Bancile si noi, rumânii

National Banking Index – o premieră pe piața cercetării de marketing financiar din România

Institutul Român pentru Evaluare și Strategie – IRES derulează în anul 2011 Programul Național de Evaluare a Serviciilor Instituțiilor Bancare din România - NATIONAL BANKING INDEX 2011, primul program integrat de evaluare a percepției pieței bancare derulat în România.

National Banking Index redă imaginea detaliată a percepției utilizatorilor de servicii bancare din România asupra prestației băncilor, dar și a comportamentului de consum de produse bancare, elemente de branding și nu numai, pornind de la următoarele dimensiuni:
o Identificarea percepției generale a consumatorilor de produse bancare cu privire la serviciile pe care le oferă băncile
o Imaginea principalelor bănci din România
o Frecvența utilizării unor servicii bancare
o Factori de satisfacție/insatisfacție cu privire la bancă
o Evaluarea gradului de încredere în instituțiile bancare în raport cu alte instituții
o Evaluarea comportamentului de economisire
o Intenții cu privire la creditare
o Factorii care determină alegerea unei instituții bancare
• Rezultatele National Banking Index reprezintă un feedback al clienților cu privire la experiența lor pe piața bancară. În studiul realizat de IRES, percepțiile acestora sunt analizate atent și interpretate într-o manieră coerentă, astfel încât să servească drept barometru pentru eficiența băncilor, pe de o parte, dar și drept linii directive pentru viitor, pe de altă parte. Prin evidențierea punctelor nevralgice, dar și a punctelor forte a relației client-bancă, rezultatele studiului pot conduce la o mai bună raliere a serviciilor și produselor oferite de bănci la nevoilor clienților.
Desfășurarea National Banking Index
• Institutul Român pentru Evaluare și Strategie – IRES propune un studiu sindicalizat, la realizarea căruia să participe principalele instituții bancare din România. Studiul va fi realizat trimestrial, pe un eșantion reprezentativ la nivelul populației urbane din România, utilizatori de produse sau servicii bancare. Datele vor fi culese prin metoda CATI (Computer Assisted Telephone Interviewing).
• Pentru aprofundarea rezultatelor, IRES propune suplimentarea cu metode de cercetare calitativă: organizarea unor focus grupuri tematice care să dezvăluie acele elemente mai dificil de surprins într-un studiu cantitativ (care poate oferi informații de natură descriptivă extrem de utile, indicând intensități ale fenomenelor măsurate, însă mai puțin profunde și bogate în detalii specifice).

Indicele de satisfacție National Banking Index
În decursul lunii ianuarie 2011, cercetătorii IRES au realizat un studiu prospectiv cu privire la piața bancară. Acest demers a avut două obiective, importante în egală măsură:
Surpinderea unei imagini generale a situației pieței bancare din România și a modului în care utilizatorii de servicii specifice acestui sector se raportează la instituția bancară cu care colaborează.
Compunerea unui indice de satisfacție cu privire la serviciile specifice sectorului bancar, indice complex care înglobează elemente importante ale relației client-bancă:
 Accesibilitatea
 Personalul (angajații)
 Costuri
 Satisfacția percepută
 Loialitate
 Recomandare
Fiecare dintre aceste dimensiuni este ramificată în indicatori preciși, iar scorurile sunt calculate prin intermediul algoritmului dezvoltat de către experții IRES pentru a da o măsură globală, cuantificabilă și comparabilă (de la o măsurare la alta și între diferiți actori ai sectorului bancar) a gradului de satisfacție a clienților.
 

Rezultatele studiului prospectiv, ianuarie 2011

Comportament general financiar și de economisire al românilor
Dacă ar dispune de un milion de lei noi, doar 28% dintre românii din mediul urban l-ar economisi, în timp ce cei mai mulți dintre ei - 32% - l-ar investi într-o afacere. Unul din 5 respondenți declară că l-ar da altcuiva, la fel, 20% declarând că l-ar cheltui. 8% l-ar investi în acțiuni sau l-ar depune la un fond de investiții.
Dacă ar trebui să economisească o sumă mare de bani, majoritatea respondenților ar depune-o la o bancă – 55%, 20% ar cumpăra acțiuni sau i-au depune la un fond de investiții, în timp ce 17% ar cumpăra valută. 7% dintre aceștia nu și-ar asuma nici un risc de a-i pierde, preferând să „îi țină la saltea”.
Mai mult de 50% dintre persoanele intervievate declară că utilizează produse bancare de orice fel. Următoarele întrebări le-au fost adresate doar acestor respondenți.
Unul din 10 utilizatori din mediul urban ai serviciilor bancare declară că intenționează să ia un credit de la bancă în viitorul apropiat. Dintre aceștia, 32% au nevoie de o sumă de bani pentru renovarea locuinței, 29% pentru achiziționarea unei locuințe, 13% pentru achiziționarea de bunuri casnice și 8% pentru cumpărarea unui autoturism. Mai mult, 6% i-ar investi într-o afacere, 5% ar achita un împrumut mai vechi, 5% ar cumpăra un teren și 4% ar achiziționa mobilier. Cele mai importante criterii de care țin cont românii atunci când decid să ia un credit sunt: dobânda (64%), rapiditatea de acordare a creditului (41%) și suma maximă pe care o pot împrumuta, în raport cu veniturile, relevantă pentru 29% dintre aceștia.
Interesul utilizatorilor pentru a obţine mai multe informaţii despre anumite aspecte legate de activitatea bancară se distribuie după cum urmează (diferențele până la 100% reprezintă non răspunsurile):


Într-o lună normală, 39% dintre utilizatorii de servicii bancare din mediul urban reușesc să facă economii. Majoritatea acestora reușesc să facă economii sub 500 de RON – (14% sub 200 RON, 46% între 201 și 500 RON), în timp ce 19% fac economii până în 1000 de RON. Mai puțini sunt cei care reușesc să economisească sume între 1001 și 5000 de RON – 10% și peste 5000 de RON – 2%.
Gradul de apreciere pozitivă a românilor privind interacțiunea cu băncile cu care lucrează tinde să crească odată cu vârsta, persoanele de peste 65 de ani evaluând acest aspect în termeni semnificativ mai pozitivi decât tinerii între 18 și 35 de ani.
De asemenea, respondenții din Moldova tind să fie de acord cu afirmații pozitive despre băncile cu care colaborează în măsură mai scăzută decât cei din Transilvania și Banat și au mai puțină încredere în bănci decât aceștia (40% vs. 45%).
Respondenții din Transilvania și Banat și Sud, București și Dobrogea declară că reușesc să facă economii într-o lună obișnuită în proporție mai mare decât cei din Moldova – 40%, respectiv 39% vs. 35% în cazul moldovenilor. Mai mult, persoanele din categoriile de vârstă de la extreme (18-35 de ani și peste 65 de ani) declară că economisesc în măsură mai mare decât cele de vârstă medie.

Percepții generale despre sistemul bancar din România și atitudini de consum
Doar 3% dintre utilizatorii de servicii bancare din mediul urban au foarte multă încredere în bănci în general, în timp ce 41% au multă încredere, 40% puțină, iar 13% foarte puțină încredere.
Mai mult de 50% dintre persoanele intervievate declară că utilizează produse bancare de orice fel. Următoarele întrebări le-au fost adresate doar acestor respondenți.
65% dintre românii care utilizează servicii bancare au un cont curent (inclusiv card de salariu), 35% au un card de credit, 22% au un cont de economii, în timp ce 16% au luat un credit pentru nevoi personale. Restul produselor bancare sunt utilizate în măsură mai mică. Mai mult de jumătate dintre utilizatori folosesc serviciile a două bănci sau mai multe (2 bănci – 35%, 3 bănci – 15%, 4 bănci – 3%, 5 bănci – 1%). Cei mai mulți utilizatori ai serviciilor bancare intră într-o bancă o dată pe lună, în timp ce un utilizator din 5 face acest lucru săptămânal. 16% dintre aceștia nu ajung la o bancă în fiecare lună.
O treime din respondenți folosesc bancomatul săptămânal, o cincime ocazional, în timp ce o altă treime folosește bancomatul o dată pe lună. Restul respondenților îl folosesc mai rar (6%) sau deloc (15%). 47% dintre români nu folosesc niciodată cardul pentru a plăti cumpărăturile, iar 33% îl folosesc ocazional; 15%, în schimb, îl folosesc de cele mai multe ori, iar 5% declară că îl folosesc de fiecare dată. Serviciile bancare on-line sunt accesate în prezent de doar 17% dintre utilizatorii serviciilor bancare.
Majoritatea respondenților (peste 70%) tind să fie de acord cu afirmații pozitive privind băncile cu care lucrează, dimensiuni care fac referire la comportamentul și competențele angajaților, publicitatea pentru servicii, orarul de funcționare, accesibilitatea serviciilor și costuri; cel mai sensibil aspect în acest sens fiind dobânda – cu afirmația „Dobânda pe care o practicã banca este una corectã” declarându-se de acord (total+parțial) 63%. Peste 80% dintre respondenți ar recomanda serviciile băncii cu care colaborează și altor persoane.
48% dintre respondenți sunt de acord total sau parțial cu afirmația „Nu aș schimba niciodatã banca cu care lucrez”, per total înregistrându-se un nivel foarte ridicat de satisfacție privind interacțiunea cu băncile – 28% dintre respondenți sunt foarte mulțumiți de colaborarea cu banca, în timp ce 67% declară că sunt mulțumiți. Astfel, doar 3% sunt nemulțumiți și 1% foarte nemulțumiți.
Studiul de față relevă faptul că procesul de alegere a băncii de către o persoană este determinat, mai degrabă, de factori perceptuali de tipul: încredere, amabilitate etc. și într-o proporție mai scăzută de oferta efectivă a băncii. Cel mai important criteriu în alegerea unei bănci este încrederea pe care instituția bancară o inspiră, acesta fiind cel mai important pentru 47% dintre utilizatori. Amabilitatea și disponibilitatea personalului băncii este următorul criteriu, de care țin cont 33% dintre clienți. Acestea sunt mai importante decât nivelul comisioanelor aplicate (31%). Alte criterii importante pentru utilizatori sunt: facilitățile pe care banca le oferă clienților fideli (20%), distanța față de locuință (18%) și gama serviciilor oferite (13%). Experiența personală cu banca, recomandarea cuiva sau publicitatea sunt criterii relevante pentru sub 10% dintre respondenți.
Aproape jumătate (48%) dintre utilizatorii serviciilor de banking din România declară că nu îi nemulțumește nimic cu privire la relația pe care o au cu banca. Pentru ceilalți, principalele motive de nemulțumire sunt reprezentate de: dobânda mare la extragere (pentru unul din 10 respondenți), comisioanele practicate (7%), atitudinea sau comportamentul angajaților, timpul de efectuare a procedurilor, orarul de funcționare, lipsa transparenței, schimbările neprevăzute în contract, dobânda mică la depunere, aglomerația și timpul de așteptare, inaccesibilitatea sau incorectitudinea informațiilor primite, precum și gama prea redusă a serviciilor, numărul redus de filiale, bancomatele nealimentate sau defecte și lipsa flexibilității.
În mod paradoxal, cu toate că se declară mulțumiți per total de serviciile bancare, dar și de aspecte mai specifice ale colaborării cu băncile, oamenii tind să mențină o distanță față de aceste instituții și receptează serviciile lor ca fiind în defavoarea clienților. 76% dintre respondenți sunt de acord total sau parțial cu afirmația „Prefer să am de lucru cât mai puțin cu băncile”. Totodată, 90% sunt de acord total sau parțial cu afirmația „Contractele dintre bănci și clienți sunt în avantajul băncilor”, iar 89% cu afirmația „Oamenii nu sunt atenți atunci când intră sub contract cu băncile”.
Notorietatea instituțiilor bancare din România
Dintre băncile prezente pe piața din România, BCR se bucură de cea mai ridicată notorietate (top of mind) – 34%. Aceasta este urmată de BRD, menționată de 18% dintre respondenți, Banca Transilvania – 13%, Raiffeisen Bank – 11%, Bancpost – 5% și ING – 5%. Restul băncilor au fost menționate de sub 5% dintre respondenți.
Notorietatea asistată a principalelor bănci care își desfășoară activitatea în România relevă următoarele distribuții în cadrul subeșantionului de utilizatori de servicii bancare din mediul urban:

BCR este menționată spontan de cei mai mulți dintre respondenți (25%) atunci când sunt întrebați care este banca în care au cea mai mare încredere. Aceasta este urmată de BRD – 17%, Raiffeisen Bank – 12% , Banca Transilvania – 11% și CEC Bank – 7%.
O distribuție similară se regăsește și în cazul băncilor la care respondenții ar depozita o sumă mare de bani, dacă ar dispune de ea, cu mici variații – BCR – 24%, 15%, Banca Transilvania – 11%, Raiffeisen Bank – 10% și CEC Bank - 8%.

