DESPRE O IMAGINE CARE FACE CÂT 1000 DE SPERANȚE

(Bistrița blues)

Astăzi am trecut peste fluxul meu de postări de pe Facebook. Nu am timp prea des, cei 5000 de prieteni ai mei sunt atât de productivi încât ar trebui să citesc 10 ore pe zi ca să nu pierd nimic. Navigam pe un râu de imagini cu cățeluși, inimioare, caricaturi politice, flori, desene romantice, poze selfie, cântareți sau actori, imagini de ecrane TV și multe alte posibilități de a comunica prin cuvinte mai puține și imagini mai multe. Din când în când, cursorul se oprea la postări ale unor oameni pe care îi știu că au ce spune sau ale unor prieteni cu care facem schimb de mesaje, uneori. Este un fel de operație de rutină pe care o fac uneori când vreau să văd care sunt temele care enervează cel mai tare lumea din acvariul nostru național. În plutirea cursorului meu, am trecut peste o imagine care m-a agățat târziu după ce trecusem de era, aproape subliminal. Era ca un bolovan în mijlocul unui râu care curge lin și de care te lovești neașteptat, dar șocul este cu atât mai mare. Era mai șocantă decât o imagine pe care o postase cineva cu un macabru accident de circulație cu un motociclist rupt în două de la mijloc și bucățile aruncate la câțiva metri una de alta. La acest tip de imagini am început să ne desensibilizăm probabil, chiar dacă încă închid ochii sau dau repede escape. Imaginea despre care vorbesc este acel tip de imagine care produce un efect de contrast mai mare decât pozele cu femei dezbrăcate care scapă tot mai des pe Facebook și chiar mai puternică decât pozele ”fotoșopate” cu politicienii noștri de vârf și mendrele lor. Am privit-o doar cu coada ochiului în tip ce urca în viteză ecranul, dar după ce a trecut am simțit ceva ciudat. Parcă era ceva ce venea din copilărie sau de undeva din subconștient, nu am prins detaliile și nici titlul postării, doar după ce a trecut m-a lovit undeva în centrul care creează percepțiile defilarea unor umbre albastre și niste poziții în cadrul unui spațiu. Am căutat repede înapoi și mi-au  fost necesare trei minute sa regăsec fotografia și să-mi dau seama ce reprezenta ea. Nu-mi venea să cred, era ceva ce nu mai văzusem de vreo 25 de ani sau mai bine, un piesaj care nu credeam că mai poate fi văzut în România și, mai rău, nu credeam că mai poate interesa asta pe cineva. Am stat prostit în fața acestei poze minute bune și cred că am vrut să-i dau like de vreo zece ori dacă s-ar fi putut. Era o fotografie cu niște băieți în salopete albastre într-un atelier mecanic, o fotografie care îmi părea ușor regizată deoarece avea prea multă ordine, prea multă simetrie, pentru o țară cu un popor atat de creativ ca la noi. Nu era o poză artistică, era una de ilustrație, făcută de jurnalistul care a scris articolul cu un aparat normal sau cu iPhone-ul din dotare, dar este o fotografie rară prin singularitate temei abordate. Fotografia era și contrejour, dar asta nu m-a împiedicat să mă bucur de ea mai mult decât de marile documente fotografice care îmbogățesc an de an, uneori aducând tragismul, zestrea fotojurnalismului contemporan. Și titlul articolului era format din vreo 21 de cuvinte, dar am înțeles ulterior de ce. Autoarea articolului, Bianca Sara, corespondenta Adevărul, vroia să explice gestul, era conștientă că este posibil ca societatea noastră de cititori cu mintea plecată cu sorcova nu va înțelege ce vrea ea cu fotografia asta cu aer comunist.

Fotografia servea drept ilustrație pentru un articol despre colegiul tehnic ”Grigore Moisil” din Bistrița care are o școală profesională cu peste 100 de elevi care se pregătesc în meserii de strungari, sudori, mecanici auto etc. și care sunt angajați încă din timpul liceului de întreprinderi bistrițene. Articolul ne făcea cunoștință cu doi băieți din echipa națională de sudură, echipă care a terminat pe locul 5 la Europenele de sudură și care vor participa anul acesta la competiția mondială de sudură care va avea loc la Beijing, în iunie. În plus, explica de ce legea învățământului este disfuncțională în ceea ce privește învățământul profesional.

Da, ati citit bine, nu este vorba despre campionatul mondial de fițe, nici de competiția mondială de debate, nici de cine știe ce alte competiții aflate în obiectivul visărilor deșarte ale românilor. Bineînțeles, nu era nici olimpiada de matematică sau cea de chimie, cele cu care ne lăudam când vrem să ascundem eșecul învățământului românesc. Imaginile publicate de jurnalista din Bistrița (absolventă de sociologie la UBB, chiar dacă pune asta pe locul al doilea în CV, după psihologie) au o uriașă forța semiotică nu prin faptul că amintesc de trecut. Cred, adică sunt sigur, că tânăra jurnalistă nu știe cum arăta odinioară acel trecut al fabricilor comuniste, fotografiile vorbesc despre un viitor posibil. Spun viitor posibil, dar nu viitor probabil.

