Where are you from?

După ce calătorești o săptamână prin câteva capitale europene pe care, de altfel, le-ai mai văzut de câteva ori, ceea ce îți rămâne în urechi este o întrebare pe care ai auzit-o de zeci de ori. De unde ești, se aude întrebarea, spusă cu accente diferite, cu prescurtări, cu speranță, cu răceală sau cu teamă. Uneori ai senzația că interlocutorul nu așteaptă răspuns, vrea doar să spună ceva, cu subînțelesul că este și el de undeva, dintr-un loc care seamană cu locul tău de naștere, deci că te înțelege.

Te întreabă asta bagajistul de la marele hotel din centru, care poate fi român, turc, sârb, moldovean sau bulgar. Te gândești că te întreabă pentru a vedea dacă va primi după ce ajunge în camera o bancnotă, o monedă sau doar un multumesc rece. Nu scapi de întrebare nici când te urci în taxiul spațios pentru a face un tur al orașului. Aici însă întrebarea este parcă mai profesionistă, mai filosofică și mai profundă. Taximetristul este un expert în social, un adevărat sociolog și expert în disimulare. Cu el nu te poți juca, ești captiv în mașina lui și te poate întreba, îți poate cere detalii, dacă cumva nu îi convine răspunsul. Taximetristul îți va da detalii despre țara din care spui că vii și va găsi poate și aspecte pitorești pe care să ți le povestească pentru ați face plăcere.

Dacă intri într-un magazin de bijuterii sau de ceasuri scumpe și vânzătoarea nu te-a observat la timp, în momentul în care se sperie că ai 1.94 și este singură cu tine printre diamante, te intreabă scurtat … are you from? și simți că îi este frică și vorbește doar pentru a reuși să îți blocheze o agresivitatea sălbatică, atavică, pe care o aduci cu tine din pădurile Orientului. In magazinele de branduri mai scumpe dacă nu ești salutat în rusește, esti întrebat de unde vii, exact în momnentul în care mângâi cu dosul palmei vreun pulover sau un sacou de cașmir.

Te pot întreba și localnicii bătrâni cu care se întâmplă să intri în contact. I-am dus odată unuia o plasă grea de cumpărături până la mașina parcată departe de mall și după ce și-a revenit din uimirea că nu am fugit cu detergenții și pastele mi-a pus acesta întrebarea ca un semn de mulțumire că nu sunt la fel de barbar precum mă recomandă AND-ul cultural. De regulă, batrânii europeni se uită la tine cu ușoară suficiență, dar și cu un fel de dispreț care ar trebui să-ți transmită fără echivoc că nu ar trebui să faci prea mulți purici pe-acolo, fiindcă este vorba de o comunitate pe care au construit-o ei pentru copiii lor, nu pentru străini.

De unde să vină acestă obsesie a căutarii originilor? De ce nu se întreabă oamenii între ei ce etnie au, ce profesie, cum îi cheamă? Oamenii cred că locul de unde provenim este mai important decât toate celelalte lucruri și că acest lucru poate vorbi despre tine în modul cel mai serios. Țara din care vii, pământul și societatea în care te-ai născut se presupune că își pun aprenta definitiv asupra ta, fiind cei mai buni indicatori de personalitate.
La cei străini ca și tine, întrebarea este un cod de recunoastere, un fel de parolă. Fiind departe, printre străini, imigranții se caută unii pe alții, își fac semne discrete de recunoaștere. Bastinașii pun o barieră prin acestă întrebare ori poate, în mai rare situații, întrebarea marchează o acceptare, în pofida unei diferențe pe care o facem vizibilă prin acest răspuns.

Dar ce răspunzi, tu, călătorule,românule, la această întrebare-stereotip, aproape un cliseu lingvistic? E ușor de întrebat însă răspunsul nu e usor de dat, el nu este un act reflex. Te uiți fulgerător la cel care întreabă și încerci să detectezi intenția cu care întreabă sau tonalitatea din voce pentru a vedea dacă întrebarea vrea să valorizeze răspunsul sau este doar o încercare de a se confirma o nouă imagine negativă despre țara ta. Uneori poti să tragi de timp întorcând întrebarea …Dar tu? Știi încă din acel moment că tot va trebui să răspunzi și asta se va întâmpla peste cateva secunde, după ce o să primești răspunsul.

