Multumesc!

Multumesc prieteni pentru gandurile voastre bune la aniversarea mea.
Imi pare rau ca, departe de casa fiind, nu am putut vorbi cu toti cei care m-ati sunat. Purtat pe bratele sufetelor voastre de prieteni am putut să trec linistit si fericit încă un prag.

M-am uitat in jur in dimineata zilei de ieri să vad un semn, o poveste, un inteles.
Aparatul meu de fotografiat a surprins aceasta imagine cu două păsări flamingo. O adevarata metaforă vizuală pentru prietenie, solidaritate, poate iubire.

Să ocupăm wall-streetul spatiilor goale pe care le-am mai lasat între noi! Pentru asta nu ne evacuează politia.

MUltumesc!


PS
Asta noapte am visat că intrasem cu piciorele goale in lacul cu flamingo!

OMUL CĂRUIA I SE CUVINE TOTUL

Unii au început să-i spună acestui lucru “mi-se-cuvinism”, dar parcă ușoara ironie șterge ceva din esența fenomenului. În plus, omul căruia i se cuvine totul nu vrea să fie introdus în nicio formulă, el ar avea nevoie de un cuvânt unic, strălucitor, poate aurit. Unul care, cu siguranță, i se cuvine. Omul despre care încerc să scriu acum câteva rânduri reprezintă o tipologie socială destul de rară, deoarece majoritatea oamenilor au insticte sociale, iar unul dintre acestea este instinctul reciprocității. Dacă viața socială este o înlănțuire de activități în care avem nevoie unii de alții, atunci este firesc să căutăm a echilibra contribuția cu ceea ce primim, chiar dacă nu facem contabilitate exacta. Poate doar iubirea este o relație în care, cum spune Romain Gary, trebuie să dai fără a cere nimic în schimb, dar și aici există forme de răspuns.

Omul căruia i se cuvine totul nu are aceste instincte, pentru el venirea lui pe lume a fost probabil o ocazie cosmică pentru ca lucrurile să primească sens. De aceea, vom localiza această specie în politică, acolo se poate desăvârși, ca aspirație și lipsă de scrupule. Omul acela, dacă ajunge într-o funcție publică, devine un colecționar de orice, un mare depozit, adună în colecțiile sale toate jucăriile pe care nu le-a avut când era mic: mașini, tablouri, ceasuri, bijuterii sau orice lucru care poate avea valoare. În același timp însă adună în jur și un lucru fără valoare în ochii lui, dar necesar: oamenii.

Omul ”mi-se-cuvinist” este un mare colecționar de oameni. Îi colecționează așa cum ar colecționa tablouri, adică are nevoie de ei pentru panoplie. Oamenii aceia sunt jucăriile lui, trebuie să lupte cu toții pentru slava lui, să-i fie servitori, adulatori, să-i cânte ode, ori să fie gladiatorii lui în spațiu. Oamenii din colecția lui trebuie să nu fie excepționali, dar mai ales să nu strălucească în vecinătatea lui, să nu aibă pretenția de a li se respecta individualitatea sau chiar umanitatea. Pentru cel căruia i se cuvine totul oamenii sunt doar niște uriase păpuși pe care le poți muta cu telecomanda oriunde dorești. Și nu este doar atât! Oamenii cu care se înconjoară Omul (evident, cu O mare) trebuie să fie niște oglinzi în care el se privește și se vede frumos. Când marele Om se duce la televizor, ei sunt cei care se înghesuie să sune pentru a spune ce fenomenal a fost Șeful, ce bine le-ai zis-o șefu’, geniale fraze, extraordinară glumă, fantastică audiența etc. În general, el este providențial și cere zilnic solidaritate cu el, fraternitate care să-l cuprindă din toate părțile, sacrificiul tuturor pionilor pentru supraviețuirea lui.

De regulă, Omul căruia i se cuvine totul are și o soție căreia, ați ghicit, i se cuvine cel puțin la fel de mult, dar poate și mai mult, căci este Doamna sau Dânsa, femeia de fier din spatele bărbatului puternic. Ea dispune de fapt de tot și pentru ea toți oamenii subordonați soțului sunt o liotă de servitori, niște dobitoace care nu sunt destul de recunoscătoare. Ea se uită la soțiile celor din gașca soțului și le tratează ca pe niște găini. Le va accepta doar pe cele care sunt obediente și care țin ochii în podea sau pe cele se îmbracă modest în preajma Marii Doamne. Uneori, seara, Doamna se uită la televiziuni și. nemulțumită de filmele triste, sună la TVR să schimbe programul cretin care demoralizează masele.
Când intră singur, din lăcomie sau lipsă de caracter, în bucluc, Omul căruia i se cuvine totul este atât de nefericit încât crede că pentru cauza lui ar trebuie să se dărâme lumea. Toți ar trebui să se arunce în fața tavălugului Justiției, ar trebui să se oprească trenurile și o grevă generală să paralizeze întreaga țară. El este sigur în mijlocul unui complot pentru că el știe că nu greșește niciodată. Mereu dușmanii îl urmăresc sau adversarii politici îl hărțuiesc pe nedrept pentru ca să nu ajungă să conducă spre paradis țara asta care, fie vorba-ntre noi, nici măcar nu-l merită. Cei care nu deschid războaie în numele lui sunt niște trădători și niste nemernici. Cei care i-au fost soldați, dar s-au lăsat la vatră au greșit, ar fi trebuit să-i rămână grăjdari până la sfârșitul vieții lor.

Dar nimic nu egalează în fast aniversările Omului căruia i se cuvine totul. Durează de regulă mai multe zile, iar șirurile lungi de oameni se pot vedea de departe cărând flori și cadouri. Județele trimit dubițe, concurenții celor din funcții gonesc pe drumuri lăturalnice cu peșchesuri și plocoane mult mai mari pentru a fi numiți de marele Guru în locul dregătorilor. Unii vor reuși să aducă daruri și promisiuni spectaculoase și atunci o să vedeți cum, dintr-o data, omul nostru devine mare reformator. Schimbă dregători, taie capetele unora déjà prea vechi în jilțuri. Observați cu atenție, dați istoria înapoi, cele mai mari acte de bravură făcute de Marele Om se întâmplă după fastuoasele sărbători ale anivesării sale.

Omul căruia i se cuvine totul nu poate da nicio luptă, pentru că nici nu-și poate închipui un adversar real. Chiar și această idée îl sperie, nici un adversar nu este demn să-i devină challanger. De aceea, el este fricos și laș. Transpiră mult în zilele confruntărilor mari sau mici. Confruntările lui sunt doar mici, căci refuză orice luptă. Când vine vreo slugă să-i spună că îl atacă cineva, primul lucru pe care el îl spune este: hai să ne predăm. Când își pune armura de carton pentru emisiunile de televiziune, omul nostru are chilotul umed, chiar dacă știe că este vorba doar de o simulare pentru acei gura-cască ce vor să înțeleagă politica de la televizor. Deși nu a dat niciodată vreo bătălie decât prin intermediul altora, Omul misecuvinist se consideră un mare învingător.

Te uiți la el și ti se face milă, nici măcar nu ai ce să-i spui. Îl vezi cum se târește prin noroiul fiecărei zile și nu te mai înduri nici măcar să-l calci peste mâinile grăsuțe cu care te pălmuia odată. Căci Omul căruia i se cuvine totul trebuie să se mulțumească doar cu un singur lucru adevărat, nefalsificat, venind din viața cea adevărată și care i se cuvine cu adevărat: disprețul. Atât, dar și asta este prea mult.

Cred că viitoarea criză a Clujului va fi criza de lideri

Interviu pentru SERVUS CLUJ

Adina Fartusnic

Până în 2004, despre Cluj se vorbea cu admiraţie şi invidie, ca despre o capitală alternativă, un punct strategic al europenităţii ce se voia recâştigate. Exista grupul de la Cluj – alternativa la capitalismul de cumetrie din sud, exista apoi chiar Emil Boc, în pol position de lider al opoziţiei de atunci, curtat de marile canale media şi promovat – ca să dăm doar câteva exemple


Reporter: Au trecut doar şapte ani de atunci, dar percepţia publică s-a schimbat enorm. Care sunt cauzele aceste schimbări? De ce s-a produs această schimbare?

Vasile Dâncu: Statutul Clujului a fost mereu propus din afară, dar clujenii nu au reuşit să meargă până la capăt ca să confirme acest statut. Au votat doar emoţional, nu s-au deschis unei palete mai largi de opţiuni. O comunitate modernă nu poate vota doar cu referire la pericole imaginare: vin sau nu vin ungurii să ne fure prunii din Ardeal sau te votăm pentru că ai pus mâna pe Biblie la televizor şi ai jurat că nu o să faci alianţa cu ungurii. Culmea, după ce juri asta, nimeni nu observă că ai minţit şi te votează din nou masiv. Din păcate, clujenii s-au adunat timp de douăzeci de ani să voteze doar contra a ceva, nu au reuşit să depăşească momentele de frică sau de resentiment. O comunitate care se adună să voteze pentru, care îşi alege un proiect, iar apoi îl urmează, e o comunitate care a depăşit un stadiu important al dezvoltării. Atracţia pentru populism i-a dezamăgit pe mulţi intelctuali care vroiau să se arunce în lupte politice. Spaţiul public de astăzi este golit de personalităţi, iar, după ce DNA a dat o raită prin instituţii, se poate spune că electoratul nu are propuneri care să ducă la o competiţie reală, de proiecte. Cred că viitoarea criză a Clujului va fi criza de lideri.

R: În doar patru ani (până în decembrie 2008, când a fost ales premier), de la Boc – speranţa reformatoare (cel puţin ca percepţie a unora, mulţi, puţini) s-a ajuns în situaţia ciudată în care clujenii sunt huliţi de sudişti. Ca să dăm doar un exemplu, dacă un şofer cu numere de Cluj e zărit în trafic în Bucureşti, ceilalţi şoferi, cel mai probabil, o să-i strige pe geam “Bă, ia-l acasă!”. Iar situaţia e una cât se poate de reală - o transformare uriaşă.

VD. În ultimii ani, PDL a acţionat politic, local şi naţional, fără adversari politici veritabili. PSD se luptă doar intern, iar Parlamentul a fost aproape redus la tăcere după bătălia dată la suspendarea lui Băsescu. Lipsa de soluţii a PDL l-a dus pe Emil Boc într-un post la Bucureşti pe care nu cred că şi-l dorea. Criza şi lipsa unei echipe, lipsa de experienţă executivă la nivel naţional l-au decredibilizat. În plus, Emil Boc a fost lipsit de ajutorul unui expert de strategie politică şi de sfaturile unui adevărat specialist în comunicare publică. A intrat în capcana comunicării contra-curent, mărind contrastele şi aşteptând mereu ca rezultatele să infirme criticile. Acest lucru este o mare naivitate, realitatea specială este un produs al percepţiei. Clujenii au mers, cel puţin până în 2010, în contrasens cu opinia publică, alături de fostul lor păstor. Eram şocat să văd că 80% dintre români spuneau că ţara merge într-o direcţie greşită, iar la Cluj 60% ziceau că ţara merge într-o direcţie bună. Era şi o mică meschinărie la mijloc: toate lumea spunea că nu ne interesează calitatea guvernării, important este că vin bani la Cluj. E adevărat, poate au venit mai mulţi, dar acum trebuie să-i decontăm public, în fata ţării.

R.Odată cu erodarea imaginii lui Boc s-a produs şi erodarea a ceea ce înseamnă peste munţi imaginea Ardealului?

VD. Ardealul este o aspiraţie pentru cei de peste munţi, ardelenii vor rămâne respectaţi. Nu noi am creat contrastul cu miticii, cei din vechiul regat au inventat asta, pentru că sunt destul de deştepţi să înţeleagă ce este bine şi ce e rău. Cel puţin faţă de noi sunt mult mai rapizi în gândire. Ei şi-au pus eticheta de mitici, nu noi, ei au ales să aibă mai multă încredere în noi, în anumite situaţii. De aceea, cred că ar trebui ca şi noi să fim mai ponderaţi când scoatem pieptul înainte, să nu ne sară bumbii de la pieptar. Ideea asta de superioritate nu ne foloseşte la nimic, am văzut că nu am reuşit să ne ridicăm la nivelul acestei aşteptări naţionale decât în anumite momente. Ea nu a devenit un stil de viaţă.