 

Sursa foto: www.adevărul.ro

Curajului jurnalistei de a face un asemenea reportaj nu poate veni decât din impulsul firesc al unui tânăr jurnalist care nu se uită doar în direcția în care se uită mulțimea, din contră, caută semnificativul în zona lui ”trebuie”, în zona valorilor și a analizei lucide. Fotografia, cu aspectul ei retro, vorbește cu adevârat, cât 1000 de cuvinte, despre necesitatea unei lucidități de care nu suntem capabili încă la nivel societal.

Sensibilitatea tinerei psiho-sociolog ne transmite fiorul rece al gândului că luciditatea și realismul (nu socialist!) sunt excepții, fapte rare pentru că probabil nici ea nu crede că vom scăpa prea curând de rătăcirea de a fugi de muncă, în expresia ei cea mai brută. Cautarea facilului, a soluțiilor utopice  echivalează, de fapt, cu o fugă de noi înșine. Visăm pentru copiii noștri să devină doctori, avocați, piloți, cosmonauți sau contabili de succes, jurnaliști, ”piariști” (adică niste tipi importanți ce fac public relations), cântăreți sau preoți. Fetele vor să semene cu Bianca Drăgușanu, iar băieții cu Botezatu sau cu Florin Salam. Toți vrem celebritate, televiziune și bani, foarte mulți bani. Vreo 80% dintre părinții elevilor de liceu visează să le plece copiii în străinătate cu orice preț, să câștige mai bine. Ne îngrijim mai puțin să le dăm copiilor noștri o formație pe măsură, o pregatire competitivă pe piața muncii.

Este un lucru bun să ne dorim asta dar aceste categorii acoperă maximum 20% din piața forței de muncă. Restul de 80% ce vor face? Nu le spune nimeni copiilor, dar și părintilor, că o societate fără fabrici și laboratoare, fără muncitori și tehnicieni agricoli este o societate subdezvoltată. Dacă știm că procentul de absolvenți de liceu care trec bacalaureatul este unde în jur de 50%, atunci de ce nu încercăm să le spunem copiilor noștri că a te specializa într-o meserie este un lucru demn și poate asigura un viitor mai bun decât unul de șomer cu studii superioare sau cu liceu cu nume bombastic? Dacă tot suntem atât de montați pe căutare de bani cu orice mijloace, de ce le ascundem copiilor noștri că un sudor în argon câștigă mai mult decât un profesor universitar? A devenit rușinoasă salopeta și credem că putem trăi doar din mici șmecherii, noroc sau sinecuri, în locul unei profesionalizări cinstite pentru viitoarele generații ?

Prin populismul grețos al politicienilor, am scos examenele de admitere de la licee sau facultăți. Construim un sistem care obligă profesorii să uite de exigență, pentru a deconta banii de salarii. Tolerăm nepermis industria de vânzare de diplome din instituțiile private de învățământ și nu înțelegem că ne furam căciula și le amanetăm viitorul copiilor noștri. Miniștrii și demnitarii își basculează copiii în străinătate la studii, iar ei se operează sau se tratează în străinătate și cred asta este salvarea. În educație, compromisurile se răzbună, salvarea individuală este iluzorie, singura șansă pentru o societate este astăzi investiția mare și controlată în educație și sănătate. Fără acestea, totul se degradează, moral, dar și fizic.

Simpla fotografie din atelierul acela, din îndepărtatul loc al copilăriei mele, ne trage de mânecă și ne chestionează asupra valorilor pe care le transmitem copiilor și adolescenților noștri.  

Suntem pe ultimul loc în Europa cu privire la procentul de absolvenți cu studii superioare (aproape 14%), dar chiar dacă dăm diplome fără acoperire și absolvenții nu sunt integrați pe piața muncii, tot nu am realizat nimic. Dovada că nu procentul de studii superioare este cel mai important, ci calitatea învățământului, este că Italia are același procent ca România, dar este una dintre cele mai dezvoltate societăți, una din cele 7 puteri mondiale.

Dacă o imagine face cât 1000 de cuvinte, imaginea fascinantă cu adolescenți care nu se sperie de menghină și bomfaier (sper că nu a dispărut cuvântul acesta din româna curentă!) a contat pentru mine cât 1000 de fire din mărțișorul unei primăveri a trezirii României din iluzie, minciună, utopii și rătăcirile unei tranziții de la nimic spre niciunde.

Cum moare Speranța?

De sute de ani spunem că speranța moare ultima. O iluzie frumoasă, un fel de metasperanță pe care fiecare o descoperă singur pentru că nimeni nu mai știe cine a lansat-o. E atât de anonimă că putem crede toți în ea, ne-o putem asuma foarte bine. Mă rog, poate nu toți, aici pesimiștii spun ”moare ultima, dar și ea moare, așa ca degeaba speri”. Optimiștii incorigibili se bucură de faptul că rămâne totuși în viață, chiar dacă și speranța  se duce pe apa sâmbetei. Realistul ar putea să se întrebe: ce înseamnă ultima? Moare înaintea noastră sau după noi?

