23 noiembrie, 2008

Grigore Leşe

Nu aplaudaţi, speriaţi cântecul!


Ce faci dacă rămâi singur cu cântecul? Dacă nu ai nici televizor, nici radio, prietenii sunt departe şi clubul Bamboo nu s-a deschis încă. Când nu te ajută nici studiile superioare să te minţi şi nici nu poţi să-şi feresti privirea, ca de învăţătoarea care-ţi punea o întrebare prea grea. Când te ţintuieşte mai tare decât mâna întinsă a politicienilor de pe afişele vulgare de campanie ce faci, prietene? Aşa-i că ai încurcat-o?
@@@

A fost primul gând care mi-a trecut pe sub frunte când Grigore Lee a deschis un concert Cluj cu cei şase bătrâni fărşeroţi din Cogealac.

Grigore Leşe a revenit cu un spectacol la Cluj cu gândul să se răzbune pe noi. După cinci ani, Grigore Leşe s-a întors să cânte la Cluj cu încrâncenarea ţăranului care vrea să arate ceva unui oraş care de multe ori ne-a copleşit cu ipocrizia şi micimea lui, pe noi, copiii de ţăran, veniţi aici. A venit să-şi ia o revanşă într-un loc unde nu a fost înţeles pe deplin. Cred că oraşul acesta l-a rănit, l-a pizmuit şi la ţinut pe loc în dezvoltarea lui artistică. Nu a mai venit să ne horească aşa cum o făcea când noi credeam că este un talent care se va pierde într-o zi, când noi credeam că este o fântână din care bei şi nu trebuie să-i multumeşti niciodată, căci era de datoria ei să-ţi stea în drum. S-a pregătit mult, cred, pentru această reîntoarcere acasă. A vrut să ne arate cât de mult s-a schimbat şi că este atât de tare în voinţa şi geniul lui încât este în stare să facă ceva ce ura, în altă parte a vieţii lui, adică spectacol. Ne-a arătat că viaţa nu poate fi povestită de oricine, că atunci când este adusă pe scenă, când este cosmetizată, aceasta nu o poate face oricine. A venit parcă spunând: domnilor, sunteţi destepti, puţin snobi, hai să vă luaţi la intrecere cu cascada de simboluri din povestea satului din dans, din glas, din murmur sau din sunetul instrumentelor de lemn. Ne-a spus o poveste cu un profesionalism desăvârşit, ca un chirurg ne-a despicat coşul pieptului şi ne-a repornit inimile. Şi nici nu s-a uitat la noi. Nu i-a tremurat nici vocea şi nici mâna, privirea i-a rămas întoarsă acolo, în lumea satului, unde i s-a copt sufletul şi glasul.

Unii dintre noi au putut învăţa multe despre cântec, în timpul acela dăruit nouă de Grigore Leşe. Eu, copil crescut pe colinele de la poalele Tiblesului. rămân să-i mulţumesc pentru că mi-a reamintit cântecul, mi-a readus imagini, sunete, mirosul de pământ reavăn de primăvară şi mirosul greu de argilă din ţintirim. Mi-am adus aminte ceva pe care îl lăsasem în copilărie în Runcul Salvei. Mi-am adus aminte cântecul, ceea ce mama plamădise în sufletul meu, cântându-mi în copilărie. Mi-a adus aminte tristeţea bunicului şi a tuturor grănicerilor din familia mea care două secole au bătut drumurile Europei în războaiele străine de ei. Mi-a adus înapoi cântecul pe care, plecând la oraş, l-am lăsat necântat.

Cu ochii vâlcele, cum zicea Grigore, mi-am adus aminte că pentru cântec nu este nevoie de cuvinte. Bătrînii din Cogealac cântau şi povesteau cu mâinile şi cu ochii o poveste pe care o înţelegeam fără cuvinte. Tehnica lor polifonică l-a integrat de fiecare dată firesc şi pe Grigore Leşe, astfel că nu i-am mai putut auzi cuvintele, doar tristeţea, doar povestea tristeţilor pe care satul le adună în cântece cu speranţa poate că Domnul s-o îndura să le uşureze viaţa dacă vedea-va atâta jale. Am auzit îngânatul care e şi acompaniament şi cântecul fiinţei care se alătură durerii celuilalt. Îngânatul copilului de la ţâţă şi ultimul cântec al bătrânului care trece dincolo, cu inima grea sau uşoară.