R. Există diferenţe de percepţie a scandalurilor de corupţie de la Cluj între ardeleni şi regăţeni?

VD. Da, dar nu esenţială. România e destul de omogenă, iar defectele se iau uşor. Corupţia este privită ambiguu. Pe de o parte, capitalul de relaţii personale este considerat ca fiind legitim a fi folosit pentru a rezolva diferite treburi, pe de altă parte când e vorba despre alţii acelaşi comportament este etichetat drept corupţie. Zilele acestea am făcut nişte studii şi am observat, totuşi, o diferenţă care m-a întristat mai tare: în comparaţie cu vechiul regat, ardelenii (vreo 30% care spun că au dat mită la instituţii) spun că s-a rezolvat problema într-o proporţie mai mare decât dincolo. Adică şi în Ardeal se ia mită, doar că ai noştri corupţi sunt mai parolişti. Mai bine ne lăsăm de comparaţii! Cum spuneam înainte, ideea de excelenţă trebuie să devină o aspiraţie a noastră de zi cu zi, nu una asumată şmechereşte, prin comparaţie. Acesta este proiectul meu de viitor, pe care o să-l propun clujenilor prin proiectul de media pe care îl înfiripăm acum.

R. În ’38, Maniu era dezamăgit că în loc să ardelenizăm bancanii, ne balcanizăm noi înşine. Pare iarăşi actuală această dezamăgire. Începem să avem şi noi, ardelenii, aceleaşi priorităţi, uneori derizorii, sau am fost mereu aşa şi ne-am ascuns defectele sub o anumită ocoşenie?

VD. Este un pic exagerat să spunem că ne balcanizăm - ne lăsăm conduşi de alţii prea uşor. Nu mai avem spirit critic, credem că ticăloşia a învins definitiv şi nu mai are sens să luptăm. Nu suntem balcanici, dar cred că am devenit un pic prea laşi şi delăsători. Punem braţele în şolduri şi ridicăm din umeri: Noa, ce să faci? În fiecare moment ai ce face, nu trebuie să accepţi orice doar pentru că ai senzaţia că eşti singur. Rădăcinile noastre sunt sănătoase, sunt legate de Imperiu şi de Europa, de o civilizaţie superioară. Am intrat şi noi în castele, chiar dacă doar ca simpli servitori sau doar la bucătărie şi în grajduri. Am avut şcoli şi ne-am luptat să devenim o naţiune mai mult ca alţii. Noi am avut trei secole de societate civilă care s-a luptat pentru limbă şi statut, s-a luptat să intre în oraşe, am învăţat ungureşte şi nemţeşte ca să intrăm în slujbe.

R. Ca analist politic, cum explicaţi faptul că acţiunile DNA din ultima perioadă – din preajma vizitei preşedintelui la Berlin – au loc cu preponderenţă în Ardeal – fieful PDL? Cât de riscantă e o analogie între vizită la Berlin şi acţiunile procurorilor?

VD. Cunoscând bine ţara, ştiu că probabil (nu vreau să generalizez, totuşi) se poate aresta aproape orice primar de mare oraş. Sigur, de la început, la noi s-a arestat primul judecător (Burzo), primii jurnalişti etc. Nu cred că suntem mai corupţi ca alţii, dar nu este corect să ne explicăm asta prin teoria conspiraţiei. Procurorii DNA îşi fac datoria, nu cred că tot ce face justiţia este dictat politic, cu toate păcatele aferente. Haideţi să privim invers: La Cluj funcţionează instituţiile, indiferent de cine este vorba. Dacă DNA nu şi-ar face datoria ar fi mai bine? Faptul că ne-ar fi plăcut să nu se întâmple asta la Cluj poate fi doar o dorinţă.

R. Ultimele scandaluri de corupţie au pus Clujul pe o hartă urâtă a României, ne-au arătat că avem cam aceleaşi metehne. Va conta, pe termen lung, acţiunea DNA la Cluj?


VD. Acţiunea DNA ar trebui transformată într-un moment de referinţă pentru noi: să recunoaştem că suntem în criză şi să acţionăm ca atare. O criză de proiect, dar şi o criză de identitate. Am scris de mai multe ori despre criza identităţii clujene. De fiecare dată am fost apelat apoi de foarte mulţi oameni care mi-au dat dreptate – ca urmare, nimeni nu face nimic. Suntem fragmentaţi, împărţiţi pe găşti. Am propus la un moment dat să încercăm să scriem, negociind, o istorie a Clujului. Ar fi un punct de pornire de a reface o comunitate tristă, lipsită de solidaritate. Am vorbit în pustiu. Am propus un proiect politic ”Marea împăcare”, în 2004, ce era aproape să reuşească dacă nu ar fi fost ipocrizia unor clujeni, dar mai ales contribuţia şefilor din PSD Bucureşti, care se temeau să nu câştige Ioan Rus forţă în partid. Am început acum un grup de presă care să reprezinte Transilvania, cu Arpad Paszkany şi alţi prieteni, dar mulţi gureşi şi hiene au sărit să spună că avem nu ştiu ce interese obscure. Acest lucru mă mobilizează acum şi mai tare şi trag nădejde că acest duş rece ne va uni, nu ne va dezbina mai tare. Prin intermediul grupului Transilvania Media Grup voi încerca să-i adun în jurul unui proiect de comunicare pe toţi cei care simt că e necesar să schimbăm această situaţie.

R. Vom putea repara deficitul de imagine? Dacă da, în câtă vreme? Şi care ar fi instrumentele?

VD. Noi, ardelenii, nu trebuie să ne ascundem, din contră, trebuie să trecem la acţiune. Nu am obosit şi nu voi obosi niciodată în a încerca să adun această comunitate în jurul unui proiect. În primul rând însă trebuie să ne adunăm un grup cât se poate de mare de intelectuali şi să facem un diagnostic al situaţiei, să înţelegem de ce am ajuns aici. Să înţelegem că în multe puncte cheie avem oameni care caută să se hrănească din conflice, să-şi alimenteze imaginea şi ideea de utilitate din fragmentarea comunităţii. Sigur, nu vor reuşi dacă un asemenea proiect va fi o şuşă, cum se fac foarte multe în Cluj. Sper să nu se facă aşa cum s-a lucrat la brandul Clujului, unde a venit o firmă din Bucureşti, care a cheltuit (cred!) câteva sute de mii de euro din fonduri europene, pentru a face proiectul de brand al oraşului .... După ample proceduri, a rezultat … plagierea proiectul meu din campania lui Ioan Rus: Inimi lângă inima Transilvaniei. Mă rog, modificat un pic, adică stricat.

R. Scandalurile din ultima vreme vor afecta imaginea Clujului de capitală culturală europeană în 2020? Sunt controlabile, ca efect, aceste pete în imaginea oraşului?

VD. Nu cred că proiectul că are prea mari şanse, este făcut prea birocratic. şi nu datorită corupţiei aduse la lumină de DNA. Cunosc bine bătălia Sibiului şi lupta noastră pentru imagine din perioada vizelor, a integrării în NATO şi a negocierilor pentru UE. Asociaţia clujenilor a fost influenţată de caracterul sectar al tuturor operelor, de solidaritatea din comunitate. E adevărat, s-au adus în asociaţie universităţile şi instituţiile culturale, dar la un asemenea război trebuie să participe toată comunitatea. Faptul că nu m-a întrebat nimeni niciodată, pe mine sau pe Ioan Rus - deşi am dat bătălii serioase de comunicare pentru România - ce credem despre o asemenea bătălie de comunicare şi imagine este scuzabil, e deja un stil. Să zicem că noi îl avem reprezentant acolo pe profesorul Vasile Puşcaş, dar alte atuuri importante ale oraşului nu sunt prezente: Bisericile comunităţii, organizaţiile etnice (cu unul sau doi artişti maghiari nu se face primăvara!), clujeni importanţi din diaspora, comunitatea germană de la noi care are legături puternice la Bruxelles, mai ales că ne vom lupta cu Timişoara. O bătălie, pentru a câştiga acest statut, trebuie dusă în fiecare zi şi cu toate forţele, cu foarte multe resurse. Trebuie să participe şi asociaţiile studenţeşti, agenţiile de publicitate, institutele de cercetare, marile branduri industriale ale Clujului. Din păcate, conceptul de cultură a fost înţeles restrâns, în sens instituţional şi birocratic, or conceptul european din cadrul acestui program este unul extensiv. Se referă la stiluri de viaţă, la modele existenţiale, la culturi instituţionale, se referă la identităţi şi comunicare, precum şi la practici cotidienie şi modalităţi specifice de vieţuire. Sper ca intenţia bună a organizatorilor să fie dublată şi de deschiderea pentru a repara această înţelegere unilaterală a conceptului de cultură.

DERANJ IN OLIMP?

Un răspuns glumeț din tribună

Am scris un comentariu pe blog despre o situație din PSD fără să am bănuiala că va produce așa un deranj în Olimpul nostru de stânga. Deși mi-a venit ideea, nu i-am mai raspuns nici lui Adrian Nastase pentru nu am chef de nici o polemică.

In plus, când văd apetenta pentru a alimenta aceasta discutie a celor care sunt simpatizanții puterii sunt sigur că politcienilor de la guvernare le convine de minune să acopere scandalurile de coruptie recente, cu scandalurile inutile din PSD.

Nu polemizez cu Domnul Ion Iliescu, pentru ca este prea mare distanta de la simplu membru la Presedinte Executiv de Onoare, însă nu pot să nu mă întreb si să nu mă mir.

1. Chiar nu înțeleg de ce niste oameni cu experiența domnilor Iliescu și Nastase comentează ceea ce spune un biet ”spectator din tribună”, unul care nu e legitim să vorbească, unul care nu se pricepe? In tribună există un spațiu al libertății pe care oamenii îl folosesc așa cum vreau și, de regulă, arbitrii te sancționează dacă, în calitate de jucător, intri în dialog cu tribuna.

2. Eu nu am spus că trebuie dați afară din partid nici bătranii, nici Iliescu sau Năstase, nici măcar Geoană. Lui Ion Iliescu îi sunt dator pentru ca s-a opus ca să fiu eu dat afara de partid de vreo două ori, in urma unor schimburi de replici cu Domnia Sa iar unii pupincuristi au sărit repede să mă sanctioneze, deci cum era să propun a fi dat afară. Eu am analizat o situatie și am sugerat ca echipa de la conducere să-și facă programul, fără a se lăsa conduși din spate. Este asta rău, nu este normal ca Presedintele ales să conducă și apoi să raspundă pentru rezultate?

3. Mă rog, nu am spus niciodată că un partid serios este unul de 15%, nici alte lucruri care mi se pun în cârcă, dar ar fi culmea să cer dovezi. Nu i s-au dat nici coanei Leana dovezi, la Targoviste, de Crăciun, când le-a cerut, sunt sigur că Domnul Iliescu nu o să-mi dea mie, un deviationist veninos.

4. Nu înțeleg nici măcar cum se face că dacă tot mi se citează un text, comentatorii nu se referă decat la o presupusă intentie a mea, nu îmi sunt criticate argumentele. Nu cred că dețin adevărul absolut, pot greși ca orice om, dar chestiunea fundamentală a textului meu era următoarea: De ce câstigam alegerile și ramanem totusi in opozitie iar managemetul partidului cu toate generatiile la cârmă, cu unitatea monolitică în jurul părintilor fondatori, nu reuseste decat să se tot pregatească de momentul în care il vom da jos pe Băsescu? Ca Borcea, pentru Liga Campionilor. De ce este mereu subminată autoritatea liderului și echipei de conducere de către Presedintele de Onoare care duce o lupta de gherilla impotriva Presedintelui in exercitiu (Năstase ”arogant” si ”capitalist de cumetrie”, Geoană ”prostănac”, Ponta ”cârlan” si ”imatur”)? Asta este oare traducerea indemnului din textul Domnului Iliescu ” Forţa unui partid constă tocmai în unitatea militanţilor săi , în capacitatea de a îmbina experienţa şi pregătirea celor cu vechime în partid, cu elanul şi dorinţa de afirmare a celor tineri”?
Dar am promis că nu mă țin de polemici, deci renunț să mă întreb.

5. Un singur lucru mă mai mir: de ce Domnul Presedinte Ion Iliescu imi dedică, pentru prima dată în viața mea politică, un text. Olimpian, Domnia Sa se rezuma înainte să să mă expedieze cu două trei fraze în care se întreba în numele cui vorbesc. Acum însă Președintele de Onoare imi raspunde si nu cred că este pentru ca am devenit Cineva? Un motiv este poate faptul că am vorbit despre relația Domniei sale cu Istoria, dar aici mai bine nu încerca să se justifice. Istoria nu o voi scrie nici eu, dar nici Domnia sa.

