La multi ani, Românie posibilă!

Societatea noastră pare avea un anumit tip de impersonalitate, o înstrăinare de ea însăși, o neparticipare la propriul destin. Avem un potențial pe care nu-l actualizăm, nu-l scoatem la suprafață. Totul este posibil, se poate întâmpla, poate fi gândit, dar societatea nu se mobilizează pentru ca această virtualitate să devină fapt. Astfel că putem vorbi despre o Românie absentă, o Românie probabilă. Ai senzația că românii se uită la propria viață ca la o piesă de teatru pe care ei înșiși o consideră proastă.

 

Totul s-a degradat în ultimul deceniu, politica noastră nu mai cunoaște starea de pace, adică starea de normalitate. Performanța noastră socială este afectată de asta, în timp de război se fac doar politici ale urgenței și intervenții pompieristice. Trăim o dramă a conflictului permanent în care au fost aduse în spațiul politic instrumente nepermise, mijloace care nu au ce căuta acolo unde conflictul și confruntarea au mijloace constituționale de rezolvare. Dispare încrederea în politicieni, în stat, în România chiar, dar și în soluția democratica. Este o factură grea pe care o lăsăm urmașilor noștri. Istoria ne va stigmatiza pentru asta în deceniile care vor veni, dacă țara va rămâne, dacă națiunea va rezista și statul nu va eșua în timp ce noi ducem războaie absurde sau zornăim cătușe spre adversarii politici.

 

De 1 decembrie să ne hotarâm că trebuie să reînvățăm să trăim împreună, chiar dacă nu este simplu să-i accepți pe ceilalți, învățând astfel diferența, dar și faptul că fiecare este unic și, deci, poate fi fascinantă această cunoaștere. Când te asociezi cu alții poate dispărea sentimentul neputinței, acela care te face să crezi că nu ai niciun mijloc pentru a schimba lumea, de unde și pierderea de sens a angajamentului social. Nu ar trebui să ne bulverseze nici pierderea de sens a datoriei pentru că ea este doar un efect pervers al neîncrederii în viitor și al lipsei de proiect colectiv. Politically incorrect, această atitudine poate fi o cale de început. Prea mult se fardează politica, de prea mult timp se creează o realitate de laborator. Oamenilor li se spune peste tot să aibă ciocul mic și sunt împinși spre o majoritate tăcută. Oamenilor li se spune ce să gândească, cum să vorbească despre temele vieții lor și, mai ales, că trebuie să creadă orbește în partide sau ideologii, chiar dacă unele sunt moarte de mult. Oamenii vor să se întâlnească cu imaginile lumii lor, cu cuvintele pe care ei le rostesc despre lume, vor să vadă că politicienii sunt preocupați de spaimele și de visurile lor, sunt tot mai puțin dispuși să accepte expresii și imagini prefabricate.

 

Dar, de cele mai multe ori, coborârea la oameni este un delict, este politically incorrect. Da, atitudinea politically incorrect poate fi o soluție, o primă etapă pentru resetarea sistemului.

România invizibilă pentru străini sau cea care este patria noastră invizibilă, de care ne este uneori rușine, poate ieși la suprafață într-o societate posibilă, din cioburile unui vis pe care îl purtăm cu toții în suflet, dincolo de nivelul de cultură, de bogăție sau pasiuni politice. Trebuie doar un strop de solidaritate, un pic de curaj și o minimă încredere în forța noastră colectivă. Dacă nu vom reuși asta, vom vedea că încă 100 de ani, dincolo și dincoace de Colectiv, înainte și după Revoluția din 1989, peste România se va întinde aceeași mare neputință, ticăloșie și mizerie umană.

 

La multi ani, Românie posibilă!

Ce să nu ne dorim pentru 2011

Un fel de urare

Suntem prea învățati să sperăm mereu la ceva. Să trăim mereu cu speranța chiar dacă, știm, speranța nu este o strategie. Speranța poate să fie un bun medicament pentru cei care nu-l așteaptă pe Moș Crăciun în fiecare zi. Speranța este bună pentru cei care visează la libertate, acolo unde ea este doar un vis. Pentru cei care rezistă dictaturilor, pentru cei care caută să-și păstreze demnitatea în condiții inumane. Pe scurt, speranța este o Fata Morgana care ar trebui să se arate doar celor care au un proiect, un vis, o utopie. Speranța este contraindicată leneșilor, ipocriților, învinșilor definitivi.

