Intelectualii în maşinăria politicii

Prolog.

Textul care urmează l-am scris în urmă cu vreo șapte sau opt ani la cererea unui redactor de la ”Dilema”. Era despre mine și despre cei care simțeau ca mine. Acum mai mulți jurnaliști m-au întrebat ce cred despre eliminarea lui Cristian Preda din viața partidistă. Am găsit acest text și mi-am dat seama că nu mi-am schimbat părerea deloc. Deci acest text este și despre Cristi Preda, dintr-o tabăra adversă, dar asemănătoare.

Un subiect venit banal. S-a scris atât de mult despre intelectuali și politică încât este greu sau inutil să mai scrii ceva. Poate este mai bine să nu te raportezi deloc la textele cunoscute, dacă ai propria experienta de martor, subiect sau observator.  Voi încerca să fac abstracție de tot ce am citit deși ani de zile.  Am avut obsesia pozitivă a construcției unei sociologii a intelectualilor și am deja o jumătate de carte (lăsată în ciornă de  la intersectarea mea cu politica) pe care provizoriu am numit-o „sociologia ideologiilor noastre cele de toate zilele”. Voi elimina chiar și  tentația de a face referire la neîncrederea lui Paretto în intelectuali, pe care care îi numește „intelighentia flotantă” și  ne spune ca ei vor ține mereu partea celor care dețin  resursele de putere.

 Nimeni nu-i iubește pe intelectuali în politică. Militanții nu se bucură când se anunță că un intelectual a intrat în partidul lor pentru că partidele sunt un fel de echipe de căutători de aur care nu se bucură să se mărească numărul de guri care trebuie hrănite din prada de după câștigarea alegerilor. Sunt considerați profitori sau chiar naivi. Vechii militanţi vor avea întotdeauna justificarea următoare: votul țăranului simplu sau șomerului este egal cu cel al academicianului, deci lăsați-o mai moale cu sfaturile pentru a câștiga intelectualii de partea noastră. Toate partidele au intelectuali, profesori universitari sau artiști, dar rareori o să-i găsiți pe liste de parlament sau de guvern.

Intelectuali la pachet. Din când în când, în situații în care ar trebui să existe o serioasă dezbatere publică pe teme importante, apare o lista cu aproape 100 de intelectuali care susțin ceva ce nu poate impune vreun președinte sau premier sau partid. Aceste liste ne aduc aminte de adeziunile regizate pentru proiectele împușcatului, dar  și  de aprigele dispute dintre CDR și  FSN. Lista de stânga este mai rară, nu s-a structurat niciodată căci atunci când s-a încercat a o opune dreptei, de regulă, ar fi trebuit să se lupte pentru susținerea lui Ion Iliescu. Ori sunt multi intelectuali care se consideră de stânga dar nu-l pot susține pe Ion Iliescu. Lista de dreapta acum de 15 ani începe cu Andreescu și  se termină cu Zub și ea conține o parte dintre intelectualii cunoscuți, dar și câțiva intelectuali de care auzim doar de pe aceste liste. În loc de dezbatere publică a ideilor, de toleranță, intelectualii au preferat încolonarea în spatele unor lideri politici. S-au livrat la pachet, la legătura, în loc să-și expună ideile pe tarabă.

Vitrina cu intelectuali. Intelectualii sunt buni de arătat, sunt un fel de vitrină pentru alegeri. De aceea, ei sunt căutați mai ales în jurul alegerilor, cu iluzia că aduc voturile altor intelectuali. Dar, din nefericire, greu vom găsi la noi intelectuali care să poată funcționa ca și  directori de opinie, lideri transmițători de influență, cum spune un sociolog acum mai bine de 50 de ani. Ei nu au cum să aducă voturi pentru că partidele nu îi lasă să își impună propria voce. Puși să recite discursuri de partid, chiar dacă o fac cu talent, ei nu pot fi convingători pentru că masa intelectualilor votanți, colegii lor, îi consideră, de regulă, niște trădători.

Ar trebui să devina invizibili. Liderii nu suportă notorietatea unor intelectuali din jurul lor.  Și, mai ales, se enervează la gândul că pot fi considerați „produsul” acestora.  Chiar dacă au beneficiat mereu de „punctajele” acestora. Nu vrem discursuri, le spun liderii intelectualilor, vrem doar punctaje scurte de idei, de acolo încolo ne descurcăm noi. Dar faptul că presa tine partea intelectualului și  nu a marelui conducător, dacă izbucnește un mic diferend, sau o dispută, este de nesuportat pentru lider. Când un intelectual din partid dă un interviu apreciat de colegi sau de breasla lui profesională, Marele Conducător îl va felicita ironic și îi va explica faptul că există o ordine de precădere: lucrurile importante le spune EL. Dacă, în sondaje de opinie, intelectualii ajung la notorietate sau încredere care pot fi luate în seamă, atunci aceasta este deja o aroganţă și urmează să fie pedepsită. Dacă Marele Conducător de partid începe să scoată cărți pe bandă rulantă, atunci dispare ultimul atu al intelectualului. Soluția intelectualului: să devină, pe zi ce trece, tot mai invizibil.

Scribi inutili. Intelectualii sunt buni să scrie documente privind modernizarea partidelor, bune de invocat la presa cu ocazia congreselor sau a altor foruri. Atunci mapele celor din teritoriu și  cele pentru presă trebuie umplute cu texte lungi, complicate sau cu strategii desenate în PowerPoint. Aceste texte rămân moarte, nu le citește nimeni și  nu vor deveni niciodată programe politice. De ce? Simplu, partidele nu sunt echipe organizate cu scopul de a moderniza România, de a o construi cu proiecte pe termen lung. Citiți definiția partidului politic din orice dicționar de politologie și  veți înțelegeți că intelectualii sunt folosiți pentru a argumenta bunele intenții, nu pentru a scrie programe de pus în practică.

Invins de demagogia faptelor. Conducătorul politic ajuns lider de partid  începe să creadă în predestinare și în organicitatea ascensiunii sale și atunci caută să șteargă urmele traseului său. Întotdeauna în ședințele de partid, când unul sau altul dintre intelectuali vor face apel la valorile fundamentale sau la moralitate, sunt pregătiți să se ridice unii lideri ridicați din popor care vor demonstra, indirect, dar cu mare subtilitate, inutilitatea intelectualilor din partid. Acești militanți, care câștigă de mult timp alegerile, în sătucul sau orășelul lor, vor spune cu voce tare și răspicat că trebuie să mergem în mijlocul oamenilor, că vorbim prea mult în birouri și  folosim cuvinte prea meșteșugite, că programele de acțiune politică sunt o prostie și că trebuie să ascultăm doleanțele oamenilor amărâți.  Vor bate cu pumnul în masă și  vor spune că sunt unii care stau prea mult la televizor în loc să-l însoțească pe Marele Lider în satele și orașele patriei. De aici încolo vor da exemple sugestive cu dublarea procentelor după ce a trecut liderul pe-acolo, cu scrisori de mulțumire pentru ultima vizită, primite de la un grup de pensionari. Ce ironie, tocmai el, intelectualul, este învins de demagogie.

 Fără capital. Ultima slăbiciune a intelectualului este aceea că el nu poate aduce bani la partid  și  nici prietenii lui, alți intelectuali, nu au bani de donat. Când vin campaniile în jurul liderului se nasc gărzi pretoriene formate din foști chelneri, drumari, benzinari sau alte forme de capitaliști ce investesc în politică. Ei sunt dați ca exemple de dăruire, schimbă strategii de alianțe și intelectualul simte cum banii înfrâng ideile

Și totuși ...Dincolo de aceste detalii de funcționare, intelectualii care fac politică ar trebui să fie din ce în ce mai mulți. Pentru că nu ne este indiferent cine face politică și  pentru că ar fi singura formă prin care s-ar putea crea diferența între stânga și  dreapta sau ar putea să fie orchestrate valori în politică. România nu va avea nicio șansă dacă politică vor face doar comuniștii reconvertiți, securiștii, băieții sub acoperire, chelnerii, inginerii de nota 5, cântăreții, dansatoarele, contabilii de CAP, schimbătorii de valută sau alte tipuri de aventurieri. Clasa politică de astăzi, croită în laboratoarele încă nedesființate din 1990, este una care ocupă fraudulos biroul de comandă al societății românești. Progresiv, ea trebuie schimbată, dar nu cu fiii, nepoți sau cărătorii de geantă ai actualilor conducători politici. Dacă intelectualii le vor schimba compoziția, ciorba va începe sa aibă un alt gust. Cât timp nu vom avea o societate civilă solidă, despărțită de partide, intelectualii vor trebui să facă politică în partide. Cu toate problemele despre care am vorbit mai înainte.