Să fie deranjul acesta în Olimp doar pentru pricini ideologice sau poate chiar și Presedintelui de onoare a început să-i fie frică de faptul că Domnul procuror Victor Ponta ar fi în stare să facă nemerniciile propuse de Dâncu? Nici vorbă, ar spune unii!

Dar dacă totuși, sunt semne că vine vremea Republicii Procurorilor: unii taie acum capete prin primării PDL, iar Procurorul de la varful PSD ar putea să nu mai fie la fel de respectuos cu istoria partidului si o să-și aducă aminte că a luat bataie in Piata Universitații?
Cred că sunt insinuări veninoase, dar parcă poți să știi?

Mă gândesc totuși să nu lungim polemica pentru că Procurorul ar putea să se prevaleze de situatia de conflict și să ne dea roșu la amândoi beligerantii, adică și mie, și Dumneavoastră, Domnule Presedinte de Onoare, ca să păstrez metafora fotbalistică cu care m-a gratulat Domnul Adrian Năstase.



PS. In fine, în semn de detensionare să vă povestesc, Domnule Presedinte Ion Iliescu, o intâmplare văzută de mine in calitate de ”spectator din tribună” de a cărei morală nu sunt sigur, însă ar putea fi următoarea: nu luați de bună tot ce spun spectatorii, o să creadă lumea că sunteti nesigur, că vă este frică, de istorie sau de Comandantul suprem. Intîmplarea este autentică, ba chiar și reală și este la Cluj, de pe vechiul Ion Moina, de unde este si fotografia postată.

La un meci al Universității Cluj, dinainte de 1989, un spectator din tribună, aflat aproape de banca de rezerve, striga disperat: Bagă-l, mă, pe Boeru! Bagă-l, mă, pe Boeru! In repriza a doua, rezultatul fiind prost, spectatorul continua să strige din nou, la fiecare fază, cât îl țineau bojocii: bagă-l, mă, pe Boeru! Spre final, lucrul acesta se întâmplă, Boeru intră și la prima fază face un luft groaznic. Se aude voceacunoscută din tribună: De ce l-ai băgat pe Boeru, mă, imbecilulule?

O săptămână minunată!

Ultima bătălie a stângii: dărâmarea idolilor

Nu știu dacă trebuie să-i fiu recunoscător sau nu lui Mircea Geoană pentru că m-a ajutat să mă las de politică sau, mai exact, să trec de la acțiune la analiză. Un rol mult mai comod și, poate, chiar mai potrivit pentru subsemnatul. Încerc acum să fiu ușor mai pragmatic în raționamentele pe care le fac, caut să schimb mai multe turnuri de observație, să înțeleg mai bine înainte de a judeca. Este un lucru pe care nu poți să-l faci atunci când ești în teren, când ești înfierbântat de competiție.
La începutul conflictului dintre Mircea Geoană și Victor Ponta am privit totul ca pe o fatalitate politică românească. Partidele sunt animale politice care își antrenează mereu instinctul de a sfâșia în interior atunci cînd nu au războaie externe. Am revăzut filmul în care Iliescu și Năstase îl împing spre lider la o decizie riscantă, apoi se retrag strategic și organizează judecata lui pentru pierderile suferite. Și eu am gândit la început în termenii clasici ai solidarității interne: un lider cu potențial trebuie ținut aproape de partid, el aduce voturi, coagulează simpatii. Modul în care se desfășoară bătălia mă convinge însă că nu este o tradițională execuție, ci ultima bătălie a stângii pentru a scăpa de umbrele trecutului.

Ion Iliescu reloaded
În aceste ultime săptămâni, Iliescu l-a atacat pe Ponta constant, retractând de fiecare dată și promovându-l pe Adrian Năstase ca și stadiul cel mai înalt al pesedismului. Chiar dacă acest lucru poate fi valabil pentru fostul Premier, este un calificativ doar pentru trecut și în nici un caz pentru viitor.
Format în anii cincizeci, anii de aur ai bolșevismului târziu din România, Iliescu l-a exterminat pe Ceaușescu și apoi a avut trei mandate de Președinte, timp în care singura lui preocupare a fost exercitarea puterii si dominației. A căutat să simuleze tot ceea ce se putea simula (inclusiv toleranța, acceptarea împăcarii cu Regele, a vorbit cu misticism despre dialog, iar atunci când nu a fost convingător, a adus hoarde de mineri care au delegitimat puternic partidul, în timp ce el și-a întărit astfel puterea și dominația.
PSD a fost timp de 20 de ani un partid al unui lider cu legitimitate trucată. O supunere oarbă la mitul lui Ion Iliescu, un amestec de spaimă și umilință: ce facem dacă pleacă Domnul Iliescu? El pleca și se întorcea mereu de la ușă. Din păcate, noi, în România, confundăm acest comportament cu forța unei personalități politice. Se prea poate să fie un simbol al forței, însă doar dacă vorbim despre o personalitate politică a Evului Mediu. Legitimitatea lui Iliescu s-a bazat pe focurile de armă pe care le-a comandat la Revoluție pentru că sângele vărsat oferă cea mai sigură sursă de legitimitate. A creat dușmanii democrației încă înainte ca ea, sărăcuța, să vină pe lume. Regele și partidele istorice, străinii, intelectualii sau studenții au devenit primele ținte ale echipei lui Ion Iliescu. A avut popularitate și putere legală, dar mereu i-a lipsit ceva: legitimitatea democratică, legitimitatea tehnocratică (vă amintiți vreo mare decizie?) și chiar ideologică, în măsura în care nu a adus nici o viziune privind ordinea viitorului și nua propus niciun proiect de societate.
A domnit, dar nu a luptat pentru nimic. Asemeni unui demiurg de birou a pronunțat emfatic cuvinte așteptând ca realitatea să-i urmeze vorbele, iar vorbele să se întrupeze. A vorbit despre corupție doar cât să-l înfunde pe Năstase, despre cauza românilor din teritoriile pierdute doar la evenimente oficiale, a vorbit despre muncitori, dar nu a căutat să facă nici un program de reconversie a industriei sau agriculturii la noua realitate economică și politică.
În schimb a fost atent ca fiecare lider care putea să apară, să rămână sub autoritatea lui. L-a trădat pe Năstase atunci când era în vârf și a reușit, cu răbdare, să-l scoată din circuit și, culmea, să-l păstreze nerevoltat în aria lui de prozeliți, într-o perfectă simbioză victimă-agresor. Adrian Năstase devenise foarte periculos, reușise o guvernare de succes și deci trebuia anihilat. Când l-a grațiat pe Miron Cosma și i-a distrus coaliția politică ce era câștigatoarea alegerilor, Adrian Năstase era deja scos de pe șină.

Un Iliescu puternic pentru un PSD slab
De fapt, când am ajuns în PSD mi-am dat seama că nu Iliescu este puternic, ci că partidul era foarte slab. Era slab pentru că avea oameni cuminți, disciplinați care se închinau camarilei lui Iliescu. Mulți erau speriați de lustrație și de alte lucruri, alții erau nostalgici, dar cei mai mulți erau oameni cuminți, unii specialiști buni din fostul regim, alții funcționari între două vârste care aveau o veritabilă sensibilitate de stânga. I-am văzut cum se bucurau când Iliescu a pierdut puterea și pleca agale de la Sala Palaltului: nu le venea să creadă, se uitau la cer, se uitau în stânga și în dreapta să vadă dacă nu sunt pe aproape supraveghetorii lui Nea Nelu.
Iliescu s-a pus de-a curmezișul tuturor deciziilor pe care partidul le lua, doar pentru a-și arăta puterea și a știrbi autoritatea celor care le propuneau, dar folosind mereu o tehnică perversă: îi lăsa pe ei să anunțe public decizia lor, le susține propunerile chiar prin vot, în schimb a doua zi era împotrivă și, de multe ori, lașitatea celor din jurul lui îi făcea jocul. Partidul a pierdut multe trenuri pe baza mofturilor lui Ion Iliescu. A reușit să păstreze partidul slab, pentru ca el să rămână puternic.
Partidul este de șapte ani în opoziție, dar Ion Iliescu nu are de ce să fie trist: nici un lider care i-a urmat nu a mai fost capabil să câștige funcția cea mai înaltă în stat și El a rămas unic, singurul învingător, restul pot să vină să-I pupe papucul.

Managementul prin frică: vigilența față de trădători și deviaționiști
Iliescu a condus mereu înfricoșând partidul de pericole imaginare și folosind tehnica bolșevică a vigilenței față de trădare: cine spune adevărul este trădător, dacă vrea alegeri libere în partid este CDR-ist, dacă vrea ca vicepreședinții să fie aleși, nu numiți, sigur este infiltrat de dușmanii politici. O altă metodă de control a fost acuza de deviaționism, etichetă care mi-a făcut onoarea să mi-o atribuie mie.
Partidul era mereu timorat, chiar și atunci când era puternic din punct de vedere electoral. Era mereu dependent de lumina care venea de la Tătucu. Guerrila lui Traian Băsescu a putut avea succes numai datorită faptului că PSD se mișca greu, oamenii nu puteau acționa independent.
Marea problemă a PSD a fost faptul că era mereu captiv al unui lider care a delegitimat orice formă de autoritate, rupând prin aceasta constant coloana vertebrală a unui partid de stânga care, altfel, ar fi putut face istorie mai mult decât a făcut. Doar trei ani, în perioada 2001-2003, partidul a fost liber de influența lui Iliescu (intrând sub autoritatea unui Adrian Năstase cuprins de entuziasmul schimbării), iar rezultatele pentru țară s-au văzut.

Mircea Geoană – primul care s-a speriat de libertatea de a decide

Mircea Geoană a fost primul care a aceptat să conducă un proiect de revoltă și, după ce a câștigat, nu a avut curajul să preia puterea cu autoritate, legitimitate avea. S-a speriat, a făcut un târg cu baronii locali, iar aceștia i l-au adus pe Iliescu din nou la conducere. În momentul în care el a crezut că Ion Iliescu l-ar putea ierta pentru că a adus un dram de democrație în partid și, mai ales, pentru că i-a contestat autoritatea, Mircea Geoană a pierdut totul, restul era doar o problemă de timp. Și-a trădat apoi prietenii, dar și pe cei care l-au transformat în lider.
A avut noroc să piardă în fața unui lider tînăr și nu să fie înjunghiat pe la spate de vreo manevră a vechii nomenclaturi, ținută de Iliescu în viață. În mod normal, după pierderea alegerilor, Mircea Geoană ar fi trebuit, oricum, să renunțe la președinția partidului și la orice altă funcție.

Victor Ponta- ultimul dintr-o serie veche sau primul dintr-o serie nouă?

Sunt solidar cu Victor Ponta nu pentru că, în toată această bătălie, si-a ales rolul de luptător si nu de negociator, ci pentru că am încredere în visul lui de schimbare. Uneori, poate l-am pritocit împreună, dar asta nu are mare importanță, el este prea mândru ca să ceară ajutorul. Nu a fost întotdeauna erou în lupta pe care a dus-o alături de noi, cu nomenclatura iliesciană, dar are timp să se achite de datoriile față de prieteni.
După ce l-a învins pe Geoană într-o luptă inegală, Ponta avea mare parte din gașca baronilor locali împotrivă, a ezitat și i-a făcut unele concesii lui Iliescu, dar câteva și lui Năstase, iar cei doi ajung să transmită că tânărul lider este imatur și că, de fapt, ei sunt cei care conduc partidul. Strategia le-a reușit într-o anumită măsură, cu toate că Ponta nu este naiv. Chiar dacă mă uimește cu cunoștintele sale despre istorie, o pasiune despre care spune că-l ajută și în politică, Victor nu a preluat însă tot limbajul și nici practicile decizionale ale celor mai vechi. Nu a scăpat nici el de ideologia victimizatoare conform căreia orice pesedist care nu îl înjură pe Băsescu de mamă, cu voce tare, este tradător pedelist, dar cred că el are timp să înțeleagă că cei care strigă cel mai tare s-ar putea să o facă pentru că este cea mai bună acoperire.
Însă cel mai important lucru este că noul Președinte PSD nu a uitat nimic din ce a promis la Congresul în care a fost ales, ba mai mult, din când în când își verifică lista de promisiuni, iar eu pot depune mărturie sub jurământ că așa este. A bifat deja câteva propmisiuni importante aflate pe lista sa, fără mare scandal, dar cu încăpățânare, și are determinarea de a nu renunța la niciuna. Partidul nu poate decât să aibă încredere în el, căci Victor Ponta este captiv, datorită vârstei. La vârsta lui nu are unde să se retragă, nu poate ieși la pensie, mai are vreo 30 de ani buni de politică. Cât privelte retragerea, poate da chiar un exemplu bun, pe care partidul nu l-a avut din partea lui Ion Iliescu, adică se poate retrage la timp pentru a deschide calea tineretului și reformei necesare la acel moment când se va produce.