I-am spus odată unui olandez fudul că sunt din … Europa și mi-a aruncat o privire arogantă de parcă Europa era deja un continent născut și crescut de mămica și tăticul lui, pe canalele din fundul curții.

Dacă treci de acele momente și spui …I’m from Romania, poate apărea suspiciunea ta față de tine, oare am spus destul de hotarât, ori poarte am ezitat, mi-a fost rusine cu țara mea. Dacă cumva ai spus că esti din Moldavia sau că ești polonez, te poate cocoșa responsabilitatea că nu ești un bun patriot și nici un bărbat destul de vertical. Dacă ai spus ”Transylvania” unii vor zâmbi cu înțelegere europeană, dar în camera de hotel nu vei adormi liniștit, din aceleași motive.
Dar dacă spui cu mândrie ”Sunt din România”, cu accent românesc, nu Romania, nici Roumanie, atunci poate te întrebi despre ce ai vorbit, din care Românie ai spus că ești. Sunt mai multe locuri de unde esti, nu poți transmite asta cu exactitate, la o întrebare care este imprecisă în esență este greu să răspunzi doar printrun cuvânt. In mintea și inima noastră sunt multe variante de Românie. Sunt multe locuri unde ne-am născut sau am renăscut. Sunt locuri de care am fugit, unde nu era România noastră, locuri pe care nu le recunoaștem nici acum.

Dar drama răspunsului la nefericirea asta de întrebare este că trebuie să optezi, să răspunzi sau nu. Nu poți face selecții. Nu ai cum să spui că tu ești din Romania profundă, iar cei pe care nu-i placi vin din Romania superficială, vulgară. murdară sau coruptă. E ca în iubire, pe celălalt trebuie să-l accepti cu totul, în îmbrățișare, să-i iubești și defectele. Nu ai cum să explici că tu vii dintr-un colț de Românie civilizată, nealterarată. Ești din România sau nu ești. Ești vinovat de tot ce e rău, ești premiat pentru tot ce este perceput ca bun și frumos. Aceasta Românie nu se imparte după partide, nici după ideologii, nici chiar după geografie. Este România pe care o purtăm în noi și se schimbă odată cu noi, cu viteza cu care credem noi că trebuie să ne adaptăm lumii civilizate.

Trebuie să ne gândim mai bine înainte de a răspunde? Nu, din contră, mai bine răspundem fără reticență și ne gândim pe urmă. Să ne gândim la ceea ce trebuie făcut cu România, pentrucă iar vine întrebarea asta cretină și ne scoate din reverie și exceptionalism.

Moartea ca spectacol

Aștept de câteva luni să se termine scandalul sinuciderii Mădalinei Manole pentru ca să pot să scriu linștit despre o isterie care a trecut. Din nefericire, isteria nu se dă dusă. Sinuciderea Mădălinei Manole a isterizat o Românie care de ceva vreme nu mai avea evenimente cu potențial de emoție participativă. Au fost doar inundațiile și veștile rele despre tăieri de pensii și salarii care i-au impins pe oameni și mai mult spre spațiul privat. Obosiți să-i înjure pe guvernanți, românii au găsit în moartea unei artiste o perfectă ocazie pentru a se pune împreună în fața televizoarelor. Au mai fost și alte morți ale artiștilor în ultima vreme, chiar și sinucideri. De ce însă s-a întamplat doar acum o audiență de două milioane de telespectatori la înmormantare și milioane de internauți interesați? În loc să ne isterizăm inutil poate că ar fi fost mai interesant să căutăm similarități sau să analizăm fenomene de spectacol al morții din alte societăți.