EURO-SUPARARE: Vasile Dancu, despre prabusirea increderii in UE: Romanii s-au suparat pe UE pentru ca nu e o vaca de muls care sa se mulga singura

Un interviu de Dan Carbunaru

Sociologul Vasile Dancu declara, intr-un interviu acordat pentru caleaeuropeana.ro, ca romanii au o relatie nevrotica cu Uniunea Europeana, dupa ce in cativa ani, increderea in UE s-a prabusit de la 86 la 46 la suta. „Am asteptat UE ca pe americani…Romanii s-au suparat pe UE pentru ca nu e o vaca de muls care sa se mulga singura”, arata profesorul Dancu, intr-un comentariu privind ultimul Eurobarometru.
„Studiile noastre au aratat acelasi lucru, 46 la suta. Dar am avut si 84-86 la suta. Era uneori si jenant sa explicam aceste procente. Paream un popor penibil, fara simt critic, de parca UE era un Mos Craciun care vine cu o desaga sa ne faca fericiti. Aveam o viziune utopica.
Nu aveam un concept eurosceptic, nici macar eurorealist. Acum avem o eurodezamagire, dar tot distipica. E dezamagirea emotionala a copilului care vede ca Mos Craciun nu e cum si-a inchipuit.
Ar trebui sa vedem ce ne ofera UE ca oportunitati? Cum ne putem insera in acest proiect, ce solutii avem? Daca ne uitam la UE ca la bunicul care ne aduce bunatati, bomboane, atuncinici entuziasmul nici supararea nu sunt in regula.
Este o relatie total nevrotica cu UE. Trebuie sa trecem la o faza realista. Acum avem o nevroza, nu euro-scepticism. Este o euro-suparare. Romanii s-au suparat pe UE pentru ca nu e o vaca de muls care sa se mulga singura.
Am inteles ca UE nu iti baga in desaga, iar birocratia europeana este defavorabila tarilor noastre, cu economii emergente. Am vazut in faze trecute ale unor proiecte ca nu doar coruptia din Romania este problema, dar si birocratia europeana ne fac sa avem o cifra de absorbtie redusa.
Pe de alta parte, si media face ce trebuie si relateaza aceste lucruri. Noi nu avem multi jurnalisti specializati in afaceri europene, iar UE reprezinta o nisa mai putin populara, pentru ca nu poti vinde probleme europene. Presa noastra, axata mai degraba catre scandal, a avut totusi un rol pozitiv. A pus presiune pe autoritati pentru a ridica problema absorbtiei ondurilor UE, iar acest lucru s-a rasfrant si asupra UE, desi presa nu a criticat UE, ci guvernantii.
Neputinta autoritatilor, senzatia de nedreptate data de acestea, explicatiile pe care le-au dat in legatura cu intarzierea aderarii la Spatiul Schengen, ca nu sunt de vina si ca de vina e Olanda au construit nemultumirea cofabricata de guvernanti si presa.
Am asteptat UE ca pe americani, sa ne elibereze, sa ne aduca modernizare. Acum, asteptam investitii straine, ca singura solutie de dezvoltare. Investitorul strain e considerat important, i se fac facilitati, romanului nu. Asta desi un PIB sanatos se bazeaza 70 la suta pe IMM-uri, care produc precum furnicile. E o superfocalizare pe investitii straine in economie, negam resursele interne de dezvoltare, cele umane sau naturale. Le vindem usor, asteptam investitorii straini sau speram ca ei sa le exploateze mai bine. Ne subestimam, ne uitam cu pofta la straini”, a mai spus Vasile Dancu.

Fascinația trădării politice

(cu aplicație la un popor balcanic)

Din momentul în care am intrat pe una dintre ușile politicului, am fost șocat de principalul criteriu al integrării și al acceptării: loialitatea. Nici curajul, nici experiența și, Doamne ferește!, nici expertiza nu sunt valorizate în partide precum loialitatea - pentru lider, am uitat să precizez. Când cineva apare într-un partid este etichetat ca „omul lui cutare”, altfel nu are drept de cetățenie politică. Când un lider este în dizgrație, odată cu el intră în dizgrație o întreagă gașcă de loiali. Evident, cu o excepție, ca la noi, dacă nu cumva oamenii lui îl trădează la momentul oportun. De cele mai multe ori se întâmplă trădarea de rigoare, căci noi „iubim trădarea, dar îi urâm pe trădători”. Pe vremea lui Nene Iancu poate mai existau ceva prințipuri, acum parcă este invers: urâm trădarea, dar îi iubim pe trădători. Căci există trădători buni și trădători răi, buni sunt cei care trădează adversarul, răi și imorali sunt cei care ne trădează pe noi.

La prima vedere este un nonsens, deoarece loialitatea fiind principiul de bază, trădarea ar trebui să fie reversul, principiul diavolului, imoralitatea și antivaloarea. Dar nici pe departe, fascinația pentru trădare unește ca un fir roșu pentru întreaga noastră clasă politică. O istorie a trădărilor politice după 1989 ar fi mai tare decât istoria marilor cuceriri democratice din această perioadă.

Am putea să ne uitam departe în istorie și nu ne-am sătura să găsim cazuri, există o carte interesantă despre asta în două volume, dar nu din perspectivă istorică sau morală vreau să discut acestă problemă în rândurile care urmează, ci dintr-o perspectivă pragmatistă, socio-utilitaristă și politică. Care ar fi rațiunile pentru care trădarea reprezintă o fascinație și o practică de bază, deoarece nu este interzisă prin lege (sub forma migrației de la un partid la altul) chiar dacă toată lumea se bate în piept că vrea să terminăm odată cu navetiștii din politică.

La două luni până la alegerile locale și nu departe de cele generale asistăm la deschiderea sezonului oficial de transferuri politice. Evident, beneficiar este cel care în sondaje se vede că are șanse mai mari ca niciodată a ieși învingător, adică opoziția. Trecerea lui Frunzăverde cu o oaste de primari cinștiti și corecți la viitoarea putere l-a transformat pe acesta într-un erou, un deschizător de drumuri, un vizionar și un relaționist de nivel mondial. Probabil că fondatorul PDL are calități, dar este interesant cum de nu i-au fost descoperite decât acum, atunci când a făcut ceva ce morala (scuze, pentru cei care nu suportă cuvântul acesta sau cel de reformă) interzice. Dar nu despre Frunzăverde vreau să vorbesc și nici despre posibile valențe strategice ale trecerii lui la PNL, nu la USL-ul conjunctural, ci încerc o analiză a semnificațiilor fascinației pentru migrație politică în ultimii douăzeci de ani, mai ales că anul acesta am asistat chiar la o timidă încercare de teoretizare a acestui lucru, un deputat explicând că este moral sa treci de la putere în opoziție, dar de la opoziție spre putere nu este deloc corect și moral.

Așa o fi, pare un gest mai puțin interesat, deși el se referă la următorii patru ani de prezență la cazanul cu fasole și ciolan, însă dacă am analiza chiar și această judecată ar trebui să discutăm și despre cei care au votat personajul ca parte a unui partid, despre dorințele lor de atunci când l-au votat. O posibilă întrebare este dacă politicianul este proprietarul absolut al voturilor sau el doar este mandatat de oameni să le reprezinte niste interese etc. etc.

 Totuși, de ce este atat de frecventă practica aceasta a migrației, mai ales în anii electorali și de ce pozițiile partidelor, dar și a unor lideri, se schimbă atât de repede, în funcție de care parte a migrației se află (ca să folosesc o sintagmă potrivită aici, dar vulgară când se referă la altceva)?

1.     Indiferența ideologică și lipsa culturii politice. Partidele din România au încă o foarte slabă poziționare în raport cu valorile politice. Ele sunt vehicule, niște gondole care folosesc o cale mai scurtă pentru a junge la resursele puterii. Uneori gondolele se vopsesc portocaliu (ca și cea din Valea Jiului), dar se pot vopsi și revopsi în toate felurile, în funcție de anotimpul politic. Nici electoratul nu este structurat după acest principiu, deoarece nu l-a forțat nimeni să facă asta. Este și mai ușor pentru manevrabilitatea politicilor, exemplul fostului PD este relevant: într-o zi a devenit partid de dreapta, pentru că PSD se întărise pe stânga, iar electoratul a mers după el și nimeni nu a făcut scandal. Doar poate niște analiști mai gureși.

2.     Celula de bază a politicii nu este partidul. Personalizarea politicii este marele păcat, dar și principalul criteriu de coagulare politică. Baronul local a fost incriminat, dar el corespunde cel mai bine modernității (sâc) noastre politice. El este omul-orchestră, este cel care pleacă cu liota de primari și electori după el. Are capital politic major, la propriu și la figurat; este, până la urmă, unitatea fundamentală a coagulării politice. El, Baronul, nu partidul politic, este celula de bază a politicii. El, Baronul, nu este doar local, baronii sunt la fel și la centru, doar că baronii de la centru sunt dependenți de cei locali. Baronii centrali se întâmplă câteodată să-și ia jucăriile (adică baronașii locali) și să se mute la alte partide. Mai puțin acum, e adevărat, căci prin uninominalul de la consiliile județene, baronii locali au câștigat putere adevărată și poate să li se rupă de baronii de la București. Propun să nu mai vorbim peiorativ despre baronii locali, ei sunt deja fundamentali pentru politică, mai activi, mai bogați și mai tari decât partidele. Dacă partidele nu mai țin la profilul lor sau la ideologii, am putea să le desființăm, sau să rămână doar la centru, iar în teritoriu să acceptăm cetățenia politică pentru clanuri sau familii. Unii și-au făcut deja blazon, poate fi semn electoral, alții au deja supranume; să luptăm pentru a-i transforma în instituții transparente și democratice, așa cum făceam în trecut cu partidele.

3.     Baronul poate fi un element de identificare locală. Centralizarea excesivă a partidelor face ca doar baronul să se poată opune centrului. Uitați-vă cu câtă ușurință se anulează o întreagă filială a unor partide când este adus un baron local prin transfer, la toate partidele în ultimii 20 de ani. Oameni care s-au luptat cum au putut ei cu gigantul de la partidul advers, care l-au acuzat pe acesta că este corupt, hoț, huligan etc. acum sunt obligați sa recunoască că au spus prostii ani de zile, că aceasta este șeful lor firesc, cel mai cinstit și cel mai frumos. Dacă filiala locală a oricărui partid nu a ajuns la putere de mult timp și nu și-a tras vreun baron local, atunci ea este o victimă sigură. Deci, cine nu are baroni să-și fabrice cât mai repede! Vorbesc serios

4.     Diluare totală și ghiveci politic. O istorie a partidelor la nivel local ar părea un nonsens. Pe termen lung, efectele sunt distrugătoare pentru partidele noastre datorită migrației permanente. Nu se poate naște o istorie sau o tradiție. Dacă am face o istorie a partidelor la nivel județean, ar fi greu de înțeles, pentru că mișcarea între ele în peste două treimi dintre filiale a fost ca o miscare browniană ale cărei principii sau reguli nu ai cum să le explici. Uneori, mișcarea era generată de certurile dintre oameni, când se apropia osul puterii, iar alteori unii mergeau la București să-și cumpere funcțiile ca la Stambul; alteori, filialele erau desființate pe principii de transferuri de la alte partide. Faceți un exercițiu de imaginație cu filialele partidelor din București sau din alt oraș mare și o să vedeți mai bine haosul, degringolada și lipsa de programe, dar și ascensiunea unor personaje dubioase. Acum înțeleg de ce PSD acceptă orice filialelor locale, inclusiv să nu plătească cotizațiile la centru, dar un singur lucru era sfânt: sediile partidelor se achiziționează cu banii din teritoriu, dar proprietar este doar partidul de la București. Într-adevăr, raționamentul este corect, sediul poate să fie singurul element de continuitate și de identitate politică.

