De ceva vreme am intrat şi noi în faza de contestare a ideologiilor. Să nu vă speriaţi, nu am ajuns la vreo fază de mare fineţe în care să dezbatem diferenţe între ideologii sau posibilitatea sintezei lor. Nici măcar nu avem bătălia dintre stânga şi dreapta sau discuţia despre alte forme de agregare. Dacă ar fi aşa, înseamnă că am fi ajuns la vreo fază de normalitate. Nu, la noi este vorba de lovirea ideologiilor în cap cu toporul. Aşa cum s-a făcut adesea cu fenomenele de spiritualitate în vremurile de dinainte: metafizica, sociologia sau estetica, cibernetica sau meditaţia trancedentală. Adică vin nişte tipi într-o zi şi anunţă în piaţa publică: dacă teoria nu se potriveste cu practica, cu atât mai rău pentru ea! Mai sar şi alţii pe la televiziuni sau radiouri şi aprobă prostiile acestea ca şi cum ar fi nişte mari şi revoluţionare imperative ale momentului. Aşa am ajuns acum la relativizarea stângii sau a dreptei, la eliminarea şi aneantizarea lor. Pentru o guvernare care trebuie dată jos, se spune că nu mai contează aceste fineţuri, trebuie o coalitie indiferent cine se aliază cu cine, trebuie să fie aduşi trădători, racolaţi mercenari, nici migraţia politică nu mai este un păcat. Imperativul pragmatic al momentului conţine o moralitate intrinsecă.
Nu discut asupra guvernării, ar merita dată jos pentru foarte multe motive care ţin de eficienţă, comunicare şi măsurare a performanţelor, nu mai vorbim de comunicarea execrabilă, asimilabilă unei adevarate sfidări publice. Dar modalitatea prin care se renunţa chiar şi la discutia despre respectul ideologiilor este periculoasă. Politica este lăsată fără repere şi fără urmă de criterii sau moralitate. Chiar să nu conteze nimic altceva, doar preluarea puterii să se poată justifica în sine?
E adevărat că nu noi am inventat sfârşitul ideologiilor iar politicienii noştri, cu câteva excepţii care sunt neglijabile cantitativ, nu i-au citit, cu siguranţă, pe Fukuyama, pe Daniel Bell, Raymond Aron, Paul Ricoeur. Mulţi teoreticieni au încercat să contrapună ideologia ştiinţei şi să arate cât rău au făcut ideologiile în istorie, dar discuţia filosofică nu are mari şanse să ajungă în zona polemicilor politice. In ultimele decenii succesul cel mai mare l-a avut Francis Fukuyama care a prevăzut sfârşitul istoriei ca finalul evoluţiei ideologice a umanităţii şi universalizarea democraţiei liberale ca formă finală de guvernare. El vede liberalismul modern ca fiind ideologia de la sfârşitul istoriei, .prevestind de fapt triumful unei ideologii parţiale. In ultimii ani şi el a început să se îndoiască şi să aducă unele corecţii profeţiilor din 1989, dar a rămas încă pe piedestalul unei iluzii aşa cum odată făcuseră şi Hegel sau Marx.
Cea mai justă pozitie o are, în viziunea mea, Paul Ricoeur care demonstrează că ideologiile nu pot să dispară pentru că grupurile sociale au nevoie “de a-și da o imagine de sine, de a se reprezenta, în sensul teatral al cuvântului, de a juca și a se pune în scenă”, ele fiind variate forme ale motivaţiei sociale, ce fac posibile teorii si reprezentari globale ale istoriei şi integrarea unor grupuri în istoria totalizatoare.
Pe urmele unor teorii mai mult sau mai puţin savante, putem observa că într-o lume a crizelor si schimbărilor rapide, într-o perioadă de bombardament informational, oamenii au nevoie de interpretări coerente şi mai ales de sisteme articulate de informaţii, valori, imagini. Ideologiile oferă repere simple, au făcut parte din educaţia de la nivelul şcolii şi familiei, le avem în subconstientul cultural identitar, chiar dacă nu ne dăm seama
Ideologiile concentrează un conţinut mitologic, aspiraţii şi idealuri, bazate pe nevoi, oferă interpretări şi orientează spre anumite tipuri de acţiuni. Doar marxismul a putut crede în utopia că stiinţa si refexia ei în constiinţa publică, vor putea înlocui celelalte ideologii sau sisteme de credinţe.