Câteodată ai dreptate, Dinu Patriciu!

Vineri si sâmbătă m-au sunat câtiva jurnalişti să mă întrebe ce cred despre o monstruozitate scrisă de Dinu Patriciu. Incă nu citisem editorialul Domniei sale, deşi, de regulă, citesc editorialele din Adevărul. Nu sunt de acord câteodată cu cinismul liberatarian al omului de afaceri, dar în foarte multe cazuri gândirea lui managerială este pe gustul meu. Mai ales că mi se pare că fiecare text este un exerciţiu de sinceritate. Omul parcă spune: asta sunt eu, îmi permit să nu fiu papagal, mi-am câştigat dreptul de a fi sincer şi cinic.

Editorilul lui Dinu Patriciu despre social liberalism este unul rezonabil, cinstit şi plin de sens. Eu nu sunt miliardar şi nici nu sunt de dreapta, dar gândesc la fel. În mod normal orice analist rezonabil nu cred că poate să nu fie de acord cu aserţiunile editorialului citat.
Da, social lileralismul nu există. De unde să existe , poate cineva crede că dacă ai spus un cuvant se naste o realitate? Nici nu cred că Ponta sau Antonescu au spus că există social-liberalism, sau cred aşa ceva. Ei au făcut o alianţă electorală , iar alianţele electorale sunt fructul unei conjuncturi politice, nu sunt fructul unei doctrine. Alianţele electorale caută să valorifice sau să anihileze anumite tendinte sau curente sociale sau politice, nu să facă doctrine.

Nici mie nu-mi place amestecarea ideologiilor. Cred că ideologiile sunt importante şi trebuie păstrate pure, pe cât se poate. Şi mie îmi place să gust băuturile în forma pură, ca ardelean şpriţul este singura barbarie pe care o accept, dar nu atunci când beau un pahar de vin în Franţa. Am scris recent că s-a am ajuns în România la relativizare nepermisă şi periculoasă a stângii sau a dreptei, la eliminarea şi aneantizarea lor. Pentru o guvernare care trebuie dată jos, se spune că nu mai contează aceste fineţuri, trebuie o coaliție indiferent cine se aliază cu cine, trebuie să fie aduşi trădători, racolaţi, mercenari. Nici migraţia politică nu mai este un păcat. Imperativul pragmatic al momentului conţine o moralitate intrinsecă, spun toţi politicienii sau analiştii invitaţi la televizor.

Ideologiile nu sunt moarte așa cum, din nefericire, cred foarte mulţi. Ideologiile setează o serie de incompatibilităţi care dinamitează alianţe când nu te aştepţi. Ideologiile sunt sisteme de valori, în funcţie de ele oamenii se adună în jurul partidelor, în funcţie de ele şi românii îşi setează tot felul de aspiraţii. Politicienii cred că ei sunt cauza pentru care oamenii votează un partid, că nu contează nimic altceva, dar se înşeală. Ei sunt consideraţi de către oameni exponenţi-tipici pentru anumite valori, chiar dacă ei nici măcar nu s-au gândit la ele. Uciderea ideii de puritate ideologică sau nevoia de proiect ideologic se poate face uneori exclusiv în beneficiul momentan al unor lideri politici. Unii lideri constienţi că au o slabă legitimitate internă sau externă încep să se auto-proclame singuri stăpânitori peste partide, dincolo de valori, considerându-se aspiratoare de voturi.

Sunt de acord cu Patriciu atunci când cere să nu fim demagogi, chiar dacă această alianţă este justificată. De fapt Patriciu nu atacă în nici un fel USL când spune că „Dacă s-a încheiat o alianţă între toţi cei care cred că trebuie să înceteze alunecarea societăţii româneşti în afara spectrului democratic şi către sărăcie cronică, atunci, în primul rând, la demagogie trebuie renunţat. Creşterea economică accelerată care să ducă spre prosperitate nu se obţine din vorbe goale”.

Chiar asta este problema, cea mai mare greşeală ar fi să spunem că existau premise ideologice de unire pesedisto-liberală încă de la Decebal si Traian. Cred că textul lui Patriciu nu vrea să-i saboteze pe Antonescu sau pe Ponta, le cere doar onestitate. Onestitatea de a recunoaşte că trebuie construit un program de modernizare a României, program care nu este epuizat de proiectul de aderare pe care il avem acum în finantare pe axa Bucuresti-Bruxelles. Cred că nu avem un program post-aderare si nici unul de iesire din criză. Nu ajunge să asteptăm să iasă alţii din criză pentru a iesi si noi nodată cu ei.

Nu sunt de acord cu unele dintre propunerile lui Dinu Patriciu pe care le-am auzit în diverse interviuri privind o cvasi-eliminare a statului, dar cred si eu că statul trebuie redus la costurile pe care ni le permitem, doar că trebuie spă furnizeze corect bunurile publice de care avem nevoie şi pentru care plătim impozite. De regulă, nu sunt de acord cu propunerile pe care corporatiştii şi corporatiile le fac când este vorba de modul cum trebuie să arate statul. Ei vor spune mereu că statul trebuie sa le cumpere serviciile de la ei, dacă se poate fără competitie. Dacă ne uităm la istoria interbelică şi la capitalismul nostru măreţ din acea vreme, vom putea observa că majoritatea capitalistilor români avea 95% din cifrele de afeceri provenite din contracte cu statul. Nu sunt impotriva acestui tip de capitalism , dacă nu se bazează pe coruptie şi trafic de influenţă, însă un minim de decenţă trebuie să-i anime si pe marii corporatisti, măcar să nu ne facă ei reforma statului.

Dacă cei de drepta cred că trebuie să renunţăm la statului social pe care-l avem acum, în România, atunci nu sunt de acord, pentru că acum nu avem un stat social. Acum avem un stat haotic, inert, slab, corupt, căpuşat de cei care vin la putere.
Un stat social creeaza condiţii pentru o egalitate formală între cetăţeni, ca fundament pentru democratie. Este clar ca Romania este un stat oligarhic, un stat slab, căpuşat de toate clicile politice care ajung la putere si de toate categoriile socio-profesionale care detin pozitii de decizie sau de forta: revolutionari, armata, politisti, judecatori sau procurori etc.

Aici cred că şi Dinu Patriciu ar putea fi de acord cu mine, critica statului de acum nu trebuie legată doar de stânga, poate doar din unele mosteniri, ci de lipsa de strategie, de gândire si curaj a celor care au tot încercat să-l reformeze. Inclusiv colegii Domniei sale, băieţii din dreapta spectrului politic.

Nu stiu dacă are vreo agendă personală Patriciu ca să atace USL şi dacă vrea să pună în scenă basmul lui Lăzăroiu cu Albă ca Zăpada. Din contră, cred că ar fi bine ca să fie cât mai multi oameni din dreapta, dar şi din stanga, care să-i avertizeze pe conducătorii noii alianţe că sub umbrela acestei alianţe trebuie să nu pună populismul şi demagogia, ci un proiect clar de rationalizare şi modernizare a statului. Altfel, invariabil, va rămâne doar eterna bătaie pe posturi între cele două cuvinte din sintagma pretenţioasă social-liberalism. Mai bine ar fi dacă cei care apăra acum USL ar participa mai ales la conceptia unui nou proiect politic pentru România.Si eu m-am întrebat oare de ce s-a construit această sintagmă, nu era mai bine să fie numită alianţă cea noua Uniune electorală dintre PSD si PNL, oricum fiecare dintre cele două partide va încerca să afirme mereu că sunt acolo, că nu se amestecă cu partenerul s.a.m.d?

Recunosc că şi eu am fost un pic mirat când am ajuns in Parlamentul European şi am văzut că liberalii votau cel mai adesea cu Partidul Socialistilor Europeni, dar pentru asta nu si-au schimbat numele si nici nu am auzit să se justifice pentru asta cu sintagma, veche deja, liberalism social.

Până la urmă, Dinu Patriciu îşi arată toleranţa fată de noua alianţă atunci când spune că nu contează eticheta, contează ceea ce faci cu adevărat. Chiar asa, sunt de acord că nu trebuie să ne încurcăm prea mult în discuţia despre social liberalism. Nimeni nu trebuie sa se supere dacă spunem că social liberalismul nu există, din contră cineva ambiţios ne poate arăta că el se poate crea şi că este un curent doctrinar care prinde foarte repede rădăcini în România.

Până atunci însă putem accepta că o etichetă şi voinţa corectă a unor lideri poate ţine loc de program, dar nu pentru mult timp. A construi o etichetă inspirată este doar o chestiune de craetivitate spontană. Pentru a pune la punct un proiect politic de modernizare a României mai trebuie şi altceva. Trebuie un diagnostic corect şi aici cele două partide care fac parte din alianţă o pot face. Mai trebuie echipe de experţi, o rationalitate aplicată şi inteligentă socială, inclusiv oameni care nu se legitimeaza doar prin carnet de partid.

In fine, este nevoie de viziune.

Este adevărat că mulţi au sărit cu picioarele pe noua alianţă politică, uitându-se după fisuri sau viitoare conflicte. Este acesta un obicei strămoşesc nu trebuie să ne mire, dar nici să ne emoţioneze peste măsură. Nu cred că USL are nevoie de aplaudaci din reflex, cred că că scepticii o pot consolida mai bine. In România mogulii,oligarhii, miliardarii, patronii nu sunt foarte iubiţi. Nu cred că o să facă vreodată băi de mulţime, decat dacă şi-ar lua teancuri de euro în mâini, ca marele Gigi Becali. Dar am putea măcar să-i ascultăm până la capăt când spun ceva şi abia pe urmă să-i criticăm pentru motivul că că sug sau vor suge sangele poporului. Măcar liberalii ar trebui să asculte până la capăt.

Câteodată, totuşi, ai dreptate, Dinu Patriciu!

Patriotismul netemperat şi politizarea unei emoţii

În Romania discuţia despre patriotism este pe buzele tuturor mai ales în multele momente în care sărbătorim ceva cu rezonanţă patriotică: 24 ianuarie, 1 decembrie, 25 octombrie, 15 ianuarie, 21 decembrie şi multe alte date de pe răbojul sărbătorilor de la noi. Dacă dăm căutări pe google vedem ca în niciuna dintre limbile de circulație mondială nu găsim atatea articole și referințe despre patriotism ca la noi. Francezii vorbesc mai degrabă despre forme ale patriotismului pragmatizat: economic, cultural sau industrial. Americanii sau nemţii despre fundamentele morale ale patriotismului. La noi, dezbaterea este în toi deși nu se spune nimic esențial sau conceptual. Doar forme ale delirului și exaltării unei mistici patriotarde sau o retorică defetistă, o formă a discursului produs de depresia colectivă a pierderilor valorilor de cultură şi civilizaţie sau a reperelor naționaliste.