În ultimii ani avem un caz clasic din Marea Britanie. Jade Goody, o tânără, a făcut în 2009 un show de mare succes din transmiterea degradării ei fizice generate de un cancer de col uterin. A fost felicitată de premier pentru acțiunea de promovare a consultului și acțiunea de promovare a prevenției. În urma ei au rămas copiii de 4 și 5 ani, cu câteva milioane de lire sterline, de la care au început să se bată familia și cei doi tați. Societatea britanică a instrumentat spectacolul morții în beneficiul unei idei educative alăturând acestuia o strategie de promovare a unei practici colective de prevenție.
La noi, din păcate, avem doar isterie pură, emoție și delir colectiv necontrolat. Suntem atât de bogați încât ne permitem luxul de a nu învăța nici din bucurii, dar nici măcar din eșecul final, adică din moarte.
D
in isteria de săptămâni întregi care s-a derulat pe ecrane m-a șocat încă ceva. M-a șocat faptul că nimeni nu s-a gândit la fenomenul sinuciderii ca la un fenomen social, nici jurnaliștii, nici psihologii, nici o formă de reflecție nu a integrat-o pe Mădălina în plutonul sinucigașilor. Am fi aflat, de exemplu, că fenomenul sinuciderii nu este unul chiar excepțional, anual cifra este relativ constantă în Romania: puțin sub 3000 de români îsi pun capăt zilelor. În lume, anul trecut s-au sinucis 1 milion de oameni. Cu excepția Chinei, în toate țările sinuciderea este mai degrabă o specialitate masculină. Barbații recurg la mijloace de sinucidere mai violente, cei de la țară se sinucid mai frecvent decât orășenii iar, de departe, ziua de luni este cea pe care o aleg cei mai mulți pentru a se sinucide.

Sute de mii de comentarii au blocat media și internetul mai bine de o săptămână. Unii au vorbit despre vitejia Mădălinei, gestul ei eroic, alții despre lașitatea ei. Colegii ei, artiștii, au căutat să se arate vinovați, colectiv sau individual. Toți au arătat cu degetul spre media, spre impresari, televiziuni sau public pentru că îi uită prea repede pe artiști. Mirabela Dauer, cea cu țigara uitată în scrumieră, a spus la o televiziune că ne-ar împușca pentru cât rău i-am făcut Mădălinei noi toți, familie, apropiați sau public. Evident, televiziunile ne-au spus că Mădălina s-a dus să cânte la îngeri, dar au luat și amenzi așa zise ”usturătoare”. CNA a hotărât să amendeze Antena 1 cu 10.000 lei, Antena 3 şi Realitatea TV cu câte 7.500 lei, TVR 1 şi Kanal D - 5.000 lei, să someze B1 TV, Naţional TV, OTV, Prima TV şi Pro TV şi să atenţioneze Antena 2 pentru modul în care au difuzat informaţiile despre sinuciderea Mădălinei Manole. Majoritatea amenzilor s-au dat pentru prezentarea amănunțită a unor tehnici de sinucidere. Bineînțeles, a apărut repede și o carte despre moartea Mădălinei, melodiile ei s-au vândut foarte bine câteva luni. Nu a lipsit nimic, o Românie răvășită a rămas în urma ei, a fost un test major pentru România, cum a scris un jurnalist oltean.

Spectacolul morții se vinde foarte bine, moartea este usor de etichetat, împachetat și livrat publicului. O pulsiune distructivă spre care ne împinge Tanathos este regizoarea cea mai bună pentru grotescul spectacol a refacerii unui ritual al sfârșitului. Uităm să celebrăm viața și spectacolul ei de fiecare zi. Ne lasă reci spectacolul nașterii puiului de om, maternitățile devin locuri de transmisie TV doar atunci când vine moartea în vizită.

Acum cateva zile am văzut o mamă plecând de la la o maternitate din Cluj. Avea în mâna o plasă de rafie sărăcăcioasă cu ceva haine și nu era așteptată de nimeni la intrare. Ținea în brațe un copil și nu cred că avea bani pentru taxi. Poate că soțul trebuia să stea acasă cu ceilalți copii si nu avea cum s-o aștepte, poate era un copil din flori. Se îndepărta printre trecători cu comoara în brațe și nu o aplauda nimeni, nu îi lua nimeni interviu. Era frumoasă și înfășura orașul într-un zâmbet cald. Avea o lumină pe față care o făcea să arate ca o zeiță. Era în acele moment cea mai frumoasă femeie din lume. Își purta în brațe comoara și nu astepta nici aplauze, nici recunoaștere. În jurul ei, un râu de furnici negre, mohorâte, se îndrepta spre televizoare pentru a se bucura de spectacolul morții.