Dar nu când moare speranța este o întrebare care ar trebui să ne preocupe, doar știm asta cu toții. Mai bine ne întrebăm: cum moare ea?  Poate că speranța se naște într-un moment de slăbiciune sau de visare ori într-o situație de disperare, dar aproape că nu contează. Este important că ea reușește o minune, să te facă să crezi că lucrurile vor merge bine, că eforturile sau talentele vor fi rasplătite sau că țara ta sau comunitatea va ajunge repede o țară civilizată, doar are atâtea frumuseți și resurse plus un popor atât de deștept, sigur cel mai deștept din Europa, cum cred vreo trei sferuri dintre români.

 Speranța, oricât ar fi ea de firavă, te pune în mișcare, îți poate da energie să plănuiești, să consumi, să alergi, să participi la curse de anduranță ale vieții. La flacăra ei muribundă te poți încălzi când ți-e greu să mai crezi că va ieși soarele și pe starda ta, tot ea te face să crezi că mai e doar un pic și lucrurile se vor aranja, vor veni zorii unei epoci noi. Poate că o  generație veche este la butoane, dar vor trece cei douăzeci de ani profețiți de Brucan și va fi bine, generația tinerilor va schimba lumea din temelii. Facem o nouă generație, ești dascăl, studenții țin la tine, poți să-i înveți, lumea se schimbă prin școală și lumina cărții. Petreci mii de zile și nopți între zidurile reci ale universității și entuziasmul tinerilor care te înconjoară te face să uiți că afară lucrurile par înghețate, iar o oligarhie se schimbă cu alta, un partid cu altul, dar țara parcă a înghețat. Scrii cărți și articole revoltate, dar vezi că nu e valabilă credința ta veche din vremea adolecenței poetice conform căreia ideile pot schimba lumea.

Nu se întâmplă asta, speranța ta devine o flacăra tot mai mică, tinerii pleacă spre alte țari și nu se mai întorc, dar tu pui înca un pic de untdelemn în candelă și flacara reapare. Nu-i nimic, trebuie să ne implicăm cu toții și te implici, ieși în stradă, faci politică, devii funcționar public, crezi că merită un mic sacrificiu, dar te învinge oligarhia de partid și atunci te uiți disperat în toate părțile și vezi din nou speranța în moarte clinică. O resuscitezi cum poți, nu o înțelegi de ce se încăpățânează să rămână în viață și să te împingă spre noi asalturi. Nu va fi mereu așa, te însuflețește din nou speranța, intrăm în lumea civilizată și va veni Europa să curme excesele, să ne fie arbitru și sfetnic, paznic, supraveghetor sau chiar călău, dacă nu suntem serioși și cinstiți. Nu se întâmplă asta, Europa are treburile ei, ne dă cu rigla peste degete din șase în șase luni, apoi reîmparte între țările bogate bursa noastră de școlari neascultători.

Speranța se chinuie, cade fără suflare, nici nu mai știi dacă este vie sau moartă. O descarcerezi dintre ruinele viselor tale europene și o reanimi cu un gând nou: vom face o descentralizare și atunci oamenii vor ști mai bine să-și folosească resursele, nu sunt păsări care să-și strice cuibul, nu o să-și distrugă comunitățile, doar nu există comunități sinucigașe. Pe naiba, a fost doar o glumă, oligarhia doar a glumit! Vai, se rupe țara, băieti, voi nu vă pricepeți la administrație, vă fură ungurii banii și pământurile. Lăsați-ne, ne ocupăm noi de asta. Sigur, aveți dreptate spun dregătorii locali, mici sau mari, era să facem o mare prostie, bine ca ne-ați tras de mânecă. Și gata!

Speranța că țara mea se va face bine într-o zi, a murit. A înghețat într-o pădure din Munții Apuseni , iar moții care au încercat s-o resusciteze povestesc că avea lacrimi înghețate pe față. Am ucis-o noi înșine cu prostia, corupția și lipsa noastră de suflet. A murit în chinuri, după ce timp de 25 de ani a intrat de multe ori în comă. Acum însa frigul a fost mai tare. Iar tu nu poți să-ți alungi un gând: am construit o Siberie la noi acasă, într-un sfert de secol de democrație.


In curând, numarul doi din SINTEZA!



 

 

 

 

 

 

 

O urare (implicita)

Aici e doar un clip publicitar.
Dar sa nu uitati in 2014 de copilul din voi.

La multi ani!

Gând de Crăciun

Uneori trebuie să pleci departe de locul nașterii tale sau de locul vieții tale pentru a căuta un semn, pentru a fugi de mecanica vietii și a te confrunta cu altă lume. O lume pentru care nu însemni nimic și ea nu însemnă nimic pentru tine, o lume care nu te obligă s-o iubești sau s-o accepți, nici măcar nu dă semne că îți înregistrează prezența. Merită  când vin sărbătorile, atat de urâte pentru sinucigași și cei singuri, să pleci la  la capătul lumii pentru a te goli de amarul de peste an, pentru ați goli capul de gândurile negre sau pentru a te elibera de stârvul viselor  din cele 365 de zile și nopți. Acolo în fața Marelui Ocean ești ca un fir de nisip cu toate orgoliile tale sau visele tale mărețe. Nimic mai mult decât un firicel de nisip. Cu piciorele in valuri degeaba o să ți se facă dor de casă pentru că nu vei găsi mirosul pămantului sau al florilor care să-ți linistească sufletul. Nu te va mai chema spre depărtări nici zarea pe care visai s-o cuceresti înainte și nimeni n-o să-ți poată auzi strigătul, nici măcar vântul n-o să-l poarte mai departe spre ceilalți oameni. Aici cărțile luate de-acasă ca merinde vor fi mute și surde și vor sta acolo unde le-ai pus la venire, ca niste păsări moarte, ca niște animale mumificate de timp.