Deci, haideți să trecem în 2011 fără Speranță.

Prea mult așteptăm salvarea din partea altora. Să vină Constantinescu, Băsescu, Isărescu…. Iliescu, nu, el a venit ca o fatalitate. Ne-am uitat întotdeauna la cel pe care ni l-a scos sistemul în fața. Era ales cel mai bun pentru că era cel mai vizibil, era scos în față. Nu ne-am uitat niciodată în altă parte decât acolo unde era îndreptat arătătorul altora. Ce-ar fi dacă ne-am uita în altă parte, poate am descoperi oameni care sunt mereu acolo, în slujba comunităților, în școli, în spitale, în redacții, în fabrică? Oameni care înțeleg lumea, care lucrează cât pot ei pentru ca să ieșim din acest hău istoric și care nu vor să ne stăpânească, ci ne-ar putea deveni parteneri pentru o speranță bazată pe proiect.

Așadar, hai să trecem în 2011 orfani, fără Tătuc, fără Salvator.

Ne împing în față doar miturile. Mitul că la anul va fi mai bine ne cucerește cel mai ușor. Mitul că Progresul este ireversibil și Binele așteaptă undeva după colț să vină. Doar că mai așteaptă să plece de la putere unul care nu este simpatic. În 2009 (pentru 2010) toți marii experți au spus că se va relua creșterea economică în România. Comisia Europeană, Banca Mondială, BNR și Isărescu, FMI, diverși guru de prin băncile bucureștene. Numai poporul cu bunul simț spunea ca va fi mai rău. Peste 60% din români au spus că va fi rău. Și doar ei au avut dreptate, nu mitul experților care ne îndeamnă să consumăm fără rost sau fără raține, fiindcă dacă consumăm vom ieși din criză.

Poate ar fi cazul să nu mai credem în Binele Iminent.

Începem anul cu tot felul de dorințe. Puneți o dorință, ne spunem unii altora. Dar nu ajunge să-ți dorești pentru ca să se întâmple. Mitul și bancurile cu peștisorul de aur sunt cele mai prezente în cultura nostră. Dorința trebuie să însoțească proiectele serioase, nu seara de Revelion sau Crăciun. Dorințele nu trebuie trimise ca bilețelele pentru Moș Crăciun în Laponia. Dorințele trebuie să fie tari ca și credințele, să ne implice pe noi, cu resursele și efortul nostru. Ce dai în schimb pentru dorințele tale? Ce am răspunde dacă moșul ne-ar pune întrebarea aceasta simplă?

Poate ar trebui să ne dorim NIMIC. Adică nimic din ceea ce nu am muncit, nu am creat, nu am sacrificat.

Ne-am obișnuit să nu ne recunoaștem eșecurile. Dar și esecurile sunt ale noastre. Sunt tot rezultatele muncii noastre ca și succesele. Uneori eșecurile sunt mai ale noastre decât câștigurile de conjunctură. Uneori înfrângerile sunt mai sănătoase decât victoriile ușoare. În fiecare zi dăm vina pe cineva pentru ceea ce se întâmplă în România, ca și cum noi am fost plecați undeva departe când s-a votat, când s-au luat hotărâri, când unii mureau în stradă, când alții protestau. Din eșecuri putem învăța mai mult decât din victorii.

Vă rog, acceptați să trecem în anul 2011 fără Țap Ispășitor

Anul care vine nu sunt alegeri. Deci la aceste sărbători nu o să vă streseze politicienii cu prezența lor, filmați din toate unghiurile. Indiferent că sunt simpatici sau nu, încercați să vedeți ce fac ei în realitate și doar apoi votați-i. Desprindeți-vă de televizor, ascultați argumentele celor care nu vă plac, o să vedeți că nu sunt tâmpite toate. În 90% dintre situații oamenii politici ocupă fără rost programele de televiziune și consumă timpul Dvs degeaba. Încercați să vă aduceți aminte dacă ați învățat ceva de la vreun om politic de la televizor. O să observați că de cele mai multe ori sunt trimiși cei care nu pot spune nimic, dar pot vorbi ore întregi. Este o strategie ca să nu gândiți singuri, să nu vă puteți închipui lumea fără ei.

