea mobilizărilor. Statul poate crea mecanisme care conţin dispozitive care permit implicarea cetăţenilor în viaţa democratică, dar ar putea face chiar mai mult, adică ar trebui să ofere un cadru propice afirmării personale şi manifestării angajamentului în proiecte sociale concrete (crearea de bugete locale participative, proiectarea unor politici publice, recunoaşterea profesională şi stimulentele fiscale la voluntariat, formarea colectivelor de cetăţeni pentru rezolvarea unor disfuncţionalităţi comunitare etc.) care să permită creaţia comună între aspiraţiile individuale şi interesele colective, realizându-se astfel sentimentul partajării unui sens colectiv al devenirii comunităţii.

Organizarea teritorială care să nu dea sentimentul inegalităţii. Este adevărat că, în multe situaţii, o disparitate spaţială mare alimentează un sentiment de inegalitate, însă idealul de unitate teritorială este unul dintre pilonii fundamentali ai încrederii. Astăzi, locuitorii din România rurală sunt defavorizaţi; în 25 de ani de democraţie românească s-au făcut puţine proiecte, problemele satului au primit tratamente electoraliste sau demagogice, dar niciun proiect strategic în acest sens. Imperativul este adaptarea organizării teritoriale la nevoile sociale şi economice.
Acest lucru presupune şi identificarea unor proiecte pentru reconstruirea convieţuirii. Răspunsul puterilor publice trebuie să meargă simultan printr-o modernizare a serviciilor publice pentru a se adapta nevoilor tuturor şi pentru a alimenta sentimentul de incluziune socială, indiferent de locul de reşedinţă şi situaţia socioeconomică; printr-o luptă mai eficientă împotriva discriminărilor legate de originea reală sau presupusă, de sex, de apartenenţă, de vârstă sau de handicap, pentru că acestea împiedică accesul la resurse pentru o parte a populaţiei. Trebuie servicii publice mai adaptate pentru a garanta incluziunea socială a tuturor. Locuitorii satelor sau cei din zonele sărace au nevoie de servicii publice comparabile cu ale celorlalţi cetăţeni.

Valorificarea şi stimularea sensibilităţii tinerilor la solidaritate. Un paradox important al vieţii sociale este că tinerii sunt tradiţionali când este vorba de a gândi solidaritatea. Ei se gândesc, de obicei, la solidaritate prin intermediul imaginilor şi prin concepte moştenite direct din tradiţia filantropică: în ceea ce priveşte dăruirea, compasiunea, dar şi în ceea ce priveşte sprijinul, în conformitate cu tradiţia socială, poate şi ca un efect al modelelor educative din timpul şcolii. Folosirea reţelelor de socializare amplifică, de multe ori, şi coagulează emoţii şi atitudini colective cu mare potenţial de solidaritate, chiar dacă unii sociologi spun că emoţiile împărtăşite pe acest tip de reţea durează mai puţin. După drama de la Colectiv, demonstraţiile antiguvernamentale ale tinerilor au cuprins şi zona maghiară din Harghita unde un lider a declarat că: Umanitatea şi solidaritatea nu au etnie, solidaritatea vine din iubire şi din faptul că suntem oameni şi trăim pe aceeaşi planetă. Nu trebuie să stabilim bariere, că unul este român, altul maghiar sau altul ţigan sau evreu. Suntem cu sufletul alături de cei care suferă acum şi vrem să le dăm putere şi să le transmitem iubire, cât mai multă[6] .
Comunicarea şi acţiunea solidară pe Internet reprezintă o cale care dezvoltă o gândire solidară şi practici participative. Creşte şi la noi procentul celor care utilizează acest tip de canal pentru implicare solidară, chiar dacă practica donaţiei online şi a semnării petiţiilor încă nu este la un nivel foarte ridicat, tinerii utilizează şi cunosc posibilităţile de e-solidaritate existente (click umanitar, jocuri, angajamentul de a adopta un comportament, distribuţia e-card etc.) devenind deja destul de frecvent un concept de voluntariat prin intermediul Internetului, fenomen prin care se face transferul de la o practică asociată unei relaţii distincte spre o practică socială,  mai puţin restrictivă, ce generează o relaţie virtuală, cu efecte importante asupra încrederii sociale, chiar dacă vorbim de practici din virtual care încă se bazează pe izolarea fizică a participanţilor.