Am putut și eu sa-mi închei textul despre moarte ca spectacol, pentru că moartea devenise în acea zi un spectacol minor. Un spectacol ucis de cea mai frumoasă femeie din lume.

PRIMUL SEMN

In fine, o prima initiativa pentru un proiect de integrare a romilor. Nu e guvernamentală, dar merge. O reactie a societatii noastre la scandalul international, la ingrijorarea romanilor din strainatate că li se va limita dreptul de libera circulatie.
Dacă civilizatia ar fi o distractia perpetua, un bal, un chef, o paranghelie, atunci noi am fi o germanie sau o japonie. Si nu am avea probleme cu PIB-ul, nici cu pensiile.

PS.
Chapeau bas (dar nu cu fata in sus si nu pe trotuar) pentru Unchiul Sapro si Miruna. Clipul e senzational.

La ce bun poeții ?

La ce bun poeții în vremuri de restriște? Versul romanticului Holderlin ne vine în minte de câte ori ne trezește din mecanica existențială vreun poet. Când un prieten îmi trimite un volum de versuri este ca o piedică din copilarie. Te ajuta să tragi o trântă de-ți sare borșul pe nas. Ti se face rușine, cel puțin în prima fază. Tu de ce nu ai mai scris, de ce te indepărtezi de poezie? Poate găsești o explicatie, năroadă, cum ar spune îngerul Nichita: eu nu sunt vinovat, poezia a fugit de mine!
Nu scapi de întrebare, deschizi volumul și trebuie să recunoști că ai rătăcit cărarea, că ți s-au uscat cuvintele pe buze și te-ai blocat printre lucruri. Tânărul meu prieten FLAVIU GEORGE PREDESCU mi-a trimis ultima lui carte de poezie:” Moartea prematură a unei veri”. Primul meu gând, ereticul de mine, a fost să-i cer permisiunea să pun nume viitorului meu volum de eseuri ”Moartea prematură a unei țări”.

Dar am citit și recitit volumul lui si acest lucru mi-a luminat o duminică întreagă. Uitasem anumite cuvinte, nu mai recunoșteam anumite culori ale toamnei, uitasem durerea surdă a unor plecări. Eu, asa-zis analist, lucram la un studiu despre nevoia de reprezentare a femeilor in functii politice și administrative, iar el, tânărul poet, mi-a făcut praf munca mea încă neterminată, demonstrând că până și femeia absentă, care nici măcar nu poate dărui iubire , merită cântată în versuri ca o zeiță.

Este un vorba despre oameni în aceasta carte, ne avertizează poetul de la început și nu este nici o obraznicie, căci noi vorbim doar despre subiecti, populatie, indivizi, contribuabili, pietoni, electori, victime, telespectatori ...

Flaviu, prietenul meu, scrie despre căutarea iubirii si despre o lume împărțită la doi. Nu credeam că un esantion asa redus poate fi atât de reprezentativ. Nu creadeam că un tanar poet ardelean poate să se scrie atât de frumos despre Bucurestiul ca o faleză. Flaviu scrie și trăiește fără să facă selecții de cuvinte sau de situații, fără să refuze, fără să stilizeze. Cu o sinceritate care pe mine, cititorul, mă intimidează la început, nu știu s-o primesc, pentru care nu știu ce îmi va cere în schimb. Dar poetul nu ne cere nimic, poetul doar povestește iubirea, ca să nu credem că suntem singuri.

Multumim frumos! Aproape uitasem .....



http://fpredescu.wordpress.com/






nichita stanescu, despre poezie
Asculta mai multe audio diverse

am mai scris asta ...

Energia visului în politică

Friedrich August von Hayek spunea într-un interviu de batrâneţe că, după o viaţă de polemică îndreptată împotriva stângii, a constatat totuşi că îi invidiază pe economiştii de stânga pentru un lucru: economiştii de stânga sunt vizionari, işi permit să imagineze, să proiecteze viitorul. Marele economist de dreapta spunea că dreapta e mai raţionalistă, mai contabilă, mai închistată şi, de aceea, mai puţin atractivă.