Acolo nu poti decât să cauți cu disperare un  semn înlăuntru sau înafara ta, unul care să-ți spună că merită să te întorci acasă, că merită să trăiești dincolo de viața din anul pe care in câteva zile îl lăsăm în urmă.

Aici, departe, la capătul celălalt al pământului am găsit semnul, mi s-a  arătat o lumină licărindă, o flăcăruie mereu amenințată de vânt. Eram desupra ocenului în avionul de plecare, undeva pe la miezul nopții, nici o lumină nu se vedea pe hublou, luna dispăruse, iar stele fuseseră sterse de câteva ore de pe bolta de smoală. Pe rândul din mijloc al avionului era un cuplu tânăr, el olandez deșirat și slab, ea o creolă frumoasă, cu un păr strălucitor ca tăciunele. Mergeau, probabil, de sărbători la ea acasă, așa am dedus eu, dar destinatia nu are importanță. Erau destul de aproape de mine, dar nu am reușit să-i vad încă de la urcare. Eram obosit de toate, de lume, de anul asta tâmpit, de compania aeriană care ne-a vândut bilete de bussines dar ne-a urcat într-un avion care nu avea compartriment care sa te izoleze de ceilalți. Vroiam doar să dorm cât mai mult, să uit de toate și apoi să mă cufund într-o lume care să nu-mi ofere nici un fel de reciprocitate. Mergeam cu prietenul meu spre o experiență care să nu ne solicite nimic, doar să ne învăluie în nisipul cald, sau să ne impacheteze în briza caldă a Marelui Ocean. Nici un proiect, doar cautarea unui loc fără de lumea noastră.

Cei din jurul meu dormeau, dar la un moment m-am trezit brusc, cu sentimentul acela că te privește cineva din spate sau că se întâmplă ceva important în jur. Am întors capul în toate direcțiile, dar nimeni nu era treaz. Doar in dreapta mea părea că beculetul chior de deasupra scaunelor naște o insuliță de lumină. O lampă pentru lectură uitată aprinsă lumina fața fetei pe care, în treacăt, o identificasem ca o indiancă casătorită cu un olandez. Olandezul dormea profund iar fata se uita la el, poate ea lasase acea luminită să palpâie pe fata lui. Se uita la el cu ochii umezi, nici măcar nu clipea și zâmbea cald. Nu, nu era un zâmbet fugar, nici un zambet împieterit pe față. Se uita la el și zâmbetul ei era adresat lui si numai lui, vroia pobabil să i-l transmită în somn, să-i lumineze visul. Nu, nu era zambet, il înfășura pe barbatul acela în sufletul ei. Am întors capul spre hublou, de frică să nu stric ceva din acest moment de cosmică iubire, dar când am privit din nou pe furiș mi-am dat seama că nu am nici o șansă să stric ceva, pentrucă noi,  toți ceilalți, nici măcar nu existam. La un moment dat femeia a  început să plângă, îi curgeau lacrimi mari pe amandoi obrajii și nici măcar nu se ștergea. Obrajii îi erau brazdați de două râuri de lacrimi, dar zambetul acela luminos nu se transforma in altceva, nu se oprea. Aș fi vrut să fac ceva să-l trezesc pe olandezul deșirat, să-l vad că înțelege, că a primit mesajul. Dar nu aveam nici o șansă, el dormea greu, dar tânăra indiancă zâmbea la fel, plângând ușor. Il iubea atât de mult și îi veghea somnul ca o mama care își veghează pruncul dormind. Nu cred că vroia să se trezească, ea nu iubea plangând pentru ca s-o vadă el, poate nici măcar nu zambea doar pentru el, ea trăia o iubire prin care multumea probabil lui Dumnezeu pentru că i-a scos in cale ”pe omul ei”, cum zicea bunica mea. Mi-am inchipuit că omul acela o scosese dintrun favelas sărac, dar aiurea, nu aveam de unde să știu eu asta. M-am dojenit în gand, nu era multumire acolo, era mai mult. Era mai mult decat orice, era IUBIREA. Cea care nu are motiv, nu are ratiune, nu are varstă și poate nici măcar nu are un zeu anume. Era iubirea care te transformă, iubirea ca ratiune de fi, iubirea pur si simplu.

Merita să merg in această călătorie lungă și istovitoare. Merita să caut acest semn. Sufletul meu s-a liniștit, cred că stiu mai bine ceea ce contează și ce nu. Am lăsat în urmă un zgura unui an în care unii dintre oameni m-au dezamagit, în care sufletele unora s-au uscat și au fost înșirate pe sfoară ca să fie vândute la târg.  Am înțeles mai mult decat altădată că merită să trăim doar pentru  iubire și prietenie.