Sărbătorile publice – ocazie pentru discursuri despre patriotism
Sărbătoarea unirii Principatelor din acest an a oferit o ocazie în plus pentru dezbateri politice dure folosindu-se argumentele din zona naționalismului. Iaşiul și Focşaniul au fost alese ca şi puncte de afirmare a sentimentelor patriotismului, dar şi ca locuri de confruntare între coaliţia aflată la putere şi cea aflată la guvernare.
La Iaşi, Președintele a fost huiduit de manifestanţii care simpatizau opoziţia și fiindcă fluierăturile nu s-au oprit nici în perioada în care se intona imnul de stat s-a creat ocazia unei discuţii vii despre patriotism şi derivele de la iubirea de patrie pe timp de criză. A fost și punctul de plecare al unui proiect de cercetare pe care l-am inițiat pentru a evalua modul în care această dezbatere a fost evaluată de opinia publică. Pentru cercetătorii Institutului Român pentru Evaluare și Strategie – IRES, proiectul a constituit și o bună ocazie de a studia o parte din aderenţa la sloganele patriotismului, dar și pentru a cerceta o parte din mecanismele de autoidentificare și heteroidentificare în nașterea identităţilor regionale. Patriotismul revine ca temă de actualitate cu ocazia sărbătorilor când au loc adevărate procesiuni publice în care se celebrează un ritual de identificare și refortificare a trăirilor simbolice legate de patriotism ca structură integrată de valori care privilegiază atitudinea favorabilă faţă de naţiune, ţară şi valori comune din discursul patriotic. Totuşi, cu toată activarea datorată proximităţii sărbătorii, doar 65% dintre români se mai autoidentifică într-o măsură mai mare cu calificativul de “patriot”. În cadrul populației de alte etnii această identificare este mai firavă: 29% pentru maghiari, 28% pentru rromi şi 38% pentru alte etnii. Este clar că patriotismul altor etnii, poate cu excepția romilor, se îndreaptă spre o altă ţară sau națiune de referință, Ungaria, pentru maghiari, Germania pentru saşi sau svabi.
Dacă ne uităm la structura pe vârste observăm o adevărată prăpastie între generaţii: generaţia tânără, 18-35 de ani, acceptă această autoidentificare maximală doar proporție de 40,9%, iar majoritatea tinerilor sub 35 de ani, adică 45%, se consideră patrioţi într-o mai mică măsură. Dacă facem o comparație între cifrele lor cu cele ale vârstnicilor care ating 73,3%, vedem că diferenţa între catetele de scală gerațională este imensă. Probabil, perioada de socializare primară şi modelul educaţional diferit se află la originile acestor diferenţe foarte mari. Dacă am studia mult mai în adâncime acestă problematică am putea să ajungem la concluzia unei crize a modelului educaţional pe care societatea îl propune în ceea ce priveste educația patriotică, în confruntarea cu modelul cosmopolitic şi ideologiile globalizării care sunt tot mai prezente astăzi în mass-media şi în spaţiul public, în general.
Valorizarea condiţiei de român pare destul de bine interiorizată, dar cu o excepţie din nou: pentru tineri (şi maghiari) este foarte important faptul că sunt români doar într-o proporţie de 23%, faţă de 57% la cât este evaluată de vârstinici şi o medie de 45% pe întreg eşantionul. Şi mândria de a fi român este puternic prezentă ca stereotip de identificare, aici însă tinerii sunt mai concesivi, mai aproape de restul plutonului. În ceea ce privesc motivele pentru mândrie primele două argumente sunt de factură fatalistă (aici m-am născut sau aici este ţara mea), însumate 51%, 18% nu știu sau nu răspund.
Patriotismul este o atitudine potenţată de sloganele care sunt vehiculate ca imperative ale cetăţeniei şi apartenenţei. Cea mai slabă aderenţă se observă în cazul afirmatiei “un patriot trebuie sã își susținã țara indiferent de direcția înspre care se îndreaptã?”, aici doar 68% dintre români sunt de acord cu acest comandament, puţin în comparaţie cu celelalte care depăşesc un acord de 90%. În ceeea ce priveste exigența protestului față de conducătorii care nu iau decizii considerate ca şi corecte, votanții PDL, UNPR şi cei ai lui Traian Băsescu sunt cei mai reticenţi, probabil pentru că formaţiunile lor politice se află la putere acum şi iau decizii pe care românii le consideră incorecte.
În cadrul aprecierii cu privire la manifestarea ataşamentului faţă de ţară imperativele categorice se manifestă în direcţia păstrării tradiţiilor şi existenței unei identităţi puternice, dar valorizează exigențele unei critici în condiţiile în care acest lucru se face cu intenția bună de a produce o schimbare în bine.
În ceea ce privește identificarea pe baza patriotismului etnic, vedem că românii sunt mai degrabă rezervaţi, doar maghiarii din eșantion ajung undeva la 70% să creadă că, în mare măsură, etniile pot fi animate de sentiment patriotic față de România. Dintre regiuni, moldovenii sunt cei mai rezervaţi privind creditarea minorităţilor etnice cu acest sentiment de apartenență. La întrebarea directă privind un patriotism al altor etnii comparabil cu cel al românilor doar 54% sunt de acord cu aceasta afirmație.
Zeii patriotismului vin din manualul de istorie și de pe stadion
Manualele de istorie furnizează exemplele şi personajele din trecutul nostru eroic. Poate pentru că sondajul a fost făcut în zilele de după sărbătorirea Unirii, Alexandru Ioan Cuza câștigă topul celui mai patriot român din istorie. Nicolae Ceaușescu se plasează doar pe poziția a opta, iar Eminescu este singurul om de cultură care se inserează în compoziția de domnitori sau oameni de stat. Totuşi, 32% dintre români nu pot da nici un exemplu, astfel încât această lipsă de raspuns s-ar plasa pe primul loc, dacă am privi eminamente dintr-un punct de vedere cantitativ.

Dacă îi întrebăm pe români care sunt cei mai patrioţi politicieni probabil că oamenii fac confuzia patriotismului cu discursul naţionalist, dar şi aici aproape 69% dintre români nu au nici o opţiune, considerând că niciunul dintre politicieni nu poate fi numit patriot (20%), că nu știu nici un patriot (33%) sau nu răspund (4%). Sportivii sunt în mai mare măsură simboluri pentru patriotism, Nadia Comăneci, Gheorghe Hagi și Ilie Năstase fiind un trio care de fapt evoluează într-o reclamă a unei bănci comerciale, presiune media care cred că le-a consolidat notoritatea.


Incidentele din situaţii cu inserţie de patriotism
Evenimentul de la Iaşi unde a fost huiduit Președintele României a fost un eveniment cu o notorietate specială, determinată de insistența televiziunilor de știri. Atitudinea faţă de acest eveniment împarte opinia publică în două părti 50% au fost de acord, 47% au fost împotrivă. Evident că este vorba de o atitudine puternic politizată, votanții PDL UDMR și UNPR nefiind de acord cu acest protest, spre deosebire de cei ai PSD sau PNL care sunt de acord în proporţii care se plasează între 62% (PNL) și 69,3% (PSD). Dacă introducem şi varianta fluierăturilor în timpul imnului național atunci Traian Băsescu este “protejat”: doar 21% dintre români au o părere bună despre acest fapt, până şi adversarii pesedişti sau peneliştii sunt inhibaţi de fondul sonor al imnului naţional să accepte un astfel de comportament. Evident, aceasta este diferența dintre sondaj retroactiv şi o situaţie reală unde, românii din piaţă nu au simţit acelaşi respect pentru imn sau, din alt punct de vedere, adversitatea faţă de Președinte fiind mai puternică decât respectul pentru imn. Politizarea atritudinii este prezentă şi în aprecierea caracterului organizat sau spontan al huiduielilor. Votanţii PNL, UDMR sau UNPR sunt mai înclinați să creadă că a fost un eveniment organizat de partea adversă în timp ce pesediștii și peneliştii tind să creadă că a fost un eveniment spontan, fără implicarea partidelor pe care le simpatizează.

Dincolo de asemănări. Stereotipuri și imaginea alterităţii
Imaginea omogenităţii identitare este destul de pregnantă. Doar în cazul transilvănenilor avem 55% dintre români care spun că acestia au trături care-i deosebesc de restul românilor, în cazul celorlate identităţi regionale procentul celor care accentuează ceva special fiind sub 50%.
În general, descoperim o parte a stereotipurilor pozitive ale românitătii distribuite peste tot: hărnicie, omenie, cinste, dar și surprinzătoare diferenţe în aprecierea imaginii stereotipice a celuilalt. Ardelenii și bănăţenii sunt evaluaţi mai degrabă cu caracteristici pozitive, atât de către ei înşişi, cât și de către celelalte regiuni, în timp ce în cazul moldovenilor și oltenilor este prezent un amestec de calități și defecte. Mai interesantă este imaginea bucureștenilor, mai degrabă negativă, atât în evaluarea pe care o fac ceilalţi, cât şi în propria evaluare.

Imaginea noastră despre patriotism este încă bogată în component pe fondul educației naționale ăe care au primit-o generațiile formate înainte de 1989. Criza educaţiei din ultimii ani și sindromul de neadaptare al tinerei generaţii, orientate tot mai mult spre emigratie, va schimba în viitor tot mai mult reflexele naţionaliste.
Cercetarea noastră s-a făcut într-un moment influenţat de o sărbătoare cu conținut patriotic. Climatul emoţional al sărbătoririi Zilei Unirii și regia pe care autoritățile o fac de fiecare dată când au ocazia, au influenţat cu siguranţă răspunsurile. De fapt, noi chiar asta am vrut să măsurăm, amplitudinea maximă a acestei emoţii patriotice. Vom relua măsurarea unor indicatori în alte situaţii şi poate vom avea dovada că patriotismul este tot mai mult doar un reflex discursiv. Românii sunt mai nemulţumiţi de un stat ineficient şi îşi revendică tot mai mult dreptul de a critica chiar în cadrele unei atitudini patriotice, cum am văzut din această cercetare. Oamenii au tot mai mult sentimente contradictorii faţă de patrie şi faţă de comunitatea naţională. Statul eşuat și politicienii percepuţi ca și corupţi îi fac pe oameni tot mai mult să se îndepărteze de România şi să se refugieze în respectul pentru niște slogane patriotarde. Aderenţa nevrotică fată de niște principii și imperative ale patriotismului, depăşind 90%, nu poate avea decât semnificaţia unei polemici cu un prezent pe care-l resimt ca şi frustrant. Emoţia patriotică este politizată în două sensuri. Prin contrast cu politicienii, românii declară principiile ca fiind mult mai importante decât sunt respectate în realitate ori sunt fundamente pentru comportament. Pe de altă parte, patriotismul este introdus în bătălia politică cu statut de atribut care legitimează propria opțiune.

Ires raport public_patriotism-2011

View more presentations from iresibc.

Statul indiferent

Rulează acum pe la televiziunile noastre un film publicitar al berarilor de la Carlsberg în care niște alpiniști sunt serviți cu bere pe un colț de stâncă, iar pe fondul mutrelor lor uluite sloganul spune: noi nu ne ocupăm de livrări la domiciliu, dar dacă am face-o, probabil, ar fi cele mai bune din lume. Mi-am adus aminte de această reclamă la o dezbatere despre reforma administrației și soluția statului minimal unde sloganul ar putea să fie, după formula Carlsberg: România nu face reforma adminsitrației, dar dacă ar face-o, ar fi, probabil, cea mai proastă reformă din lume. De ce?

Pentru că nu ne interesează cu adevărat și, chiar dacă ne-ar interesa, nu avem răbdarea de a ne apropia rațional de subiect și de a face un proiect onest și corect. Un proiect în care să gândim cu capetele noastre, nu să luăm cuvinte sau modele de la alții, dar fără să căutăm a le pune în practică. Am avut ocazia să discut cu mulți oameni despre reforma statului în ultimul an și am constatat, cu stupoare, că foarte puțini știu ce spun, că foarte puțini s-au gândit serios la acest aspect. Majoritatea preiau cuvinte sub aspectul lor fonetic, fără nici un fel de gândire, fără măcar a se încerca o minimă aplicabilitate.
Pentru cei care se cred a fi de dreapta, sau chiar sunt, a vorbi despre reforma statului este un panaceu. Absolut orice se poate ascunde după discuția savantă despre respectul ideologiei. Astfel, expresia stat minimal a devenit chiar un fel de incantație mistică. Efectul produs asupra unor politicieni de acest cuvânt este cu adevărat magic. La fel fac și mulți dintre cei de stânga atunci cand vorbesc despre statul social, dar foarte puțini par să înțeleagă sau să transmită prin sintagma aceasta altceva decât ideea unui stat care dă bani și avantaje tuturor fără nici o logică, înafara unei redistruibuiri haotic-umaniste, de multe ori cu scop electoralist.

Dar dacă utopia de stânga legată de vreun stat prea social este utopia opoziției, deocamdată nefiind periculoasă pentru că stânga încă nu este la putere, cel puțin momentan, ideea difuză de stat minimal, aplicată în politici publice de guvernele de dreapta, poate fi chiar tragică uneori. Nu pentru că este de dreapta, ci pentru că este aplicată fără nici o logică și fără strategie sau studii de impact.

Să luăm un pic la analiză câteva aspecte ale acestei dezbateri privind un așa-zis stat minimal, mereu enunțate la noi și niciodată duse spre concluzii cât de cât consensuale.

În primul rând, statul este furnizor de bunuri publice, bunuri a căror realizare este finanțată direct sau indirect de cetățeni, deci aceste bunuri publice presupun consensul minim. E adevărat că este greu de obținut consensul dacă sunt foarte multe bunuri publice, dacă sunt mai puține, atunci acest lucru este mai simplu de realizat. A minimaliza intervenția statului în economie este un lucru justificat, dar stat minimal nu înseamnă stat inert, stat desființat în ceea ce privește furnizarea de bunuri publice. Cu timpul, probabil, unele servicii publice pot fi preluate și făcute mai performante de către agenții privați (sănătate și educație etc.), dar acest lucru nu se poate realiza peste noapte. Retragerea din economia reală nu înseamnă eliminarea statului din societate. Stat minimal înseamnă retragerea statului din domenii unde nu este necesar, deci o reducerea a extensiei activității, dar nu una de intensitate a intervenției în domenii unde bunurile publice nu sunt ușor de suplinit.