5.     Dispariția romantismului sau a militantismului. După minunatul vot uninominal, original românesc, versiunea Hrebenciuc - Dan Radu Rușanu, selecția în partide are un singur criteriu: poți plăti campania și dările pentru centru. Fenomenul Boldea este reprezentativ, dar arată doar vârful aisbergului, deoarece este doar rezultatul unui incident, nu este un scandal determinat de vreo strategie de asanare a clasei politice. Boldea îndeplinea două criterii importante pentru a fi ales: banii și tinerețea. Vine cu bani, nu vrea să fie șef, deoarece are bani destui, parlamentar îi ajunge pentru imunitate. În plus, cu Boldea arătăm ce mult se schimbă partidul de guvernământ, ce oameni tineri promovează. Un profesor universitar nu are ce căuta în partide, mulți ajung universitari doar după ce au ajuns în Parlament și și-au terminat facultatea la ecologiști sau la Herculane. De unde să aducă bani pentru campanie amărâtul de profesor? Aduce el profesorii universitari la vot cu dubele, cum o poate face țiganul care vinde flori în centru sau șeful de la cimitire. Nici studenții nu sunt importanți, decât în campanie, la lipit afișe sau când vin șefii mari de la București, pentru ca să facă tunelul de flori de la intrare sau pentru ca fetele să-i danseze la discoteca de după pe șefii transpirați de la București.

6.     Campania de racolare a adversarilor este și un ritual.Racolarea este un ritual de răzbunare și de umilire a adversarului, ca violul în războaie. Violul femeilor inamice sau al bărbaților inamici (în primăverile arabe recente) are rolul de luare în posesie simbolică a lucrurilor intime. Este deposedarea adversarului de tot ce are, semnul ultim al umilinței. În ultimul război din fosta Iugoslavie s-au raportat peste 40.000 de cazuri de viol, iar semnificația este distrugerea purității, rasei, religiei, națiunii. În cazul nostru, distrugerea purității politice, a valorilor, a ceea ce aveau mai sfânt. Reacția emoțională a Președintelui PDL la plecarea lui Frunzăverde este relevantă: a vorbit despre sufletul de pedelist, despre casa părintească care nu se vinde. E adevărat ce spune Boc, partidul este pentru foarte mulți Mama sau Tata, principiu genitor; dacă partidul nu era, ei nu reprezentau nimic în această lume. Când unul din pionii principali dezertează în tabăra adversă, apare o frenezie greu de descris, o bucurie a victoriei și un optimism ca și cum o minune s-ar fi întamplat. Un prieten afectat de asta mi-a spus: Dacă Dumnezeu ne ajută și mai extragem un barosan, se dărâmă totul la ei și fug toți la noi. Nu știu dacă se referea la alegători sau la pedeliști cu status de conducător, dar sunt sigur că nu ar fi știut să-mi răspundă la întrebarea: Bine, și ce facem cu ei dacă vin toți? Sau altfel, Unde îi îngropăm?, cum spunea olteanul din bancul în care Oltenia declară război Chinei.

7.     Iluzia forței. Rezultatul pozitiv al dezertărilor și al trădărilor este că dă trupelor înainte de alegeri iluzia forței. Încrederea politică este un animal tare fricos și se clatină la cele mai mici adieri de vânt. Opoziția din acest moment are nevoie de injecții adrenalinice, mai ales că sunt ținuți pe tușă de multă vreme și încă Băsescu le promite că vor rămâne asa, indiferent de performanțele electorale. Nu este vorba în totalitate de o iluzie, uneori prin tradări se aduc multe voturi. Sigur, nu chiar atâtea câte se promit și se speră. Îmi aduc aminte că Octav Cosmâncă, în 2004, ajunsese la performanța de a aduce la PSD aproape 80% dintre primarii din România, însă doar vreo treizeci și ceva au câștigat dintre ei, iar aportul cel mai mare l-au adus tot vechii primari ai PSD, nu achizițiile din piața politică.

8.     Trădarea este rațiune și explicație și poate fi folosită și pe post de bâtă în partide, mai ales atunci când cineva vorbește despre modernizare sau schimbarea unor principii de asociere într-un partid. Este bună pentru a o folosi ca bâtă împotriva celor care nu sunt de acord cu splendida unanimitate internă. Cineva te-a pus să scrii aceste lucruri, lasa-mă tu cu gândirea liberă, nu înțelegem prea bine ce spui, în aparență chiar ai dreptate, dar sigur este folositor dușmanului politic. Noi suntem solidari în circularitatea credinței noastre, aceasta este regula, adică, pe măsură ce nu mai înțelegem de ce stăm în opoziție de aproape un deceniu, făcând aceleași lucruri și având așteptări diferite de fiecare dată, credem cu tot mai multă tărie că altcineva este vinovat de asta, nu noi. Altcineva este cel care nu are fix această explicație cu noi și este cel mai bun pentru a fi țap ispășitor.

Mărturisire finală. Recunosc că nu-mi plac foarte mult cei care navetează între partide, cu excepția celor care, eventual, au fost dați afară și astfel li s-a redat libertatea pierdută prin afiliere. Dar nici în acest caz nu prea sunt de acord cu reafilierea, chiar dacă recăsătoriile sunt la modă, mai ales în viața politică. Declar că nu m-a pus nimeni să scriu acest articol și nici nu vreau să influențez pe nimeni cu aceste gânduri ale mele despre trădarea politică și fascinația pentru ea. Înțeleg ce îmi spune mereu un prieten mai tânăr, dar lider cu autoritate: ce vrei tu este o tâmpenie, nu vezi că lumea politică este o cloacă de șmenari și bagaboante?! Eu nu cred că nu este chiar așa, cred că trebuie să facem ceva în fiecare clipă ca să scoatem mirosurile pestilențiale și javrele, indiferent de vârsta lor - să mă scuze seniorii pentru greșelile mele din trecut; știu și că scopul acesta ar putea scuza o serie de mijloace (dar nu pe toate!). Dacă se va dovedi în istorie că trădarea este cu adevărat o metodă foarte bună, atunci am putea ajunge la stabilitatea politică maximă, adică la cea în care nu mai intră nimeni în sistemul politic, toți se mută de la un partid la altul pentru a face majoritatea la momentul oportun, în interesul electoratului celui suveran, bineînțeles. Dacă tot istoria va dovedi că trădarea a ajutat la alungarea dictatorilor și la aducerea dreptății pe aceste meleaguri încercate de sărăcie și disperare, atunci voi fi de acord să îmi pun cenușă în cap, să scriu o odă trădătorilor aceștia care au adus efortul lor imoral alături de lupta noastră eroică, iar soarele victoriei ne zâmbește acum tuturor, democratic și egal.

Sigur, o sa vă par „viclean”, cum bine a zis Domnul Președinte, dar nu o să mă abțin să nu vă propun să-i preamărim pe trădători, să le dăm ibovnice, vin și decorații, apoi, în prima dimineață a Noului Ev, să le tăiem capul, ca o dovadă că nu am uitat chiar tot ce știm din istorie.

http://www.ires.com.ro/articol/201/analize-de-perceptie-a-unor-riscuri-de-securitate-si-respectarea-unor-drepturi-cetatenesti

Un interviu

http://www.adz.ro/artikel/artikel/rumaenien-kann-sich-nur-selber-retten

Luna de miere a Premierului Mihai Răzvan Ungureanu

Imediat după instalarea Guvernului Ungureanu am făcut trei sondaje de opinie pentru a vedea de unde începe luna lui de miere. Nu ne-a comandat nimeni aceste sondaje, ele fac parte dintr-un studiu științific despre viața politică, intitulat „România politică”, o serie cercetări pe care le pregătesc pentru o carte despre sistemul politic de la noi care va apărea în străinătate, anul viitor . Cum anul politic 2012 va constitui nucleul temporal al cercetărilor, am decis să începem cercetările încă de la debutul protestelor si apoi să nu pierdem lansarea noului guvern, ca elemente de comparație și ca puncte de pornire ale evoluțiilor într-un an electoral.

De altfel, anul electoral este cu mult diferit în comparație cu anii în care nu există încărcătura și tensiunea politică a alegerilor. Anii electorali se caracterizează printr-o mai mare volatilitate a opiniilor și a formelor de atașament politic. Apar cele mai puternice desolidarizări și, uneori, aproape 50% dintre alegători își modifică opțiunea de vot pe parcursului unui an (evident, nu toți în aceeași direcție).



Am repetat sondajul peste o săptămână, pentru a vedea în ce măsură a fost vorba de emoție spontană, legată de apariția unui nou guvern și cât rămâne după ce guvernul este forfecat timp de o săptămână de opoziția politică sau de presă. Efectul este nesemnificativ, probabil pentru că guvernul Ungureanu a venit în urma unor manifestaţii de stradă, iar entuziasmul a fost moderat de o cădere a partidului principal de guvernământ, în timpul protestelor, de peste 10%.