Am intâlnit alți oameni care să acopere golul celor dusi, iar pe cei duși îi aștept să vină înapoi după ce vor fi descoperit că doar iubirea și prietenia contează, dincolo de acestea se intinde desertul. Azi sunt sigur că putem întâlni mereu oameni care ne pot deveni prieteni dragi. Cred că putem păstra iubirea la infinit, până ce moartea ne va despărti.

E seara de Craciun si va doresc tuturor un suflet ușor pentru ca să puteti sa-i infăsurați pe ceilalti în pânza de păianjen a iubirii si prieteniei.

Sarbatori fericite!

 

 

Argument pentru sinteză

Într-o lume a bombardamentului informațional tot mai mulți indivizi sunt total dezarmați. Au acces la tot mai multă informație care le dă senzația unei transparențe, dar pe care ei nu o mai pot ordona rațional și afectiv. Sondajele de opinie livrate cu nonșalanță (uneori și cu iresponsabilitate) construiesc majorități și blocuri de gândire concurentă care se schimbă, destul de des, sub presiunea mediatică. Democrația votului și sondajele au stabilizat ideea progresistă conform căreia toate opiniile sunt egale și că toată lumea ar putea să se exprime, rămâne așadar dor contabilitatea statistică să hotărască, prin numărare, cine are dreptate. Și totuși, indivizii au competențe egale, sondajele pot hotărî fără o dezbatere publică, fără o confruntare într-un spațiu public care să fundamenteze și altfel câștigătorul?

A număra nu înseamnă a construi adevărul, dar nici a vedea nu este sinonim cu a înțelege. Jurnalist înseamnă etimologic ”analistul de o zi”, el trebuie sa spună rapid, primul dacă se poate, ce s-a întâmplat. Instantaneitate este principalul criteriu, el este martorul clipei, nici măcar al zilei, este deci un fel ”instant-analist” sau ”instantaneist”. Concurența pentru viteză înlocuiește concurența pentru verificare surselor sau pentru analiză, iar jurnalistul așteaptă să fie crezut pentru că este acolo, la locul faptei, în mijlocul evenimentului. Apoi, jurnaliștii se uită în studiile de audiență și verifică ce tip de evenimente au ținut mai mulți oameni cu ochii lipiți de ecran și constată că acelea sunt evenimentele cele mai vulgare, iar astfel televiziunile devin niște telepubele. Tot mai puțini jurnaliști mai pot încerca să informeze, tot mai mulți se uita să răspundă așteptărilor publicului. Sociologii fac focus-grupuri și interviuri de profunzime în care care caută resorturile iraționale ale emoției care produce ”orgasm mental”. În această nebunie nimeni nu mai are timp să analizeze, să ancheteze, să explice, oamenii devin segmente de piață cărora li se prescriu rețete publicitare. Nici jurnalismul nu mai are cum să se gândească măcar la responsabilitatea de a informa, trebuie doar să comunice mai mult, mai repede, mai targetat, comunicarea devine un masaj pentru zone sensibile din creier, dar informarea dispare.

”oamenii devin segmente de piață cărora li se prescriu rețete publicitare”

 Confuzia care se naște este ucigătoare pentru spirit: informarea este confundată cu comunicare, iar adevărul cu realul expresiv, construit prin imagini și sunet. Publicul nu mai are răbdare, spun jurnaliștii, publicul este nerăbdător să treacă mai departe, la următoarea emoție, nu are nevoie de explicații. În timp ce se uită la jurnalul de seară ca la un film televizat, telespectatorul are iluzia înțelegerii lumii și participării directe la evenimente, cu timpul, chiar își pierde capacitatea de a mai analiza, de a urmări explicații, informația devine obositoare și neinteresantă. O gândire simplistă începe să pună stăpânire, iar lumea prezentată cu aceste mijloace și tehnici devine ușor de pipăit senzorial, devine simplă ca o imagine, ca una  din acele imagini despre care spunem, cu mândrie, că face cât o mie  de cuvinte.

Sentimentul lipsei de direcție și neîncrederea

Percepem tot mai mult societatea ca navigând în derivă fără scop, fără ținte și lipsită de viitor. Totul pare că vine dinafară, efortul nostru nu contează, individul nu poate să-și schimbe destinul și nici participarea sa nu are prea mare sens pentru a schimba societatea. Caritatea și solidaritatea devin mofturi individuale. De peste două decenii, românii cred că țara merge într-o direcție greșită, cu toate acestea își prezervă un optimism nevrotic în viitor, dar folosesc orice ocazie pentru a trimite copiii cât mai departe de granițele României. După fiecare alegeri, când apare câte un fulger de speranță, pesimismul revine și sentimentul derivei distruge formele plăpânde de capital social. După mai bine de douăzeci de ani, România este devastată de neîncredere. Milioane de oameni au părăsit România și suportă tragedia migrației. Mulți nu se vor mai întoarce niciodată, mulți deja formează o majoritate care votează radical diferit decât cei din țară. După câștigarea alegerilor de către Traian Băsescu, românii dinăuntru nu au privit cu ochi buni diaspora care a votat masiv pentru președinte, mulți propunând să le luam dreptul la vot pentru că nu ”mănâncă salam cu soia”, cum s-ar fi spus dacă eram imediat după revoluție.