În al doilea rând, stat mimimal nu înseamnă stat indiferent, ci stat eficient care furnizează bunuri publice absolut necesare și cu costuri cât mai mici. Evident, criteriul costurilor este important, dar nu este primordial. Fiind vorba de nevoi vitale, bunurile publice care trebuie să le satisfacă este normal să se caute soluții pentru eficiență, nu să se reducă bunurile publice pe motiv că avem bani puțini. Să zicem, trebuie să alegem între menținerea pensiei minime la un anumit nivel și contrucția de săli de sport, situație în care chiar ne aflăm acum. Indiferent cât de importante sunt sălile de sport pentru viitor și pentru a da de lucru unor firme de construcții, pensiile minime pot afecta supraviețuirea oamenilor, în plus, ele fac obiectul unui contract cu statul, deci nu le putem reduce pe principul că facem stat minimal.
Chiar dacă cel aflat la putere poate sa gândească proiecte conform valorilor politice pe care le apără, totuși, bunurile publice pe care le finanțăm atunci când plătim tot felul de impozite și taxe, finanțând statul, trebuie să facă obiectul unui consens. A decide prin ordonanțe de urgență sau alte acte de forță cum va arăta statul în viitor, nu este democratic, este chiar un abuz de putere. Chiar dacă teoretic totul poate părea seducător.

În al treilea rând, bunurile publice sunt expresia unor valori, iar în practica politică inteligentă chiar pe timp de criză rezidă în primul rând în găsirea de soluții cu privire la punerea în practică a anumitor valori și în alegerea valorilor pe care să le punem în practică.

În al patrulea rând, statul minimal nu se proclamă prin decret, nu se naște în mod automat după ce ai proclamat discursuri în campania electorală. La fel și cu statul social, el nu trebuie proclamat oricum și oricând, ci doar atunci când bogăția produsă de o națiune este capabilă a pune în practică anumite forme de distribuire a unor bunuri care fac viața mai bună. Problema principală de management politic a celor aflați la conducere este cum să creeze procese care facilitează bogația. Sarcina principală a celor investiți cu guvernarea nu este legată modul în care ciuntesc statul pentru a-l face mai ieftin. Un stat care taie toate bunurile colective sau majoritatea lor nu mai este un stat, chiar dacă începe să nu ne mai coste nimic. Stat sărac nu insemana stat minimal! A oferi bunuri publice ieftine și proaste nu înseamnă stat minimal!

În al cincilea rând, stat minimal ar trebui să însemne fiscalitate scăzută. Din nefericire, România este un stat cu o fiscalitate tot mai împovărătoare, dar cu intenții de a da bunuri publice tot mai puține. Cei care ajung să conducă statul român la un moment dat ar trebui să reducă costurile sociale, impozitele, dacă au ca filosofie nașterea unui stat minimal. De regulă, se vorbește despre reducerea serviciilor statului social, dar nici un manager social nu ne propune scăderea taxelor.

Statul trebuie să fie imparțial, dar nu inert. Și un lucru esențial, pe care ne facem că nu-l înțelegem: statul român nu este un stat social. Este un stat corupt, ineficient, prăduitor, cheltuitor, dar cu rezultate penibile, dar nu este un stat social. Un stat social oferă multe bunuri publice, dar este un stat inteligent și eficient. Un argument în plus: un stat social ar trebui să tindă măcar în a fi un stat egalitar. Dar statul român nu avut niciodată intenția de a deveni egalitar, ci a creat tot timpul privilegii, pensii speciale, salarii speciale, sporuri și regimuri speciale pentru categoriile care erau importante în arhitectura puterii. Un stat fără un sistem unic de pensii sau sistem unic de salarizare nu este stat social, decât în discursurile celor care nu înțeleg prea bine ce se întâmplă. România nu are cum fi etichetată ca un stat social, ci mai degrabă ca un stat discriminatoriu, stat care a creat mai multe excepții decât egalitate.
Un stat social creează condiții pentru o egalitate formală între cetățeni ca și fundament pentru democrație. Este clar că România este un stat oligarhic, un stat slab, căpușat de toate clicile politice care ajung la putere și de toate categoriile socio-profesionale care dețin pozitii de decizie sau de forță: revoluționari, armată, polițiști, judecători sau procurori etc.
Faptul că românii au o mentalitate de asistați nu însemnă un stat social cum cred cei care se uită doar dintr-o parte la realitatea noastră.

În fine, cea mai mare gaură în bugetul statului român nu este făcută de bieții pensionari sau ”grașii” din sistemul bugetar. Dilema guvernelor de dreapta este: cui distribuim bunuri publice? Celor asistați sau clientelei politice sub discursul încurajării investițiilor publice sau relansării economice a României. Cum interpretăm altfel managementul guvernamental auster din 2010 al premierului Boc atunci când ne anunța că are o rectificare de 2,5 miliarde de euro pentru decembrie 2010? Sigur nu s-au adunat la buget bani mai mulți decât era planificat, ci exact invers. Adică i-au rămas acești bani fără să știe, sunt bani economisiți din pensii și salarii pe care-i imparte la investiții publice mai ales în județe unde sunt primari și sefi de județe de la PDL? Dacă statul este condus atât de aproximativ, atunci nu mai putem să ne lăsăm prostiți cu aiurelile legate de statul minimal. Acest tip de austeritate și bătălia pentru reorientarea resurselor implicate în procesul de guvernare trebuie numită altfel, dar nu stat minimal!

Încercarea de a crea un stat indiferent nu este o filosofie politică, ci este o formulă de a pune în practică o sărăcie de spirit și o lipsă de umanism în beneficiul satisfacerii unor interese de grup sau chiar a unor grupuri de interese. Statul indiferent este rezultatul coabitării dintre prostie și hoție. Adică, o rimă simplă pentru ”Românie”. Deci, nici o filosofie!

PĂRINTELE BARTOLOMEU - ULTIMUL SAMURAI

Părintele Bartolomeu s-a întors acasă, de la Viena, pentru a aștepta în anticameră chemarea Domnului la El. La Cluj, în inima Ardealului, s-a oprit după o lungă călătorie şi o viaţă dăruită Domnului și semenilor lui. A devenit aici unul de-al nostru nu pentru că aducea cuvântul Domnului, ci pentru că ne-a spus încă de la început: Omul este măsura omului, nu Dumnezeu. Să faci bine semenilor, să-ţi îndrepţi iubirea şi ajutorul spre ceilalţi pentru ca să găseşti mântuirea.
Mii de credincioşi stau zi şi noapte în bisericile Ardealului de Nord rugându-se pentru ca să-i fie trecerea uşoară şi să poată pluti uşor spre întâlnirea cea mare, cea pe care o aștepta demult. Căci Părintele ne-a spus, n-o să uit niciodată, într-o primăvară cu muguri de Paşte, că moartea nu există, că nu trebuie să ne temem de ea. Nu există moarte pentru că există Învierea, prieteni, moartea este doar o sincopă. Moartea nu există pentru că nu moare în om sufletul și destinul sufletului. La final, în marea trecere, omul îşi pune sufletul în mâna Domnului.


Păstorul cel aspru
Părintele nu a fost un păstor blând, ci unul aspru, un suflet zbuciumat. Un dascăl sever care nu admitea să confundăm Binele cu Răul, cum spunea adesea. Nu i-a plăcut să confunde iubirea cu libertatea fără de sens sau viaţă trăită fără valori. Era necruţător în judecată, dar amesteca totul cu o duioşie de războinic retras printre nepoţi. Fiecare ocazie prin care se întâlnea cu mulţimea era o ocazie pentru o lecție, dar nu una de dogmatică, ci una de viaţă trăită cu simţire și credință. Era necruțător cu conducătorii, dar şi cu preoţii, însă înţelegător cu cei tinerii. De câte ori era în public se adresa celor tineri într-un capitol special din predica sa. Trăţi-vă tinereţea, e a voastră şi trebuie s-o trăiţi înainte de a fi prea târziu! Îi îndemna apoi să se ferească de primejdiile tinereţii şi să-şi păstreze sănătatea sufletului. Din orice viciu şi credinţă rea este o cale de întoarcere, o singură cale greșită nu are drum de întors: consumul de droguri, spunea el de câte ori se adresa tineretului.
Un păstor cu care ne-am obișnuit mai greu, dar pe care l-am iubit apoi pentru că era drept şi înțelept. Am înţeles din fapta și vorbele sale că neamul nostru are nevoie de dascăli şi preoţi care să ne conducă, nu să ne cultive lenea şi îngăduinţa pentru pierderea orientării într-o viaţă trăită fără sens. Poporul nostru are nevoie de reformă morală, trebuie să stârpim minciuna, hoţia, tâlhăriria şi drumul ocolit. Vocea lui blândă, profundă, caldă se transforma în tunet ce cutremura Catedrala Ortodoxă din Cluj atunci când spunea aceste cuvinte.

Cea mai frumoasă definiţie a Iadului
Părintele nu ne speria cu flăcările Gheenei, ne tălmăcea Sfânta Scriptură cu înţelepciune de sfânt. Iadul, ne spunea, este întunericul dinafară, întunericul dens, izolarea totală a individului. Iadul este singurătatea absolută, cea mai mare pedeapsă, expulzarea individului dintre semeni, scoaterea lui din comunitate şi comuniune. Iadul, ca şi Raiul, nu este doar dincolo, poţi să-l întâlneşti şi pe Pământ, în această viaţă.

Noi suntem adevărata Europă
A avut o inimă „trasă pe roata” sufletului românesc. A pătimit o viaţă întreagă din cauza acestei dominate a caracterului său de dac liber şi neînfrânt. “Nu vă lăsaţi umiliţi, ne spunea Părintele când noi ne prosternam unei Europe consumeriste care ne dădea cu băţul peste degete. Ne e greu să fim trataţi ca nişte primitivi, cu toată sărăcia noastră, uitîndu-se că dacă suntem astăzi săraci şi înapoiaţi datorită comunismului, este şi prin faptul că Occidentul ne-a livrat, aproape gratuit, acestuia. Lucrurile acestea sunt ştiute. Cred că Apusul nu are dreptul să ne umilească, aşa cum a încercat şi încearcă”.
Nu ştiu câţi politicieni l-au ascultat atunci când a spus aceste cuvinte, dar şi astăzi cred că ar trebuie să oprească din atitudinile slugarnice şi închinăciunea faţă de bunăstarea fără valori a unui vest European.
“Nu aşteptăm spiritualitate din Occident, pentru că nu o are. Uneori suntem trataţi ca nişte “balcanici”, uitîndu-se că suntem la nordul Dunarii şi că, geografic, nu facem parte din Balcani. Ei, şi dacă am face? Alexandru Paleologu spune că, la urma urmei, chiar daca am fi balcanici n-ar fi nimic ruşinos în asta. Platon, Aristotel şi Sofocle au fost balcanici. Iar eu aş adăuga: toată doctrina teologică a lui Toma d’Aquino s-a sprijinit pe Aristotel, pe un balcanic. Iar dacă este vorba de civilizaţie, ar trebui să ne amintim că, în jurul anului 1000, bazileii şi principesele Bizanţului aveau băi de marmură, în timp ce curtenii lui Carol cel Mare se scarpinau de păduchi şi râie”.
Politicianul trebuie să fie ca un stetoscop, spunea Părintele amintind-şi de instrumentele studenţiei sale, un om care stă cu urechea lipită de sufletul poporului nostru.

Sfârşitul lumii...când vor dispărea cărările dintre casele noastre
Paradoxul lumii noastre, spunea Părintele în predicile sale, este că, deşi trăim într-un secol al comunicării electronice, ne îndepărtăm unii de alţii, nu mai comunicăm, nu mai stăm umăr la umăr într-o comuniune. Ne lăsăm manipulaţi, trăim prin intermediul televiziunilor, al internetului, folosind filtre în întâlnirea dintre noi, dintre sufletele noastre. Dar adevăratul sfârşit al lumii va avea loc atunci cînd vor dispărea potecile dintre casele oamenilor. Are dreptate, tot mai puţine cărări facem între casele noastre, tot mai puţină rabdarea avem cu ceilalţi.