Încrederea în noul guvern

Aducerea unui nou guvern, cu un prim ministru independent, cu o imagine neafectată de lupta politică din ultimii 2-3 ani, în care PDL și-a sacrificat chiar și miniştri cu o imagine mai bună, a reuşit să mai reducă din căderea politică a PDL, dar energia cea mai importantă s-a cheltuit aici. Nu a mai rămas destul capital de încredere pentru a propulsa premierul și miniştrii săi la cote mai înalte de încredere. Dar chiar și așa, Premierul Ungureanu și miniștrii săi încep cu un nivel

de încredere foarte bun. E drept că unii miniştri mai vechi (Diaconescu, Predoiu, Orban) au o încredere uşor peste aceea a Premierului, dar totul vine din faptul că notorietatea celui din urmă a crescut brusc, pe când cei cu încredere mai mare sunt deja miniştri cu vechime, în posturi mai puțin expuse: externe, justiție (dar și interimar la externe sau interimar ca prim ministru pentru Cazul Predoiu).



Un nivel de încredere oarecum asemănător a avut doar guvernul Năstase, la finalul lui decembrie 2000, urmând apoi o evoluţie ascendentă în 2001, dublându-și încrederea în primele zece luni. Celelalte guverne de după 2004 au urmat un model invers de evoluţie: au început cu scoruri foarte mari de încredere, dar de aici a urmat un trend descendent continuu.

Vom vedea care va fi modelul de evoluție urmat de Guvernul Ungureanu, în condiții de criză, de conflict politic nerezolvat și în an electoral. Repetarea cercetării la o săptămână distanță încă nu ne oferă un indiciu sufiecient de solid asupra direcției.


În general, miniştrii cei noi din Guvernul Ungureanu au niveluri de încredere influențate mai mult de poziţia ministerului respectiv pe lista de încredere instituţională. Tinerii miniștri de la PDL au o creştere bruscă a notorietății, ceea ce încă nu stimulează o încredere foarte mare. Încrederea în ei va evolua diferit în funcţie de contribuția fiecăruia, de vizibilitatea și de evoluția generală a guvernului în încrederea publică. „Veteranii” guvernului, cu excepția udemeriștilor, au cifre de încredere foarte bune, datorită percepției de independență (pentru Orban și Predoiu), precum și datorită notorietății si experienței combinate cu imaginea bună a ministerelor pe care le conduc (Diaconescu și Oprea). Și în cazul acestora evoluția va fi generată mai ales de evoluția generală a încrederii în guvern și în premier.

Cum va evolua încrederea?

Deși avem deja trei momente în dinamica noastră, la distanțe mici însă unul de altul, nu ne putem încă pronunța. Mișcările legate de încredere cunosc mici fluctuații, aflate în general în marja de eroare a sondajului. Premierul câștigă câteva procente, dar desprinderea de punctul inițial nu este încă decisivă.

Un avantaj al premierului este acela că nu este împovărat de speranțe de ”erou salvator”. Doar 28% cred că Premierul Ungureanu ar putea scoate țara din criză,

realism care i-ar putea permite să construiască fără a fi presat de dorințele imediate ale oamenilor pentru a lua măsuri populiste. Poate că este și un efect al comunicării guvernamentale din primele zile, ocazii în care premierul Ungureanu a comunicat auster, fără promisiuni sau alte forme de stimulare a unor expectanțe legate de creșterea nivelului de trai.

Un experiment reușit? O dilemă pentru premier

Experimentul Ungureanu a surprins opinia publică și pe specialiștii care erau siguri că PDL și Traian Băsescu nu vor muta decisiv. Deocamdată experimentul este reușit, dar verdictul nu poate fi dat încă. Dacă, pornind de aici, Guvernul și miniștrii vor urma un trend ascendent, antrenând și o creștere reală pentru PDL, atunci este vorba de un proiect reușit al Președintelui și al PDL. Dacă nu va trece proba alegerilor locale și o va lua în jos, atunci a fost doar un guvern care a avut rolul de a ”cumpăra” timp.

Acesta este un guvern care are o problemă importantă privind articularea relației cu PDL.

Dacă Premierul Ungureanu va face o politică de independență față de partidul de guvernământ, atunci îi va câștiga drept parteneri pe aliații de la guvernare și, poate, și opinia publică. Ar crește imaginea politică a premierului, dar PDL nu și-ar putea atinge scopul politic pentru care a adus această nouă garnitură.

Invers, dacă premierul va strânge relația cu PDL, cu care va intra în coliziune în mod sigur, care-l va presa poate să devină membru sau dacă va pilota guvernul în scopul distribuirii de resurse electorale spre PDL, atunci va pierde electoral și nu va mai fi un candidat valid la următoarele alegeri prezidențiale. O situație grea, din care premierul va ieși cu greu. Dar, indiferent care ar fi alegerea, cea mai rea metodă pentru destinul politic al lui Ungureanu ar fi calea de mijloc, mersul doar până la jumătate. Decat să eziți, într-o situație de acest gen, mai bine dai cu banul, nu ai șanse să pice pe cant.

Intelectual rasat, Mihai Răzvan Ungureanu știe că va trebui sa hotărască - și încă foarte repede. Intransigența față de populație va trebui completată și de alte forme expresive de intransigență: intransigența față de corupția de la putere sau intransigența ideologică față de USL. Nu este ușor de ales și nici nu am motive să-l invidiez pe tânărul premier.

Luna de miere a guvernului Ungureanu a fost scurtă ca o zi, fără șampanie, fără timp de reveneală după chef (cum zicem noi în Ardeal) și fără lăutari.


Revenirea instituțiilor


Schimbarea premierului Boc a fost privită pozitiv, ca numirea lui Mihai Răzvan Ungureanu, de altfel. Un lucru important este revenirea la o cotă acceptabilă a încrederii în câteva instituții politice, cotă care nu a mai fost atinsă de ceva vreme: 29% încrederea în Guvern (în Parlament 21%, în Președinție 23%). Recuperarea unei părți din încrederea unor instituții este un prim semn al posibilității ieșirii din criza politică profundă.

O altă importantă tendință este evolutia constant pozitivă a instituțiilor din sistemul de securitate natională: armata, SRI, SIE, atât pe parcursul protestelor de stradă din ianuarie, cât si pe parcursul instalării noului guvern. Dacă pentru SRI (51%) semnele unei evolutii pozitive veneau încă din implicarea, alaturi de ministerul de interne, in instrumentarea unor dosare de coruptie sau fraude majore (armele de la Ciorogârla, vamesi, scandaluri de mare corupție), armata (78%) si-a consolidat incredere in timpul operatiunilor masive de salvare a sinistratilor si dezăpezire, pentru SIE (45%), o instituție mai puțin vizibilă in viața socială internă, promovarea premierului din pozitia de director al acestei institutii a constituit o premisă pentru cresterea vizibilității și încrederii publice.

Am observat că, tot mai mult, votul politic tinde să devină unul de familie, un lucru frecvent în sisteme politice cu democrație mai veche; 43% declară că au deja un candidat și un partid pentru care votează întreaga familie, dar avem și o disidență, normală, de 25% (mai ales în cazul tinerilor).

Analizele arată, de asemenea, că Premierul Ungureanu și Guvernul României au cifrele de încredere cele mai bune în Transilvania și Banat, Moldova fiind regiunea carte apreciază cel mai puțin această schimbare.

Și un semnal de alarmă pentru partidele tradiționale...

Am încercat în studiul nostru să testăm și motivația autoexprimată a votului pentru partide și deja o treime își explică votul prin faptul că partidul respectiv nu a mai condus niciodată sau prin faptul că este o formațiune politică nouă.

Și un semn prost, adică socializarea electorilor la demagogia patriotardă pe care politicienii o revarsă în campanie: 81% dintre români spun că votează pentru viitorul României, nu pentru ei, familiile lor sau comunitățile în care trăiesc. Un adevărat popor de altruiști, strategi și mari patrioți cu simț civic. Poate o fi așa, iar dacă scepticismul meu jignește pe cineva, îmi cer scuze publice.

Cel mai bun partid din România

Sunt sigur că această postare va avea mulți mușterii, deoarece trăim într-o societate a clasamentelor. Publicitatea trăiește tocmai din această dorință de clasament, de a fi în clasament, de a citi clasamente. Ne-am îndepărtat atât de mult de viață și de experiențele concrete încât cautăm mereu să ne spună cineva ce este mai bun. Așa au apărut experții și expertologia, oameni care de multe ori se insinuează în viața noastră, mimând tot felul de forme de expertiză. Agentul imobiliar este un fost șomer care în viața lui nu a construit o casă, dar nouă ne explică tot ceea ce trebuie să știm despre asta și ce este mai bun în domeniu. Consiliera de matrimoniale nu a reușit să se mărite deși a trecut de patruzeci de ani, dar ne dă sfaturi foarte bune despre căsnicie și despre păstrarea ei. Experții și consultanții în politică ne cer mulți bani să ne spună cum trebuie să facem să fim votați mereu, deși mulți dintre ei nu au reușit să fie votați vreodată - nici ca președinți de asociație de locatari - ne hrănesc cu sfaturi despre un lucru pe care nu-l cunosc. Nu sunt sociologi sau politologi, nici măcar specialiști în marketing, dar au devenit indivizi pe care reporterii îi gratulează cu apelativul ”Domn’ Profesor”.

De multe ori am fost întrebat de oameni simpli de pe stradă care este cel mai bun partid politic, partidul care merită votat, cel care are politicienii cei mai serioși și care va face lumea mai bună. Niciodată nu am răspuns la această întrebare, chiar dacă uneori, cu strângere de inimă, îmi venea să spun că, prin comparație, deși nu este perfect, partidul la care eram și eu arondat este cel mai bun. Nu am putut răspunde pentru că întrebarea este prost pusă, iar răspunsul nu poate fi decât unul imbecil. De fapt, răspunsul nu contează, contează doar efectul de clasament. Cei care te respectă sau au încredere în tine te vor crede fără argumente, iar ceilalți te vor înjura copios oricum, tot fară să te asculte, tot fără să se uite ce este dincolo de etichetă.

Un partid care se intitula ”cel mai bun partid” a câștigat alegerile în Reykjavik, în 2010, chiar dacă întregul lui program era o parodie după viața politică tradițională și era condus de un comedian. Promitea o schimbare imposibilă, dar nu era cine să raționeze serios. Poate că mulți nici nu se uitaseră la ofertă, era un nou partid și este bine să aduci schimbare în viața politică. Ce să mai spunem, un partid cu numele ăsta poate fi cel mai bun, deci haideți să mergem să-l votăm, sunt oameni noi, iar dacă sunt și tineri după buletin, atunci sunt sigur foarte mari specialiști.