Multă vreme m-am gândit la ceea ce spunea marele filosof şi economist, laureat al Premiului Nobel pentru economie in 1974 , dar nu am găsit corespondenţe în politica de astăzi. Pentru că dreapta a rămas la fel de contabilă, dar stânga şi-a pierdut din energia creatoare peste tot în Europa, dar şi în lume.

Dacă ne referim la România, atunci vedem că, de aproape două decenii, stânga românească, sub conducerea unor politicieni proveniţi din vechiul regim, a tăcut timorată sau a încercat să se justifice prin pragmatismul cifrelor de buget sau a procentelor de creştere. Vom creşte salariile cu 50%, vom dubla pensia sau alocaţia, vom face x kilometri de drumuri, vom construi 6000 de apartamente. Stânga s-a luat la întrecere cu dreapta în promisiuni, iar aceasta nu a avantajat-o pentru că dreapta este, prin natura ei, conservatoare şi lipsită de imaginaţie. Dreapta este tradiţionalistă, raţionalistă, căutătoare de profit, nu promite salvarea sau mântuirea. Poate că liderii stângii de la noi au avut o inhibiţie generată de utopiile omului nou sau ale societăţii comuniste, acel paradis unde fiecare urma să primească dupa nevoi în timp ce va contribui după posibilităţi, lucru explicabil. Dar persistenţa acestei sărăciri a mesajului nu se mai justifică după două decenii de democraţie.

Deşi ne-am îndepărtat mult de acele momente, proiectele stângii au rămas la fel de inhibate. Politica noastră are cotele de neîncredere de astăzi şi pentru că stânga românească ignoră energia pe care o poate aduce visul în politică. Politica este un mijloc prin care trebuie să potenţăm capacitatea oamenilor de a visa la o lume mai bună, la o societate mai dreptă, la o lume cu mai multă libertate pentru individ sau cu o mai mare egalitate de şanse.

Obsesia de a pune mâna pe putere cu orice preţ, de a elimina adversarul politic de la ciolan, nu ajunge pentru a crea optimism, bunăstare şi entuziasm , ţeluri pentru care oamenii trebuie să rişte, să investească, să folosească mai multă energie pentru a aduce viitorul mai aproape. Un proiect de stânga trebuie să creeze entuziasm, trebuie să descătuşeze energii. Pâna la urmă, politica este şi un spectacol care poate crea o nouă realitate. Un politician carismatic, dedicat unei viziuni, unui proiect construit pe speranţa unui viitor mai bun, poate trage după el oamenii spre o altă etapă din viaţa unei comunităţi.

Când politicianul vorbeşte doar despre dezastrul pe care îl aduce Guvernul, despre criza care nu se va sfarşi decât dacă el va veni la putere, moment în care îi va băga în puşcărie pe criminalii de la putere, realitatea este greu să se schimbe. E adevărat, publicul se va uita în campanie la meciul de wrestling dintre stânga şi dreapta (regizat sau nu), iar după terminarea meciului se va duce cu gamela la uşa guvernului sau primăriei pentru a primi ceea ce i-a promis învingătorul.

Raţionalismul şi stilul „managerialist” de împărţire a PIB-ului au distrus potenţialul de influenţare pe care-l are politica. La noi, s-a mers mult mai departe, satele şi cartierele sărace sunt invadate în fiecare campanie electorală de camioane cu găleţi, cu pungi de alimente sau cine ştie ce alte tâmpenii. Politica noastră spune franc: pentru votul tău, îţi dau o bere şi patru mici, sau un litru de ulei şi un kilogram de zahăr. Atât, să nu vii mai încolo să-mi pretinzi cine ştie ce, cetăţene, am plătit preţul votului înainte, ca la bordel!