Sărăcia instaurată rapid și diferențierea socială care a început să apară nu puteau decât să producă o serie de efecte negative. Cei care au pierdut competiția încep să-și explice rămânerea în urmă prin faptul că aceia care au reușit au făcut-o prin corupție, relații sau noroc. Își pierd încrederea în instituții chiar dacă așteaptă încă statul care să vină să-i salveze. Dar, în primul rând, își pierd încrederea în ceilalți oameni. Neîncrederea devine o adevărată ciumă emoțională, provocând, în fond, un fel de desocialializare. Românii se repliază nevrotic spre familie, fenomen minunat privit din punct de vedere moral, sociologic însemnând un indicator de enclavizare și neparticipare socială.

Oamenii și-au pierdut și încrederea în sine și asta face să se apere izolându-se de ceilalți. Politicienii au făcut tot ce au făcut ca să separe oamenii după cât mai multe criterii, în afara celor moștenite: două sau mai multe Românii, poporul și ceilalți, nesimțiții și victimele inocente ale nesimțiților, deștepții orașelor ce votează cu democrația și proștii care votează cu neo și cripto etc.

”regresia spre gândire magică și idolatrie”

 Cred că este vorba de o regresie colectivă masivă şi că trăim o criză socială de identificare sau, cum spune Maffesoli, o saturaţie societală faţă de marile valori ale celor trei secole de capitalism tradiţional şi, probabil, trecem la o altă paradigmă, la o altă manieră de a fi împreună, trecem de la un inconştient colectiv dominat de triada muncă–rațiune–viitor (Prometeu) spre o epocă dionisiacă, dominată de triada vis–imaginar–fantasmă, iar acest lucru nu se mai produce prin intermediul revoluțiilor care ne arătau schimbarea, ci prin viruși ai contaminării culturale. Cum spune Maffesoli în Le temps des tribus, nu mai avem contracte sociale între indivizi, ca acelea din comunitățile de până acum, ci mai degrabă pacte în cadrul unor comunități fragmentate (triburi muzicale, sportive, sexuale, religioase etc.) unde regula este individualismul emoţional. Emoţia face regula şi în politică, a se vedea cazurile Dan Diaconescu, Gheorghe Becali, Sorin Oprescu – produse poli­tice ale unor momente de răscoală emoţională, generate de arestări sau de respingeri care păreau abuzuri faţă de indivizi şi față de unele dintre libertăţile lor. În această situaţie, elita intelectuală este cu totul depăşită de aceste triburi noi, unde predomină un senti­ment. O emoție, însă nu un sentiment de apartenență ca datorie. Tribul se adună să protejeze o emoţie sau să vadă cum această emoţie face mii de oameni să vibreze.

Cetățeanul de azi a crescut într-o epocă a televiziunii şi este posesorul unei identităţi mai flexibile, realizate prin bombardament de supraevenimen­ţialitate şi printr-o mai mare presiune a timpului și a alternativelor. El face parte din ceea ce Maffesoli a numit magistral triburile post­moderne, unde oamenii se simt legați prin partajarea de emoţii şi afecte. Ei sunt reprezentanţii unei mutaţii genetice, de ruptură a legăturilor sociale tradiţionale, mult mai sustraşi determinismelor. Ei fac parte deja dintr-o generație care, cum spune Olivier Mongin, atinsă de individualism negativ, adică afectată de nelinişte şi de singurătate, intră în reţele sociale unde te poţi sustrage reciprocităţii. Grupurile lor sunt provizorii sau, mai precis, ceea ce numesc ei rețele sociale sunt regrupări provizorii, aflate sub semnul celei de-a treia solidarităţi (după solidaritatea organică şi cea mecanică), unde relaţiile sunt fragile şi superficiale, dar fiecare individ face parte din mai multe rețele între care poate să aleagă. „Prietenii“ de pe Facebook sunt puncte de stabilitate mişcătoare pentru fiecare indi­vid, într-o societate a incertitudinii maxime.

Într-o societate aflată sub semnul mitologiilor, al emoţiei şi fantasmelor, al idolatriilor trebuie căutate momente de rupere a curgerii şi a fluxului de imagini ce au înlocuit fluxul de informaţii, pentru a ne putea regăsi împreună, măcar pentru câteva secunde.

Sinteza, întreprinderea pe care o pornim acum, creează pauze de respirație și reflecție asupra identităților noastre, mecanismelor de cunoaștere și mersului comunităților spre viitor.

”lipsa reflecției orientate spre viitor și pierderea imaginației sociologice”

 Marele sociolog american C.Wright Mills a lansat ideea că individual trebuie să înțeleagă istoria comunității, forțele care acționează în societate, semnificația acțiunilor sale și, astfel, să fie conștient de semnificația faptelor sale. “Ceea ce au nevoie oamenii şi ceea ce cred ei că au nevoie este o calitate a minţii, care îi va ajuta să utilizeze informaţii şi să dezvolte o motivaţie pentru a atinge o sumă lucidă a ceea ce se întâmplă în lume şi a ceea ce poate se întâmplă şi cu ei înşişi”, scria sociologul american, considerând ca lipsa imaginației sociologice aduce confuzie socială, alienare și anxietate, din contră, un nivel consistent de imaginație sociologică eliberează și readuce individul în colectivitate, îl socializează.  Indivizii privați de imaginație sociologică sunt insensibili moral și dezorientați, ei nu pot să-și explice succesele sau eșecurile, bucuriile sau suferințele, nu pot înțelege că majoritatea problemelor lor sunt cauzate de structuri sociale sau eșecuri instituționale sau organizaționale.