Organizarea capcanei pentru Ponta

În ultimele zile nucleul celulei vechi de partid a întrevăzut o ocazie să-i dea lovitura de grație lui Victor Ponta. Au simțit că ordinea impusă în ultimii 7 ani de către Băsescu se delegitimează rapid, sub presiunea unor scandaluri de corupție. Imediat au întrevăzut posibilitatea revenirii la putere. O iluzorie ocazie pentru a reveni ”minunata lume veche”. Cea mai simplă luptă, fără adversari, doar cu niște mici capcane pentru necopții și imaturii de la conducerea PSD.
La început, toți am crezut că este vorba doar de doar insubordonarea lui Geoană, competiția cu Ponta și doar o luptă de rutină în care Vodă va tăia capul unui boier infidel. Am gândit pragmatic și aritmetic și am crezut că ar trebuie să terminăm cu excluderile și luptele interne. Dar am înțeles repede că miza nu este aici, iar Geoană este doar un pretext sau poate deveni o pierdere colaterală dintr-un război mult mai mare. Bătălia este pentru ca autoritatea lui Ponta să primească o ultimă lovitură, iar lumea veche să pozeze în loc de lume nouă.

Ultima bătălie a stângii, așa cum o știm acum

Poate fi ultima șanșă pentru PSD de a se redresa și de a reîncepe drumul reformei și modernizării. Este o ultimă șansă pentru un partid ca să-și apere liderul împotriva unui reflex cultural de a-l trăda mereu pe liderul partidului pentru unul care promite privilegii mai mari și parte mai mare din pradă.
Alegând lupta directă, fără compromisuri, sper că și Victor Ponta înțelege că este șansa lui de a rupe tradiția nefericită a alegerii compromisurilor și umilinței, în locul luptei. O șansă pe care, în 2005, a avut-o Adrian Năstase, dar i-a dat cu piciorul. În acel moment, când forța motrice a schimbării l-a dorit pe Năstase drept contracandidat la Iliescu, iar Năstase a refuzat, acesta din urmă a pierdut cel mai bun prilej de a deveni liderul providențial, iar partidul a pierdut o șansă importantă.
Capcana pentru Ponta ar fi să se bucure cu o victorie facilă împotriva lui Mircea Geoană. Asta se va obține ușor, dar nu asta este miza. Marea capcană ar fi să se facă frate de cruce cu umbrele trecutului și cu cei care dezonorează partidul sau să amâne bătălia cu cei care au încercat acum să-l arate ca lider imatur, slab, șovăielnic, numai bun de trădat.

Bătălia pentru a da jos tablourile de pe pereți

Este o mare bătălie pentru Ponta, dar nu este doar războiul lui. Sigur, în bătălia internă îl pot ajuta doar cei care sunt în funcții de conducere la PSD, dar războiul are o altă miză. Este războiul pesediștilor care au sperat mereu că va ieși ceva măreț din marile decizii ale unui sistem politic rămas în picioare de două decenii.
Nu știu dacă războiul lui Ponta este lupta pentru modernizarea instituțiilor, cum a scris cineva, dar este o luptă în care pesediștii își pot recâștiga demnitatea. Pot da dovadă că s-au eliberat de frică și pot duce viitoarele lupte politice cu capul sus. Ar putea chiar reveni într-un spațiu politic de unde au fost excluși din cauza greșelilor majore ale liderilor, a lipsei de gândire strategică sau pe fondul orgoliilor unei oligarhii care a început schimbarea prin împușcarea lui Ceaușescu în ziua de Crăciun. Și Nastase, dar și Geoană au câștigat bătălii, dar nu au avut curajul să dea jos tabloul de pe perete. Această luptă a fost mai grea decât luptele cu Băsescu sau cu Alianța DA.

Nu știu ce poate face Ponta după ce va câștiga acest război, ar putea avea și el o Pasada a lui, dar cred că acum merită să fie sprijinit de către cei care nu vor mai suporta umilința de a vedea aceleași tablouri ale trecutului pe pereți. Pesediștii pragmatici trebuie să facă un pic de istorie recentă și să înțeleagă că alternanța automată la putere nu mai este regula; a fost până în 2005. De acolo încolo ceva s-a rupt și nu doar Traian Băsescu cele care a blocat PSD. Traian Băsescu s-a bazat, chiar și atunci când a călcat peste reguli și cutume, pe o anumită ilegitimitate a PSD care nu se putea desprinde de trecut, care purta un balast istoric, o vină pe care deja majoritatea pesediștilor nu au de ce s-o împărtășească cu Iliescu and co. Erau prea tineri, erau în altă parte sau nu au decis ei când s-a tras la Revoluție, când a fost calcată în picioare Piata Universității, când au venit minerii să planteze trandafiri.

Aceasta nu este o capcană pentru Ponta, el are două căi de ieșire din această luptă

Cei care spun că Ponta este învins în ideea în care nu are altă șansă decât să își dea demisia pentru că pierde parlamentari și este belit apoi de sfinții partidului, nu au dreptate. Dacă Ponta este destul de hotărât să mergă până la capăt, el are două variante câștigătoare. Aș putea spune chiar că are un win-win perfect. Îl elimină pe Geoană, apoi merge mai departe cu schimbarea conducerii și reformează partidul. Dacă pierde în luptă, dar le lasă corabia coșcovită vechilor figuri, aceasta se va scufunda în șase luni. Pe noua lui corabie se vor duce toți care visează la un partid modern al stângii, fără toate tarele celor douăzeci de ani de democrație împleticită. Iliescu sau Năstase au tot amenințat cu plecarea, și-au făcut chiar bagajele de câteva ori, dar Ponta este obligat să lupte pînă la capăt și asta înseamnă chiar această variantă extremă. Varianta win-win se realizează cu o singură condiție: să uite tot ce a învățat în acești 10 ani de pesedism, să fie egal cu sine și să meargă înainte.

Semnele timpului. O lume care se prăbuseste si dărâmarea idolilor

Pe Victor Ponta îl ajută conjunctura politică generală, semnele timpului care ne spun că sistemul politic românesc se prăbușeste. În aceste zile o lume se dărâmă, un sistem de autoritate se face țăndări și România are șanse să iasă din acest model al politicii oligarhice, ale partidelor-stat care s-au succedat la putere. Cei care vor rămâne agățați de corabia partidelor, se vor scufunda odată cu lumea veche. Din această bulversare totală se poate naște o nouă clasă politică pe scheletul celor care astăzi vor avea curaj și nu se vor mai lega cu lanțuri de scaune. Oamenii așteaptă - și dinspre stânga, dar și dinspre dreapta - o schimbare, așteaptă oameni care să se gândească la un proiect colectiv. Ura lui Năstase față de Băsescu, a lui Iliescu față de Geoană, a lui Băsescu față de Tăriceanu șamd. nu mai pot reprezenta combustibilul necesar pentru ca motorul politic al României să poată duce România înainte. Trebuie un proiect de societate, o nouă atitudine, un alt tip de dedicare pentru interesul public. Nici premierul, nici miniștrii, nici primarii nu vor mai fi proprietarii bugetelor pe care le administrează, iar busola interesului colectiv va trebui să ghideze acțiunea politică. Acum, în furtună, nu mai este timp pentru adaptare. Am avut douăzeci de ani, dar am tras de timp conteplându-ne liderii narcisiști și, sperând la victorii facile sau la alternanța automată la putere, partidele au calărit bugetele comunităților și bugetul statului așa cum au vrut. Cred că în mare măsură aceste lucruri nu vor mai fi posibile.
Pentru a păși învingători în noua lume, pesediștii ar trebui să treacă la dărâmarea idolilor. Dacă Ponta nu va fi sprijinit de o majoritate consistentă, el poate oricum duce lupta mai departe. Dacă va fi o majoriate conservatoare ea va pierde oricum,
va fi îngropată sub dărâmături.

Victor Ponta trebuie așadar să nu rateze ocazia de a fi primul dintr-o nouă serie, nu ultimul dintr-o serie veche. El știe că în Marsul cel Lung au pornit 90.000, au ajuns 7.000, dar au învins.



Bibliografie
Psalmul 135:15-18 “Idolii neamurilor sunt din argint şi aur, sunt lucrarea mâinilor omeneşti. Au gură, dar nu pot grăi, au ochi, dar nu pot vedea, au urechi,dar nu aud, au nas, dar nu au suflare în nările lor. Asemenea lor sunt şi cei care i-au întocmit, toţi cei ce se încred în ei.”

Fotbalul ca o ciumă

Fotbalul este o ciumă emoțională, spunea un sociolog francez într-o lucrare recentă și acest lucru se verifică și în societatea românească. Cu toate că performanțele echipei naționale a României sunt tot mai modeste, pasiunea pentru fotbal este de nestins. Românii se îndepărtează de stadioane, dar găsesc alte modalități pentru a sta în legătură cu evenimentele fotbalistice. Pasiunea pentru fotbal este atât de puternică și pentru faptul că este o pasiune care presupune comportamente de schimb social, de participare comună și expresie identitară.
Cu toate că peste 60% dintre români au o părere proastă sau foarte proastă despre fotbalul din România, există mai mulți pasionați de fotbal în 2011 decât în urmă cu 2 ani de zile, conform unei anchete sociologice realizate de Institutul Român pentru Evaluare și Strategie. În noiembrie 2011, 42% dintre respondenți declară că sunt pasionați de fotbal, în timp ce, în septembrie 2009, procentul acestora era de 34%.
Dintre cei care sunt pasionați de fotbal, 83% declară că au cu cine împărtăși această pasiune (cu prieteni, membri ai familiei sau alte persoane apropiate. 65% dintre persoanele intervievate, fie că sunt sau nu pasionate de fotbal, urmăresc meciuri la televizor, câte 19% la radio și pe stadion, în timp ce 16% urmăresc meciuri și pe internet.
6 din 10 români nu merg niciodată pe stadion. 3% merg la meciuri de mai multe ori în timpul unei luni de zile, în timp ce 12% merg pe stadion de câteva ori pe an, iar 22% mai rar decât atât. 6% dintre respondenți au fost pe stadion în ultima săptămână, 7% în ultima lună, 9% în utlimele 6 luni, 8% în ultimul an, 7% în ultimii doi ani, 5% în ultimii 5 ani, în timp ce pentru 24% dintre aceştia a trecut mai mult de 5 ani. 28% dintre respondenţi nu au fost niciodată pe stadion.
Cei mai mulți români se informează despre fotbal de la televizor - în proporție de 85%, în timp ce din discuții cu prietenii se informează 63%, din presa scrisă 42%, de la radio 34%, de pe internet 25%, iar din alte surse 17%.

Steaua este ”regina balului”. Becali - înger și demon. Hagi, încă rege.
Steaua este echipa românească preferată a celor mai mulți români. Din totalul acestora, ea este preferată de 39%, în timp ce din, totalul acelora care au o echipă de fotbal preferată, o susțin 46%. 14% dintre cei care au o echipă preferată de fotbal din țară susțin Dinamo, 7% Rapid, 5% Universitatea Craiova, alte echipe întrunind mai puține mențiuni. Preferințele suporterilor nu par a se fi schimbat semnificativ din anul 2009.
45% dintre respondenți au un fotbalist român preferat; dintre aceștia, 22% îl nominalizează pe Gică Hagi, 21% pe Adrian Mutu, în timp ce Cristian Chivu este preferatul a 10% dintre aceștia. Sunt menționați și Gabriel Torje (7%), Bănel Nicoliță (6%), Ionel Dănciulescu (4%), Ciprian Tătărușanu (3%), Gică Popescu (2%) și Mirel Rădoi (2%), restul fotbaliștilor amintiți întrunind în jurul a câte 1% dintre mențiuni.