Am învăţat că fiecare are cântecul său şi, uneori, sufletele se sincronizează în cor, alteori fiecare om cantă melodia lui, cântecele se pot amesteca şi murmurul care le conţine este vuietul vieţii, muzica cu care oamenii încearcă să acopere muzica sferelor. Bătrânii fârşeroţi cântau nişte cântece dintr-o altă lume, dar după cinci minute nu am mai înţeles nici cuvintele lui Grigore, erau toţi într-o lume, bătrânii aromâni construiau un concert perfect, fiecare cântând povestea lui, totul armonizându-se în povestea care-i conţinea pe toţi, în cosmosul satului închis în sine şi deschis doar spre cer. O lume a satului în care lucrurile se amestecă, căsătoria cu moartea, cătănia cu hora, viaţa şi moartea. La un moment dat, povestea pe care ne-o spune Grigore şi-a pierdut linearitatea narativă. Mireasa cu cătănia se amestecă, cei plecaţi dincolo, cu cei plecaţi departe. Grigore ne spune povestea lui şi a rătăcirii lui prin lume. Cum Dumnezeu de seamănă atît de mult poveştile rătăcirii noastre? El a venit să ne spună o poveste despre viaţa de la ţară şi de ce e pribegia cea mai rea dintre bolile pământului.

Mi-am adus aminte că oamenilor de la sat nu a avut cine să le cante, trebuia de multe ori să-ţi cânti tu cântecul. Cantecul bătrânilor şi al lui Grigore nu este cântec de spectacol, este pentru a ogoi sufletul cântăreţului. Fiecare trebuie să-şi cânte cântecul, ca într-un performance inevitabil, într-o zi va trebui să ridici mâna sau să baţi din palme ca bătranul cimpoier din Cogealac şi să-ţi deschizi sufletul în cântec. Grigore ne-a mai reamintit că omul îşi făcea singur instrumente. Instrumentele de lemn ale unei civilizaţii ţărăneşti, care de multe ori a pierit sub fierul străinilor şi îl refuză la cântare, potrivite sunetului trisţetii lui mute.
Am aflat şi faptul că orice cântec îmbatrâneşte, nu ne mai spuneţi prostia că un cantec ramâne veşnic tânăr. I-am văzut pe oamenii aceia bătrani care nu făceau teatru, ei erau cântecul vieţii lor. Ei erau cântecele pe care le cântau. Cântecele lor îmbătrâniseră odată cu ei. Şi vor muri odată cu ei. Cei care vor veni după, le vor putea învia, dar nu vor mai fi cântecele lor, vor fi cântecele acelora.

Cu ochii ponor, cum tot Grigore zice într-un cântec, am început să gândesc tâmpenii mai mari decât mine. Adică m-am gandit că fiecare popor trebuie să lase ceva în lume. Şi dacă nu am ştiut să lăsăm cetăţi, nici catedralale înalte, poate că poporul nostru poate lăsa în lume o dâră de cântec. Pe loc mi-am dat seama că nu se poate, căci satul cu oameni adevăraţi a intrat sub brazdă, iar noi, ceilalţi, nu ne preţuim propria viaţă, deci nici cântecul ei.

La final, s-a aprins lumina şi Grigore ne-a văzut stând în picioare cu ochii înlăcrimaţi. Nu a putut să plece pur şi simplu şi nu din cauza aplauzelor. Parcă ne-a spus, nu aplaudaţi, aplauzele alungă cantecul. Şi-a recunoscut în sală prieteni şi profesori, şi-a adus aminte de cei duşi şi ne-a spus că oraşul este destul de pustiu fără aceştia. Grigore a uitat de răzbunare. A început să horească din toată inima, cu drag de oameni, aşa cum numai el ştie să o facă. Şi mai mult, a vrut să ne pornească glasurile noastre. Parcă nu aţi mai cântat de mult, ne dojenea ridicând palmele lui mari de plugar, ca două aripi de înger, vedea că nu putem decât a murmura şi ne dojenea doar din priviri. De ce v-aţi pierdut cântecul, ne spunea parcă. El ştia cât de greu este să-ţi deschizi baierele sufletului după ce te-ai închis printre blocurile de beton. Ne era frică să nu stricăm magia, mergeam murmurând, împleticindu-ne după el, iar el mergea înainte ca un prapor, cu clopul ridicat, undeva spre cortină, trăgându-ne după el în întunericul din „Nu-i lumină nicări”. La final, profesionistul de la Bucureşti s-a reîndrăgostit de muzica lui. Încet, încet, o sală uimită a început să murmure, iar Grigore cânta cu tot sufletul. Nu aplaudaţi, speriaţi cântecul! Staţi, încă nu aplaudaţi, vreau să vă mai cânt una de dragoste. Dădea din mâini ca din două aripi îndemnându-ne să mergem după el. Greu de realizat, ce mai mulţi nu au cântat niciodată, iar cei ce ne-am întâlnit măcar o dată în viaţă singuri cu cântecul, uitasem, nu mai aveam aer, coşul pieptului ne devenise prea mic. Ne era frică şi ruşine să mai încercăm. Frunză verde, iadăra... unii vor cânta pe stradă, pe măsură ce li se va dezgheţa sufletul.