Cel mai bun partid din România poate avea succes garantat și suntem siguri că ne va da multe lucruri de care avem nevoie. Salarii și pensii mari, va face drumuri și poduri, va da zile libere și al treisprezecelea salariu. În plus, este important, nu ne va cere nimic în schimb. Cel mai bun partid ar trebui să aibă un om cinstit la cârmă, cinstit și serios, care să ne trimită pachete de sărbători, să ne organizeze concerte în piața publică și să facă băi de mulțime. Evident, este important să-l putem atinge, că doar este unul din popor, și să ne facem poză cu el, să trimitem copiilor în Spania sau în Italia sa vadă că se schimbă lucrurile aici.

Partidul cel mai bun din România trebuie să se nască repede, să putem absorbi fonduri europene și să scăpăm de criza care ar putea veni după macrostabilitatea noastră. Criza din Franța, Italia, Portugalia sau Spania s-ar putea întinde și la noi dacă nu vine acest partid mai repede. Sau, Doamne ferește, ar putea să ne distrugă liniștea stabilității și creșterii macroeconomice vreo instabilitate și un trai subdezvoltat ca în Grecia.

Sunt sigur că există și cârcotași care vor spune (poate fiind chiar convinși!) că Cel Mai Bun Partid din Romania există. Da, sunt mulți care știu care este partidul cel mai tare de la noi și pe care îl votează mereu cu speranța că le va aduce traiul cel bun. Dar când partidul se arată la fel ca și cele pe care le-a părăsit înainte, își schimbă repede părerea și se mută la altul, care devine, la rândul lui, cel mai bun și mai serios partid; de fapt, singurul. Dar cel mai bun partid din România este sigur pe undeva prin zonă. Mulți sunt siguri că trebuie doar găsit, ca o căpșună ascunsă sub frunze în Spania, sau ca o ciupercă dintr-o scorbură de copac.

Din păcate, acest lucru este o iluzie și cei care citesc acest post au tot dreptul să fie dezamăgiți. Știu multe despre partide, dar nu știu dacă este unul care este cel mai bun. Evident, chiar și eu țin cu unul din când în când, dar asta nu îmi dă nici un argument să spun că este cel mai bun. Nici măcar eu nu țin cu el pentru că ar corespunde unor criterii științifice de evaluare a partidelor sau guvernanței moderne. Nici vorbă, țin cu el pentru că, în lupta dintre toreador și taur, eu țin cu taurul, nu cu nesuferitul și sclemberosul de toreador care măsluiește lupta și-l ucide pe taurul cel fioros prin șmecherii și ajutoare. Unde mai pui ca se și laudă cu asta și câteva zeci de mii de idioți îl aplaudă frenetic, iar femeile orgasmează când trece el cu hainele aurite și pelerina roșie.

Cel mai bun partid din România ar trebui să conducă guvernul când este votat, nu să aștepte ordine de la niște contabili de la FMI, care știu doar că trebuie să privatizeze tot, până ce țara va deveni falită și total expusă. Dacă am avea așa ceva, adică cel mai bun partid din România, atunci secretarul lui general nu ar avea curajul să îl critice pe președintele partidului atunci când acesta arată, în discurs, o față europeană și demnă, civilizată, în competiția cu o putere politică ieșită deja de pe șine. Sigur că partidul politic cel mai bun din România, presupunând că ar exista, ar avea niște bărbați care nu ar accepta ca băieții deștepți să vândă energie scumpă pensionarilor, care ar curma evaziunea fiscală legată de mâncare, cereale, petrol și multe altele. Cel mai bun partid ar trebui să aibă și niște oameni cu ceva bărbăție, care nu se sperie de rudele celor care comandă returnări ilegale de TVA pe bandă rulantă.

Dar, prieteni, cel mai bun partid nu este o nălucă, oamenii încă sunt siguri că există, trebuie doar analiști buni care să-i recunoască meritele. Dacă am face un sondaj, cel mai bun partid din România cred că ar obține foarte multe procente, cu mult mai multe decât obține un personaj imaginar, Septimiu Comșa, pe care-l măsor din când în când și care stă destul de bine la notorietate sau încredere.

Sunt sigur că fiecare alegător caută ocazia să-l voteze pe cel mai bun și, mai ales, să voteze partidul care are și eticheta de cel mai bun, pentru că, nu-i așa, cetățeanul merită ce este mai bun. Nici sigla nu ar arăta rău CBPR (Cel mai Bun Partid din România) și cred că ar fi bine ca nici măcar să nu spunem programul. O să le spunem alegătorilor că le-am pregătit o surpriză, iar programul îl vom spune după ce câștigăm alegerile. În caz contrar, ne pot critica cei care au făcut politică până acum și care și-au bătut joc mereu de popor. Nici slogan nu ne mai trebuie, deoarece numele partidului spune totul, iar excelența nu se justifică, ea se impune ca evidență. Am putea, dacă ne grăbim un pic, să aducem parlamentari cu mandate, mai ales acum spre final de mandat, când mulți tremură pentru viitorul lor politic. În fine, se deschid multe posibilități, am putea să ne înscriem în oricare Internațională (populară, socialistă sau chiar liberală), am putea să participăm la alegeri europene și să trimitem oameni în Parlamentul European. Dacă luăm puterea și vedem că, peste un an sau doi, unii cârâie că nu suntem cel mai bun partid, putem să facem rapid ceva: anunțăm că toți membrii de partid au fost dați afară și în locul lor aducem români din diaspora, cei care cunosc experiența adevăratei democrații.

Vedeți ce simplă este? O idee bună, un nume serios, oameni se găsesc din belșug. De alegători nu mai vorbim, ei stau acolo și asteaptă. Vor să voteze ceva care să-i răzbune pentru două decenii de falsificare a democrației. Au și o memorie destul de scurtă, nu-și aduc aminte prea multe din trecut; sunt oameni moderni, orientați spre viitor, chiar puțin neatenți la prezent.

ORGOLIILE IERARHILOR ȘI MISIUNEA BISERICII NOASTRE

Cu evlavie, despre ultima redută

Scriu aceste rânduri cu strângere de inimă, cu grija de a nu blasfemia, cu sinceritate, dar și cu sentimentul că am datoria intelectuală și morală să fac asta. Am scris în mai multe rânduri despre Biserica noastră ca despre ultima redută, cea care trebuie mereu apărată atunci când ne paște rătăcirea de turmă, împrăștierea noastră prin lume, înstrăinarea sau însingurarea sub presiunea unei secularizări tot mai violente și a unei societăți care pune accentul pe false valori și nevoi.

Mitropoliei Clujului i se face o mare nedreptate, prin încurajarea unor episcopii de a participa la o așa-zisă echilibrare teritorială prin a cere dezlipirea și alipirea lor la Mitropolia Ardealului, cu sediul la Sibiu.

Am simțit că Biserica nostră ortodoxă trebuie apărată și de noi, mirenii, în momentul în care s-a stins Patriarhul Teoctist. A început atunci o perioadă fără precedent de atacuri care veneau parcă de peste tot, dar mai ales de la generația tânără. Dosarele preoţilor deveniseră un ţel naţional, mulţi au vorbit despre preoţi fără nicio dovadă şi fără a face distincţia dintre pădure şi uscăturile ei. M-a şocat modalitatea în care analişti improvizaţi pe la televiziuni vorbeau cu nonşalanţă despre păcatul de a viola taina spovedaniei de către preoţii care cică ar fi informat la Securitate.

Am scris atunci încercând să înțeleg - dincolo de sugestiile lui Max Weber și etica protestantă pe care o pune în legătură de cauzalitate sau sincronicitate (nu prea știm nici azi) cu spiritul capitalismului - câteva lucruri în care cred și azi. Biserica noastră s-a adaptat la sărăcia noastră seculară. Noi ne-am construit Biserica după chipul şi asemănarea noastră şi cu gândul la Dumnezeul pe care l-am putut închipui şi iubi. Nu ne-a cerut dări grele aşa cum au făcut alte biserici şi nici nu ne-a bicuit sau băgat la temniţă dacă nu le puteam plăti. Nu ne-a pus să plătim indulgenţe şi nu ne-a obligat să-i facem lui Dumnezeu palate, în timp ce noi locuiam în case de lemn cu pământ pe jos. Biserica noastră nu s-a înălţat singuratică spre cer, a rămas aprope de pământul în care îşi vărsa sudoarea şi sângele ţăranul român. A stat cuminte lângă noi, iar preotul ei a fost şi cosaş, și tăietor de lemne sau nuntaş, participând la bucuria celor care se căsătoreau. Preotul nostru avea doar credinţa în Domnul şi iubirea de oameni, pe când la alte biserici proprietăţile erau (şi sunt) ale clerului. Preoţii altor biserici deveneau baroni sau grofi, preoţii noştri umblau desculţi. Pur şi simplu, aceasta este Biserica pe noi am construit-o, cu posibilităţile noastre şi cu uşurătatea noastră de a trece prin lume. Biserica noastră ne-a dat hrană pentru suflet, dar nu s-a ocupat de sitsematizarea localităţilor. Biserica noastră nu ne-a ars pe rug şi nici nu ne-a schingiuit prin pivniţe atunci când ne-am rătăcit ori am fost păcătoşi şi nevrednici.

Biserica ortodoxă nu excelează în pedepse pentru că am fost destul de pedepsiţi de vremuri. E adevărat, nu avem o Biserică războinică, nu ne-a trimis copiii în cruciade şi nici nu a luptat pentru cucerirea de noi teritorii. Dumnezeul Bisericii noastre se arată bun şi blând, căci pentru români, în multe secole, vremurile au fost potrivnice, iar traiul amar. Biserică isihastă, ortodoxia nu s-a luat la trântă cu regi şi cu voievozi pentru averi lumeşti, ci a rămas aşteptându-ne să-i batem la poartă, înfricoşaţi căutând o speranţă. Preoţii ei nu erau baroni sau grofi, noi până şi pe Sfânta Fecioară am îmbrăcat-o în ie pe icoanele de sticlă sau pe cele pictate pe scânduri de brad.