Fotbalul internațional – un loc de refugiu pentru pasionați
Circa o treime dintre respondenți au un fotbalist preferat din fotbalul internațional. Lionel Messi se dovedește a fi cel mai popular fotbalist străin printre români, întrunind jumătate din mențiunile persoanelor care au o asemenea preferință. Alți fotbaliși care au fani printre români sunt Cristiano Ronaldo (17%), Ronaldinho (5%), Maradona (3%), David Beckham (3%), Kaka (3%), Pelé (2%) sau Wayne Rooney (2%). Aceștia nu îi uită nici pe Adrian Mutu (3%) sau Cristian Chivu (1%).
47% dintre respondenți urmăresc meciurile din fotbalul internațional. În topul preferințelor pentru campionate din alte țări se află Campionatul Spaniei – 39%, cel al Italiei – 15%, al Angliei – 12% și al Germaniei – 6%.
Unul din 3 români are un club internațional de fotbal preferat; echipa care se bucură de cei mai mulți fani în România este FC Barcelona – nominalizată de 42% dintre respondenți. Această echipă devine net mai populară în ultimii doi ani, în 2009 fiind nominalizată doar de 29% dintre persoanele care au un club de fotbal preferat din altă țară decât România. În același timp, Real Madrid pierde din fani, fiind menționată de 19% (în comparație cu 25% în 2009). Alte echipe populare sunt Manchester United (9%), Inter Milano (8%) și AC Milan (5%).

Fotbalul românesc – la fel de corupt ca și societatea
83% dintre români sunt la curent cu arestările unor arbitri și ale unor conducători de cluburi din ultima perioadă. Dintre aceștia, 80% consideră că există meciuri trucate în Liga I a fotbalului românesc. Toti oamenii din fotbal sunt văzuți drept vinovați de către 46% dintre cei care consideră că se truchează meciuri în Liga 1. 21% îi consideră vinovați pe finanțatori și pe patroni, alți 17% pe conducătorii de cluburi, în timp ce 8% consideră că vina este a arbitrilor.
Mai mult de trei sferturi dintre români cred că există echipe de fotbal care sunt ajutate de arbitri în meciurile din campionatul intern. Steaua și Dinamo sunt nominalizate în măsură aproape egală (câte 20%) drept echipele pe care arbitrii le ajută, 41% dintre respondenți declară că nu știu care echipe sunt ajutate de arbitri.
De scandalul „Valiza” au auzit 85% dintre respondenți. Gigi Becali este văzut drept vinovat de 44% dintre respondenții care au auzit de acest scandal, drept nevinovat de 38%, în timp ce 18% dintre aceștia nu știu ce să creadă.

Îngerii cazuți ai fotbalului .....și alte personaje
91% dintre români au auzit de Dumitru Dragomir; dintre aceștia au multă sau foarte multă încredere în el 13%, în timp ce 78% dintre ei au puțină sau foarte puțină încredere în acest personaj.
Aceeași proporție dintre respondenți au auzit de Mircea Sandu, acesta bucurându-se de același nivel de încredere precum Dumitru Dragomir.
De Ionuț Lupescu au auzit 87% dintre români; 40% dintre aceștia au multă sau foarte multă încredere în acesta, în timp ce 50% au puțină sau foarte puțină încredere.
Ion Crăciunescu este cunoscut de 79% dintre români; dintre aceștia, 46% au multă sau foarte multă încredere în acesta, în timp ce 44% au puțină sau foarte puțină încredere.
De Vasile Avram au auzit 54% dintre români – acesta bucurându-se de multă sau foarte multă încredere din partea a 8% dintre aceștia, 82% acordându-i puțină sau foarte puțină încredere.
Gigi Becali este cunoscut de majoritatea românilor; se bucură de multă sau foarte multă încredere din partea a 34% dintre aceștia și de puțină sau foarte puțină încredere din partea a 61%.
De Cristian Borcea au auzit 92% dintre români. 18% au mai degrabă multă încredere în acesta, în timp ce 75% tind să îi acorde puțină sau foarte puțină încredere.
Nicolae Badea este cunoscut de 63% dintre respondenți; 23% au multă sau foarte multă încredere în acesta, iar 67% au puțină sau foarte puțină încredere în același personaj.
De George Copos au auzit 93% dintre români; 19% au mai degrabă multă încredere, iar 74% au mai degrabă puțină încredere în acesta.
Arpad Paszkany este cunoscut de 52% dintre respondenți. Dintre aceștia au multă sau foarte multă încredere în omul de afaceri 34%, iar 59% au puțină sau foarte puțină încredere.
De Adrian Mititelu au auzit 77% dintre români – 17% au multă încredere în acesta, iar 74% au mai degrabă puțină încredere în acest personaj.
Marian Iancu este cunoscut de 64% dintre respondenți, dintre care au mai degrabă multă încredere în el 25%, iar 69% au mai degrabă puțină încredere în acesta.
De Marius Stan au auzit jumătate dintre români; 37% au multă încredere în acesta, iar 55% au puțină încredere.
Cei mai respectați oameni din administrarea fotbalului românesc sunt Gigi Becali (17%) și Gică Hagi (15%). Aceștia sunt urmați de Gică Popescu, cu 4% dintre mențiuni, Mircea Lucescu (3%) și Cristian Borcea și Ionuț Lupescu cu câte 2%, în timp ce multe alte nume sunt menționate în proporție mai scăzută.
Cu toate că este și cel mai respectat om din fotbalul românesc, Gigi Becali este văzut și drept omul care face de rușine fotbalul românesc, întrunind cel mai mare număr de mențiuni – 19%. Acesta este urmat de Mircea Sandu (8%), Dumitru Dragomir (6%), Adrian Mutu (3%) și de Adrian Mititelu (2%).

Reduta de la Ploiești
83% dintre respondenți au auzit de întreruperea meciului de fotbal dintre Petrolul Ploiești și Steaua. Dintre aceștia, cei mai mulți consideră că arbitrul a procedat corect (82%), 11% cred că nu a procedat corect, iar 7% nu știu dacă a procedat bine sau nu.
Suporterii sunt văzuți drept vinovați de către 34% dintre respondenții care au auzit de acest eveniment, în timp ce 24% consideră că de vină sunt firmele de pază angajate, 20% că este vina forțelor de ordine, iar 12% că este vina clubului organizator.
72% dintre respondenți consideră că mediatizarea unor declarații violente ale conducătorilor de club incită violențele spectatorilor, iar doar 16% consideră că acest lucru nu incită violențe.
Suporterii Dinamo și Steaua sunt văzuți drept violenți de cei mai mulți români – 22%, respectiv 21%. Aceștia sunt urmați de de suporterii Petrolul Ploiești (8%) și de suporterii Rapid (6%).

Jurnaliști și comentatori la curtea regelui fotbal
Doar 17% dintre intervievați au un jurnalist sportiv preferat; dintre cei care totuși răspuns afirmativ la această întrebare, 34% îl numesc pe Cristian Țopescu- un fost jurnalist, 16% pe Cristian Tolontan, iar 15% pe Ovidiu Ioanițoaia. Horia Ivanovici este menționat de către 5% dintre respondenți, în timp ce Dumitru Graur, Radu Naum, Ilie Dobre și Ion Chirilă întrunesc, fiecare, câte 3% dintre mențiunile respondenților.
22% dintre români declară că obișnuiesc să citească un ziar de sport, în topul preferințelor aflându-se Gazeta Sporturilor (57%), Pro Sport (24%) și Sportul (16%).
5 din 10 români urmăresc un canal de televiziune de sport. Cele mai vizionate astfel de canale sunt Sport.ro – 27%, Digi Sport – 24%, GSP TV – 20%, Eurosport – 14% și Dolce Sport – 10%.

Analize și comentarii
Suporterii Stelei, cei ai Rapidului și cei ai Universității Craiova urmăresc în cea mai mică măsură meciurile din fotbalul internațional (48,5%, 52,6% respectiv 57,6%), iar în cea mai mare măsură aceste meciuri sunt urmărite de suporterii echipelor CFR Cluj (76,7%), FC Timișoara (73,3%) și Dinamo (69,9%).
Cel mai convinși că există meciuri trucate în Liga I sunt susținătorii Rapidului (94,3%), iar cel mai puțin convinși sunt susținătorii Stelei (77,4%).
Suporterii echipei CFR Cluj consideră în mai mare măsură că vinovați pentru meciurile trucate din Liga I sunt patronii și finanțatorii cluburilor de fotbal. Susținătorii altor echipe îi învinovățesc pe toți oamenii din fotbal de acest lucru.
Scandalul „Valiza”, în care este implicat patronul Stelei, este cunoscut (”recunoscut)” în cea mai mare măsură de suporterii CFR-ului, iar în cea mai mică măsură de susținătorii Stelei.
Suporterii Stelei sunt cei care îl apreciază în cea mai mare măsură pe Gigi Becali , susținătorii lui Dinamo îl respectă cel mai mult pe Cristian Borcea, iar suporterii CFR-ului îl apreciază pe Arpad Paszkany.
Gigi Becali este considerat omul care face de rușine fotbalul românesc de către majoritatea susținătorilor echipelor, însă în cea mai mare măsură de către cei ai echipei CFR Cluj.

Unde clocotesc pasiunile
Pasionați de fotbal sunt în mai mare măsură bărbații (63,2%) decât femeile (21,4%), persoanele mai în vârstă decât tinerii și cei cu studii superioare decât cei cu studii elementare. De asemenea, fotbalul este o pasiune în mai mare măsură pentru cei din sudul țării (44%) decât pentru locuitorii Moldovei (37,3%).
Femeile au o părere mai bună despre fotbalul din România decât bărbații. Tot o părere mai bună au tinerii (între 18 și 35 de ani), persoanele cu studii elementare, persoanele din mediul rural și cei din Transilvania și Banat.
Fotbalul este urmărit la televizor în mai mare măsură de către bărbați și de persoanele mai în vârstă (peste 50 de ani).Aceleași categorii urmăresc meciurile de fotbal în mai mare măsură și la radio. Pe stadion și pe internet, în schimb, meciurile sunt urmărite în mai mare măsură de către tineri.
Bărbații se informează despre fotbal în mai mare măsură decât femeile de pe internet sau din presa scrisă, însă televizorul este folosit ca sursă de informare de către cele două categorii în măsuri echivalente.
Femeile susțin Steaua în mai mare măsură decât bărbații (52,9% vs. 38,2%). Tot în mai mare măsură Steaua este susținută de către cei cu studii elementare și de către cei din Moldova. Transilvănenii și bănățenii țin în mai mare măsură cu CFR Cluj și cu FC Timișoara, în timp ce locuitorii din sudul țării își împart preferințele între Steaua, Rapid, Dinamo și Universitatea Craiova.

Pasiuni și vedete
Cei care se declară pasionați de fotbal au o părere mai proastă despre fotbalul românesc decât cei care nu se declară pasionați de acest sport.
Cei care nu sunt pasionați de sportul cu balonul rotund țin în mai mare măsură decât cei pasionați. Ultima categorie susține în mai mare măsură Dinamo, Rapid și CFR Cluj decât persoanele nepasionate.
Adrian Mutu și Gică Hagi sunt favoriții celor care nu sunt pasionați de fotbal, în timp ce printre preferințele pasionaților sunt menționați în mai mare măsură Bănel Nicoliță, Ionel Dănciulescu, Nicolae Dobrin, Gabriel Torje sau Dani Coman.
Jurnaliștii preferați ai celor pasionați de fotbal sunt Cristian Țopescu (24,4%),Cătălin Tolontan (21,1%), Ovidiu Ioanițoaia (19,4%) și Horia Ivanovici (7,2%), în timp ce persoanele care nu sunt pasionate de acest sport îl apreciază în măsură semnificativ mai mare pe Cristian Țopescu (54,4%).
Pasionații de fotbal citesc în mai mare măsură decât nepasionații Pro Sport, și în mai mică măsură, comparativ cu aceeași categorie, Gazeta Sporturilor.
Canalele de sport favorite al pasionaților de fotbal sunt Sport.ro (28,4%), Digi Sport (26,7%) și GSP TV (21,1%). Cei care nu se declară pasionați de fotbal urmăresc cel mai mult Sport.ro (25%), Eurosport (22,5%), Digi Sport (16,5%) și Dolce Sport (12,3%).

O Romanie în miniatură
Fotbalul este un univers românesc tipic. Perceput ca și corupt, cu zeii lui pentru o seară, cu saltimbanci și farseori cu care oamenii s-au obișnuit. Ca și în politică, la fotbal avem mai multe Românii. Ca și în viață pasionații de fotbal migrează spre Europa sau America de Sud, unde pot găsi o prestație a fotbaliștilor mai aproape de visul lor. Ca și în politică, absenteismul de pe stadioane este tot mai mare, iar violența tot mai accentuată. Rămân doar ziarele, televizorul, sau internetul ca să medieze legătura dintre suporteri și o mistuitoare pasiune. Defilarea la DNA a politicienilor a început a fi egalată doar de cea a oamenilor de fotbal. Mai nou, investițiile publice în stadioane, făcute la prețuri de cost astronomice, încep să pună cătușe unor administratori ai bugetelor publice. Ca și în politică, arbitrii devin jucători, iar publicul a uitat să aplaude, s-a obișnuit să înjure pentru că simte că este tot mai spectator, tot mai puțin participant la un spectacol politic care lipsește. De fapt, publicul participă, își aduce contribuția directă, fără să-și dea seama, la un spectacol tot mai degradat și degradant.

Studiul a fost realizat telefonic, pe un eșantion de 1546 indivizi, reprezentativ la nivel național, cu o eroare maximă tolerată de ±2,5%.

Ires romanii si fotbalul consum_perceptii_atitudini_2011

View more presentations from iresibc

REGELE ȘI GOLANII

Discursul Regelui în Parlamentul României a fost încă o ocazie de a revedea o societate aflată într-o derivă grozavă. Am văzut o Românie a simulacrului și ipocriziei maxime și un popor care nu a avut niciodată elită, dar a avut niște indivizi care de câteva secole se înghesuie să intre în fotografii de grup cu oameni excepționali pe care-i întâlnesc ocazional, inclusiv regi. Am constatat că una din vorbele Academicianului David Prodan, spusă înainte de a muri, este valabilă și azi: a trecut prea puțin timp, încă nu avem o națiune, trebuie să avem grijă. Sărbătorirea Regelului a fost o ocazie să vedem că avem o republică fără spirit republican și o fostă monarhie unde aristocrația nu a reușit să construiască instituții mai tari decât timpul.

Monarhia a adus pentru România o rază de speranță și un început de modernitate. În spiritul modestiei Regelui aș putea spune că a adus normalitatea. Politicienii au încercat să facă totul praf, chiar în perioada interbelică, inclusiv prin modul cum s-au folosit de regalitate. Discursul Regelui în Parlament a fost un eveniment inventat de Traian Băsescu care a verbalizat un lucru care a jignit regalitatea și fiindcă opinia publică a fost de partea celui mai slab, adică de cea a Regelui, liberalii au cautat o breșă pentru un atac la Băsescu.

Cei 90 de ani ai Regelui nu ar fi creat o mare emulație dacă Băsescu ar fi fost, cum era firesc, organizatorul ceremoniei. Dar dincolo de motivații, Regele merita un asemenea eveniment cu toate comentariile și analizele istorice pe care le putem face. Merita o sărbătoare pentru că ne-a arătat o imagine pe care unele generații nu au văzut-o și nici nu o vor mai vedea vreodată. Imaginea unei lumi apuse unde valorile nu sunt cuvinte și unde oamenii sunt cu adevărat purtători ai unor valori. Ființa unui rege este eterică, ea nu se vede, se intuiește. Regele a trecut prin Parlament și foarte puțini l-au văzut cu adevărat. O țară ca România deșteptată cu forța din sălbăticie în secolul 19 nu a ajuns încă să priceapă că regalitatea este o ordine suprapusă celei constituționale, că regalitatea nu guvernează, ci reprezintă ceea ce nu se vede: statul, națiunea și cele mai importante valori. Acestea sunt păstrate în lumea aproape metafizică a aristocrației, iar regii sunt slujitorii acestor valori.
O demostrație ne-a facut Regele în ziua în care a împlinit 90 de ani. Nu a vrut să o facă, dar un Rege arată mereu nordul moralității uitate, nu știe altceva, aceasta este misiunea lui. Înainte de discurs toți politrucii și analiștii s-au întrebat pe cine va distruge mesajul Regelui, pe cine va ataca? Unii își frecau mâinile gândindu-se la procentele pe care le vor pierde dușmanii lor politici. Dar ceea ce nu au înțeles ei este faptul că Regele nu este politician și nu va putea fi niciodată transformat în asta. Regele nu confundă statul cu partidul și nici chiar România cu regalitatea. El nu a vorbit despre instaurarea monarhiei și nici nu a revendicat ceva. El nu are aroganța baronilor locali care se cred stăpâni peste oameni; Regele și monarhia servesc poporul român. A fost educat să fie întruparea unor valori și nu știe să fie altfel, chiar dacă noi vrem să-l târâm în mocirla istoriei noastre. Poate că nu a fost destul de abil să negocieze cu politicienii într-un moment în care ne trădase toată lumea, iar marile puteri ne făcuseră cadou Rusiei, dar este o mare nemernicie să-l facem pe Rege țap ispășitor.

Discursul Regelui a fost un discurs normal pentru un rege. Un discurs care a spus ceea ce trebuia să spună. A transmis mesajul fără a mulțumi cuiva, fără a ataca pe nimeni. Ocupându-ma de discursuri, pot să mărturisesc că nu discursul a fost cel care m-a impresionat, ci Omul. A fost un discurs corect, rotund ca o perlă, dar nu strălucitor. A strălucit doar pentru că era ca un diamant aruncat în noroi, ca un diamant aruncat la porci, cum scrie în Biblie. A vorbit despre demnitate, despre morală, despre credință și despre suferință. De câte ori nu au mai auzit pereții Parlamentului cuvintele astea meșteșugite, spuse chiar cu dicție mai bună, dar fără să se înrădăcineze în suflet și voință? De data asta, cel care le-a spus într-o incantație, parcă venită din alte timpuri, era cel care era avizat să le spună. De aceea, pe mine m-a impresionat Omul, nu discursul. L-am văzut pe Rege singur, aproape absent, înconjurat de baroni locali și ciocoi de rit noi care se înghesuiau să-și facă poze cu telefonul în preajma Regelui. Avea mâinile sale lungi căzute firesc ca două aripi ale unui pescăruș obosit de pribegii lungi. Se uita peste acea lume pestriță care-l înconjura și nu se amesteca cu ei. Știa deja multe despre noi în cei 90 de ani de viață, poate mai multe decât noi înșine. Palmele sale mari erau parcă asemenea celor pe care le au țăranii români, chiar dacă Regele nu a lucrat niciodată pământul. Văzând naturalețea cu care acceptă această întoarcere acasă mi-am adus aminte despre niște albume cu fotografii ale Regelui din tinerețea sa, în care apărea în salopetă și plin de uleiuri lucrând sub un Rolls Royce moștenit de la bunicul lui. Nu a fost niciodată un rege războinic, a fost mai degrabă un rege inginer care, cred eu, a încercat să repare România, în timp ce unii furau pe partea cealaltă piese.
După discursul Regelui politicienii au ieșit să spună presei ce emoții au simțit și ce proști sunt adversarii lor politici. Cred că deja uitaseră discursul. Înconjurat de golani, Regele a părut mai strălucitor ca oricând.
Politica noastră a încercat să-și pună la rever o bijuterie, însă nu i-a ieșit. În fotografia de grup, s-a văzut doar coroana, nimic din ceea ce era în jur. Văzându-l cum se îndepărtează, am avut sentimentul că regii au destinul popoarelor lor. În cazul Regelui Mihai cred că se prefigurează destinul nostru european. Regele Mihai a pribegit prin lume peste 6 decenii, poporul său și-a început de câțiva ani pribegia prin Europa și nu știm dacă va mai găsi cărarea întoarcerii acasă.

Articol publicat în Q Magazine

Motorul politic gripat al României

Una dintre întrebările cele mai importante pe care analiștii și le pun în timpuri de criză este dacă criza economică facilitează reformele sau nu. Sunt multe studii care au analizat dinamica unor economii în ultimele decenii, dar cele mai multe dintre ele arată că nu există o legătură destul de solidă între reforme și crizele economice. Mai degrabă crizele politice sunt cele care modifică structural, prin decizii mai curajoase, anumite stări de lucruri. Dar crizele politice sunt cauzate de cele mai multe ori de dinamica sistemului politic si nu de evoluții sociale sau economice la care politicienii nu găsesc raspunsuri sau au răspunsuri diferite. Sistemul politic românesc este de multă vreme blocat. Există un echilibru fragil în Parlament, menținut de universalul UDMR, un echilibru care este mai degrabă un blocaj care trimite deciziile deciziile majore doar la asumări de responsabilitate și ordonanțe guvernamentale, adică la o gravă amputare a democrației.
Un sistem politic blocat este unul care nu evoluează și care folosește toate resursele doar pentru propria funcționare. Lipsa de evoluție face imposibilă dezbaterea problemelor noi care apar, temele politicii devin mereu aceleași. Lupta politică este una de uzură și uneori competiția internă din partide determină în mai mare măsura temele de dezbatere decât probleme de urgență socială sau agendă publică.
Desensibilizarea la temele majore ale ingrijorării publice
Un sistem blocat nu reusește să asigure o dinamică socială și nici imaginea evoluției sistemului de care se pot lega diferite speranțe ale populației. Nu mai invoc aici încrederea în instituții, ajunsă la niste cote incredibil de scăzute. Voi aborda un alt aspect: al neliniștilor sociale, la care politica noastră nici măcar nu se gândește să caute răspunsuri.
Am realizat recent cu echipa IRES un studiu privind îngrijorările românilor, dar, deși presa a fost plină de dezbateri și analize, nici măcar o reacție politică nu am auzit și nici nu am observat măcar vreo remarcă de la cineva cu o funcție publică. Nici măcar opoziția politică nu a căutat să valorifice, măcar în discurs propagandistic, aceste lucru, semnul cel mai bun al unei desensibilizări totale la problemele opiniei publice. Printre cele mai mari îngrijorări ale românilor, în momentul de față, sunt nivelul corupției, salariile, sistemul de sănătate și prăpastia dintre oamenii bogați și cei săraci, în legătură cu care sunt îngrijorați peste 80% dintre respondenți. Aceste îngrijorări sunt urmate de cele privind sistemul de pensii, șomajul, poluarea sau starea mediului înconjurător. Raportându-se la situația economică a țării de dinainte de 1989, 27% dintre respondenți consideră că situația actuală este mai bună, 4% că aceasta este la fel, în timp ce 58% o văd pe cea prezentă drept ceva mai proastă sau mult mai proastă.
Politica nu-i ajută deloc pe oameni, nici măcar să-și creeze mici rezerve de optimism. Puține dintre aceste teme le găsim în zona discursurilor sau în cadrul inițiativelor legislative. Deși 83% dintre români își exprimă acordul cu afirmația „Cea mai mare problemă a țării o constituie clasa politică”, la fel 48% cu afirmația „Nu mai există nici o șansă pentru România, lucrurile vor merge din ce în ce mai rău”, optimismul este păstrat cu prețul evadării din realitate: 85% dintre românii care cred în Dumnezeu, adică peste 90%, se bazează în mare sau foarte mare măsură pe ajutorul divin atunci când au greutăți, iar 45% sunt de părere că lucrurile ar merge mai bine în România dacă liderii religioși s-ar implica în politică. Sigur, rolul valorilor creștine poate fi important, dar vedem o populație care este abandonată de un sistem politic blocat care parcă funcționează într-o altă realitate.
Recursul la imaginar
Ce face atunci politica, ce sens dă luptei pentru putere și competiției? În primul rând, politica se justifică prin lupta pentru anihilarea adversarului. Venirea la putere a echipei noastre este chezășia viitorului, ca să folosim o expresie a trecutului nu prea îndepărtat, acesta este raționamentul esențial. Dar cel mai simplu este ca bătălia totală să se dea pe teritoriul simbolicului, al imaginarului.
Un sistem politic blocat îi obligă pe cei din politică să caute mai degrabă să penetreze sistemul prin șmecherii, metafore mirobolante și retorică. O tentativă recentă de a depăși starea de lucruri și de a moderniza politica de dreapta ne dovedește acest lucru. Sebastian Lăzăroiu, sociolog cu experiență în cercetare empirică, nu în naratologie sau structuralism semiologic, a simțit că nu poate lansa o idee de schimbare decât prevestind, după tipul oracolului, ce o să se întâmple. A inventat-o pe Alba ca Zăpada ca metaforă, dar și ca pe una dintre modalitățile prin care PDL a cautat să ocupe cât mai multe spații politice, la început din teritoriul dreptei neoliberale care s-a unit cu stânga. Metafora a fost bine găsită, doar că este una feminină, iar românii nu se dau în vant după femei conducători. Bineînțeles, nici cei care urmau sa fie piticii (adică greii din PDL) nu au fost întrebați când li s-a distribuit acest rol, deci era normal să înceapă un conflict intern. Fiind un proiect al unor intelectuali, destul de utopiști, a început să intre în teritoriul politic al PDL și asta o să-i fie fatal proiectului. Chiar Boc a respins violent acest mod de a face politica pe spatele partidului condus de el. Era clar de la început: noua mișcare trebuia să prindă cheag pe teritoriul PDL și abia apoi să poată aduce oameni din afară. Proiectul, rebotezat Noua Republică, nu va ajunge, cred eu, la alegeri, datorită bătăliei interne, dar și datorită unor inconsecvențe ideologice. Vor fi obligați să fie o falangă intelectuală a dreptei conservatoare și aici nu au șanse să motiveze, să aducă voturi, să aibă o mare influență. Mișcarea are oameni valoroși, dar niciunul din ei nu este hârșit prin politică. Nu se pricep la gherilă politică și nici nu au abilitatea de a face coaliții. Sunt contestați de baronii PSD chiar și aunci când îl atacă pe Ponta și pe USL, acestea fiind subiecte mai simple de discurs, deci constituie un monopol al partidului.
Ca om de stânga, cred că dreapta are nevoie de o revigorare pentru binele României și pentru sănătatea dialogului politic, dar nu prea văd cum se poate produce acest lucru, pentru ca partidele aflate la guvernare nu se pot reforma. Dar diagnosticul este evident, niște intelectuali de dreapta au încercat să rezolve o problemă, dar le-a ramas doar teritoriul imaginarului ca disponibil.
Ritual si liturgie politică
Ritualul politic este foarte important ca spectacol al puterii. Inaugurarile și taierea de panglici sunt evenimente pozitive, singurele care nu conțin, decât implicit, rituri de confruntare. Orice proiect public este inaugurat pe bucăți, pentru ca să poată conține cât mai multe rituri subsecvente. Aeroportul din Cluj este inaugurat și reinaugurat în fiecare campanie, de câte ori se mai adaugă o parcare sau un depozit.
Drumurile și centurile de ocolire sunt însă evenimentele preferate, aici teatralizarea politicii edificatoare este cel mai ușor de pus în scenă. Am asistat în zilele trecute la un eveniment epocal, reinaugurarea pentru a nu știu câta oară a centurii de ocolire a Clujului (inaugurată cu toate că ea se va termina, totuși, în 2012). Ea a mai fost inaugurată în 4 decembrie 2009 (cu două zile înainte de alegerile prezidențiale) pentru a fi închisă trei zile mai târziu, a doua zi după vot. După cum scriu jurnaliștii locali - de fapt, unul singur, majoritatea nu au curajul - au urmat alte inaugurări în 2010 și în vara acestui an.
La acest eveniment, am asistat la o liturghie politică, un mod în care ministrul transporturilor îi dă lui Boc, în premieră (ce tare breaking news!) o veste bună (discuție pe care o reproduc de pe site-ul Guvernului României). Atenție, în transcrierea discuției apare și un reporter, un fel de participare a maselor la ritual:
”Anca Boagiu: Şi aici vreau să vă dau şi o veste bună, pe care nu o ştie nici măcar domnul prim-ministru. Emil Boc: O aştept. Anca Boagiu: O veţi auzi în direct, domnule prim-ministru. Ca urmare a negocierilor pe care le-am purtat cu colegii din Comisia Europeană, pe reţeaua TNT, tronsoanele de pe autostrada Transilvania au fost acceptate spre a fi finanţate din fonduri europene. Reporter: Care tronson? Anca Boagiu: Toate. Tot ce înseamnă Transilvania a intrat atât pe /.../, sunt două termene noi introduse de Comisie în negocierile cu noi. Deci astăzi putem discuta, ca membru cu drepturi depline în UE, cu fruntea sus, despre tronsoanele noastre de drumuri naţionale şi autostrăzi, fără a ni se mai spune "aveţi o autostradă cu care vă faceţi de râs". Sper că am reuşit să vă aduc şi o veste bună, adică cea mai bună pentru bugetul statului. Emil Boc: Cea mai bună veste pentru România şi pentru Ardeal”
Criza și sistemul politic blocat rafinează mijloacele de expresie ritualică, dar politica de mare subtilitate semiologică nu mai are puterea de a reveni la pragmatism.
Politica temelor, nu politica proiectelor. Ornamentul politic al regalității
Politica noastră nu produce proiecte, ea caută doar teme de discuție. Fiecare temă de discuție creează o mică zonă de conflict unde se dau bătălii inutile de notorietate sau de câștigare de capital politic. Recent, mă întreba un jurnalist cu seriozitate despre apariția temei regalității, despre motivația revigorării ei și despre sondajele privind șansa de revenire.
Tema a fost adusă în discuție ca o modalitate de enervare a lui Traian Băsescu, despre care se vede de la distanță cu nu este monarhist. O remarcă negativă a Președintelui Băsescu la adresa regelui Mihai a devenit temă de dezbatere pentru vreo câteva luni. În mare măsură, opinia publică a fost de partea celui slab, adică a regelui Mihai, iar opoziția a căutat să valorifice această temă de atac. Dar opțiunea pentru monarhie este slabă, undeva în jur de 12%, chiar dacă lumea respectă regalitatea, în tentativa de a recupera istoria și trecutul. Monarhia nu are nici un viitor politic, dar mai ales un ornament politic. Din păcate, românii nu își respectă prea mult această parte a istoriei.
Regele și regalitatea sunt teme care au fost mereu folosite în discursul politic și în războiul orb de la noi. Sunt valoroase și acum doar pentru că aduc o temă de vulnerabilitate a puterii, care s-a aliniat în spatele Preşedintelui. Am realizat un sondaj şi am văzut cum, peste noapte, au apărut regaliști de conjunctură. Culmea, cei mai tari regaliști sunt acum pesediștii, liberalii și peremiștii! A doua zi după sărbatorirea din Parlament, toți vor uita de Majestatea Sa. Cât timp motorul politicii va fi blocat, România nu va putea merge înainte.

Articol publicat în Revista 22

Moartea distruge vieți, dar este neputincioasă în fața poveștilor

În memoria lui Steve Jobs

La plecarea lui Steve Jobs, o lume întreagă a rămas cutremurată de faptul că moartea nu poate fi păcălită. Fuseseră multe exemple, în ultimii ani, de bolnavi de cancer care au reușit să se vindece , uneori și ca o consecință indirectă a banilor sau a celebrității. Dar marii oameni nu pot fi învinși definitiv pentru că lasă în urmă povești ale vieții lor.

Viața tuturor este o sumă de povești, diferența dintre noi este că unii își pot aminti și pot împărtăși poveștile lor, iar alții nu. Nu, nu am greșit: a citi povestea vieții tale este un lucru complicat, înseamnă să poți uni puncte din trecut cu prezentul, cu viitorul. Înseamnă să ai viziune, iar viziunea se întinde în viitor ca și în trecut, sau cel puțin așa am înțeles eu dintr-o poveste a lui Steve Jobs. Cele mai importante lucruri pe care le-am învățat în viața mea au venit prin intermediul poveștilor pe care le-am trăit sau pe care le-am ascultat dintotdeauna și le caut și acum cu disperare.

Eu însumi sunt rezultatul poveștilor bunicului, tatălui meu, poveștilor spuse de Vasile Mititean-Sasu sau cele ale lui nea Ion Pinti, Postașul. Poveștile prietenului meu crescut la moara din Urișor mi-au completat existența de copil de la munte care tânjea mereu după șes. Cei mai mulți oameni pe care i-am îndrăgit mai pe urmă au devenit prietenii mei pentru că m-au cucerit poveștile lor. Unora le-am uitat chipul, dar nu am uitat nici un cuvânt din povestea care m-a ajutat să-i cunosc. Am observat că în jurul poveștilor ne adunăm așa cum se adună fluturii la lampă.

Povestea este cunoștere vie, este conținut esențial, este piatra peste care au trecut anii ca râurile, iar ea a rămas. Oamenii care și-au putut citi propria viață sunt singurii candidați la nemurire, bineînțeles dacă au avut curajul și generozitatea să le spună celor care au nevoie de ele. Toți avem nevoie de poveștile vieții altora, singura modalitatea de a trăi mai multe vieți într-una singură.

Un mare regizor spunea că ”suntem poveștile pe care ni le spunem nouă înșine” și cred și eu în acest lucru. Ne clădim pe noi înșine prin modul în care ne căutăm semințele umanității din noi cu ajutorul poveștilor. Cred că oamenii mari au povești frumoase, iar ticăloșii au niște povești pe care le pot spune doar celor ca ei. Sunt absolut sigur că poveștile celor pe care îi iubim ne schimbă și pe noi.

Unii își falsifică viața cu ajutorul poveștilor despre ea și nu întotdeauna asta este o trădare sau o minciună. Dacă o fac cu sinceritate, pot salva câteodată prin actul povestirii retrăite o întreagă viață de la marasm și eșec.

Dincolo de poveștile pe care le spunem și pe care le culegem din viața noastră, fiecare dintre noi spune în lume o anumită poveste, este purtătorul unor semne magice și din acest motiv poate viața este sfântă. Nu aș spune: Prietene ai grijă cum trăiești ci , mai degrabă, aș spune: Prietene, ai grijă ce poveste spune viața ta!

În această seară rece de septembrie am descoperit trei povești spuse de Steve Jobs. Sunt minunate și nu o mai lungesc cu textul meu ca să vă las să le citiți și să vă lumineze viața. Mulțumim, Steve, mergi cu bine!





TREI POVESTI

(transcrierea textului citit de Steve Jobs, CEO al Apple Computer, la 12 iunie 2005, la ceremonia de absolvire a studentilor Universitatii Stanford)

Sunt onorat sa fiu cu voi astazi, in ziua plecarii voastre de la una dintre cele mai bune universitati din lume. Eu n-am absolvit niciodata facultatea. Adevarul fie spus, acum e momentul in care m-am apropiat cel mai mult de o absolvire. Si vreau sa va spun astazi trei povesti din viata mea. Atat. Nu cuvinte mari. Doar trei povesti.

Prima poveste este despre unirea unor puncte.
Am renuntat la Facultatea Reed dupa doar 6 luni, dar am stat aproape de facultate pentru inca 18 luni inainte sa o parasesc definitiv. De ce am renuntat?
Totul a inceput inainte ca eu sa ma fi nascut. Mama mea biologica era tanara, absolventa necasatorita de liceu, asa ca s-a hotarat sa ma dea spre adoptie. Si a simtit foarte tare nevoia sa ma incredinteze unor absolventi de facultate, asa incat lucrurile pareau stabilite dinainte pentru mine sa fiu adoptat la nastere de un avocat si sotia lui. Numai ca atunci cand am aparut pe lume, ei s-au razgandit si au considerat ca-si doresc o fetita.

Asa ca parintii mei, care erau pe o lista de asteptare, au primit un telefon in mijlocul noptii prin care erau intrebati: "Avem un baietel care poate fi adoptat. Il doriti?". Au spus "Bineinteles!". Mama mea biologica a aflat mai tarziu ca mama adoptiva nu absolvise niciodata facultatea si ca tatal meu adoptiv nu absolvise liceul. Asa ca a refuzat sa semneze actele de adoptie. S-a razgandit doar cateva luni mai tarziu, cand parintii mei adoptivi i-au promis ca o sa ma trimita la facultate.

Si, 17 ani mai tarziu, chiar m-au trimis. Dar am ales in mod naiv o facultate care era aproape la fel de scumpa ca si Stanford si toate economiile parintilor mei s-au evaporat pe plata studiilor mele. Dupa 6 luni, n-am mai vazut valoare in acele studii. N-aveam nicio idee despre ce sa fac cu viata mea si nicio idee despre cum m-ar putea ajuta facultatea in viata. Si m-am vazut la facultate, cheltuind toti banii pe care parintii mei ii stransesera in toata viata lor. Asa ca m-am hotarat sa renunt si sa am incredere ca pana la urma toate lucrurile se vor dovedi a fi ok. Eram cam speriat la acea vreme, dar privind inapoi imi dau seama ca a fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat in toata viata mea. Minutul in care am renuntat m-a ajutat sa nu mai merg la cursurile care nu ma interesau si sa merg la cele care mi se pareau utile.

N-a fost chiar totul romantic. N-aveam o camera in care sa dorm, asa ca dormeam pe podeaua camerelor prietenilor. Am returnat sticle de Cola pentru cei 5 centi pe care ii primeai inapoi pentru returnarea unei sticle. Si am mers in fiecare duminica seara cei 7 kilometri pana in partea cealalta a orasului, doar pentru a beneficia de o masa gratuita la Templul Hare Krishna. Mi-a placut la nebunie. Si toate lucrurile acelea care mi-au starnit curiozitatea si intuitia s-au dovedit a fi nepretuite in viitor. Sa va dau un exemplu.

Facultatea Reed avea la acea vreme cel mai bun curs de caligrafie din SUA. In tot campusul, orice poster, orice titlu si orice indicator erau superb caligrafiate. Pentru ca renuntasem si nu mai eram obligat sa merg la cursurile normale, am decis sa merg la cursul de caligrafie si sa invat cum sa scriu frumos. Am invatat despre tipurile de fonturi, despre varierea cantitatii de spatiu dintre mai multe combinatii de litere, despre ce face caligrafia sa fie o arta. Era frumos, demn de tinut minte, subtil artistic intr-un mod in care stiinta nu poate explica. Si am gasit acest lucru fascinant.

Bineinteles ca, la acea vreme, cursul in sine nu avea niciun fel de aplicatie practica in viata mea. Dar 10 ani mai tarziu, cand am dezvoltat primul Machintosh, mi-am amintit toate acele lucruri. Si le-am integrat in Mac. A fost primul computer care a folosit fonturi extraordinare. Daca n-as fi renuntat la celelalte cursuri si daca nu as fi avut astfel timp sa merg la cursul de caligrafie, Mac-ul n-ar fi avut niciodata mai multe tipuri de fonturi si un scris atat de bine proportionat. Si din moment ce Windows doar a copiat Mac-ul, e foarte probabil ca niciun fel de computer sa nu fi avut astfel de fonturi. Daca n-as fi renuntat, n-as fi facut niciodata cursul de caligrafie, poate computerele personale n-ar fi avut fonturi atat de frumoase ca acum. Bineinteles ca la acel moment, tanar fiind, era imposibil sa unesc punctele. Dar cativa ani mai tarziu, imaginea a fost cu mult mai clara.
Asa ca, nu poti uni punctele daca privesti in viitor. Poti sa le unesti doar daca te uiti inapoi in viata ta. Asa ca trebuie doar sa ai incredere ca punctele se vor uni cumva in viitor. Trebuie sa ai incredere in ceva - instinctul tau, destinul tau, viata ta, karma, orice altceva. Abordarea asta nu m-a lasat niciodata balta si a facut diferenta in toata viata mea.

A doua poveste este despre dragoste si pierderi.
Am fost norocos sa aflu ce imi place sa fac tanar fiind. Woz (Steve Wozniak) si cu mine am inceput povestea Apple in garajul parintilor mei cand aveam 20 de ani. Am muncit din greu si in 10 ani Apple a ajuns sa creasca de la un garaj in care munceam noi doi la o companie care valora 2 miliarde de dolari si avea 4.000 de angajati. Tocmai ne lansasem cea mai noua creatie (computerul Machintosh), iar eu tocmai implineam 30 de ani. Apoi am fost concediat. Cum poti fi concediat de la o companie pe care tu ai infiintat-o? Ei bine, pe masura ce Apple a crescut, am angajat pe cineva, despre care credeam ca are talentul sa conduca Apple alaturi de mine, iar pentru primul an lucrurile au mers bine. Apoi viziunile noastre despre viitor au inceput sa fi divergente, asa ca el a pus piciorul in prag. Si atunci cand a facut-o, Consiliul nostru Director a stat alaturi de el. Asa ca, la 30 de ani, am fost dat afara de la Apple. Si a fost o poveste publica. Singurul lucru care contase in toata viata mea de adult se dusese pe apa sambetei. Si eu eram devastat.

Cateva luni n-am stiut ce sa fac. Am aflat ca dezamagisem o intreaga generatie de antreprenori, ca scapasem bastonul de maresal tocmai atunci cand eram foarte aproape sa-l primesc. M-am intalnit cu David Packard si Bob Noycesi, am incercat sa ma scuz pentru ca o dadusem in bara atat de urat. Eram un esec public si toate gandurile mele imi spuneam sa fug din Vale (Sillicon Valley). Dar, incet-incet, a inceput sa ma cuprinda un nou gand. Inca imi placea ce fac. Si intamplarea de la Apple nu schimbase lucrurile foarte mult. Eram respins, dar eram inca indragostit. Asa ca am decis sa o iau de la capat.

N-am vazut atunci, dar s-a dovedit ca a fi concediat de la Apple a fost cel mai bun lucru care mi se putea intampla. Povara pe care o porti atunci cand ai succes a fost inlocuita cu usurarea pe care o simti cand o iei din nou de la capat, mai putin sigur de ce o sa ti se intample. M-am eliberat de stres si am avut astfel sansa sa intru intr-una dintre cele mai creative perioade din viata mea.

In timpul urmatorilor cinci ani, am pornit o companie numita NeXT, o alta companie numita Pixar si m-am indragostit de o femeie extraordinara, care a devenit sotia mea. Pixar a creat Toy Story si este astazi (in 2005) una dintre cele mai de succes intreprinderi de animatie din lume. Intr-o schimbare remarcabila a sortii, Apple a cumparat NeXT, eu m-am intors la Apple si tehnologia pe care o dezvoltasem la NeXT a stat la baza renasterii Apple. Iar Laurene si cu mine avem o familie frumoasa impreuna.

Sunt foarte sigur ca nimic din toate aceste lucruri nu s-ar fi intamplat, daca n-as fi fost concediat de la Apple. A fost un medicament greu de inghitit, dar cred ca pacientul avea nevoie de el. Uneori viata te loveste in cap cu o caramida. Nu-ti pierde increderea. Sunt convins ca singurul lucru care m-a ajutat sa-mi pastrez directia a fost faptul ca imi placea ce fac.
Trebuie sa gasesti lucrurile care-ti plac. Si asta e valabil atat pentru munca ta, cat si pentru partenerul tau de viata. Munca ta o sa-ti umple o parte insemnata din viata si singurul mod in care vei fi cu adevarat satisfacut este sa crezi ca faci o munca extraordinara. Si singurul mod in care poti face o munca extraordinara este sa-ti placa ce faci. Daca n-ai reusit inca, continua cautarea. Nu te multumi cu putin. Asa cum e si cu partenerul de viata, vei sti atunci cand l-ai intalnit. Si, la fel ca in orice alta relatie extraordinara, lucrurile vor merge din ce in ce mai bine pe masura ce trec anii. Asa ca nu te opri din cautare. Nu te multumi cu putin.

A treia poveste este despre moarte.
Cand aveam 17 ani, am citit un text care spunea ceva de genul: "Daca traiesti fiecare zi ca si cum ar fi ultima din viata ta, la un moment dat vei avea dreptate". Citatul m-a impresionat si de atunci, pentru cei 33 de ani care au trecut, m-am uitat in oglinda in fiecare dimineata si m-am intrebat: "Daca astazi ar fi ultima zi din viata mea, as vrea sa fac ce fac astazi?". Si atunci cand raspunsul a fost "Nu" pentru mai multe zile la rand, am stiut ca trebuie sa schimb ceva.

Ideea ca in curand o sa mor a fost cea care m-a ajutat sa fac cele mai importante alegeri in viata. Pentru ca aproape orice - toate asteptarile noastre, tot orgoliul, toate fricile referitoare la esec - toate aceste lucruri palesc in fata mortii, lasand afara singurul lucru care este cu adevarat important. Ideea ca o sa mori este cel mai bun mod in care poti evita capcana fricii ca ai ceva de pierdut. Esti deja dezbracat. Si nu exista niciun motiv pentru care sa nu-ti urmezi inima.

Cu aproape un an un urma, am fost diagnosticat cu cancer. Am facut un CT la 7.30 dimineata si a aratat in mod clar o tumora in pancreasul meu. Habar n-aveam ce e un pancreas la acea vreme. Doctorii mi-au spus ca acest tip de cancer e aproape sigur incurabil si ca n-ar trebui sa ma astept la mai mult de 3 pana la 6 luni de viata. Doctorii mei m-au sfatuit sa merg acasa si sa-mi pun lucrurile in ordine, un fel de a spune ca ar trebui sa ma pregatesc pentru moarte. Si esti pus in situatia in care incerci sa le spui copiilor tai, in doar cateva luni, toate lucrurile pe care ai fi vrut sa le spui in ultimii 10 ani. Si esti fortat sa te asiguri ca toate lucrurile sunt puse in ordine astfel incat sa fie cat de simplu se poate pentru familia ta in viitor. Esti fortat sa-ti iei ramas bun.

Am trait cu acel diagnostic toata ziua. Mai tarziu, am facut o biopsie, mi-au bagat un endoscop pe gat pana in stomac si intestine, mi-au facut o punctie in pancreas si mi-au luat cateva celule din tumora. Am fost sedat, dar sotia mea, care era acolo, mi-a spus ca, atunci cand s-au uitat la celule sub microscop, doctorii s-au intristat pentru ca se dovedea a fi o forma foarte rara de cancer pancreatic, incurabila cu chirurgia clasica. Am facut acea operatie si acum sunt bine.

Acest moment a fost cel care m-a apropiat cel mai tare de moarte si sper sa fie la fel si pentru urmatorii ani. Faptul ca am supravietuit ma face sa va spun cuvintele urmatoare cu ceva mai multa experienta decat atunci cand credeam ca moartea e un concept pur intelectual.

Nimeni nu vrea sa moara. Chiar si oamenii care vor sa mearga in Rai nu vor sa moara pentru a ajunge acolo. Si, totusi, moartea este singura directie clara spre care ne indreptam cu totii. Nimeni nu poate scapa de moarte. Si asa trebuie sa fie, pentru ca Moartea este in mod sigur cea mai buna inventie a vietii. Este agentul de schimbare al vietii. Elimina vechiul pentru a face loc noului. Chiar acum, voi sunteti noul, dar peste o vreme, nu departe de acest moment, veti deveni incet-incet vechiul. Si veti fi eliminati. Scuze ca sunt atat de dramatic, dar e adevarat.

Timpul vostru e limitat, asa ca nu va pierdeti vremea traind viata altcuiva. Nu va inglobati in dogme - traind cu rezultatul gandirii altor oameni. Nu lasati zgomotul opiniilor altora sa va ascunda vocea voastra interioara. Si cel mai important, trebuie sa aveti curajul sa va urmati inima si intuitia. Ele stiu deja ce va doriti cu adevarat sa deveniti. Toate celelalte lucruri sunt secundare.

Cand eram tanar, exista o publicatie uimitoare care se numea Catalogul Intregii Lumi. Un soi de biblie a generatiei mele. A fost creata de un om pe nume Stewart Brand, nu departe de locul unde ne aflam acum, si el a adus-o la viata punandu-i un strop de atingere poetica. Asta se intampla la inceputul anilor 1960, inainte de aparitia computerelor si a publishing-ului digital, asa ca revista era construita cu masini de scris, foarfeci si camere polaroid. Era un soi de Google in forma printata, cu 35 de ani inainte sa apara Google. Era idealist si mustea de notiuni extraordinare si instrumente utile.

Stewart si echipa lui au scos mai multe editii ale Catalogului, dupa care lucrurile au inceput sa nu mai mearga bine, asa ca au fost nevoiti sa scoata ultimul numar. Era la mijlocul anilor 70, iar eu aveam varsta voastra. Pe ultima coperta a ultimului numar era o fotografie a unui drum de tara in zori, genul de drum pe care te gasesti atunci cand pornesti intr-o aventura extraordinara. Sub poza erau cuvintele "Ramai flamand. Ramai naiv". Asta era mesajul lor de adio. Ramai Flamand. Ramai Naiv. Si eu mi-am dorit intotdeauna sa raman asa. Iar astazi, cand voi absolviti si incepeti o viata noua, va doresc asta si voua.

Ramaneti flamanzi. Ramaneti naivi.
Multumesc mult.

S.J.