Realismul politic al stângii şi dreptei îngustează câmpul de posibilităţi, ciunteşte realitatea şi handicapează politica. Nu pledez pentru utopie, dar politica este comunicare, iar partea de vis a politicii este responsabilă pentru mobilizarea, pentru participarea oamenilor la eforturi colective (inclusiv sacrificii). Sigur, oamenilor trebuie să le spunem adevărul, dar o viziune catastrofică, un mesaj de ură şi răzbunare, un ton agonistic nu vor putea niciodată să mobilizeze decât o mică parte din populaţie.

Stânga ar trebui să probeze că visul oamenilor de a trăi mai bine este realizabil, că deşi viaţa nu este un paradis fără de griji, fericirea este posibilă prin muncă şi talent investite în acţiune. Cum să faci ceva pentru societate dacă nu stimulezi capacitatea oamenilor de a imagina o lume mai bună?

Când Martin Luther King a folosit formula „I have a dream” el a lansat un proiect politic antirasial pe care astăzi Obama încearcă (sau declară că încearcă) să-l transforme într-un proiect planetar de construcţie a unei lumi mai drepte, mai echitabile, dincolo de inflaţie, deflaţie, stabilizare sau creştere. Nici atunci nu era uşor de imaginat egalitatea între rase, nici astăzi nu este uşor de imaginat o ordine mondială justă, un parteneriat cinstit, în numele umanităţii, între cei bogaţi şi cei săraci, între cei mici şi cei mari. Dar pentru ca un vis să se realizeze în politică, mai întâi cineva talentat, carismatic, trebuie să-l aducă în faţa oamenilor.

Stânga are şi o altă postură, care o poate înnobila: stânga poate visa pentru alţii, stânga este obligată să viseze pentru alţii, dacă îşi respectă menirea. Ea trebuie să-i reprezinte pe cei cu resurse puţine, pe cei care au pierdut competiţia şi poate nu mai au energia să viseze, să-şi imagineze un viitor frumos pentru care merită să trăieşti, pentru care merită să faci sacrificii pentru a da educaţie copiilor.

Din păcate, nici măcar oamenii de stânga nu cred în posibilitatea unui discurs de stânga care ar putea crea un consens imaginar , consens care ar putea fi punctul de plecare în schimbarea la faţa a României.

De ce se întâmplă asta în România? Simplu, stânga modernă nu se naşte prin decret într-o ţară postcomunistă. Este nevoie de un câmp de dezbatere de stânga, de o polemică stânga – dreapta, pe teme serioase nu doar penibila controversă legată de cota unică. Există o nevoie a unei veritabile dezbateri despre stânga, dezbatere care nu a avut loc până acum. De câteva ori s-a discutat, dar discuţia a fost substituită de dezbateri despre guvernare de stânga. Din păcate, discuţia despre stânga şi rolul ei, este blocată chiar şi în Europa de confuzii, incoerenţe, neinţelegeri şi presiunea dreptei.

Presiunea asupra stângii este foarte evidentă în următorul exemplu:
„Ideea numită socialism este moartă şi intelectualii francezi care au încercat să facă din colectivism un lucru respectabil se ascund. Este un mare eveniment pentru civilizaţia occidentală. Partea culturii franceze care este inspirată din socialism este şi va rămâne o nulitate mondială. Dar Franţa a început să se îndepărteze de scursurile acestei ideologii insipide pentru a işi reocupa locul său, cel al unei societăţi mândre şi realizate” .
Éditorial du Wall Street Journal din 31 octobrie 1983, citat în Libération din 2 noiembrie 1983.

În România a fost complicat de a contrazice pe cei care se autintitulau ca fiind adevaraţii reprezentanţi ai stângii. Nici măcar polemica dintre PDSR şi PD, partide de stânga la un moment dat, ramuri rupte din copacul FSN, nu a adus contribuţii decisive la naşterea unui curent de opinie solid de stânga.