Discuţia privind ideologiile revine în comunicarea publică despre necesitatea unei alianţe unite a opoziţiei. In discuţia despre posibilitatea unei aliante dintre PSD, PNL şi PC apar zilnic profeţi la televizor care spun că nici nu trebuie sa ne gândim la diferente ideologice, că este urgent să se facă o alianţa. Distinşi intelectuali au spus în direct , la ore de maximă audienţă, că nu este nevoie nici măcar de un program de guvernare, că trebuie oprită guvernarea Băsescu, iar restul se va rezolva de la sine. Inteleg necesitatea aliantei şi imperativul pragmatic al schimbării, nu înţeleg de ce nu trebuie făcută cu constiinţa că trebuie să respectăm anumite diferente ideologice pentru a le lua in calcul şi a încerca să le rezolvăm prin negocieri sau programe.
Ideologiile nu sunt moarte asa cum, din nefericire, cred foarte mulţi. Ideologiile setează o serie de incompatibilităţi care dinamitează alianţe când nu te aştepţi. Ideologiile sunt sisteme de valori, în funcţie de ele oamenii se adună în jurul partidelor, în funcţie de ele şi românii îşi setează tot felul de aspiraţii. Politicienii cred că ei sunt cauza pentru care oamenii votează un partid, că nu contează nimic altceva, dar se înşeală. Ei sunt consideraţi de către oameni exponenţi tipici pentru anumite valori, chiar dacă ei nici măcar nu s-au gândit la ele. Uneori liderii resping ideologiile din gelozie, vor să fie doar ei cei iubiţi. Ideologiile sunt adevărate proiecte în sine, iar interesele liderilor se pot ciocni, cateodată, de interesele pe care le conţin ideologiile. Uciderea ideii de puritate ideologică sau nevoia de proiect ideologic se face doar în beneficiul momentan al unor lideri politici. Unii lideri constienţi că au o slabă legitimitate internă sau externă încep să se autoproclame singuri stăpânitori peste partide, dincolo de valori, considerându-se aspiratoare de voturi.
Revenind la alianţă, se poate ajunge la o alianţa PSD-ACD, PSD şi Ponta nu prea au de ales cel puţin aşa crede toată lumea. Deja PSD este de 6 ani departe de putere şi, recent, odată cu proiectul candidaturii lui Geoană, au renunţat la vrabia din mână pentru cioara de pe gard. E adevarat că este şi o presiune externă, adică din societatea civilă, să accepte o alianţă cu PNL. Poate mai sunt variante, dar nu mai are nimeni timp să stea şi să cugete. Nu va fi însă foarte uşor de făcut. De semnat este usor, dar nu este vorba doar de posibilitatea de a gasi un limbaj comun între Crin Antonescu si Victor Ponta. Dacă se va face un proiect de societate, un program de dezvoltare, ar putea să dureze această alianţă. Ar trebui să se facă mai mult pornind de jos, nu doar prin decret. Trebuie să fie luate serios în calcul elementele de ideologie care separă, de 20 de ani, stânga de dreapta. Oamenii vor cere o explicaţie legată de asta. Si cei care se cred de stanga şi cei se autoidentifică de dreapta nu sunt idioti, pot înţelege că este nevoie de o lucrare comună. Dar să fie amestecaţi prin decret, pe ideea că nu contează ideologiile, că este o prostie să ţinem la identitatea ideologică, după ce 20 de ani i-am pus să se urască unii pe altii tocmai datorită acestei diferente, ar fi prea mult. Pot accepta pe moment, dar nu va rezista mult această iluzie. A trata oamenii cu respect în politică înseamnă şi căutarea de a le cere permisiunea, chiar dacă acest lucru este doar consultativ. Nu este mare lucru, singura exigenţă este legată de faptul că nu trebuie să le spui că tot ce stiu ei despre politică, adică ce tu le-ai spus timp de doua decenii, nu mai este valabil începând de mâine. Dacă încerci o smecherie de sofistică sau o argumentare persuasivă oamenii s-ar putea să accepte spunând „uite ce frumos a vorbit domnul politician!”. Dar să nu argumentezi şi să te faci că nu există nimic în capul oameniilor în materie de vise, iluzii, fantasme este o violenţă gratuită care nu poate avea succes pe termen lung.
In Europa idealurilor ideologice moştenite din trecut până şi porcul este asomnat cu grijă însă, în România, ideologiile sunt lovite cu toporul şi măcelarite în stradă de măcelari care nu ştiu ce fac. Sunt măcelărite ca focile din filmele ecologiştilor ce folosesc zapada albă a Nordului ca fundal, dar nimeni nu leşină în faţa televizorului.