Fără imaginație sociologică individul rămâne la nivel individual cu explicația, dar și cu acțiunea, nu înțelege nevoia de a se raporta la o lume mult mai mare decât universul lui individual sau familial, unde poate acționa alături de alții, poate găsi astfel soluții colective, poate remodela cadrul instituțional, poate identifica și promova sistemul de valori morale.

Astăzi, societatea noastră este aproape lipsită de un demers strategic de proiecție a societății în viitor. Ne lipsește un proiect de societate. Imaginația sociologică a cetățeanului nu este stimulată și educată în niciun fel. Crizele și revoltele sociale care zguduie ritmic de două decenii aceasta tara nu au nici o perspectivă pentru că reușesc maximum să schimbe oameni din poziții de putere. Reforma este un deziderat mai degrabă retoric, atunci când se vorbește despre direcția în care trebuie să se facă schimbarea se trece la invective.

”acțiunea comună nu beneficiază de un creier colectiv”

 De la nivel politic, la nivel administrativ sau economic lipsește analiza și gândirea strategică, pe care o înțeleg ca și proiect de acțiune colectivă, în contrast cu gândirea șefului de instituție, a liderului, a ”tătucului”. Acțiunea comună nu beneficiază de instrumentele unui ”creier colectiv”, gândire complexă care abordează sistemic, care prospectează, simulează efecte, descrie scenarii. Ceea ce astăzi unii numesc bombastic ”guvernanță”, devine de multe ori o formă a managementului totalitar. Schimbarea devine mai mult întâmplarea, rareori este schimbare strategică, tacticile de conflict între actorii politici reprezintă singura forță care mișcă sistemul statal sau administrativ. Guvernanțele devin proiecte pe termen scurt, de multe ori, proiectele durează mai puțin de un an electoral. Factorii externi sunt, în multe cazuri, factori decisivi, priviți ca și criterii ultime pentru decizii majore pentru societate, exemplul tandemului Banca Mondială-Fondul Monetar Internațional fiind deosebit de relevant. Multe măsuri guvernamentale fundamentale pentru dezvoltarea societății au avut ca și singură explicație ”așa au vrut Fondul și Banca Mondială”.

Lipsește mereu ”avocatul Diavolului” din momentul de decizie, acel ritual catolic de acnonizare a sfinților, în care măcar un scenariu alternativ este luat în calcul, pus în discuție.

Vidul strategic al zilelor nostre este generat și de o informare supraabundentă sau de mitologizarea calculelor care creează imposibilitatea de a prezice viitorul, rezumându-ne la dorința unui control exagerat al prezentului.

”psihoze colective și sindromul impostorului”

Propagarea internetului a produs o mare speranță, dar aceste rețele implică efectele de dominare și controlul maselor, în loc să elibereze sau să crească stocul de cunoaștere. Rețele sunt canale perfecte de circulație pentru spaime sau fantasme colective, pentru o generalizare a fricii, dar și o mare incertitudine. O lume a crizelor suprapuse s-a instalat în mințile bântuite de frici, iar, la nivelul gândirii colective, o adevărată ”ruptură strategică”. S-a generalizat ideea că schimbările sunt atât de rapide încât apar mereu ”surprize strategice”, practic dispare mitul previzibilității lumii. O gândire care se hrănește din filmele cu tsunami devastatoare, cu revolte sociale, lovituri de stat, bombardamente, crahuri bancare, producând psihoze colective.

Atmosfera socială este tot mai încărcată, frica de supraveghere naște monștri, iar gândirea progresistă, co-substanțială încrederii în viitor, face loc tot mai mult unui pesimism social tot mai pronunțat.

Una dintre ultimele maladii colective este numită sindromul impostorului și unii autori spun ca suferă în jur de 80% dintre angajații de pe glob de acest sindrom, evident în grade diferite. Tot mai mulți dintre angajați au sentimentul că nu merită victoriile obținute, că sunt niște impostori și trăiesc cu frica teribilă că se va descoperi asta într-o zi. Tot mai mulți oameni terorizați de această maladie se tem de greșeli, se feresc de provocări, manifestă o imposibilitate de a internaliza succesul din cauza unui sentiment de culpabilitate și participare la fraudă.