Există şi un bruiaj continuu al distincţiei dintre stânga şi dreapta. Bruiajul distincţiei stânga-dreapta nu are ca agent doar ideea „sfârşitului ideologiilor” , falimentată deja, ci şi ceea ce am putea numi eclipsa distincţiei. În ultimii 25 de ani ea se face prin golirea de conţinut a conceptului în cadrul unor încercări de depăşire: axa Blair-Schroder. Deşi fără un succes prea mare, constant apar încercări de a repoziţiona partide sau candidaţi pe centru (nici stânga, nici dreapta) şi chiar programe care încearcă să aducă alte unghiuri de vedere şi problematici transversale, cum a fost şi este încă un curent numit „ecologie politică” şi care pune în centru ideea raporturilor complexe dintre om şi natură din perspectiva resurselor şi a progresului uman.

Invenţia centrului nu rezistă dinamicii şi complexităţii jocului politic, poate că centrul politic nici nu există. Centrul este un loc în care se refugiază sau îşi trag sufletul diverşi politicieni, de stânga sau de dreapta, în perioade de criză economică şi socială.

Nu cred că are rost să ne pierdem în complicatele discuţii despre criterii care diferenţiază stânga de dreapta politică. Cred, alături de Norbert Bobbio, că egalitatea este steaua polară a stângii, criteriu care rezistă timpului.

Pare evident: nu există încă în Romania o cultură de stânga veritabilă, consolidată. Acest lucru influenţează prestaţia partidelor, dar şi mişcările electoratului. Tabloul sumbru al politicii româneşti, lipsa de speranţă, lipsa de încredere, apatia, populismele greţoase şi cumpărarea votului, toate acestea sunt facilitate şi de lipsa unei culturi de stânga, cultură politică ce foloseşte şi energia visului în politică.

Text pentru revista CULTURA

Scandalul Sorin Ovidiu Vântu - Analiză - Vasile Dâncu

GUVERNUL DE CRIZĂ ESTE O FANTASMĂ

Interviu cu Vasile DANCU

de ANDREEA PORA

Revista 22

Credeţi că va influenţa în vreun fel scena politică arestarea lui Sorin Ovidiu Vântu?
Nu cred că o va influenţa, chiar dacă experimente trecute de genul acesta, cortegiul mediatic, arestări dramatice, telenovelă a justiţiei – au creat în trecut evenimente politice –, măcar că i-au adus în PE pe Corneliu Vadim Tudor sau pe Becali. De data aceasta, eu cred că nu se va întâmpla nimic. În primul rând, pentru că, datorită implicării lui SOV în scandalul FNI şi FNA, nu va fi uşor de transformat în erou. Cred că acest eveniment, din punct de vedere al temperaturii lui mediatice, se va stinge curând.

Cum vedeţi aceste scenarii lansate de Realitatea TV: răzbunarea lui Traian Băsescu, încercare de a acoperi problemele crizei?
Este o interpretare fără niciun fel de fineţe. Nu cred ipoteza pe care o spun susţinătorii lui SOV, aceea că Traian Băsescu sau instituţiile ar fi făcut un program de a recâştiga încrederea pierdută sau faptul că ar putea să ascundă anumite evenimente politice, sociale în spatele acestui eveniment. Este un război de vreo 3 ani între câteva posturi de televiziune şi puterea politică, un război care, după părerea mea, a depăşit cadrele normale ale unei hărţuieli pe care media o fac faţă de cei de la putere. Au fost excese din ambele părţi, media au făcut unele derive deontologice, iar partidul aflat la putere a boicotat apariţiile în media. E un cerc al violenţei care cred că ar trebui rupt. Şi eu, aici, aş spune că singurul lucru care ar putea să fie periculos – deci nu-mi fac probleme pentru Vântu, care este un om bogat şi oamenii bogaţi au avocaţi puternici şi oamenilor bogaţi nu li se întâmplă, de regulă, nimic în societatea capitalistă românească - este legat de dispariţia trustului Realitatea. Ar fi păcat dacă grupul Realitatea ar suferi după acest lucru. Pentru că este un produs al democraţiei, este o instituţie media valoroasă care a adus polifonie în spaţiul public.