Iubiţii mei
Aşa își începea predica în fiecare duminică, de cele mai multe ori, el, cărturarul desăvâşit, cerându-ne îngăduința să înceapă cu un „fapt de viaţă”, din lunga lui viaţă plină de suferinţe de toate felurile, dar şi de bucuria întânirii cu Dumnezeu. Îndrăznirea şi curajul sunt forme ale spiritualităţii înalte, ne spunea. Nu îndrăzneala, ea poate să jignească, să supere, ci îndrăznirea este cutezanţa îndreptată spre fapte morale, cu un perfect control de sine.
Ne mai spunea Părintele să învăţăm a ne asuma suferinţa. Suferinţa asumată este crucea mea, iar dacă simţi asta suferinţa nu mai doare, nu o să-ţi mai fie străină, va deveni suferinţa ta. Iar la sfârşit ea se poate transforma în bucurie.
Este un umanist care şi-a construit filosofia din faptele unei vieţi lungi şi bogate în memorabile întâlniri cu lupta grea, dar şi cu suferinţa asumată ca o cruce pe care a purtat-o cu bucurie şi speranţa mântuirii. “Cred în scânteia divină a omului şi în capacitatea lui de a înfrânge răul din lume, cred în frumuseţea, bunătatea şi adevărul său, în putinţa lui de a se depăşi până la jertfă şi sfinţenie, cred în libertatea, în forţa creatoare, în iubirea, lacrima şi bucuriile lui. Cred în vigoarea şi trăinicia neamului meu, în ascendentul său spiritual asupra istoriei, cred într-o pace finală a omenirii. Mai cred în omenia lui Dumnezeu şi în talentul greierilor de a-mi inspira duioşii natale.”

Un plop aprins spre Marea Trecere
A vorbit întotdeauna oamenilor despre iadul singurătăţii, iar în „Rotonda plopilor aprinşi”, un volum de o cruntă sinceritate memorialistică, scria: “Mi s-a dat mai întâi bucuria de a avea prieteni literari mult mai în vârsta decît mine și apoi tristețea de a fi rămas prea devreme singur. Singurătatea mea este aceea a luminișului străjuit de lujere înalte, opt şi mai multe de opt, cu frunza veșnic foșnitoare. Când jos la mine e noapte, vîrfurile ard împrejur și freamătă, într-un amurg prelung, sub luna plină și uneori, în aurorele polare. Amintirea e rugul cel nemistuit al omului răzleț” .
Luni seara Părintele s-a întors acasă şi dacă ar putea vorbi probabil că ne-ar spune să nu fim trişti, să nu plângem, chiar dacă neamul nostru a fost dăruit cu un izvor care nu a secat niciodată, izvorul lacrimilor. Ne rugăm pentru liniştea sufletului lui zbuciumat şi în locul cuvintelor noastre ne vin în minte tot cuvintele cu care ne dăruia în fiecare duminică şi sărbătoare.

Doamne, tinde-Ți patrafirul
Peste fața mea de lut,
sufletu-mi neghiob și slut
sa-l albești cu tibişirul
când amurgu-și toarce firul
peste-un pic de gând tăcut.

Suferinţa noastră mută este mai grea decât pregătirea Părintelui pentru marea călătorie. De câteva decenii ne vorbeşte despre asta şi tot nu putem înţelege, nu am câștigat încă forţa de a acceptare a viitoarei despărţiri. Simțim tot mai mult singurătatea de care vorbea Părintele, frigul luminat doar de o flacără rece unui plop care se aprinde deja în aerul rece al iernii. Jos, aici la noi, e noapte, sus răsare o coloană de lumină, un plop ca un rug aprins ce se adaugă la catedrala, cu ferestre spre cer și cu ziduri de aer, a sufletului românesc unde viețuim cu toţii, cei rămaşi vii şi cei din amintire ce ne luminează cărarea spre lumina vieţii veşnice.

Când va pleca ne va lăsa o cetate pe care va trebui să o apărăm noi mai departe și să o umplem în fiecare zi de iubire și comuniune.
Mitropolia Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului va avea prima rădăcină când trupul lui va coborî în Pământul cel viu al Ardealului.

Cluj, 27 ianuarie 2011

Cititi noul numar al revistei QMagazin

Ideologii lovite cu toporul

De ceva vreme am intrat şi noi în faza de contestare a ideologiilor. Să nu vă speriaţi, nu am ajuns la vreo fază de mare fineţe în care să dezbatem diferenţe între ideologii sau posibilitatea sintezei lor. Nici măcar nu avem bătălia dintre stânga şi dreapta sau discuţia despre alte forme de agregare. Dacă ar fi aşa, înseamnă că am fi ajuns la vreo fază de normalitate. Nu, la noi este vorba de lovirea ideologiilor în cap cu toporul. Aşa cum s-a făcut adesea cu fenomenele de spiritualitate în vremurile de dinainte: metafizica, sociologia sau estetica, cibernetica sau meditaţia trancedentală. Adică vin nişte tipi într-o zi şi anunţă în piaţa publică: dacă teoria nu se potriveste cu practica, cu atât mai rău pentru ea! Mai sar şi alţii pe la televiziuni sau radiouri şi aprobă prostiile acestea ca şi cum ar fi nişte mari şi revoluţionare imperative ale momentului. Aşa am ajuns acum la relativizarea stângii sau a dreptei, la eliminarea şi aneantizarea lor. Pentru o guvernare care trebuie dată jos, se spune că nu mai contează aceste fineţuri, trebuie o coalitie indiferent cine se aliază cu cine, trebuie să fie aduşi trădători, racolaţi mercenari, nici migraţia politică nu mai este un păcat. Imperativul pragmatic al momentului conţine o moralitate intrinsecă.
Nu discut asupra guvernării, ar merita dată jos pentru foarte multe motive care ţin de eficienţă, comunicare şi măsurare a performanţelor, nu mai vorbim de comunicarea execrabilă, asimilabilă unei adevarate sfidări publice. Dar modalitatea prin care se renunţa chiar şi la discutia despre respectul ideologiilor este periculoasă. Politica este lăsată fără repere şi fără urmă de criterii sau moralitate. Chiar să nu conteze nimic altceva, doar preluarea puterii să se poată justifica în sine?
E adevărat că nu noi am inventat sfârşitul ideologiilor iar politicienii noştri, cu câteva excepţii care sunt neglijabile cantitativ, nu i-au citit, cu siguranţă, pe Fukuyama, pe Daniel Bell, Raymond Aron, Paul Ricoeur. Mulţi teoreticieni au încercat să contrapună ideologia ştiinţei şi să arate cât rău au făcut ideologiile în istorie, dar discuţia filosofică nu are mari şanse să ajungă în zona polemicilor politice. In ultimele decenii succesul cel mai mare l-a avut Francis Fukuyama care a prevăzut sfârşitul istoriei ca finalul evoluţiei ideologice a umanităţii şi universalizarea democraţiei liberale ca formă finală de guvernare. El vede liberalismul modern ca fiind ideologia de la sfârşitul istoriei, .prevestind de fapt triumful unei ideologii parţiale. In ultimii ani şi el a început să se îndoiască şi să aducă unele corecţii profeţiilor din 1989, dar a rămas încă pe piedestalul unei iluzii aşa cum odată făcuseră şi Hegel sau Marx.
Cea mai justă pozitie o are, în viziunea mea, Paul Ricoeur care demonstrează că ideologiile nu pot să dispară pentru că grupurile sociale au nevoie “de a-și da o imagine de sine, de a se reprezenta, în sensul teatral al cuvântului, de a juca și a se pune în scenă”, ele fiind variate forme ale motivaţiei sociale, ce fac posibile teorii si reprezentari globale ale istoriei şi integrarea unor grupuri în istoria totalizatoare.
Pe urmele unor teorii mai mult sau mai puţin savante, putem observa că într-o lume a crizelor si schimbărilor rapide, într-o perioadă de bombardament informational, oamenii au nevoie de interpretări coerente şi mai ales de sisteme articulate de informaţii, valori, imagini. Ideologiile oferă repere simple, au făcut parte din educaţia de la nivelul şcolii şi familiei, le avem în subconstientul cultural identitar, chiar dacă nu ne dăm seama
Ideologiile concentrează un conţinut mitologic, aspiraţii şi idealuri, bazate pe nevoi, oferă interpretări şi orientează spre anumite tipuri de acţiuni. Doar marxismul a putut crede în utopia că stiinţa si refexia ei în constiinţa publică, vor putea înlocui celelalte ideologii sau sisteme de credinţe.

Discuţia privind ideologiile revine în comunicarea publică despre necesitatea unei alianţe unite a opoziţiei. In discuţia despre posibilitatea unei aliante dintre PSD, PNL şi PC apar zilnic profeţi la televizor care spun că nici nu trebuie sa ne gândim la diferente ideologice, că este urgent să se facă o alianţa. Distinşi intelectuali au spus în direct , la ore de maximă audienţă, că nu este nevoie nici măcar de un program de guvernare, că trebuie oprită guvernarea Băsescu, iar restul se va rezolva de la sine. Inteleg necesitatea aliantei şi imperativul pragmatic al schimbării, nu înţeleg de ce nu trebuie făcută cu constiinţa că trebuie să respectăm anumite diferente ideologice pentru a le lua in calcul şi a încerca să le rezolvăm prin negocieri sau programe.
Ideologiile nu sunt moarte asa cum, din nefericire, cred foarte mulţi. Ideologiile setează o serie de incompatibilităţi care dinamitează alianţe când nu te aştepţi. Ideologiile sunt sisteme de valori, în funcţie de ele oamenii se adună în jurul partidelor, în funcţie de ele şi românii îşi setează tot felul de aspiraţii. Politicienii cred că ei sunt cauza pentru care oamenii votează un partid, că nu contează nimic altceva, dar se înşeală. Ei sunt consideraţi de către oameni exponenţi tipici pentru anumite valori, chiar dacă ei nici măcar nu s-au gândit la ele. Uneori liderii resping ideologiile din gelozie, vor să fie doar ei cei iubiţi. Ideologiile sunt adevărate proiecte în sine, iar interesele liderilor se pot ciocni, cateodată, de interesele pe care le conţin ideologiile. Uciderea ideii de puritate ideologică sau nevoia de proiect ideologic se face doar în beneficiul momentan al unor lideri politici. Unii lideri constienţi că au o slabă legitimitate internă sau externă încep să se autoproclame singuri stăpânitori peste partide, dincolo de valori, considerându-se aspiratoare de voturi.
Revenind la alianţă, se poate ajunge la o alianţa PSD-ACD, PSD şi Ponta nu prea au de ales cel puţin aşa crede toată lumea. Deja PSD este de 6 ani departe de putere şi, recent, odată cu proiectul candidaturii lui Geoană, au renunţat la vrabia din mână pentru cioara de pe gard. E adevarat că este şi o presiune externă, adică din societatea civilă, să accepte o alianţă cu PNL. Poate mai sunt variante, dar nu mai are nimeni timp să stea şi să cugete. Nu va fi însă foarte uşor de făcut. De semnat este usor, dar nu este vorba doar de posibilitatea de a gasi un limbaj comun între Crin Antonescu si Victor Ponta. Dacă se va face un proiect de societate, un program de dezvoltare, ar putea să dureze această alianţă. Ar trebui să se facă mai mult pornind de jos, nu doar prin decret. Trebuie să fie luate serios în calcul elementele de ideologie care separă, de 20 de ani, stânga de dreapta. Oamenii vor cere o explicaţie legată de asta. Si cei care se cred de stanga şi cei se autoidentifică de dreapta nu sunt idioti, pot înţelege că este nevoie de o lucrare comună. Dar să fie amestecaţi prin decret, pe ideea că nu contează ideologiile, că este o prostie să ţinem la identitatea ideologică, după ce 20 de ani i-am pus să se urască unii pe altii tocmai datorită acestei diferente, ar fi prea mult. Pot accepta pe moment, dar nu va rezista mult această iluzie. A trata oamenii cu respect în politică înseamnă şi căutarea de a le cere permisiunea, chiar dacă acest lucru este doar consultativ. Nu este mare lucru, singura exigenţă este legată de faptul că nu trebuie să le spui că tot ce stiu ei despre politică, adică ce tu le-ai spus timp de doua decenii, nu mai este valabil începând de mâine. Dacă încerci o smecherie de sofistică sau o argumentare persuasivă oamenii s-ar putea să accepte spunând „uite ce frumos a vorbit domnul politician!”. Dar să nu argumentezi şi să te faci că nu există nimic în capul oameniilor în materie de vise, iluzii, fantasme este o violenţă gratuită care nu poate avea succes pe termen lung.

In Europa idealurilor ideologice moştenite din trecut până şi porcul este asomnat cu grijă însă, în România, ideologiile sunt lovite cu toporul şi măcelarite în stradă de măcelari care nu ştiu ce fac. Sunt măcelărite ca focile din filmele ecologiştilor ce folosesc zapada albă a Nordului ca fundal, dar nimeni nu leşină în faţa televizorului.

UMBRA SINDICATELOR SI DIALOGUL SOCIAL MIMAT

un text publicat pe http://cursdeguvernare.ro/umbra-sindicatelor-si-dialogul-social-mimat.html


Sindicatele din România sunt o entitate socială care mai există doar prin mimetism. De fapt, lipsite de credibilitate și personalități veritabile, sindicatele românești sunt doar niste umbre ale trecutui. Incă de la începutul perioadei de tranziție sindicatele au fost organizatii atasate unor locomotive politice. Lupta pentru drepturile salariatilor a fost doar o acoperire sub care au servit interese ale partidelor.