Una dintre fetele de pe scenă lăcrima uşor şi îşi ştergea lacrimile pe furiş, probabil pentru că-l vedea pe Grigore fericit pentru o seară. Şi atunci mi-am dat seama că Grigore Leşe s-a schimbat mult şi a meritat să se schimbe. El are o misiune mare, are un talent pe care nu are voie să-l risipească, un talent, cum spuneau bătrânii din satul meu, pe care Domnul i l-a dat să-l înmulţească, nu să-l piardă pe cărările lumii.
E genial, spunea o doamnă lângă mine. Nu, doamnă, mi-am spus în barbă, ştergându-mi o lacrimă. E un biet om, un om întreg. Dar noi, ceilalţi, suntem nişte umbre, nişte copii care şi-au lăsat sufletul în grădina copilăriei şi s-au rătăcit printre blocuri.

@@@
Deci, ce faci prietene dacă într-o zi rămâi singur cu cântecul. Dacă el se uită la tine şi te ţintuieşte cu degetul şi te întreabă: unde ţi-e sufletul băiete, l-ai pierdut prin lume sau l-ai băut în crâşme, ori l-ai dat pe mândre. Dacă ai fost la întâlnirea cu marele nostru lăpuşan plecat la Bucureşti, poţi spune: badea Grigore Leşe mi-o spus că sufletul e ca apa, oricât ai cheltui, nu se gată. Eu am ajuns acasă şi am scris în Jurnal: „Azi, 21 noiembrie, o plouat toată noaptea şi o trecut Grigore Leşe pe la noi, mi-o adus o scrisoare le la ai mei, cei duşi şi cei care încă mai scurmă în ţărâna de pe Dealurile Ţibleşului.”

Vasile Dancu

11 comentarii:

  1. Decizia vă aparţine :
    http://sfinx667.wordpress.com/2008/11/24/decizia-va-apartine/

    RăspundețiȘtergere
  2. ma bucura mult posibilitatea de a va "asculta" si cativa ani dupa studentie:) ... pe acest blog si in aparitiile Dvs. jurnalistice.
    "America nu crede in lacrimi" - cred ca toti fostii studenti ai Dvs. v-au recunoscut discursul:)
    LA MULTI ANI, PENTRU MAINE!
    cu mult drag,
    Cosmina

    RăspundețiȘtergere
  3. Alege, te rog, unul dintre cantecele ce-ti umplu inca sufletul de se vede si daca nu am intelege cuvintele, dupa cum curg...
    E darul de ziua ta. Dar nu-l privatiza. Lasa-l liber!
    Gabi

    RăspundețiȘtergere
  4. Exact de ziua mea, pe 21 niembrie, s-or intamplat cele de mai sus, relatate de dumneavoastra.
    L-am ascultat pe Lese cantand intr-o inregsitrare, pentru Bucovina, la nunta prietenului meu cel mai bun la Suceava, in vara acestui an.
    Pentru mine a contat enorm. Mi-am amintit cine sunt, ce vreau sa fac si ce cale sa urmez. Doua luni mai tarziu, departe de tara dar cu cantecul lui Lese-n minte, citind o carte de management care ma-ntreba ce vreau sa fac in viata, ce obiectiv am, am putut raspunde clar si singur. Raspunsul mi l-o dat Lese pe 10 mai. Vreau sa fac ceva pentru oameni.

    RăspundețiȘtergere
  5. In primul rand va salut d-le Vsile Dancu! In primele zile de studentie la Cluj, nu mi-a placut. Venit fiind de la tara, din Runcu-Salvei si eu , m-am lovit de foarte mult beton si agitatie. Totul pana cand l-am vazut pe Lese un om imbracat atat de simplu, cu palarie si traistuta peste umar, foarte calm... L-am revazut de multe ori si de fiecare data ma simteam extraordinar.

    RăspundețiȘtergere
  6. http://simonik.wordpress.com/

    RăspundețiȘtergere
  7. pentru cine SIMTE cantecele lui Grigore Lese, tot ce ati scris e colosal; felicitari

    RăspundețiȘtergere
  8. No, se face luna de la ultima postare... Au trecut si negocierile pentru guvern. Nimic, nimic?

    RăspundețiȘtergere
  9. V-am citit doar Tara telespectatorilor fericiti (mi-a plăcut foarte mult, de fapt unele idei m-au entuziasmat!). V-am citat de multe ori.
    Grigore Lese e o ”institutie” cu o identitate culturala foarte bine definita, un brand exceptional.
    Abia v-am descoperit blogul, o să vă citesc de azi...

    La Multi Ani!

    RăspundețiȘtergere