Biserica noastră a fost cuminte, mereu ne-a însoţit, nu ne-a condus, a fost pentru noi un prieten sau un frate, nu o institutoare nemţoaică. În Ardeal, timp de sute de ani, Biserica noastră nu a avut dreptul de a se aşeza în oraşe. Românii au construit bisericile la margine de codru sau departe, în munţi, acolo unde au fost aprinse de trimişii altor religii surori.

Redescoperind statura marelui Bartolomeu

Nu am înțeles măreția luptătorului Bartolomeu Anania decât cu puțin înainte de  a se stinge, când am realizat că lupta părintelui a fost una mai grea decât orice luptă. Cea mai grea parte a batăliei sale nu a fost cu un regim și cu o ideologie străină de neam, cu un dușman fățis, brutal, fără Dumnezeu. Pușcăriile sau torturile din regimul comunist nu pot face atâta rău cât poate face vicleșugul, trădarea, dorințele de putere și chiar vanitățile mari ale unor oameni mici din regimul care ar fi trebuit să ne redea libertatea, credința și valorile arestate. Am avut intuiția că este „ultimul samurai”, pentru că am văzut că era singurul luptător care respectă regulile, care nu vrea nimic pentru el și care construiește o năzuință comună. O năzuință care se naște în sufletul și în ființa lui, dar pe care o trasmite zilnic și, încet, devine un vis al unei întregi comunități. Îmi părea un samurai pentru că avea curajul de a nu se teme de nimic, dar fără a dezarma fatalist. Curaj nu însemnă să nu te temi de moarte, ci să ignori moartea pentru un un scop înalt, pentru o victorie care merită orice sacrificiu.

După ce „leul Ardealului” a fost chemat la Domnul, unii au început să se lupte cu umbra lui. S-au apropiat cu spaimă de catafalc, au mârâit pe ici, pe colo, iar despre asta Părintele Iustinian, o adevărată legendă a bisericii transilvane spunea: “Toți nechemații și neîncheiații se află în treabă să vorbească, dar care nu au niciun corespondent cu Dumnezeu. Își apără ambițiile individuale, care nu au nicio importanță pentru țară, pentru Dumnezeu, pentru România. Mitropolia Clujului nu-i în pericol, pentru că aici există un popor care iși apără patrimoniul. Nu te poți muta din casă în tindă. Capitala  Ardealului este Clujul”

Nu te poți muta din casă în tindă, dar poți fi mutat peste noapte, chiar fără să îți dai seama. La împlinirea unui an de la trecerea în neființă a primului Mitropolit al Clujului au început și mișcările pentru dezmembrarea Mitropoliei.

Puțină lume știe despre dezmembrarea Mitropoliei Clujului, spune un sondaj de opinie publică

Așa cum am fost avertizați cu ocazia funeraliilor părintelui Bartolomeu, destrămarea prin echilibrare teritorială a Mitropoliei Clujului, Albei, Maramuresului și Oradiei a început. Totul cu justificarea că este dorința clerului, a mirenilor și a credincioșilor. Alipirea la Sibiu a Arhiepiscopieii Albei și a Episcopiei Oradiei nu găsesește nici o justificare serioasă legată de dorințele oamenilor sau o păstorire optimă a enoriașilor. Ancheta de opinie pe care am realizat-o pe un eșantion reprezentativ de credincioși arată că mulți dintre ei se declară destul de puțin cunoscători privind organizarea administrației religioase, darămite să ceară reechilibrări teritoriale păstorilor lor. Procentul celor care se autoevaluează ca fiind informați despre organizarea Bisericii se apropie undeva de 60%, dar și acest procent trebuie luat cu mici rezerve, deoarece este vorba de o autoestimare unde oamenii au tendința de a se pune într-o lumină favorabilă.

Despre mutarea Arhiepiscopiei Albei la Mitropolia Sibiu declară că au auzit doar 51% dintre credicioșii din întreaga mitropolie, iar din cele două județe vizate declară că sunt la curent 56% dintre ortodocșii din Alba și doar 45% dintre credincioșii ortodocși din județul Mureș. Este adevărat că discuțiile legate de proximitatea geografică a Arhiepiscopiei Albei de Sibiu au reușit să creeze și la nivelul Mitropoliei o oarecare acceptare, nu fără strângere de inimă, a trecerii Arhiepiscopiei Albei și Mureșului la Mitropolia Ardealui, discuții care avuseseră loc lângă catafalcul părintelui Bartolomeu.

Dar marea surpriză pentru noi a fost anunțul Episcopiei Oradiei, cum că sunt doritori să treacă peste munți pentru a se uni cu Mitropolia Ardealui. Evident că și aici s-a montat un scenariu cu adunare și voturi,  iar explicația a fost și în acest caz dorința ierarhilor, a clerului și a credincioșilor.

Ancheta noastră de a arătat că datele despre această manufacturare a consensului de scindare este și mai puțin cunoscută. Evident că acesta este și un efect al discreției și decenței cu care Mitropolia Clujului a tratat acestă problemă, ca pe una internă, dar și o urmare a lucrării fără mult zgomot din partea Episcopului Oradiei. 67% dintre enoriașii ortodocși ai Mitropoliei Clujului nu au auzit de această hotarâre a Adunării eparhiale a Oradiei și 57% dintre bihoreni sunt total neștiutori despre lucrarea conducătorilor sau mirenilor care au votat trecerea la Sibiu.

Credincioșii se opun. Dacă ar fi un referendum ar vota contra

Ancheta noastră de opinie a relevat un fapt mult mai îngrijorător decât lucrarea facută fără transparență: este vorba despre dezacordul majorității enoriașilor privind trecerea episcopiilor de care aparțin la o altă mitropolie. Pe ansamblul Mitropoliei Clujului, doar 14% sunt de acord (65% sunt contra și 17% indiferenți), iar dacă analizăm județele afectate de această ”echilibrare” o să vedem că doar 17% ar fi de acord în județele Alba și Mureș și 20% in Bihor. Am observat însă că majoritatea dintre cei puțini care-și declară acordul sunt puțin informați despre organizarea bisericii sau manifestă un comportament religios mai puțin intens.

În fine, 70% dintre credincioșii ortodocși din mitropolia noastră sunt de părere că mutarea ar aduce un impact negativ. Am întrebat dacă ar trebui organizat sau nu un referendum pentru o asemenea decizie și 60% (și chiar 63% în județul Bihor) dintre enoriașii mitropoliei au raspuns afirmativ. Chiar dacă referendumul nu face parte, cel puțin la noi, dintre rânduielile Bisericii Ortodoxe, la un asemenea eveniment ar vota pentru mutarea episcopiilor menționate la Mitropolia Ardealului doar 19% dintre credincioșii din ansamblul mitropoliei, 23% dintre enoriașii din Alba și 29% dintre cei din Mureș. Dar absurditatea acestei așa-zise echilibrări se vede foarte clar mai ales în județul Bihor, episcopie care nu poate fi revendicată pe principiul proximității geografice de Sibiu și unde doar 17% dintre credincioșii de peste 18 ani ar vota pentru.

Tradiție versus legitimitate contemporană. Ar trebuie să mutăm Patriarhia la Curtea de Argeș?

Textul comunicatului Patriarhiei se antepronunță și arată clar că este vorba de o voință strategic definită, nicidecum vreo dorință a maselor de credincioși.  “Patriarhia Română preţuieşte în acelaşi timp ambele Mitropolii şi îndeamnă ierarhii, preoţii, mirenii şi jurnaliştii din Transilvania să nu agite spiritele în mod alarmist şi nejustificat, acum când societatea românească este destul de tulburată, ci să coopereze practic, în duh de frăţietate şi unitate, la nivel pastoral-misionar, social şi cultural pentru binele comun al credincioşilor ortodocşi români din Transilvania”.

Orice român ortodox din Transilvania respectă tradiția bisericii noastre și Mitropolia Ardealului cu sediul la Sibiu. Tradiția are un loc important în altarul identității noastre. Dar viața socială și istoria nu stau pe loc, au o dinamică; capitalele își au mărirea și decăderea lor, perioadele de înflorire și perioadele mai puțin faste. Biserica se mută după credincioșii ei, pentru că nu este o instituție de ziduri. Trebuie să păstrăm tradiția, așa cum spunea proaspătul Patriarh Daniel, ”nu ca pe o realitate înțepenită, ci ca pe o realitate vie”. 

Mi-a plăcut mult când am citit un fragment dintr-un articol scris de Patriarhul Daniel. În aceste timpuri exista, spunea noul Patriarh, "tendința de a reduce Biserica la o simpla instituție sociologică și de a uita dimensiunea ei divină. Or noi trebuie sa arătăm că Biserica este în lume, dar nu e din lume, că ea este și o realitate sociologică, dar în primul rând este o realitate spirituală, dumnezeiască, divino-umană. Prezența Harului Preasfintei Treimi în Biserică este temelia Bisericii... Nu putem reduce Biserica la o simplă instituție de binefacere sau la o simplă instituție de artă, chiar dacă ar fi artă religioasă. Trebuie mereu să ne luptăm ca să nu secularizăm înțelesul nostru privind Biserica... Altfel vom ajunge ca o simplă instituție filantropică fără referință la Hristos".

Citind acestea nu putem înțelege de ce este nevoie acum să echilibrăm teritorial o realitate spirituală, divino-umană; nu avem cum să înțelegem nici noi, cei care, deși mireni, prețuim și respectăm lucrarea și autoritatea Preafericitului Părinte Patriarh.