Sindicatele noastre s-au împărtit aproape egal între stanga si dreapta. A urmat în mod firesc decapitarea lor prin absorbția liderilor sindicali în viața politică de unde nu s-au mai întors. Victor Ciorbea, Miron Mitrea, Marian Sarbu sunt doar trei exemple de ministri sau prim ministri care au fost propulsati de miscarea sindicală dar cu exceptia lui Marian Sarbu care a rămas legat de problematica muncii, majoritatea politicienilor care au intrat în Parlamente sau în guverne după aranjamente cu sindicatele au devenit politicieni cu normă întreagă. Miscarea sindicală gravitează mai mult în jurul intereselor liderilor si se limitează mai ales la revendicari salariale de regulă în perioada în care guvernul pregateste bugetul pentru anul viitor.

Nu avem un dialog social veritabil datorită slabiciunii actorilor dar și unor condiții oarecum obiective. Inca statul este foarte puternic in dialogul tripartit chiar dacă pe măsură ce proprietatea privată a câştigat teren dialogului social ar trebui sa devină un dialog bipartit (patronat-sindicate). Astăzi ponderea salariaţilor care îşi desfăşoară activitatea în sectorul majoritar privat al economiei trece de 70%, iar în unele ramuri depăşește 90% , dar cu toate acestea dialogul bipartid este slab și are o foarte redusă vizibilitate publică. Restructurarea parteretiatului social nu a ținut ritmul cu restructurarea economică

Fenomene cum sunt: restrângerea sau falimentul masiv al unor activităţi, dezvoltarea unui sector al întreprinderilor mici şi mijlocii, pătrunderea capitalului străin şi a multinaţionalelor, apariţia unor activităţi noi, modificarile frecvente de actionariat au bombardat miscarea sindicală cu tensiuni la care nu s-a adaptat si mai ales nu s-a compatibilizat cu miscarea sinduicală europreană si internationala.

In locul devoltarii unor noi problematici pentru dialogul social si negocierea cu patronatele, sindicatele au amplificat competitia internă. Competitia internă si o serie de tradări pe care salariatii le-au trait a scăzut apetitul pentru sindicalism dar si participarea la actiuni de protest. Recent, un cunoscut lider sindical, recunostea în fața televiziunilor că oamenii nu mai vin la actiuni de protest decat dacă sunt platiti pentru asta.

Rată de sindicalizare a salariaţilor este astăzi undeva sub 30% si ea evoluează mereu descendent. Fragmentarea excesivă este o altă boală a sindicalismului românesc. In ramuri cum sunt Transporturi si Comunicatii si chiar în cadrul functionarilor din administratie sunt inregistrate, in fiecare, câte peste 20 de federatii sindicale. Uneori guvernele sau patronatele prezinta ca un aspect pozitiv faptul că din 1990 până astăzi numarul conflictelor sociale a scăzut in fiecare an. Este un aspect care nu arată decât faptul că miscarea sindicală a fost din ce in ce mai slabă și mai fragmentată. In plus, majoritatea conflictelor de muncă au loc in jurul problemei salariale. In mod normal, activitatea sinficatelor nu ar trebui sa se rezume la apararea drepturilor salariale. Lupta pentru conditii de munca mai bune este cvasiinexistantă. Cu toate că rata accidentelor de muncă depăseste încă în Romania în multe ramuri 2 la mie, aceasta problematică nu este prezenta în dialogul social. Un alt ascpect imporatnt cel al nerespectarii unui regim sanatos de muncă, este tot o problematică abandonată. In fine, sindicalizarea în cadrul concernelor străine este de asemnenea destul de slabă, protectia salariilor fiiind precară.

Am facut un studiu national cu IRES anul trecut iar concluziile lui nu au interesat deloc pe liderii sindicalui, chiar dacă impactul media a fost extraordinar. M-au sunat zeci de jurnalisti pentru detalii, dar nici un sindicalist.

Studiul ne arată că tot mai mulţi români lucrează ore suplimentare, dar reacţiile si percepţiile lor sunt încă destul de naive, caracteristice pentru o societate in care cultura muncii este încă intr-o forma primitiv dezvoltata.
In aproape o treime din locurile de munca activitatea nu este normată in nici un fel, iar procente zdrobitoare dovedesc ca oamenii sunt mulţumiţi de program , 85%) si 59% sunt mulţumiţi de salariu. Deşi consideră că locul de muncă este solicitant, doar 15% caută un loc de muncă. Interesanţi sunt şomerii si casnicele, doar vreo treizeci si ceva la sută dintre ei caută un loc de munca, restul nu ştiu ce au în plan. Deşi 59% dintre romani observă pe propria piele ca legislaţia muncii din România nu protejează angajatul, si 76% cred ca legislaţia muncii nu se respecta în ţara noastră, ei nu vor nici o schimbare, putini s-ar revolta, putini ar face reclamaţii sau ar căuta o ameliorare a situaţiei. Sa nu mai luam în calcul lipsa de mândrie: 76% ar accepta un loc de munca sub pregătire lor, 75% un loc de muncă în care se fac ore suplimentare, 56% sută ar accepta si un salariu mic, sub aşteptări . Deşi 63% din angajaţi au avut in ultimele 12 luni un cunoscut care a pierdut locul de muncă, doar 41% din romani sunt îngrijoraţi pentru locul lor de munca, oamenii fiind, în general, mulţumiţi. Lipsa de mândrie a a angajaţilor din România este explicabilă şi prin lipsa unui angajament real din partea sindicatelor pentru programe de solidaritate cu angajaţii. In timp ce Franţa a fost paralizată câteva luni de grevele privind primul contract de muncă, in România se conturează tot mai mult o masa de manevră imensă care nu este capabila s-şi reprezinte situaţia de dominare şi să reacţioneze. Sindicatele se luptă doar câteodată, pentru salarii, iar politicienii îşi aduc aminte doar in campanie de aceste subiecte.

In România simulării formelor de civilizatie dialogul social este mimat iar actorii sociali care ar trebui sa-l anime sunt doar niste umbre.

De unde să vină lumina

Aproape că nu ne vine să credem când ne uităm în studiile sociologice şi vedem cât de multă necunoaştere există. Anul trecut un sondaj despre nivelul cunoştintelor ştiinţifice a produs o vie nemultumire naţională prin rezultatele lui care arătau ce nivel slab de cultură ştiinţifică există în România. Anul acesta am realizat mai multe sondaje care m-au şocat prin nivelul slab de informaţie care există la nivelul maselor. Intr-un sondaj recent vedem că aproape 40% dintre oameni nu au nici o explicatie despre criza mondială, pe lângă faptul că mulţi dintre ceilalţi 60% preiau nişte explicaţii fantasmagorice. In acelaşi sondaj de opinie am văzut că 63% dintre români recunosc că îşi consultă horoscopul, dar campioni la acest capitol sunt şi cei cu studii superioare. E adevărat, tot mai puţini oameni citesc cărţi, chiar şi lectura ziarelor a scăzut foarte mult, dar toată lumea stă la televor unde “consumă” tot felul de poveşti sub aparenţa informaţiei.

Dar nu informaţia lipseşte cel mai mult, oamenii au nevoie de interpretări. Au nevoie de cineva care să le explice viaţa, să reconstruiască sensuri, să le spună ce să înţeleagă din viaţă şi ce să facă. Ne înşelăm atunci când credem că intelectualii nu sunt importanţi, că rolul lor s-a pierdut într-o lume cu atâtea capacităţi de informare independentă. Exact acum este mai mare nevoie de oameni care să prezinte reţete, că interpreteze căci oamenii simpli nu mai au criterii după care să să distingă , nu se mai pot orienta în pădurea de semne şi simboluri (ca să folosesc o metaforă semiologică). Oamenii sunt tot mai agresaţi de o viaţă care se desfăşoară rapid, de o succesiune a crizelor, de o cerere tot mai mare pentru schimbare. Le este frică de viitor mai ales pentru că nu-l înţeleg. Şi-au pierdut încrederea într-un stat care nu-i mai protejează şi care este tot mai greu de întreţinut din puţinele lor resurse. Un stat care le transmite doar mesaje pe care ei nu le pot interpreta decât ca ameninţări. Se uită la oamenii bogaţi sau la cei care se descurcă şi au impresia (de multe ori fondată) că sunt niste hoţi care i-au furat sau le fură mereu resursele lor. Vede politicienii care se ceartă la televizor, dar care se interesează de el, omul simplu, doar in campania electorală.

Oamenii simpli sunt naivi, dezvoltă un fel de optimism nevrotic, bazat pe frica de viitor şi atunci caută exemple facile, sunt creduli, se lasă uşor seduşi, se păcălesc uşor. Păţesc de fiecare dată asta în campania electorală şi cu toate acestea mai mult de jumatate dintre români se vor duce şi data viitoare la vot şi vor mai spera încă o dată că cineva le va aduce bunăstarea. Se vor duce nu intotdeauna cu sperantă, unii vor merge supăraţi să-i pedepsească pe cei de la putere, punându-i în loc pe unii care îi vor dezamăgi la rândul lor.

Nici nu ne dăm seama ce important este să fii intelectual. Dacă ne-am da seama cum se uită oamenii simpli la cei cu carte, am tresări speriaţi. Să nu ne luăm după tot felul de legende care spun că intelectualii nu mai sunt modele, pentru că nu au bani şi oamenii îşi indeamnă copiii să semene mai mult cu buticarul manelist din colt. Oamenii caută mereu modele, dar sunt obligati să aleagă din ce li se oferă. Aleg pseudomodele doar pentru că nu au la dispoziţie modele vii, de oameni impecabili care îşi respectă statutul şi nu se vând în fiecare zi unui alt stăpân. Toate formele de revoltă pe care le-au încercat românii în istorie nu au fost sustinute de o armată de intelectuali care să dea continuitate gestului, să facă proiectul pentru lumea nouă care se putea deschide. Aşa au murit peste 1500 de oameni la Revoluţia din Decembrie 1989, iar Romania, pe urmă, nu a reusit nici măcar să caute cine i-a omorât. Poate şi intelectualii au obosit să caute sau să spună adevărul, se ocupă fiecare de treaba lui. Poate unii au fost învinşi, s-au predat, nu mai cred în forţa ideilor de a schimba lumea. In locul unei elite intelectuale avem doar intelectuali risipiţi în domeniile lor. Uneori oameni remarcabili, dar fără organ pentru interesul comun. Uneori unii dintre ei se amăgesc cu vreun proiect politic, dar se satură repede sau sunt rejectati după ce sunt folosiţi în campanii electorale.

Cert este că astăzi avem doar intelectuali publici care îşi cultivă un brand sau fac o afacere din poziţiile pe care le susţin. Dar oamenii, majoritatea lor, sunt singuri, sunt orfani. Au rămas să se descurce într-un timp care nu are răbdare cu ei. Se refugiază în familie şi în reţele de supravieţuire. Uneori merg la biserică unde vor să audă si despre altceva, nu doar despre Lumea de Apoi. Cred că aşteaptă să le spună preotul lor şi lucruri despre viaţa. Si, probabil, cei mai mulţi dintre preoţi fac asta, simt ceea ce vor oamenii de la ei.

Am scris aceste rânduri nu pentru că am vrut să dezbat problema rolului intelectualilor, ci mai ales pentru că am citit în acestă toamnă o enciclică a Bisericii Ortodoxe a Greciei care nu se ocupă cu trebuiri dogmatice, ci caută să fie alături de oameni şi neliniştea lor în vremuri de criză. Enciclica integrală a Sfantului Sinod al Bisericii Greciei spune: ”Ţara noastră se pare ca nu mai este libera, ci în fapt este administrata de creditorii nostri”.
Redau mai jos aceast document , în loc de încheiere şi în loc de o concluzie care ar putea fi bănuită de cine ştie ce intenţii ascunse.