”spațiul public, tot mai plin de falși analiști”

În locul explicatorilor legitimi pentru fenomene sociale, spațiul public este tot mai populat de falși experți, bloggeri atotștiutori, jurnaliști de opinie, părerologi, militanți  specializați în victimologie, iar toate astea conduc la concluzia finală că trebuie să ne plecăm în fața multelor condiționări, a evenimentelor pentru care trebuie să fim pregătiți, deși nu avem cum. O societate a urgenței și a riscului continuu se naște, dar mai ales un sentiment al populației că riscurile sunt deja imposibil de manageriat. Nu este oare un sindrom faptul că în România zilelor noastre Pompierii și SMURD beneficiază de o cotă de încredere de peste 90%, depășind cu mult armata și biserica. Ce înseamnă asta dacă nu o ruptură față de gândire, dar mai ales o demisie în încercarea de a gândi și de a construi viitorul. Gândirea strategic, la nivel individual, cât de simplă ar putea fi ea, este ucisă de această imprevizibilitate de fond a lumii. În această lume își fac loc tot mai ușor trei fenomene care sunt privite fără suspiciune: supravegherea individului, cenzura și relațiile publice sau lobby-ingul pentru așa-zise cauze bune.

Noi, echipa de la Sinteza, nu credem că fiecare secundă schimbă ceva fundamental și trebuie să stai cu retina lipită de ecran pentru a afla care sunt viitoarele dezastre. Credem, din contră, că realitatea poate fi gândită, poate fi explicată, cu toate limitele cunoașterii. Suntem convinși că este nevoie de gândire critică și că viitorul poate fi modelat, iar gândirea strategică oferă resurse pentru a preveni pericole și a reduce sau manageria riscuri, fără dictatura urgenței sau tactici pompieristice. Credem că trebuie luptat, în fiecare zi, cu diferitele forme ale arbitrariului puterii de orice fel, fără ca militantismul să fie proiectul nostru, dar stimularea participării merită stimulată și susținută. Vrem să arătăm că există gândire și dincolo de ideologiile politice sau filosofiile cool, vrem să analizăm crizele de civilizație prin cauze sociale și să nu ne lăsăm dominați de gândirea urgenței pompieristice a unicei soluții.

Nu vrem să oferim promisiuni mari, dar vom oferi un loc al gândirii libere, o tribună pentru specialiștii care nu au cum să spună concluzii în doar 10 secunde de intervenție televizată sau experților care nu se remarcă doar prin telegenie și dicție. Promitem cititorilor și viitorilor noștri parteneri sau colaboratori o încercare de luciditate. Nu vom face elogiul conflictului, ca singur generator al schimbării, dar nici nu vom privilegia stagnarea sau stabilitatea ca și semne ale normalității. Vom demasca formele de credulitate colectivă, iar analizele noastre vor cauta să arate substratul pieței de informații. Suntem convinși că oamenii au nevoie de interpretări, criterii după care să aleagă sau poate chiar metode simple de a descoperi adevărul din spatele manipulării, dar și modalități de a se da la o parte cortina de imagini menite să ascundă, să falsifice, să disimuleze chipul tot mai fardat al unei realități sociale care vine peste noi ca un torent de imagini și sunete îmbietoare.

Nu vom fi parte a războiului mediatic sau a celui politic, dar vom încerca să aducem argumentele tuturor la judecata faptelor și la radiografia prin intermediul valorilor. Vom căuta să stimulăm democrația participativă și sa denunțăm patologiile democrației.  Dacă nu este prea mult, vrem sa participăm la refacerea legăturii sociale și la creșterea capitalului social, dacă mijloacele noastre pot duce la asta. Vrem să luptăm cu sindromul impostorului pe care românii încep să-l simtă în interacțiunea cu lumea liberă și să căutăm mecanismele colective de a ne bucura de succese, dar și luciditatea de a recunoaște cauzele adevărate, sociale și individuale pentru înfrângerile noastre.

Pentru unii dintre noi, trăitori și în perioada comunistă, ”Sinteza”, revista Ambasadei SUA în România de la acea vreme,  aducea mesajele și imaginile unei lumi libere și  era o oază pe care o așteptam cu înfrigurare, dar fără speranța că, vreodată, vom putea cunoaște binefacerile li riscurile acelei lumi. Astăzi, gestul nostru vrea să fie un semn de mulțumire pentru acel dar, însă nu vrem să ne limitam la atât.  Vrem să întoarcem acel dar, dăruind mai departe, dăruindu-ne nouă înșine, un loc al  conversației, al gândirii libere și lucidității asumate. 

Editorial apărut în SINTEZA, revista de cultură și gândire strategică, decembrie 2013-ianuarie 2014.

Dacă doriți să primiți revista SINTEZA, este suficient să trimiteți coordonatele dvs. pentru expediere (nume, prenume, adresa, localitate) la revistasinteza@yahoo.ro.

 

Vă invit cu drag în universul cărților

Dragi cititori,

Părintele Ioan Pintea de la Bistrița mi-a făcut o surpriză pentru Ajunul Sfântului Nicolae: m-a invitat să vorbesc despre cărți.
Am acceptat cu bucuria copilului care își așteaptă cadoul în ghetele frumos lustruite.
Vă invit și pe voi, cititorii mei, să vorbim împreună despre cărțile care ne-au format, despre cărțile pe care le citim în fiecare zi, dar și despre cele pe care le-am scris sau pe care visăm să le scriem.

Vă aștept, joi, 5 decembrie 2013, începând cu ora 15.00, la Biblioteca Județeană ”George Coșbuc” din Bistrița Năsăud!