Peste tot în lume, în toată istoria, bisericile au urmat capitalele. Tradiția a fost mereu ancorată în actualitate. Forța tradiției rezidă tocmai din faptul că nu ține o realitate pe loc, ci permite o dinamică socială care o revigorează în fiecare moment. Capitala ortodoxiei românești a plecat de la Curtea de Argeș, a trecut prin Târgoviște, a ajuns la București. Ar trebui acum pe considerente de respect al tradiției să echilibram teritorial și să aducem Patriarhia la Curtea de Argeș?

Despre ”graba” construcției Mitropoliei Clujului, Albei, Maramureșului și Oradiei

Un comunicat al Patriarhiei ne spune spune că este necesară dezmembrarea Mitropoliei noastre pentru că s-a făcut în ”grabă”. Nu înțelegem ce însemnă grabă în concepția unei instituții importante cum este Sfântul Sinod, cel care a hotărât acest lucru. Când s-a înființat Mitropolia, s-a legiferat o stare de fapt. Clujul era deja de multe decenii capitala adevărată a Transilvaniei și hotarârea Sfântului Sinod a confirmat faptul că deja Clujul devenise cel mai puternic centru ecleziastic din Transilvania, un loc al dialogului religios, dar și al înfruntării dintre biserici și culte.

Apoi, statura Părintelui Bartolomeu putea să fie temelia unei asemenea instituțiii importante, oamenii mari au împins dintotdeauna comunitățile să înfăptuiască instituții, uneori coborând la temelia lor trupul lor ca pe o ofrandă.

Mulți au spus că este o puternică luptă de orgolii și că îndrăzneala părintelui Bartolomeu nu va ramâne nepedepsită. Nu am crezut acest lucru, deși de la eveniment a lipsit Mitropolitul Ardealului, IPS Laurentiu Streza, iar nici mitropolitul Moldovei, Daniel, nu a fost prezent la eveniment.

Miza unei Mitropolii a Clujului, puternice, depășeste cu mult miza unei dezbateri de orgolii din interiorul Bisericii Ortodoxe.

Preafericitul Daniel - o speranță?

Părintele Daniel era o mare speranță când a venit la cârma bisericii. L-am cunoscut pe Preafericitul Daniel într-o vară pe când eram membru al Guvernului. M-a impresionat puternic prin modernitatea viziunii, prin vigoarea și prin voința de transformare a societății noastre, nu doar a Bisericii. Când a fost ales Patriarh, am avut o licărire de speranță că va reuși să transforme ceea ce atunci numeam ”biserica noastră timidă”.  Scriam atunci că este momentul  ca Biserica noastră să se aşeze în mijlocul cetăţii, nu doar în Ardeal, peste tot în ţară. Să nu mai stea deoparte cuminte, Biserica rebuie să vină să-şi ceară drepturile neglijate de decenii şi secole. A fost de peste un mileniu alături de oamenii acestor meleaguri şi trebuie să fie şi acum când, vrem, nu vrem, intrăm într-o nouă istorie. Trebuie să ne integrăm în Europa cu Biserica noastră cu tot. Să ducem acolo ce avem mai bun şi să păstrăm ceea ce alţii ar putea să dorească să distrugă. Dar cele mai multe trebuie să se facă acasă. Trebuie să se ocupe de protecţie socială, de spitale, de şcoli, de alinarea suferinţelor sufleteşti.

Am crezut atunci că Patriarhul Daniel este omul pregătit să facă asta. A văzut lumea şi a înţeles ce ne lipseşte. S-a întors acasă şi a înțeles ce lipseşte lumii şi ce lumină putem noi duce celorlalţi. Este primul Patriarh ales atât de biserică, dar şi de mireni; el poate să pună capăt destinului de biserică timidă. Este un moment în care vigoarea unui bărbat încă tânăr poate ajuta la tăierea nodului gordian. Se deschide o nouă lume pentru România, mai bună sau mai rea, nu ştim. Biserica nu are aquis comunitar şi nici plan cincinal de pre-aderare. E numai a noastră, a rămas singura noastră merinde pe drumul cuceririi unei vieţi mai bune. Înverşunarea de a compromite Biserica Ortodoxă ne arată că ea este ultima redută. Iar o naţiune, spunea un filosof, poate fi salvată dacă se întâlnesc zece bărbaţi.

Încă nu mi-am pierdut speranța. Dacă Patriarhul nu va încuraja aceast act de orgoliu și răzbunare târzie, nedemne de ierarhia Bisericii noastre, atunci speranța mea că Biserica noastră a ieșit din timiditate, dar și din războaiele mărunte - semnul instituțiilor nepregătite pentru provocările modernității – va reveni. Sunt sigur că Patriarhul înțelege mai bine decât oricine care sunt misiunile bisericii noastre, și nu doar în Transilvania.

Nu putem să privim nepăsători la o nedreptate care se face Clujului și care slăbește forța spirituală a Transilvaniei. Transilvania, după secole, și-a găsit o capitală românească de forță. O capitală în care românii ardeleni au creat după 90 de ani de la reîntregire o comunitate de mare potență economică, medicală, culturală. Testamentul părintelui Bartolomeu a fost adoptat de comunitatea transilvană, de   ierarhi clerici și de mireni, și ar fi culmea să nu fie înțeles de căre înalții ierarhi ai bisericii. Dacă această așa-zisă echilibrare teritorială se va produce împotriva voinței credicioșilor, o reacție a societății la această nedreptate ar slăbi și mai mult legăturile de solidaritate dintre noi. În duh de frăţietate şi unitate, cum ne îndeamnă comunicatul Pariarhiei, suntem convinși că Sfântul Sinod va respinge unele dintre aceste cereri, fiind astfel consecvent cu o hotărâre curajoasă și dreaptă luată acum vreo 7 ani. Orgoliile unor ierarhi nu pot deturna misiunea bisericii ortodoxe, iar Preaferictul Daniel va trebui să aleagă între orgolii și misiune.

Vasile Sebastian Dâncu

Cluj Napoca, 12 februarie 2012

Orice revoltă moare într-o zi.

Ce rămâne?

 

 

 

 

 

Timp de vreo două săptămâni, piețele publice au fost cotropite de proteste. Sincere sau organizate, infiltrate sau nu, reprezentative statistic sau nu, cred că protestele din România se apropie de final. Cel puțin pentru această fază. Ce va fi mai încolo vom vedea, dar, pentru moment, cred că merită să încercăm analiza a ceea ce rămâne după proteste. A fost o revoltă înfrântă? A obținut demiterea unui ministru și renunțarea la alegerile comasate, precum și readucerea lui Arafat la Guvern. Unii ar spune că este prea puțin, opoziția poate că nu este mulțumită, pentru că guvernul a fost aproape la fel de surd la cererea străzii cum a fost la cererile sale și a rămas în picioare. Unii au încercat să spună că este vorba doar de manipulări ale maselor, alții că lumea se schimbă și că aceasta este Revoluția cea izbăvitoare. Nu a mai strigat nimeni ”Vom muri și vom fi liberi!” ca în 1989, dar nici ”Vom munci și vom fi liberi!”, cum le-ar cere-o unii apologeți ai dreptei de la noi.

Personal, m-am convins că revoluțiile televizate în direct nu au cum să schimbe România și nici măcar cum să-și atingă scopurile, chiar și pe cele mai înguste. Televiziunile fac să prevaleze partea de spectacol și să conteze doar ce apare în cadru. A venit ninsoarea, iar televiziunile și-au mutat în altă parte atenția, deci, adio, revoluție! Unii vor spune că doar televiziunile sunt de vină, alții că televiziunile nu au fost destul de bărbate și s-au predat puterii (cu o excepție). E adevărat că trebuie să ne consolăm: nu există decât ceea ce apare la televizor, însă nici măcar televiziunea nu poate suplini pasivitatea generală sau frica ori lașitatea. Să nu cerem televiziunilor mai mult decât pot da!

Ce rămâne, totuși, în urma unor proteste de stradă care au înfricoșat puterea și care au dat speranțe unei opoziții care aștepta deja cuminte să treacă timpul actualei puteri și să se înscăuneze elegant și democratic prin alegeri libere (evident dacă puterea nu mai găsea ceva pentru a amâna, comasa, coresponda sau reglementa în materie electorală)? Chiar dacă orice revoltă este înfrântă, uneori chiar de către cei pe care îi aduce la putere, alteori de cei cu care se luptă, în urma tuturor ridicărilor sociale a rămas ceva. Uneori se vede mai târziu efectul oricărei contestări, alteori îl putem descrifra, cel puțin în parte, chiar atunci când mișcarea se află spre final. Dacă ar fi să sintetizez, aș putea spune că nici o revoltă socială, indiferent cum este etichetată, nu este fără de rost și fără de urmări. Mă gândesc că până și ceața care rămâne în urmă, pe care, de regulă, puterea o răspândește, ne arată că mișcarea a fost aproape să atingă miezul puterii, altfel nu se cheltuia atâta energie.

Când mă gandesc la ceață îmi vine în minte faptul că nu o să aflăm niciodată cine a tras în noi înainte de 1989, așa cum nu o să tranșăm nici la revoltele din ianuarie 2012 răspunsul la întrebarea: „De ce s-au revoltat oamenii?”. De foame, de sărăcie, din spirit de revoltă; împotriva sistemului, contra unor oameni ai puterii, manipulați de opoziție, manipulați de moguli; din imitație pentru alte mișcări, nu știu nici ei de ce, aiurea etc. Marele efort al puterii a fost mai puțin îndreptat înspre a asculta cererile oamenilor sau înspre a dialoga cu opoziția, ci mai mult înspre a furniza explicații care respingeau o cauză socială justificată, legitimă. Deci, putem lăsa așa, să-i zicem ”enigma din ianuarie 2012” și s-o trecem lângă ”enigma teroriștilor din decembrie 1989”, care, la rândul ei, se află lângă alte enigme ale istoriei noastre pe care nu suntem vrednici să le spunem răspicat, deși răspunsul îl știe toată lumea.