„CATRE POPOR”

Sinodul Bisericii Greciei, intrunit in sedinta ordinara pe 5-8 octombrie 2010, doreste sa se adreseze crestinilor sai, poporului lui Dumnezeu, dar si tuturor oamenilor bine intentionati, vorbind pe limba adevarului si a dragostei.
Zilele pe care le traim sunt grele si decisive. Trecem ca tara printr-o criza economica cumplita care creeaza multora nesiguranta si teama. Nu stim ce ne aduce ziua de maine. Se pare ca tara noastra nu mai este libera, ci, in fapt, este administrata de creditorii nostri. Stim ca multi dintre voi asteptati de la Biserica ce va pastoreste sa ia pozitie si sa aiba un cuvant asupra crizei la care suntem martori.
Este adevarat ca evenimentele actuale din patria noastra sunt inedite si cutremuratoare. Criza duhovniceasca, sociala si economica este o consecinta fireasca a rasturnarii intregii firi. Se incearca dezradacinarea si distrugerea temeiurilor multor traditii care pana acum erau considerate ca facand parte integranta in chip firesc din viata spatiului nostru (elen). Din punct de vedere social, se urmareste o uzurpare a predaniilor si a drepturilor noastre, desigur, cu un argument evident: masurile acestea le cer creditorii nostri. Declaram de aceea ca suntem o tara sub ocupatie si ca executam poruncile conducatorilor/debitorilor nostri. Intrebarea care se naste este daca solicitarile lor privesc doar chestiunile care tin de economie si de asigurari sau vizeaza si profilul duhovnicesc si cultural al patriei noastre.
In fata acestei situatii, orice om rational se intreaba: de ce nu s-au luat mai devreme toate aceste masuri drastice, care astazi sunt considerate atat de necesare? De ce nu s-au tratat la timpul lor toate aceste simptome ale crizei societatii si economiei pe care azi le traim in un mod brutal? Persoanele de pe scena politica din tara noastra sunt, de decenii, aceleasi. Oare cum au socotit atunci costurile politice, cu toate ca stiau ca duc tara la catastrofa, iar azi se cred la adapost, actionand tot de pe pozitia celor care dau porunci? Suntem martorii unor rasturnari radicale pentru care altadata se revolta intreaga Grecie, iar azi sunt impuse aproape fara nici o impotrivire.
In cuvinte foarte simple, criza noastra economica se datoreaza diferentei dintre productie si consum, mai exact dintre ritmul lent al productiei pe care il atingem si nivelul ridicat de confort cu care ne-am invatat sa traim. Cand ceea ce se consuma este cu mult mai mult decat ceea ce se produce, atunci balanta economica inclina spre partea cheltuielilor. Tara noastra, pentru a face fata acestei situatii, este nevoita sa se imprumute, sperand ca balanta dezechilibrata se va restabili. Insa, atunci cand acest lucru nu se mai intampla, iar debitorii cer returnarea imprumuturilor, plus dobanda, se ajunge la criza si la faliment. Criza care domina tara noastra si provoaca atata suferinta nu este insa decat varful aisbergului. Este urmarea, este rodul unei alte crize – duhovnicesti. Disproportia dintre productie si consum nu are doar o dimensiune economica, ci, in primul rand, este un fapt duhovnicesc. Este indiciul crizei duhovnicesti, care priveste nu doar conducerea tarii, ci si poporul. O conducere care nu a fost capabila sa aiba o atitudine responsabila fata de popor, care nu a putut – sau nu a vrut – sa vorbeasca pe limba adevarului, care a promovat modele eronate, care a cultivat relatiile clientelare, numai si numai pentru ca scopul sau a fost detinerea puterii. O conducere care, in fapt, se vadeste a fi subminat interesele reale ale tarii si ale poporului.
Si, pe de alta parte, un popor, adica noi, care ne-am purtat iresponsabil. Ne-am lasat prada bunastarii, imbogatirii facile si traiului bun, ne-am dedat castigului usor si inselaciunii, fara a ne mai pune problema adevarului lucrurilor. Revendicarea arbitrara a drepturilor de catre bresle si grupuri sociale si desavarsita nepasare fata de coeziunea sociala au contribuit in mare masura la situatia actuala.
Esenta crizei duhovnicesti este lipsa de sens a vietii si inchiderea omului intr-un prezent rectiliniu, adica in instinctul lui egoist. Un prezent fara viitor, fara perspectiva. Un prezent condamnat la plictis si monotonie. Viata a ajuns doar un interval de timp nedeterminat intre doua date, a nasterii si a ingroparii.
Intr-o asemenea perspectiva, desertaciunea se ia la intrecere cu absurdul, iar lupta o castiga totdeauna tragicul. Cand te adresezi tinerilor si ii intrebi: „de ce iei droguri, fiule?” si iti raspund: „spuneti-mi dumneavoastra de ce sa nu iau? Nu mai sper nimic, nu mai astept nimic, singura mea bucurie o am atunci cand infig injectia si calatoresc (in alte lumi)”. Sau atunci cand atragi atentia unui tanar ca luand droguri va muri, iar el iti raspunde cu un zambet tragic: „nu intelegeti ca eu iau droguri tocmai ca sa traiesc”, atunci intelegi cat de incredibil de adevarate si de adecvate in tragismul lor sunt cuvintele de mai sus. Pentru ca, in loc sa cautam sensul vietii, noi am urmarit bunastarea, traiul bun, puterea economica. Cand insa nu exista alta perspectiva in afara consumului, cand puterea economica si afisarea ei ostentativa devine unicul mod al recunoasterii sociale, atunci imoralitatea ajunge singurul cale de viata, pentru ca altfel, daca esti moral, esti prost. Asa au gandit si au faptuit multi si astfel am ajuns la decaderea morala atat a puterii, cat si a poporului nostru in buna parte. Intrebarea-dilema a lui Dostoievski – „libertate sau fericire?” – o traim acum in tot tragicul ei. Am ales bunastarea contrafacuta si am pierdut Libertatea persoanei noastre, am pierdut Libertatea tarii noastre. Astazi, omul, in mod justificat tremura mai degraba pentru micsorarea veniturilor, dar nu se nelinisteste pentru deficientele educatiei care ii privesc pe copiii sai si nu se ingrijoreaza de injosirea persoanei umane. Aceasta deci este esenta adevaratei crize si sursa crizei economice pe care atat de nemilos o exploateaza actualii „negustori de popoare”.
Noi, parintii vostri duhovnicesti, ne-am facut autocritica, am dorit sa cercetam care este partea noastra de vina in prezenta criza, confruntandu-ne in Sinodul Ierarhiei cu responsabilitatile noastre. Stim ca uneori v-am mahnit, v-am smintit chiar. Nu am reactionat direct si la momentul potrivit la atitudini care v-au ranit. Distrugerea relatiei dintre popor si Biserica sa care il pastoreste a ajuns obiect de negutatorie exploatat in mod pragmatic prin scandalurile fabricate, tintindu-se destramarea increderii voastre in Biserica.
Va spunem ca Biserica are antidotul modului de viata consumerist si acesta este asceza. Si daca consumul este o fundatura, pentru ca este o viata fara sens, atunci asceza este calea, pentru ca duce la o viata cu sens. Asceza nu este privarea de placere, ci imbogatirea vietii cu sens. Este antrenamentul atletului care il pregateste pentru competitie si il conduce la medalie, medalia fiind viata care biruieste moartea, viata care se imbogateste cu dragoste. Asceza este calea libertatii, iesirea din sclavia inutilului care astazi ne injoseste.
Ne ingrijoreaza situatia din cadrul sistemului nostru educational actual, care nu se raporteaza la elev ca la o persoana, ci ca la un computer. Singurul lucru pe care il face este sa il „incarce” cu materie, fara a-i pasa de intreaga sa personalitate si de aceea, pe drept cuvant, copiii nostri i se impotrivesc. Fapt care ne provoaca neliniste in privinta Noului Liceu[1] care se pregateste. Manualele scolare se scriu, intr-adevar, pe raspunderea guvernului, dar continutul lor il priveste chiar si pe ultimul cetatean grec, care asteapta de la Biserica sa spuna cu putere si opinia sa smerita.
Intelegem ca toate parohiile trebuie sa devina spatii primitoare pentru tinerii nostri, asa cum sunt deja multe dintre ele, unde multi dintre tineri isi gasesc refugiu in cautarile lor dupa sens si nadejde.
Stim ca cereti de la noi, pastorii vostri, o Biserica eroica, cu vigoare, care sa aiba cuvant profetic, cuvant pentru tanarul contemporan. Nu o Biserica secularizata, ci una sfintita si sfintitoare, o Biserica libera, pastorind cu putere poporul sau, fara a se teme sa ia pozitie fata de sistemul viclean al acestei lumi, chiar daca impotrivirea conduce la prigoana si martiriu.
Biserica este singurul organism care poate sa stea nemijlocit alaturi de om, sprijinindu-l. Biserica insa suntem cu totii si aceasta este si puterea noastra, si puterea ei. La unitatea dintre pastori si popor tintesc negustorii de popoare si pe aceasta incearca sa o submineze. Ei stiu ca daca vor „pierde” pastorul, cu usurinta vor risipi oile si le vor supune. Istoria ne invata ca acolo unde s-a luptat impotriva lui Dumnezeu, de fapt injosirea omului era scopul final. Intruparea lui Dumnezeu este cea mai mare recunoastere a valorii persoanei umane. Pentru aceasta, Biserica nu se opune guvernarii, ci acelora care, exploatand guvernarea si ascunzandu-se in spatele puterii, lucreaza sa va fure nadejdea. Aduceti-va aminte ca, pentru multi specialisti in economie, prezenta criza este fabricata, urmarindu-se de catre anumite puteri doar controlul mondial, nu si iubirea de oameni.
Biserica lui Hristos are cuvant pentru actuala situatie, pentru ca nu a incetat sa fie parte a lumii si parte a istoriei. Nu poate ingadui nici un fel de nedreptate, fiind in acelasi timp datoare sa fie gata pentru marturisire si martiriu. Stim ca sunt oameni langa noi care sufera de foame, se afla in saracie, se sufoca economic, deznadejdea de multe ori stapanind inima lor. Noi cunoastem acest lucru, pentru ca primul lor drum in cautarea sperantei este Biserica de langa casa, parohia. Scopul si lupta noastra este ca fiecare parohie sa devina centrul de unde activitatea pastorala sa imbratiseze intreaga societate locala respectiva.
Intentia noastra este de a crea un observator al problemelor sociale care sa urmareasca indeaproape si sa preintampine metodic problemele pe care le produce criza actuala. Scopul nostru este sa dezvoltam lucrarea de asistenta sociala a fiecarei parohii, in asa fel incat sa nu mai existe nici un om care sa nu aiba o farfurie de mancare. Cunoasteti si voi ca in aceasta privinta Biserica realizeaza o lucrare uriasa. Cunoasteti acest lucru, pentru ca multi dintre voi sprijiniti voluntar acest efort al parohiei voastre si il sustineti economic. Va chemam sa stati aproape fiecare de biserica voastra, ca sa depasim impreuna aceste momente grele.
Poporul nostru a trecut si in alte dati prin saracie si foamete, dar a indurat si a biruit, pentru ca atunci avea alte perspective. Multi dintre noi putem sa ajutam pe unul si unul pe multi. Dumnezeu nu ne-a dat duh de frica, ci de putere si de dragoste. Cu acest duh, adunati in jurul Bisericii, care este marea noastra familie, vom scoate la iveala greselile noastre, vom cauta sensul vietii in dragoste si astfel vom iesi din acest ceas greu.
Ierarhia Bisericii Greciei

4 rapoarte IRES

Institutul Român pentru Evaluare și Strategie - IRES a realizat un bilanț complex al anului 2010 din perspectiva percepției riscului și adaptării la criză a românilor.
Cele patru studii alăturate prezintă modul în care cetățenii români s-au raportat la crizele și riscurile cu care s-au confruntat în anul 2010, dar și temerile pe care ei le au pentru anul 2011.Rapoartele prezintă percepții comparative între anii 2009 si 2010. În cadrul fiecărui raport veți găsi metodologia cercetărilor și datele de desfășurare a acestora.

http://www.ires.com.ro/

Raport de evaluare Romania 2010_Perceptii generale - 170 pagini
Raport de evaluare Romania 2010_Perceptia crizei si comportamente de adaptare - 193 pagini
Raport de evaluare Romania 2010_Fricile romanilor - 110 pagini
Raport de evaluare Romania 2010_Perceptii de viitor 2011 - 99 pagini

ACTIVITĂȚILE UMANE ȘI PRACTICI CULTURALE ALE ROMÂNILOR ÎN 2010

O cercetare IRES


•2010 a fost un an rău pentru 48% dintre români. Cei cu studii superioare, cu venituri mai mari sau de naționalitate maghiară sunt pozitivi în aprecierea anului 2010.
•56% sunt pesimiști și spun că și 2011 va fi rău pentru ei. Tinerii sunt optimiști în privința lui 2011, în timp ce oamenii peste 50 de ani și maghiarii sunt mai pesimiști.
•Totuși, 45% dintre români spun că în 2010 au avut o mare bucurie.
•38% dintre români au datorii neplătite, iar 28% trebuie să recupereze bani de la alții. Populația activă și moldovenii au în proporția cea mai mare datorii neplătite, în timp ce ardelenii și bănățenii au de luat bani de la datornici.
•Doar 25% dintre români spun că au reușit să facă economii în 2010.
•33% dintre români spun că au cumpărat în 2010 un obiect mai scump de 1000 de ron, alți 26% susțin că au făcut în 2010 o achizție importantă. Principalele achiziții au fost: mașina (22%), mobilă (12%), elemente pentru renovarea casei (10%), apartament/casă (8%).
•15% dintre români au dat șpagă în 2010, iar aceasta s-a îndreptat în cea mai mare proporție
spre medici. Dintre cei care au dat șpagă, 16% susțin că aceasta le-a fost cerută. Categoria de vârstă cea mai expusă la a da șpagă în România este cea între 51 și 60 de ani. În același timp, și cei cu studii superioare, din mediul ruban și care locuiesc în Sud, bucurești și Dobrogea au mai frecvent acest comportament. Bărbații, cei cu studii superioare și cu venituri mari susțin că șpaga li s-a cerut, în timp ce maghiarii nu dau vina pe alții pentur șpaga pe care au oferit-o.
•75% dintre români au fost la medic în 2010, 43% dintre ei au avut o problemă majoră de sănătate în acest an, 24% au fost internați în spital, iar 88% au cumpărat medicamente. Femeile sunt cele care merg mai des la medic și cumpără medicamente într-o proporție mai mare. Consumul de medicamente este foarte crescut la toate categoriile de populație, chiar și la tineri (81.1% au între 18 și 35 de ani).