Pentru 2011 faceți efortul de a vedea lumea fără ochii de sticlă ai televiziunii. Gândiți-vă la propria viață, la experiența comună, la povețele bunicilor sau părinților. O să constatați că ați făcut majoritatea lucrurilor singuri, fără sfaturile telvizorului. Și apoi, comparați, dacă nu vă puteți abține, cu lumea politică de la televizor.

Acum, când scriu aceste rânduri, telefonul îmi zbârnaie de mesaje de felicitare. Ca și la Crăciun, ca și de Paște sau cu alte ocazii. Și eu poate nu o să rezist și o să mă apuc de butonat imediat ce termin de scris. Unii sunt prietenii cei dragi, alții colegii mei de muncă, sunt și foștii studenti care vor să-mi mulțumească. Nu putem contesta puritatea unui gest de apropiere sau comunicare. Dar multe din asemenea gesturi sunt mimetice, mecanice, nu au substanță. Am putea înlocui aceste gesturi cu mici gesturi de solidaritate reală. De exemplu, banii pe care-i dăm companiilor de telefonie mobilă să-i donăm celor saraci. Și, în genere, să înlocuim solidaritățile mecanice cu gesturi de solidaritate reală. Să dăm o bursă unui copil sărman, să sprijinim un sportiv sau un artist, să ajutăm un bătrân îndurerat și singur. E mai ușor să căutăm în memoria telefonului numere și poate că un sms îl bucură pe un prieten, dar este atâta suferință în jurul nostru....Doar să deschidem ochii și vom vedea că este peste tot. Cred că ar fi mai bine să ne îndreptăm dorința de solidaritate nu în grupul nostru, ci înafară. Ca să fim siguri că este morală, că nu urmărește reciprocitatea.

Acceptați, măcar pentru anul viitor, că trebuie să urmărim gesturi de solidaritatate reală. Reduceți smsurile cu 50% și faceți un gest de caritate reală cu banii economisiți.

Și mai este un lucru, cel mai greu. Decontul nostru cu trecutul și cântecul lui de sirenă. Prieteni, întotdeana trecutul pare o oază de lumină prin care am trecut prea repede. Trecutul este al nostru, conține tinerețea noastra, emoția noastră de a trece dintr-un anotimp în altul. El este amintire, iar amintirea se plămădește cu sufletul, nu cu rațiunea. Trecutul este important pentru noi, este bun pentru aniversări, pentru momentele de reverie, pentru întâlnirea de 10, 20, 30 de ani de la terminarea liceului. Dacă tot nu vă este frică de întalnirile de 30 de ani, uitați-vă la fetele pe care le-ați iubit în liceu (și ele să se uite la noi!). Fetelor, uitați-vă la grașii de acum și comparați-i cu visătorii de care v-ați îndrăgostit la balul bococilor. Aceasta este imaginea trecutului actualizat, nu imaginea idealizată din copilărie. Este dreptul nostru să ne amintim, avem dreptul la nostalgie, avem dreptul la reverie. Oricum, nostalgia trecutului este preferabilă consumului de droguri. Dar, prieteni, haideți să alegem prezentul și viitorul. Să căutăm indicii despre viitor, nu despre trecut. Să votăm pentru viitor, nu pentru trecut. Copiii noștri trăiesc acum și mâine, nu în trecutul glorios pe care l-am traversat noi. Faceți o bocceluță cu puține lucruri din trecut și căutați să vedeți mai bine pe unde călcați și încotro mergeți. În 1989, prin sacrificiul unor tineri, ne-am câștigat dreptul la libertate, nu doar dreptul la nostalgie. Nu trebuie să ucidem trecutul din mintea și inima noastră, dar putem încerca să nu-l mai transformăm într-o povară greu de dus. Să ne temem de trecut, nu de viitor!

Așadar, privind ÎNAINTE și nu ÎNAPOI să trecem în 2011. La mulți ani!