Cu siguranţă se pot găsi şi alte componente de acţiune strategică pentru a creşte încrederea socială. În niciunul dintre aceste posibile câmpuri de acţiune socială nu am vorbit despre protecţie socială pasivă. Uneori, o grijă prea mare pentru distribuirea de sprijin pasiv are ca rezultat gelozia socială, sentimentul de inferioritate, iar rezultatul final este tot pierderea încrederii în stat. Românii demonstrează surprinzător că se prezintă pe sine ca fiind un popor de optimişti şi, în multe situaţii de interviu, arată asta când se referă la viitor. Poate fi o premisă pozitivă în articularea unui proiect civic, cultural şi chiar politic, care este clar că trebuie să aibă ca principală componentă schimbarea logicii guvernanţei prin trecerea de la managementul unui stat după principii oligarhice spre o guvernanţă etică, de natură să îi sprijine pe cei care ar putea pierde definitiv competiţia socială, dar fără a-i bloca pe cei care produc valoare socială, integrând principiul pluralismului şi căutării unui optim social cu viziunea privind stimularea unei competiţii sociale girate de reguli şi corectitudine.  

Pentru a recâştiga încrederea pierdută, România are nevoie de o nouă viziune despre stat şi despre integrarea ei în lumea nouă a conflictelor şi nesiguranţei, lume în care încrederea şi capitalul social sunt valorile cele mai importante, adevăratul tezaur şi resursa pentru viitor. România trebuie să se uite în oglindă şi să accepte că trebuie să se schimbe.

Referinţe bibliografice:

D’Addio, Anna Cristina; Ladaique, Maxime, Quelles solidarités entre les générations?, OCDE - Direction de l’Emploi, du Travail et des Affaires Sociales, Division des Politiques Sociales, 2011, disponibil online www.inegalites.fr
Arpinte D.; CACE S.;  Scoican N.A. coord; (2010); Economia socială în România, Editura Expert, Bucureşti, 2010
Blais, Marie-Claude, La solidarité. Histoire d’une idée, Paris, Gallimard, coll. «Bibliothèque des idées», 2007
Cardon, D. (dir.), Internet et réseaux sociaux, Paris, La Documentation française, 2011
Coleman, J. S., Foundations of social theory, Cambridge Mass., London: The Belknap Press of Harvard Univ. Press., 1990
CRÉDOC, Les Français en quête de lien social. Baromètre de la cohésion sociale, 2013
Cusset , P.-Y. , Le lien social, Paris, Armand Colin, 2007
Deutsch, M., Trust and suspicion, The Journal of Conict Resolution, 2(4), 265{279, 1958
Diehl, D.; McFarland, D., Toward a historical sociology of social situations, American Journal of Sociology, 115(6), 1713{1752, 2010
Naves, Marie-Cécile; Reynaudi, Mathilde, Restaurer la confiance dans le modèle républicain, Paris, France Stratégie,  2014
Tremblay, Pierre Andre; Boucher, Jaques L., Économie sociale et nouvelles formes de solidarité, volume 38, numéro 1, p. 4., 2007
Charles, Tilly; Tarrow, Sydney, Contentious Politics, Boulder, ParadigmPublishers, 2006
Vakaloulis, M., Précarisés, pas démotivés ! Les jeunes, le travail et l’engagement, Paris, Les Éditions de l’Atelier, 2013



 Editorial pentru SINTEZA, revista de cultură şi gândire strategică, 24, ianuarie 2016.

  Studiul IRES poate fi consultat mai jos:





[1] Studiul „Criza de încredere – percepţii şi reprezentări” realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie – IRES, 11-12 ianuarie 2016, 900 de subiecţi, 18+, eroare ±3,3%, metoda CATI
[2] Cardon, D. (dir.), Internet et réseaux sociaux, Paris, La Documentation française, 2011
[3] Rosanvallon, Pierre, La contre-démocratie. La politique à l’age de la défiance, Paris, Le Seuil, 2006
[4] CRÉDOC, Les Français en quête de lien social. Baromètre de la cohésion sociale, 2013
[5] Vakaloulis, M., Précarisés, pas démotivés ! Les jeunes, le travail et l’engagement, Paris, Les
Éditions de l’Atelier, 2013
[6] http://www.gandul.info/tragedia-din-clubul-colectiv/colectiv-sute-de-romani-si-maghiari-din-harghita-au-comemorat-victimele-din-clubul-bucurestean-14873045

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu