Două sintagme mă enervează destul de tare: Romania profundă și România reală. Ambele sunt ficţiuni ale unei elite intelectuale care nu-şi poate realiza menirea. Nu știe, nu poate sau nu încearcă, fiind cuprinsă de propria contemplare sau de bătălia de legitimare a unor găşti care monopolizează, alături de politicieni, instituțiile culturale și bugetul din patru în patru ani.
România reală: samba si, trabajo no! Despre ceea ce unii numesc România profundă vreau să scriu în alt loc. Acum, ocazionat de un sondaj de opinie despre mondenităţi, vreau să vorbesc despre România reală. O sintagmă folosită de cele mai multe ori ideologic. Vorbitorul vrea, de cele mai multe ori, să spună că el a descoperit ceva ce nu înțeleg ceilalţi, o Românie care nu este ca şi cea pe care o laudă sau o simpatizează ceilalţi. De regulă, se spune că România reală este un teritoriu al suferinţei şi aici vorbitorul nu greseşte prea tare. Marea masă a locuitorilor din România, adică vreo 80% dintre români, nu o duc bine, nu sunt mulţumiţi de viaţa lor. Se plâng că nu au destui bani, vor să plece în străinatate, nu ştiu ce vor face copiii lor în viitor şi asta le dă un sentiment de teribilă nesiguranţă. Majoritatea dintre cei 80% nici măcar nu caută soluţii pentru a iesi din situatia în care se află. Unii se află în imposibilitatea de a găsi un loc de muncă, de a ieşi din cercul vicios al sărăciei şi excluderii, dar, cu siguranţă, că nu toți sunt în această situație. Sunt în acest moment peste zece mii de locuri la Agențiile de Ocupare a Forței de Muncă pe care nu le vrea nimeni pentru că este vorba de parchetari, zidari, portari şi alte meserii. Mai sunt zeci de locuri de muncă de zilieri în economia gri sau în agricultură, dar acestea nu prea sunt tentante. De ce? Simplu! Nu se câştigă destul de bine și nu sunt munci uşoare. Mai simplu este să visezi la cai verzii de pe pereţii unei Românii tot mai triste. Cel mai interesant lucru pe care l-am descoperind după aproape 20 de ani de anchete de opinie este cel care ne arată că munca parcă nu face parte din viaţa noastră. Munca înnobilează, spuneau comuniştii, dar românii le-au răspuns corect ideologic: dar noi nu avem nevoie de nobili. Am mai spus asta, observăm o conştiinţă socială încă premodernă, unde timpul nu costă bani şi munca nu este valorizată ca fiind sursa cea mai importantă sursă pentru succes şi prestigiu. Câştigurile la Loteria Română hrănesc visul de a scăpa de muncă: nu o sa mai muncesc niciodată, a spus acum câţiva ani un câştigător la loterie din Tulcea. La facultatea de sociologie îmi aduc aminte despre primul deceniu de după revoluţie, nu aveam pe nimeni să-şi dorească să predea un curs de sociologia muncii și, de regulă, apelam la jurişti care vorbeau mai mult de dreptul muncii şi nu despre fenomenul social ca atare. Fascinanta lume a lui Dorel este un teritoriu în care râdem cu pofta, dar cu tot mai accentuată amărăciune. În alte culturi, publicitatea creează semnificaţii în cadre specifice ale consumului, atunci când imaginează diferite situaţii. Acolo se proiectează mirajul, evaziunea, chiar și parodia. Noi, însă, mergem în altă direcţie, una din producţiile publicitare de cel mai mare impact, serialul publicitar la cognacul Unirea (genială, trebuie să recunoaştem), ia in tărbacă tocmai munca, adică tocmai cultura muncii şi regulile ei. Nu vorbesc despre cei care muncesc din greu în România. Pe ei nu-i protejează nimeni, sunt chinuiţi, nu se respectă pe sine, iar patronii sau statul nu-i respectă nici atât. În schimb România săracilor visează cu ochii deschişi. Îşi crează un paradis din diferite forme de evaziune. Romania reală nu are simţul ... realităţii. Trăim un fel de derivă ficţionanală care nu poate să ne sporească mersul spre normalitate sau adaptarea la o civilizație contemporană.
Ritualuri sociale ale mondenului Programele de divertisment sau filmele atrag publicuri masive, dar aflate în contexte şi condiţii total opuse. Ce-i adună pe aceştia alături? Nu conţinuturile, poate doar o anumită sincronicitate, performarea unui ritual comun despre care poţi discuta mâine, un ritual unificator. Până la urmă, Elodia este un personaj al României contemporane mai viu decât sute de personalităţi publice din politică sau show-biz. Este vie pentru că a fost creată după o veche topică a căutării misterelor. Dan Diaconescu a nimerit peste un asemenea tipar, nu cred că s-a documentat și nici nu cred că l-a citit pe Vladimir Propp cu „Morfologia basmului” și nici tehnicile actuale de storytelling. Nici măcar nu cred că a avut răbdare să citească volumele din „1001 de nopţi”. În timp ce individul este tot mai singur, televiziunea îl ajută să participe la niste ritualuri colective care fac să fie ocultată o practică socială sau politică cotidiană percepută ca fiind nesatisfăcătoare, opera unor politicieni sau instituţii în care oamenii nu au încredere. Potrivit unei anchete realizate de Institutului Român pentru Evaluare și Strategie - IRES, în perioada 16-18 martie 2011 pe un eșantion de 1.153 de indivizi, reprezentativ la nivelul populației țării, românii tind să manifeste un interes mai accentuat pentru evenimente cu tentă mondenă decât pentru evenimente și știri legate de politică. Singurul eveniment cunoscut în măsură mai mare decât subiectele mondene este cutremurul din Japonia, despre care au auzit 99% dintre respondenții intervievați. Peste 90% dintre români au auzit despre divorțul dintre Irinel și Monica Columbeanu și despre cel dintre Pepe și Oana Zăvoranu, la fel și despre posibila schimbare a premierului Emil Boc. Despre votul privind moțiunea de cenzură la adresa Guvernului au auzit 89% dintre românii respondenţi, în timp ce evenimente precum dezbaterile privind alegerea șefului PDL, precum și recentele declarații ale Președintelui Traian Băsescu cu privire la modificarea Constituției sunt cunoscute în măsură mai scăzută de către români: 74%, respectiv 67%. Nivelul de cunoaștere al evenimentelor mondene este uniform în rândul tuturor categoriilor de populație (ținând cont de caracteristici socio-demografice precum gender, vârstă, școlaritate, mediu de rezidență și regiune), diferențele privind cunoașterea unor evenimente remarcându-se doar în cazul tematicilor politice; astfel, despre votul privind moțiunea de cenzură la adresa Guvernului au auzit în măsură mai mică tinerii sub 35 de ani, în comparație cu persoanele trecute de această vârstă (75% vs peste 90% dintre respondenții de peste 35 de ani).
Emoţionalizarea banalului cotidian Telerealitatea creează emoţie unor existenţe previzibile, banale, repetitive. Vedetele mişcă realitatea cu emoţiile primare care mişcau vechile comunităţi rurale unde singurele evenimente erau certurile, bârfele, nunţile, botezurile sau înmormântările. Dacă realitatea politică şi socială este tot mai puţin influenţată de individ, tot mai puţini oameni crezând că protestul lor ar putea influenţa ceva, iluzia participării emoţionale se mută la nivelul mondenului. Industria pe care a născut-o Adrian Sârbu la Buftea, mai regizată sși mai telegenică, mai hollywoodiană, a început a fi căpuşată în garsoniera lui Dan Diaconescu, apoi la celelalte posturi de televiziune. Personaje ca Ogică, Magda și Tolea Ciumac evoluau seară de seară creând o soap-opera autohtonă, de o maximă vulgaritate. Rămâne paradigmatic momentul în care Tolea Ciumac s-a întors ca un adevărat Frankenstein împotriva creatorului său, a intrat studiului OTV încercând să-l bage într-un tomberon pe propriul său creator și regizor. Aceste personaje au început să-şi dramatizeze propria viaţă şi să se expună pentru sume mici în fiecare seară la televizor. Aduceau cu ele o existenţă mizeră în care oamenii se recunosc uşor. În scurt timp, Ogică, Nichita, Magda Ciumac devin personaje care sunt invitate să cânte la nunţi sau doar să participe. Ele vor prezenta lăutarii şi sigur numele lor va figura pe invitaţii. Mirii și nuntaşii o să-şi aducă aminte cu plăcere că au dat mâna cu aceste vedete contemporane. Viaţa lor devine parte a existenței cotidiene, iar oamenii, telespectatorii, încep să le-o cunoască în detaliu, fie că sunt de acord cu ea, fie că nu. Într-un sondaj de opinie realizat în România, Monica Columbeanu devenise model de reuşită pentru tinerele absolvente de liceu din orașele mari ale României. “Aveam 18 ani şi câteva luni când am venit în marele oraş Bucureşti, în ziua de 13 iunie 2005! Veneam plină de speranţă pentru o viaţă şi un viitor mai bun pe care să mi le clădesc prin munca mea! Eram singură într-un oraş străin şi închis! Am participat la şedinţa foto şi la finalul acesteia, Matei Miko, a început o pregătire psihologică a mea pentru a mă convinge cât de important şi de util ar fi pentru succesul meu să întâlnesc un om de afaceri important. Se făcuse târziu şi nu mă mai puteam întoarce la Bacău, tot în aceeaşi zi; mai mult Matei Miko mi-a spus că la acea oră toate restaurantele erau închise şi nu mai aveam unde să mănânc decât la un prieten al său, la Izvorani. Am fost dusă de soţii Miko la Izvorani, nu îmi dădeam seama cât de departe sau de aproape eram de Bucureşti. Matei Miko a avut grijă să îmi dea toată susţinerea că acesta este omul care mă poate ajuta să ajung cineva în viaţă. Casa acestuia era fascinantă, un loc cum nu mai văzusem niciodată, un loc care fascina şi totodată intimida. Am petrecut o seară plăcută până când soţii Miko, fără nici o veste, au dispărut. Nu ştiu când am observat acest lucru dar m-am trezit singură în acel loc, fără nici o posibilitate de reîntoarcere. Aşa l-am cunoscut pe Irinel, în noaptea de 13 spre 14 iunie. Următoarele zile au fost copleşitoare, una după alta, cadouri, vizite, călătorii în străinătate! Un Mercedes! Totul făcut parcă potrivit unui scenariu deja scris sau a unei piese în repetiţie! Nu puteam să văd decât ceea ce fascina, în nici un caz nu puteam să văd adevărul, chiar credeam ca sunt îndrăgostită şi, mai ales, că sunt iubită. Oraşul mi se deschidea, toţi îmi erau prieteni parcă de o viaţă! Cu câtă duerere în suflet aveam să mă trezesc mai târziu când am aflat că toate aceste cadouri aparţinuseră altor iubite ale lui Irinel”…
Totul a devenit apoi un show de televiziune. Nunta Monicai cu Irinel a avut loc pe 22 iulie, la vila de la Izvorani a miliardarului, în prezența câtorva sute de invitați celebri. Petrecerea a costat în jur de 200 de mii de euro. Invitații s-au delectat cu 11 feluri exotice de mâncare și cu un foc de artificii care a durat 20 de minute. Atmosfera a fost întreținuta de Directia 5, Horia Brenciu Band și Dj Project. Fiecare trupa a avut un onorariu de 3000 de euro. Mirii au spus “Da” pe pontonul domeniului de la Izvorani, apoi invitații au urcat la bordul iahtului “Leader” care i-a dus la Mănăstirea Țepeș-Voda din Snagov, unde Parintele ieromonah Varahiil Bănățeanu a oficiat cununia religioasă. Mireasa a fost în centrul atenției pe toată durata ceremoniei. Monica a avut o rochie realizată la un atelier din Timișoara de catre de designerul Ana Dumitru. Luxoasa creație a fost împodobită cu 800 de cristale Swarovski și a avut o trenă de câțiva metri lungime, purtată în biserica de doi copii. Mireasa a purtat o pereche de pantofi semnațti Mihai Albu și ornați la randul lor cu cristale. Bijuteriile asortate rochiei de mireasa au fost din diamante și platina, iar buchetul din trandafiri și orhidee albe a completat ținuta. Mirele, fan declarat al celebrului designer Yoji Yamamoto, a purtat și de aceasta data un costum extravagant, alb, cu papion negru. Dupa miezul nopții Monica s-a schimbat într-o rochie de seară pana la genunchi, mov, cu corset și crinolina din voal. Odată cu schimbarea ținutei a venit și surpriza serii pentru invitați. Pe un ecran gigantic, a fost proiectat un filmulet facut de miri, în care Monica îi arata lui Irinel testul de sarcina pozitiv. Petrecerea, cu urări amestecate de nuntă și de botez, s-a terminat abia la răsăritul soarelui . Așa relatează agențiile de presă și revistele de profil nunta care s-a transmis în direct pe tot parcursul ei. Mitul trebuie întreţinut, iar Columbeanu ştie asta de la jurnaliştii care roiesc în jurului lui. Din când în când publică pe internet filmuleţe care încercă să-i consolideze o imagine de macho, lucru pe care nu-l sugerează nici vârsta, dar nici statura sau forma sa fizică. Dar cunoscând dorinţa vulgară a publicului aranjează un filmuleţ în care topmodelul îi face sex oral într-un loc sugerat ca fiind public, adică un restaurant. Totul este filmat print-o fantă de lumină care are forma unei găuri de cheie. Miliardarul cumpără spațiu la o televiziune unde, în fiecare marţi, publicul vede ce s-a mai întâmplat în familia fericită de la Izvorani. La câțiva ani după aceste evenimente, divorțul lor zgomotos este un subiect mai important decât orice se produce în România ca evenimente. Cu ocazia divorţului, românii se transformă într-un complet de juraţi care se pronunţă cu nonsalanţă şi în cunoştinţă de cauză. Au participat pe parcurs la toate momentele şi oarecum fac parte din familie, sunt un fel de vecini care s-au uitat nmereu peste gard. În general, oamenii tind să creadă că Irinel Columbeanu este cel care are dreptate în scandalul dintre el și soția sa, Monica - 32% sunt de această părere. În același timp, doar 11% dintre oameni consideră că Monica are dreptate în acest scandal. 17% dintre respondenți sunt de părere că niciunul dintre cei doi soți Columbeanu nu are dreptate, iar 14% dintre aceștia afirmă că ambii au dreptate în acest scandal. Bărbații, în mai mare măsură decât femeile, țin cu cu Irinel: 38% vs. 26%. 17% dintre subiecții care au studii elementare sunt mai degrabă de partea Monicăi Columbeanu, în timp ce un trend descendent arată că doar 12% dintre respondenții cu studii medii, respectiv 3% dintre cei cu studii superioare consideră că în acest scandal Monica este cea care are dreptate. În ceea ce privește distribuția răspunsurilor în funcție de mediul de rezidență, procentele arată că persoanele din mediul rural cred în proporție semnificativ mai mare (36%) decât cei din mediul urban (28%) că Irinel Columbeanu are dreptate în scandalul dintre el și soția sa. Referitor la decizia judecătoarei de a nu îi încredința Monicăi fiica este considerată corectă de 41% dintre respondenți și incorectă de 45% dintre persoanele supuse studiului. Bărbații consideră în măsură mai mare decât femeile că decizia judecătoarei este una corectă: 50% vs. 33%. Oamenii țin partea Monicăi, 79% dintre respondenți fiind de acord cu faptul că aceasta are dreptul de a păstra cadourile primite de la Irinel Columbeanu pe parcursul căsătoriei. Irinel Columbeanu manipulează presa pentru a o discredita pe Monica Columbeanu - această afirmație este considerată corectă de către 56% din populație. De asemenea, femeile, în proporție de 66% își manifestă acordul față de această afirmație. O proporție mai mică a respondenților de gen masculin - 45% - este de aceeași părere. 53% dintre respondenții care au participat la studiu sunt de părere că, într-adevăr, comportamentul lui Irinel față de Monica este condamnabil. Din nou, femeile, în proporție mai mare decât bărbații consideră condamnabil comportamentul lui Irinel față de Monica. Irinel ar trebui să îi plătească Monicăi lunar o sumă de bani în urma divorțului - nu există o poziție foarte clară referitor la această afirmație, respectiv 45% dintre respondenți sunt de acord cu ea, în timp ce 46% sunt împotrivă. Bărbații tind să fie în mai mare măsură în dezacord cu această afirmație decât femeile: 52% vs. 41%.
O Cenușăreasă sau o variantă la Frumoasa şi Bestia, acest cuplu a furnizat programatic emoţie comunităţii românești. A dus o experiență mondenă (şi modernă?) prin toate fazele: flirtul, cadourile, viaţa opulentă, graviditatea, nașterea, botezul și ... divorţul. Un model de reuşită facil, corespondent unui vis fără suport și chiar un final moralizator. Publicul nu se lasă până la urmă păcălit. Adică, cum, s-a uitat el fără nici un rost la o poveste eşuată, care le-a compromis un mit al familiei fericite în care Cenuşăreasa întâlneşte Prinţul şi reuşeşte? Nu, povestea se transformă într-una poveste cu tâlc, cu valenţe morale. Spectatorii şi fanii uită evaluările anterioare şi personajele cu care au ţinut la un moment dat, furaţi de emoţionalitatea poveştii. Devin dintr-o dată morali şi înţelepţi şi ne spun ce ar trebui să înţelegem din această poveste. Evident, nu sunt originali, preiau de fapt discursul prin care se disculpă Irinel Columbeanu, „geniul malefic” cum îl numeşte o jurnalistă de scandal. Astfel, o majoritate covârșitoare (83%) este de acord cu faptul că divorțul dintre Irinel și Monica Columbeanu este o lecție pentru fetele care cred în mirajul căsătoriei cu oameni bogați. Persoanele cu studii medii și superioare (84%) sunt în mai mare măsură de acord cu această afirmație decât persoanele cu studii elementare (75%). Orășenii sunt în mai mare măsură de acord decât persoanele din mediul rural că divorțul dintre cei doi este o lecție pentru tinerele fete care cred în mirajul căsătoriei cu oameni bogați. 76% dintre respondenți sunt de acord cu afirmația „Fetele nu ar trebui să urmeze modelul Monicăi Columbeanu dacă vor să reușească în viață”. Românii consideră că Irinel Columbeanu a fost favorizat de televiziuni pe parcursul acestui scandal – 57%, în timp ce doar 12% cred acest lucru despre Monica. Acesta le este mai simpatic respondenților decât Monica (23% vs. 18%), însă aproape jumătate dintre persoanele intervievate declară că nu le place niciunul dintre personaje. Moldovenii consideră în măsură mai mare că Irinel ar fi fost favorizat de televiziuni decât restul locuitorilor țării, în timp ce respondenții din Transilvania și Banat sunt cei care consideră în cea mai mare măsură că fosta soție a acestuia este cea favorizată. Persoanele fără studii sau cu studii elementare tind să o placă pe Monica în măsură mai mare decât cele cu un nivel mai înalt de școlarizare, în timp ce persoanele cu studii superioare tind să nu îl placă pe niciunul dintre protagoniștii scandalului.
Tanatofilia O altă dimensiune a cererii publice de emoţie, cerere îndeplinită cu prisosinţă de planificatorii de oferte publice de divertisment. Moartea este un spectacol la fel de bine gustat de public unde televiziunile sunt cel mai bun maestru de ceremonie. Sinuciderea Mădălinei Manole a isterizat o Românie care de ceva vreme nu mai avea evenimente cu potențial de emoție participativă. Au fost doar inundațiile și veștile rele despre tăieri de pensii și salarii care i-au împins pe oameni și mai mult spre spațiul privat. Obosiți să-i înjure pe guvernanți, românii au găsit în moartea unei artiste o perfectă ocazie pentru a se pune împreună în fața televizoarelor. Au mai fost și alte morți ale artiștilor în ultima vreme, chiar și sinucideri. De ce însă s-a întâmplat doar acum o audiență de două milioane de telespectatori la înmormântare și milioane de internauți interesați? În loc să ne isterizăm inutil poate că ar fi fost mai interesant să căutăm similarități sau să analizăm fenomene de spectacol al morții din alte societăți . La noi, din păcate, avem doar isterie pură, emoție și delir colectiv necontrolat. Suntem atât de bogați încât ne permitem luxul de a nu învăța nici din bucurii, dar nici măcar din eșecul final, adică din moarte. Din isteria de săptămâni întregi care s-a derulat pe ecrane m-a șocat încă ceva. M-a șocat faptul că nimeni nu s-a gândit la fenomenul sinuciderii ca la un fenomen social, nici jurnaliștii, nici psihologii, nici o formă de reflecție nu a integrat-o pe Mădălina în plutonul sinucigașilor. Am fi aflat, de exemplu, că fenomenul sinuciderii nu este unul chiar excepțional, anual cifra este relativ constantă în România: puțin sub 3000 de români îşi pun capăt zilelor. În lume, anul trecut s-au sinucis 1 milion de oameni. Cu excepția Chinei, în toate țările sinuciderea este mai degrabă o specialitate masculină. Bărbaţii recurg la mijloace de sinucidere mai violente, cei de la țară se sinucid mai frecvent decât orășenii iar, de departe, ziua de luni este cea pe care o aleg cei mai mulți pentru a se sinucide. Sute de mii de comentarii au blocat media și internetul mai bine de o săptămână. Unii au vorbit despre vitejia Mădălinei, gestul ei eroic, alții despre lașitatea ei. Colegii ei, artiștii, au căutat să se arate vinovați, colectiv sau individual. Toți au arătat cu degetul spre media, spre impresari, televiziuni său public pentru că îi uită prea repede pe artiști. Mirabela Dauer, cea cu țigara uitată în scrumieră, a spus la o televiziune că ne-ar împușca pentru cât rău i-am făcut Mădălinei noi toți, familie, apropiați său public. Evident, televiziunile ne-au spus că Mădălina s-a dus să cânte la îngeri, dar au luat și amenzi așa zise” usturătoare”. CNA a hotărât să amendeze Antena 1 cu 10.000 lei, Antena 3 şi Realitatea TV cu câte 7.500 lei, TVR 1 şi Kanal D – 5.000 lei, să someze B1 TV, Naţional TV, OTV, Prima TV şi Pro TV şi să atenţioneze Antena 2 pentru modul în care au difuzat informaţiile despre sinuciderea Mădălinei Manole. Majoritatea amenzilor s-au dat pentru prezentarea amănunțită a unor tehnici de sinucidere. Bineînțeles, a apărut repede și o carte despre moartea Mădălinei, melodiile ei s-au vândut foarte bine câteva luni. Nu a lipsit nimic, o Românie răvășită a rămas în urma ei, a fost un test major pentru România, cum a scris un jurnalist oltean. Spectacolul morții se vinde foarte bine, moartea este uşor de etichetat, împachetat și livrat publicului. O pulsiune distructivă spre care ne împinge Tanathos este regizoarea cea mai bună pentru grotescul spectacol a refacerii unui ritual al sfârșitului. Uităm să celebrăm viața și spectacolul ei de fiecare zi. Ne lasă reci spectacolul nașterii puiului de om, maternitățile devin locuri de transmisie TV doar atunci când vine moartea în vizită
Vulgaritatea ca semn de recunoaştere şi cuplul ca nucleu al mitului fericirii şi frumuseţii. Cântăreţul de muzică latino Pepe şi Oana Zăvoranu au devenit în ultimii ani un fel de cuplu celebru şi încarnarea unui mit al frumuseţii şi reuşitei perfecte. Ea juca în telenovele şi realiză chiar emisiuni de televiziune, el cântăreţ cu muzică copiată din telenovelele sud americane, la mare modă şi în România. În comparaţie cu cuplurile celebre de la Hollywood, Pepe şi Oana au avantajul că oamenii se pot proiecta în vieţile lor. Sunt vulgari, se comportă după modele de mahala bucureşteană. El este mic şi brunet, dar pozează în bătăuş de cartier, conflictele lui (mereu însoţit de clan) îi aduc condamnări penale şi popularitate. Oana Zăvoranu joacă roluri de scorpie şi este într-un conflict televizat în sute de episoade de tabloide cu mama sa pentru ceva proprietăţi. În ultimele săptămâni şi acest cuplu a ajunsă la un divorţ cu scandal şi acoperire mediatică perfectă. Doar sondajul Institutului Român pentru Evaluare și Strategie - IRES despre evenimentul monden al divorţului lor a reuşit să depăşească în audienţe scandalul Wikileaks aflat în ziua a treia de publicare a cablogramelor. Comparativ cu Oana, Pepe se bucură de o mai mare simpatie în rândul românilor, 57% dintre aceştia preferându-l mai degrabă pe acesta în detrimentul Oanei (6%). Sub aspectul educaţiei, dacă în cazul lui Pepe o pondere mai mare a ‘susţinătorilor’ au studii elementare (68%), ”suporterii” Oanei Zăvoranu sunt mai degrabă cei cu educaţie medie (7%). Cei cu studii superioare tind să nu simpatizeze cu niciunul din aceştia doi. Pepe are nu numai simpatia de partea sa, ci şi o mai mare încredere venită din partea oamenilor. Deşi un procent de 55 dintre subiecţii studiului au foarte puţină şi puţină încredere în Pepe, procentul pentru aceleaşi variante de răspuns este de 82 în cazul Oanei. Încredere multă şi foarte multă în Pepe au 33% dintre respondenţi, respectiv 7% pentru fosta sa parteneră de viaţă. Atât în cazul lui Pepe, cât şi în cazul Oanei, cei care le acordă cel mai puţin credit au îndeosebi studii superioare, (37%, respectiv 59%) la polul opus fiind cei cu studii elementare (9%, respectiv 2%). Vulgaritatea este mereu semnul de realism, amprentă şi semnul de recunoaştere. Este un stil de viaţă, dar mai ales un simbol al puterii. Politicienii şi vedetele uzează de simboluri pentru recunoaşterea apartenenţei la un anumit grup, de exemplu semnul mâinii ridicate ca formă de răspuns la veneraţie. Oana este un personaj monden care duce vulgaritatea la nivelul de simbol: este semnul reuşitei ei, al lipsei de dependenţă „civilizată” de ceilalţi sau semnul ignorării de reguli, atitudine pe care şi-o permit doar cei bogaţi şi puternici, ca semn de distincţie şi diferenţiere. Oana este frumoasă, independentă, bogată, descurcăreaţă şi deşteaptă, spune asta foarte des şi totul îi este permis, visul celor umili din mahala, obligaţi să la o existenţă second-hand. Ea face un gestul ritualic de forţă: îşi caută un personaj asemănător din politică cu care se asociază pentru transfer reciproc de atribute, Corneliu Vadim Tudor. Chiar dacă demisionează după un eşec electoral, ea păstrează apoi multe forme de expresivitate peremistă.
Exhibiţionismul actorilor vs. voaierismul maselor . Personajele mondene de la noi îşi înfrâng foarte greu dorinţa spre total exhibiţionism în căutarea de audienţă tot mai mare şi de diferenţiere faţă de ceilalţi. Majoritatea îşi regizează tot felul de momente în care ei înşişi pun paparazzii să îi urmărească la anumite momente de intimitate. Episodul cu gaura cheii şi familia Columbeanu este total relevant pentru această tendinţă. Se înfiripă deja şi la noi o industrie a intimităţii unde viaţa privată, sau ritualizarea ei, devine obiect de consum. „Asistenta” dezbrăcată şi nevorbitoare care stă de pază în toate emisiunile despre vedete este un memento al exhibiţionismului. Bianca Drăguşanu, Daniela Crudu sau Marina Dinu sunt personaje tăcute, se alintă cu eticheta „devoratoare de fotbalişti”, sunt de multe ori obiectul glumelor machiste legate de prostia blondelor sau lipsă de raţionament al femeilor în general, dar acest lucru nu scandalizează pe nimeni, ele sunt primele care acceptă acest circ.
Politicul şi mondenul în campania electorală: un singur râu de imagini
Sigur, exhibiţionismul a devenit şi o metodă de a face politică, mai ales în campania electorală, spectacolul monden şi cel politic se unesc devenind un singur râu de imagini care curge neîncetat spre un public care salivează fascinat. Monica Columbeanu a devenit imaginea, în sens de PR, a candidatului la prezidenţiale Nati Meir care momea oamenii pentru a strânge semnături pentru candidatura sa. Nati Meir, un Obama de România, cum se autointitula, s-a lansat în campania pentru Prezidenţiale cu sloganul "O vrei pe Monica? Votează pentru Nati Meir". Corneliu Vadim Tudor, maestru al discursului amestecat cu metadiscursul spunea, pe jumătate ironic, atunci când o prezentă pe Oana Zăvoranu ca şi consilier de imagine în campania de la alegeri parlamentare: "Vă daţi seama că nu o vom pune să care bannere sau să lipească afişe cu bidineaua. Ea arată bine şi vorbeşte bine. Nu trebuie să facă nimic special. Trebuie să stea cum stă acum lângă mine şi să zâmbească frumos. Şi nu ne mai trebuie nici o campanie electorală, la un popor care este avid de frumuseţe", a afirmat liderul PRM. În perspectivă, spunea Vadim atunci . Nu a lipsit mult ca Oana Zăvoranu să devină parlamentar de Bucureşti. Protejarea vieţii private a devenit doar o jalnică simulare, paparazzi sunt deja fotografi de familie. Publicul din România este un avid consumator de programe legate de viaţa personalităţilor, dar manifestă o atitudine culturalistă, adică spune ceea ce ştie că este dezirabil social. Doar puţin este 30% dintre respondenți consideră că publicul din țara noastră dorește să vadă scandaluri la televizor, în timp ce 27% dintre intervievați recunosc că ar fi interesați de viața personală a politicienilor, iar 15% sunt interesați de viața personală a vedetelor – proporții modeste dacă ținem cont de interesul ridicat pentru evenimentele mondene. Mai convinși de faptul că românii vor să vadă scandaluri la televizor sunt tinerii sub 35 de ani (55%), iar cei mai puțin convinși sunt respondenții de peste 65 de ani (18%). În același timp, intervievații cu studii superioare consideră că acest lucru este adevărat în măsură mai ridicată – 55% vs. 23% dintre persoanele fără studii sau cu studii elementare. Această opinie se regăsește în rândul transilvănenilor, bănățenilor și moldovenilor în măsură mai ridicată decât în rândul persoanelor din Sudul țării.
Un comportament contradictoriu şi atitudine duală
Termenul de atitudine duală este o expresie mai blândă pe care o folosim ca sinonimă cu ipocrizia. În acest context în care singurele evenimente cu o pătrundere uniformă și extinsă în rândul diverselor categorii de populație sunt cele mondene și cu potențial conflictual, o majoritate covârșitoare a respondenților consideră că rolul televiziunii ar trebui să fie educativ – 98%. Această opinie se regăsește în proporții similare în rândul tuturor categoriilor de populație. Respondenții sunt de părere însă că telespectatorii pot decide singuri dacă o emisiune merită să fie urmărită sau nu – 94%. În același context, 82% dintre intervievați sunt de părere că televiziunile sunt dispuse să difuzeze orice de dragul audienței (opinie mai răspândită în rândul persoanelor sub 50 de ani și a celor cu studii superioare, precum și în rândul celor din mediul urban) și că televiziunile din România tind să exagereze toate subiectele pe care le prezintă – 76%, opinie regăsită în măsură mai mare în rândul respondenților cu studii superioare, precum și al celor din mediul urban. Majoritatea respondenților consideră că statul ar trebui să intervină pentru a opri difuzarea emisiunilor care aduc atingere bunului gust, iar 71% cred că publicul român are un nivel de educație scăzut. Femeile cred în măsură mai mare în necesitatea intervenției statului, la fel și vârstnicii de peste 65 de ani. Persoanele cu studii superioare se opun, în schimb, în cea mai mare măsură acestei idei. Mai mult, 65% dintre români consideră că televiziunile din România manipulează, nu informează, însă, în mod paradoxal, mai mult de jumătate declară și că televiziunile nu au nicio vină pentru ceea ce arată, ci este o cerere a publicului. Doar patru din zece români sunt de părere că știrile mondene sunt mai interesante decât cele politice sau de alt tip, cu toate că rezultatele prezentate anterior sugerează că aceasta ar putea fi o subestimare. Peste 30% dintre respondenți consideră că publicul din țara noastră dorește să vadă scandaluri la televizor, în timp ce 27% dintre intervievați recunosc că ar fi interesați de viața personală a politicienilor, iar 15% sunt interesați de viața personală a vedetelor – proporții modeste dacă ținem cont de interesul ridicat pentru evenimentele mondene. Mai convinși de faptul că românii vor să vadă scandaluri la televizor sunt tinerii sub 35 de ani (55%), iar cei mai puțin convinși sunt respondenții de peste 65 de ani (18%). În același timp, intervievații cu studii superioare consideră că acest lucru este adevărat în măsură mai ridicată – 55% vs. 23% dintre persoanele fără studii sau cu studii elementare. Această opinie se regăsește în rândul transilvănenilor, bănățenilor și moldovenilor în măsură mai ridicată decât în rândul persoanelor din Sudul țării. Deşi subiecte de tipul scandalului dintre Oana şi Pepe sau divorţul dintre Irinel şi Monica Columbeanu se bucură de numeroase apariţii atât în presa scrisă, cât şi la numeroase posturi TV, oamenii consideră că astfel de evenimente ar trebui să rămână private; 85% dintre respondenţi împărtăşesc această părere contrar cu doar 13%, procentul celor care spun că subiecte ca cele menţionate mai sus ar trebui să fie făcute publice. Sub aspectul vârstei şi al educaţiei, categoria celor care împărtăşesc o poziție pro-publicitate este mai puternic reprezentată de persoane peste 65 de ani (25%), cu studii elementare (28%), în timp ce dintre cei care preferă anonimatul unor astfel de întâmplări, o pondere mai ridicată o au cei cu vârsta cuprinsă între 18-35 de ani (92%) şi care au cu studii superioare (92%). Ca sociologi, nu spunem că oamenii mint, probabil mulţi dintre ei se înşeală sau trăiesc şi reuşesc să gestioneze unele contradicţii. Oamenii trăiesc o pseudo-realitate, un amestec de ficţiune şi realitate unde se descurcă destul de greu. Sunt mai multe softuri pe care le apelează în funcţie de nevoi. Nu mai sunt stăpâni pe propriile criterii, nu mai au un sistem valori care să le definească un profil distinct în grup, dar şi în ceea ce priveşte imaginea de sine. De fapt, avem multe elemente pentru o schizofreniaâe socială.
Schizofrenie socială – când imaginarul şi realitatea se amestecă
Unii jurnalişti mă întreabă, cu speranţa că suntem normali, dacă acest lucru se întâmplă şi în Anglia sau alte ţări europene. Alţii întreabă asta cu iz polemic, încercând să spună că am descoperit şi noi ceva ce ştia toată lumea, ceva implacabil, un fel de necesitate istorică la care nu ai cum să te opui. E adevărat, cultura de consum şi divertismentul nu sunt invenţiile noastre. În fond ar putea nici să nu ne intereseze ce fac alţii, viaţa noastră este aici, pe noi ne doare ce se întâmplă cu noi şi cu patria copiilor noştri. E adevărat, spunea Michel Maffesoli, visele îi fac pe copii să crească şi visele colective fac o societate să existe şi să evolueze. Dar, din când în când, trebuie să demistificăm aceste construcţii, cum credea Roland Barthes atunci când a scris Mitologiile sale, pentru că acest imaginar colectiv, această atmosferă idolatrică născută spontan sau nu, este până la urmă o falsă conştiinţa. Masele vibrează tot pe principii iconologice („iconologie”). Toate aceste reprezentări accentuate acum de televiziuni sau de internet trebuie analizate şi cred că merită atenţia cercetătorilor. Formele arhetipale young-iene pot fi decelate cu siguranţă în mitologiile şi metaforele care obsedează omenirea de la începuturi până astăzi. Multe din aceste obsesii se repetă în forme degradate la fiecare generaţie, dar îndepărtarea de cultura clasică pentru timpurile şi generaţiile de acum accentuează degradarea acestor mituri care devin doar mituri sau iconuri produse de realitatea noastră înconjurătoare şi timpul vulgar ce ni s-a dat. Se spune că miturile luminează, crează un clar-obscur, sunt un felinar în pivniţele sufletului colectiv. Am luat în studiile citate două elemente de actualitate mondenă Iri & Moni şi Pepe & Oana şi, în trecere, personajul semi-imaginar (în sensul că nimeni nu l-a văzut în timpul celor peste 300 de episoade) fără a încerca să facem o plasare a lor într-o ordine metaforică eternă, deşi poate le-am găsi locul. Am încercat mai mult să circumscriem atmosfera idolatră vulgară, kitsch, de prost gust, ca o sondare într-un suflet colectiv românesc despre care credem că s-a îmbolnăvit. Schizofrenia socială pare să fie cel mai bun diagnostic pentru o realitate duală, pe care individul nu o mai înţelege, pe care o interpretează contradictoriu şi care nu îi aduce decât forme degradate de plăcere. Mai multe simptome completează tabloul descris de cercetările invocate legate de monden şi trăirile suscitate de acesta. Indivizii manifestă o tot mai evidentă retragere socială şi o pierdere a interesului pentru acţiune socială. Nici măcar protestul nu mai reuşeşte să mobilizeze oamenii, sindicatele sunt pe jumătate moarte, iar apatia domină spectacolul public. Studiile demonstrează o lipsă de motivaţie în planificarea viitorului, dar şi o sugestibilitate foarte mare, trăsături pe care le întâlnim de asemenea în cazul schizofrenie. Să nu mai spunem de ambivalența sentimentelor şi tulburările afective ca elemente constitutive ale unei derive sociale de factură schizofrenică. România reală pe care o invocă unii ziarişti sau politicieni se pare că a pierdut contactul cu realitatea, adică nu mai are tocmai trăsătura ei de bază prezumată de aceştia: realismul trăirii şi accesul direct la cunoaştere. Trăirea nu este una autentică, ci este o existenţă prefabricată din fantasme, mituri degradate şi iluzii de toate felurile. Săracă şi abandonată de elita ei, România reală este sufocată de fantasme şi imaginar degradat. Devine tot mai mult o etichetă, devine tot mai ireală. Myth-makerii din politică sau din industria divertismentului stimulează încă, prin şocuri emoţionale, un corp social tot mai inert, o populaţie hipnotizată de tubul catodic.