8% dintre cei chestionați au fost victimele unui furt, iar 15% victimele unei violențe verbale pe
stradă.
•83% declară că au fost în 2010 la biserică.
•18% dintre români au fost în 2010 în străinătate.
•19% dintre români au fost plecați de acasă în concediul din 2010.
•23% dintre români au fost la spectacole în 2010, doar 9% au mers la cinematograf, iar 35% au cumpărat cărți. Maghiarii, tinerii și cei cu studii superioare au mers mai frecvent la spectacole. Tinerii cumpăra mai frecvent cărți decât vârstnicii, însă 33% dintre respondenții cu studii superioare nu au făcut acest lucru în 2010. Achiziția de cărți crește pe măsură ce crește venitul respondenților.
•39% dintre intervievați au declarat că au făcut sport în 2010, iar 26% au înotat.
•70% dintre români spun că au plâns cel puțin o dată în 2010.
•42% au stat la coadă în 2010.
•51% au consumat cel puțin o dată alcool, 44% au fost la restaurant sau bar, 57% au fost la nuntă sau botezuri. 20% dintre români spun și că s-au îmbătat cel puțin o dată.
•31% dintre români au fumat în 2010, iar 78% au băut cafea.
•57% dintre români și/au sărbătorit ziua de naștere.
•70% dintre cei chestionați au cumpărat flori în 2010.
•63% susțin că își urmăresc horoscopul.
•88% afirmă că în 2010 au făcut cel puțin o faptă caritabilă.


Mai multe in

Alianţe. C-aşa-i în tenis!

Ca o necesitate istorică? O solutie morală?
Aranjamentul dintre PC si PNL a fost prezentat ca o necesitate aproape istorică. Desi s-a făcut peste noapte, alianţa a fost prezentată de cei doi actori ca şi un mare pas înainte pentru succesul opoziţiei şi ca o deschidere pentru Alianta cu PSD. Sigur, explicaţia este bună pentru jurnaliştii începători, deoarece această Mică Antantă mai degrabă îndepărtează necesitatea istorică, mulţi pesedisti o vor putea interpreta ca şi o încercare a PNL de a negocia de pe poziţii de egalitate cu PSD, ponderea lor electoral fiind diferită. Şi nu ar greşi foarte tare mai ales că pesediştii pot avea destule frustrări şi faţă de partidul lui Voiculescu pe care l-au dus spre parlament de aproape un deceniu.
Pesediştii nu pot uita uşor că Voiculescu i-a trimis in opozitie în 2004. Unde au rămas déjà de aproape şapte ani iar acel gest nu are altă denumire decat ”Trădare”. Cu timpul sefii lor au uitat (sau se prefac!) dar conceptul băsescian de “solutie imorală” a făcut carieră de atunci. In multe judete pesediştii au pierdut locuri importante pe liste de consilieri sau in Parlamentul României. Antenele au fost un motiv destul de bun pentru a închide gura celor nervoşi. Însă în ultima vreme parcă tot mai putini pesedisti din conducere ies la televizor iar cei care fac monitorizările de presă de la Kiseleff arată tot mai mult că Antenele îl împachetau în sclipici mai mult pe Crin, decât pe Ponta. Nu stiu dacă este aşa, eu nu am studiat, dar asta este senzaţia unei părţi din “poporul pesedist”.


PNL se zbate, în mod legitim, să devină un actor major al opoziţiei.

Ar putea însă doar cu “ajutorul” unor mari greşeli de strategie şi tactică din partea PSD. Nu este chiar o supozitie fantezistă: presiunea media îi face uneori pe politicienii români să abandoneze proiecte bune sau s-o ia pe piste greşite. Deci, nu este chiar o utopia acest posibil scenariu.
Justificarea lui Crin Antonescu pentru alianta cu PC, la care a renunţat doar după cateva ore, a fost una improvizată: partide de dreapta cu program compatibil, apropieri ideologice. Cu toate că suntem o societate fără memorie câţiva jurnalişti si-au adus aminte de programul lui Voiculescu: Casele nationalizate pentru chiriaşi (curat compatibilitate cu garantarea proprietatii) sau eliminarea cotei unice, fetiş liberal şi baza identificarii ideologice de dreapta la noi.

PSD este încă dezavantajat de faptul că Ponta nu este susţinut destul de consistent de catre echipa de la vârf. Daca se continuă acest trend, PNL poate afecta potentialul electoral al PSD chiar inainte de a face algoritmul unei aliante.

Pierde cineva? Deocamdată toţi cred că au făcut un târg bun

In mod normal trebuie oficializat un fel de divort al PC de PSD. Deocamdată suntem într-o bigamie politică. Primul care pierde pe termen scurt este PSD, dar pe termen mediu şi lung cred că schimbul este echitabil şi cred că o să aibă cu toţii sentimentul că au câştigat. Şi PNL, şi PSD. Şi, evident, şi PC, că deja şi-a găsit un alt client care să-i ducă spre Parlament. Până la urmă PDL nu are de ce să se plângă pentru că nu le afectează, deocamdată, capitalul de supravieţuire guvernamentală.
Cred că, în perspectiva viitoarelor alegeri, PSD scapă şi de o povară. Într-un fel, PNL a luat '+'-ul, a luat crucea de la PSD+PC şi şi-au mutat-o lor. Am câtiva prieteni politicieni liberali care râdeau de noi în campania trecută spunând că suntem de la alinţa “PSD CRUCE PC” dar acum au adus crucea la ei. Noroc că sunt mai inspirati decât noi şi au dat un nume curajos si inspirit: Alianta de Centru Dreapta (ACD). Liberalii şi-au luat însă şi o problemă. Vor trebui să dea locuri în judeţe, să negocieze cu PC, care ştim că este un partid foarte dinamic în Parlament şi cu o televiziune puternică, dar, pe de altă parte nu reuşeste să performeze electoral. Acest lucru este o enigmă pentru mine pentru că prezenta public şi proiectele PC ar fi trebuit, în mod normal, să-l ducă mai demult la un scor de peste 6-7%.
Cred că alianţa este un lucru bun pentru că este binevenită o clarificare ideologică pe partea dreaptă, deşi foarte multe forţe politice se înghesuie acum pe partea dreaptă. Nici această mică alianţă nu se va face uşor, chiar dacă a fost aprobată în unanimitate de un for central, dar cu vot consultativ, al PNL. Acum se încearcă ascunderea discutiei după tabloul aliantei de trei partide, iar aceasta Mare Alianţă are déjà potential de guvernare şi ar face ca să se elimine asperităţile. Ciolanul este peste tot cel mai bun lubrefiant pentru sacrificii si cedări ideologice sau de altă natură.

Alianţa stanga –dreapta nu este chiar o formalitate, chiar dacă este necesară

Pare evident că următoarele alegeri vor fi o înfruntare dintre blocuri electorale. Cred că nu greşesc cei care spun că este nevoie de alianţe pentru a bate actuala aliantă aflată la guvernare, deşi multe se mai pot întâmpla până la alegerile următoare.
Si Crin Antonescu si Victor Ponta prezintă viitoarea alianţă ca şi un lucru foarte simplu, care ai senzaţia că se poate face la un spriţ. Nu este chiar aşa, amândoi ştiu acest lucru. Ar trebui să nu se justifice această mică alianţă ca un preludiu la o mare alianţă în care vine în mod necesar şi PSD. Marea alianţă între stânga şi dreapta nu va fi foarte uşor de făcut, deşi este necesară. Eu sunt de acord că trebuie să depăşim obtuzităţile ideologice, este necesar să găsim soluţii pragmatice la situaţia de criză. Germania a făcut acest experiment, l-a făcut Austria.
Dacă sunt adevăratele zvonurile despre secretarul general al PSD care, cu stirea sau fără stirea lui Victor Ponta, face târguri cu liberalii pe spinarea organizatiilor PSD din Ardeal, atunci proiectul este ratat din start, chiar dacă nu se vor mai găsi foarte multi să protesteze consistent la adresa unor asemenea smecherii. Sper ca PSD să nu mai facă negocieri pe interese private, pe interese de grup mic, neglijand viitorul social democratiei.

Dacă PC a făcut o alianţă cu PNL nu înseamnă automat că şi PSD se va duce fără niciun fel de discuţii, pentru că PSD va fi pus să facă o analiză foarte serioasă pentru a se alatura unei coalitii de dreapta. De exemplu se pune intrebarea: cât din cuantumul situaţiei de criză de la noi vine din politica de dreapta, să vadă cât vine din efectul mondial al crizei şi cât vine pur şi simplu din nepriceperea guvernanţilor? Sau altă întrebare: Cât din actuala criză este datorată si lipsei de prevedere si anticipare a guvernului Tariceanu, sustinut de PSD, teza dragă actualei guvernări şi prizată de o parte din public?

Nu mai putem flutura lozinca necesităţii istorice sau cea a interesului national, neglijand interesele ideologice, pozitionarea partidului sau potentialul lui de viitor chiar dacă întotdeauna sunt oameni care spun că aceasta este ultima şansă, că trebuie intrat in aliante sau la guvernare în orice condiţii pentru că vedem noi mai pe urmă. Doar dorinta de a face ceva pentru Romania, fara un proiect rational si oameni seriosi, poate mai mult sa strice decat să ajute.
Acestea sunt lucruri pe care PSD trebuie să le gândească clar când vor negocia cu liberalii. Pe de altă parte, e necesar ca şi PNL, şi PSD să se lase deoparte aroganţele şi să găsească o soluţie pentru a face un alt fel de alianţă decât cele de până acum. Nici o alianţă dintre partide mari nu a funcţionat în România şi nici măcar Germania nu a mai continuat experimental în noua legislatură.

Respectiva alianţă stânga-dreapta ar trebui să aibă alt scop decât schimbarea guvernării şi preluarea puterii.
Prin această alianţă stânga-dreapta care se prefigurează sper să se facă o strategie inteligentă, care să poată, pentru prima dată în istoria României, să combine ceea ce aduc liberalii - ideea de libertate individuală- cu necesităţile solidarităţii colective. Nu cred că este nevoie de unitatea opoziţiei numai ca să schimbăm guvernul. Cred că este nevoie de un proiect nou de societate şi de un nou program de guvernare. Dacă mergem numai pe ideea de a lua puterea, nu vom face nici de această dată nimic.

Pe de altă parte cred că PSD trebuie să inceapă să joace pe tot terenul. Dacă rămâne la centru şi doar la televizor nu-şi poate valorifica toate atuurile şi nici toti jucătorii. Trebuie să treacă la preluarea iniţiativei politice. Crin Antonescu nu trebuie subestimat, cum există tendinţa, în coltul lui s-au adunat déjà destui oameni cu experienţă şi interese.

Deocamdată fiecare dintre partidele din opoziţie caută mai mult să facă prima miscare pentru a arăta că celălalt nu vrea să facă ceea ce trebuie pentru ţară, nu accept conditiile impuse. Această prima alianta fără relevantă politică este bună mai ales să forţeze PSD ca să se grăbească. PNL a făcut o miscare organizatorică, tactica, de a-l aduce pe Ponta pe terenul lui. Ponta poate că a pregătit déjà un proiect de guvernare care să-i pună pe liberali şi pecisti să rezolve serioase exercitii de logică.

Nu de alta, dar aşa-i în tenis!



...