1. Rămâne intactă concluzia că noi nu gândim viitorul decât formal, fără dedicație și raționalitate. Putem face maxim ”profeții despre trecut”, cum ironic și obraznic ne spunea la ore de maximă audiență un mag roșu, torționar devenit apoi mare politolog, venerat de golanii, șmecherii și fraierii postrevoluționari. Spun asta pentru că nimeni nu s-a gândit că va mai exploda mămăliga, deși erau semne cu duiumul. Sondajele arătau o stare tensionată fără precedent, o percepție a corupției cum n-a mai fost înregistrată. În februarie 2011, toată presa noastră a preluat un articol din publicaţia Wall Street Journal, care a realizat un clasament privind probabilitatea declanşării unor revolte, fiind analizate 85 de state. Studiul acela analiza trei criterii: gradul de nedreptate socială, tendinţa populaţiei de a se revolta şi ponderea produselor alimentare din totalul cheltuielilor unei gospodării (ca element declanşator).

2. O primă consecință a fost o spaimă grozavă pe care a tras-o puterea, mai ales Guvernul. Nici parlamentarii nu au rămas mai liniștiți la casele lor, deși, spre norocul lor, erau în vacanță și nu s-a mai luat cu asalt Palatul Parlamentului. Politicienii de la putere au realizat pentru prima dată că este o situație gravă, care poate deveni ireversibilă. Dacă, înainte de revolte, exista speranța că USL nu va face 51%, acum speranța a început să fie la fel de subțire ca un fir de pânză de păianjen. Deja foarte mulți au început să se gândească la opoziție și mulți îl fac țap ispășitor pe Președintele României. Boc a început să umble nebărbierit și să tragă din nou la lopată. Ninsoarea a dat ocazia unor nesfârșite liturghii politice televizate, cu prefecți, miniștri și arafați cu fețe îngrijorate. Nu este rău, guvernul și-a adus aminte de populație, a realizat că trebuie să țină cont nu doar de indicațiile FMI, ci, măcar din când în când, să fie atent la electori.

3. Președintele României a înțeles în fine, după ce toți încercau să-l aburească privind faptul că poporul aflat în criză înțelege pe zi ce trece tot mai bine austeritatea și că se apleacă tot mai tare spre dreapta, că acestă criză este una de legitimitate. Adică legătura sa cu o parte din popor s-a rupt, iar pentru această parte el trebuie să facă ceva. Cu siguranță, Traian Băsescu va căuta să facă mișcări spectaculoase, indiferent de consecințele pentru propria imagine, însă, pentru a reuși, ar trebui să găsească sprijin total în partidul care este încă îngrozit de ce se poate întâmpla la alegeri.

4. Cred că după ce FMI ne va fi controlat la batistă și unghiuțe tăiate, se va încerca schimbarea guvernului. Măcar în parte, dacă nu total. Dar mai este un lucru: nu este ușor de găsit un premier pentru un asemenea dezastru și doar pentru un timp scurt. Sunt, probabil, destui doritori, dar aceștia nu sunt decât aventurieri sau politruci fară talent, iar oameni de sacrificiu este greu să găsești în politica mare.

5. Spaima de deteriorarea imaginii României în lumea finanțelor a fost doar o manevră de inhibare a opoziției sau o alarmă falsă. Vedem acum că, deși am avut proteste în ultimele 2 săptămâni, prima de risc a României a scăzut cu 12,2% de la începutul anului, chiar dacă rămânem pe locul șase în rândul celor mai riscante țări din Uniunea Europeană, același loc pe care îl ocupam și la începutul lunii decembrie. Deci, în urma protestelor nu a rămas o Românie devastată, necredibilă. Probabil că și docilitatea guvernului față de FMI și față de investitorii străini ne face încă foarte competitivi.

 6. A mai rămas după revolte și o mare miopie la ce s-ar putea întâmpla bun pentru români în aceste vremuri. Căutăm (și vom căuta) cu lupa revolte și vedem mai greu lucrurile bune. Obligațiunile emise de Guvernul României s-au vândut ca pâinea caldă în SUA. O fi de la scut, o fi din alt motiv, dar România a atras marți 1,5 miliarde de dolari din vânzarea de obligațiuni pe 10 ani, la un randament de 6,875% pe piața din SUA. Nu este bine că ne împrumutăm, dar ar fi mai grav să nu ne mai bage nimeni în seamă.

7. Ne-a rămas și mai acută prezidențializarea puterii. Revoltele centrându-se pe ”Jos Băsescu”, paradoxal, au întărit nevoia de tătuc. Prevăd că va fi destul de greu de promovat o republică parlamentară, chiar după ce Traian Băsescu va fi plecat din funcție. Oamenii se simțeau trădați de Președinte, mulți dintre ei poate îl votaseră înainte în luptele lui cu sistemul. Acum, prin proteste și înjurături, oamenii au cerut doar un tătuc și mai bun, și mai darnic, nicidecum o republică parlamentară.

8. Și parlamentarii opoziției au tras o mică spaimă, cea generată de faptul că ar trebui să demisioneze dacă se face această strategie de blocare a sistemului politic. Proiectul liberalilor i-a înspăimântat și pe liberali, dar și pe pesediști, mai ales că nimeni nu era sigur de efect. Gândul că s-ar organiza parțiale pentru colegiile lor era un stimulent destul de puternic pentru a se pune pe picioarele din spate. Noroc că nu a mai fost cazul.

 9. UDMR a început dansul. Un lucru pe care, personal, îl urmăresc cu pasiune de câțiva ani; este un fel de dans al rutului, un ritual al împerecherii și ofertării. Prima dată îi fac pe cei din opoziție să oferteze, să supraliciteze, să uite tot ce și-au propus, pentru că fiecare partid de opoziție jură ca va trimite UDMR în opoziție, măcar pentru o jumătate de mandat. Deocamdată nu le prea iese, datorită modului specific în care se polarizează electoratul în România și datorită modalităților prin care se constituie guvernul. Acum, UDMR începe dansul pentru a ameți opoziția, dar, deocamdată ,va plăti doar puterea. Ei vor deschide trezoreria pentru localități și proiecte, vor face concesii, vor da funcții în puncte strategice, uneori mai imporatnte decât cele de ministru. Vor obține tot ce vor, în plus, o fracțiune desemnată să facă asta se va apropia tot mai mult de opoziție, dacă opoziția va avea certitudinea că se îndreaptă spre putere. Însă anul acesta ar putea avea ceva ghinion, iar ghinionul le-ar putea veni nu de la dușmanul lor, Corneliu „Vaccin” Tudor, ci de la OTV.

10. Dan Diaconescu a devenit deja un pericol pentru toți. Această criză majoră pe care a folosit-o cum a știut i-a dat o legitimitate neașteptată. În timp ce politicienii și analiștii de dreapta căutau să arate că este o revoltă împotriva sistemului politic în general, că opoziția este la fel de urâtă de popor, toți făceau propagandă singurului partid care nu a condus, care nu are nimic în comun cu politica (poate doar calitatea umană îndoielnică a unora dintre cei propuși ori autopropuși pentru funcții). Partidul lui DD câștigă, pe zi ce trece, aproape tot ce cade de la partidele puterii. A făcut în acele zile și un congres violet la Palatul Parlamentului, practic mergând în recunoaștere, deci să nu vă mirați dacă va reuși la alegerile viitoare un scor neașteptat nici chiar de ghicitorii și vrăjitoarele de pe la emisiunile lui Diaconescu.

11. Televiziunile ar fi putut învăța o lecție importantă. Realitatea este mai tare decât divertismentul vulgar, decât mondenizarea. A face spectacol din realitatea care curge este o artă, nu ușor de mânuit, dar sigură pentru succes. De data asta, strada a făcut spectacolul, iar televiziunea a adus doar țeava pe care a băgat imaginile.

 12. S-a deschis sezonul la migrație politică. Cred că unii politicieni de la putere vor căuta prin agende uitatele numere de telefon ale celor de la viitoarea masă a paznicilor ciolanului. Din nou, primarii vor spune că ei o fac pentru binele cetățenilor, fiind singura modalitate de a aduce bani în localitate.

13. A rămas în urma revoltelor și speranța că încep să apară fragmente de memorie socială. Oamenii și-au adus aminte de multe din păcatele politicienilor, dar pe care le vor uita, probabil. Este interesant, însă, că au prins curaj în a-i întreba pe politicieni despre decont, un decont târziu și care îi enervează, cu siguranță. Am văzut asta în mai multe dintre manifestațiile Pieței Universității, dar mi-au atras atenția strigătele celor care îl înghionteau pe Orban să iasă din Piață: Pleacă, ai fost ministru, unde-i autostrada?

  

Nu sunt un fan al revoluțiilor sau al revoltelor de stradă. Știu că ele sunt făcute să moară într-o zi și că, poate, în construcția civilizației sunt mai utile munca de zi cu zi și schimbarea lentă. Nu cred că revolta este starea de normalitate a omenirii și, de aceea, poate, orice revoluție este făcută să moară. Vom vedea că unele eșuează lamentabil, altele mor eroic, iar altele sunt asfixiate în tăcere. Cu toate acestea, există un moment al revoltelor și al revoluțiilor, în care milioane de oameni se gândesc cu drag la manifestanții întotdeauna prea puțini. Chiar dacă stau în fața televizorului, mulți dintre semenii celor ieșiti în stradă - oameni mai pașnici, mai civilizați, mai educați, cu un self control mai bun, poate chiar și mai frumoși decât acei disperați - simt că ar trebui și ei să fie acolo, simt imboldul să lase totul și să plece în stradă, să devină eroi. Bineînțeles că acest imbold este repede ucis de rațiune, de comoditate, de frică sau chiar de ignoranță, iar cei din stradă rămân izolați. Dar acel fior pe care oamenii l-au simțit măcar o secundă este important, este o dovadă că nu le-a murit instinctul libertății, că mai au șanse să se elibereze de convenții, de mecanicisme, de apatie, indiferență si egoism... Că nu sunt doar indivizi în stare de libertate și că, într-o zi, ar putea chiar să devină oameni liberi.