Nu prea a fost polifonie pe acest subiect, apropo de derapajele deontologice.
Era clar că nu aveau prezumţia de obiectivitate. Pe de altă parte, ei au acţionat aşa cum s-au obişnuit să acţioneze. Aduceţi-vă aminte de scandalul Oprescu, când, pe bună dreptate, i-a fost respinsă candidatura la preşedinţie din cauza lipsei de semnături sau a semnăturilor false. Toată media din România care face agenda zilei, televiziunile noastre de ştiri şi comerciale au creat un erou din Oprescu. A venit apoi cazul Becali. De asemenea, un caz care, cel puţin nouă care nu suntem jurişti, ni se părea că nu ar fi cazul unei revolte media, al creării unui erou din asta. Eu cred că jurnaliştii, din punct de vedere deontologic, nu au avut obiectivitate în cazul Vântu. Uman îi înţeleg, simţeau că îşi apără locul de muncă; tehnic, nu, pentru că asta înseamnă respectarea unor principii deontologice.

Remanierea a favorizat sau nu, în ochii opiniei publice, PDL sau pe Traian Băsescu? Au avut de câştigat sau de pierdut?
În primul rând, nu s-a produs efectul acestei remanieri. O remaniere, de regulă, reuşeşte, şi acesta este scopul, să readucă speranţa că vin oameni noi care să poată umple din nou acest bazin, rezervor al speranţei oamenilor, şi să anuleze ceva din pierderile avute până atunci. Această remaniere nu a produs o revigorare a partidului, nu a produs nicio revigorare a guvernului în încrederea publică. Am un sondaj de opinie, pe care nu l-am dat încă publicităţii, din care reiese că 82% dintre oameni, într-adevăr, au auzit de remanierea guvernului. Este o cifră bună de notorietate, după trei zile, iar 63% dintre oameni spun că era nevoie de remanierea guvernului, dar asta este o cerere care, până la urmă, a fost generată chiar de proiectul pe care l-a formulat PDL. Vreau să spun că, deşi oamenii aprobă ideea de remaniere – există un stereotip public în legătură cu asta –, remanierea nu a reuşit totuşi să relanseze partidul şi guvernul, în primul rând pentru că, fiind şi situaţia de criză, această remaniere nu a îmbunătăţit proiectul guvernamental. Asta înseamnă că nici noii miniştri nu au posibilitatea de a produce, de a veni fiecare cu două–trei proiecte care să-i individualizeze în spaţiul public.

Spuneţi că aveţi un sondaj. Totuşi, cum văd oamenii această remaniere? E un guvern mai bun sau mai prost decât cel de dinainte?
Oamenii nu şi-au modificat încrederea în guven, nu s-au modificat nici indicatorii privind percepţia funcţionalităţii guvernului în domenii importante ale activităţii şi, de asemenea, nici nu a crescut procentul intenţiei de vot al partidului, şi nici încrederea cu această remaniere. Chiar dacă oamenii spun că remanierea era necesară, nu văd care este schimbarea. La întrebarea „Credeţi că această remaniere va schimba ceva în România?“, au spus cu siguranţă da 6%, probabil da 27%, probabil nu 15% şi cu siguranţă nu 49%. Deci, cumva este o balanţă negativă cu privire la speranţa schimbării. Asta, desigur, nu este numai din cauza remanierii, ci poate şi a lipsei de speranţă care există în acest moment. Această reamaniere nu are însă semnificaţia unui eşec absolut. Din sondaj vedem că este privit ca un guvern la fel.

* * *

Remanierea

Nu a produs o revigorare a partidului şi nici o revigorare a guvernului în încrederea publică. Indicatorii privind percepţia funcţionalităţii guvernului în domeniile importante şi procentul intenţiei de vot a partidului nu au crescut. La întrebarea „Credeţi că această remaniere va schimba ceva în România?“, au spus cu siguranţă da 6%, probabil da 27%, probabil nu 15% şi cu siguranţă nu 49%. Remanierea nu este însă un eşec absolut.

PSD+PNL

Cred că e o greşeală. PSD mai are nevoie de construcţie interioară şi de un program serios. Ar trebui să aştepte ca PDL să piardă în continuare procente. Şi aşteptarea e o strategie. Uniunea cu liberalii nu ne-a adus niciodată nimic bun, în primul rând pentru că nu putem dezvolta un proiect social-democrat. Facem o struţo-cămilă social-democrat-liberală. PSD ar trebui să-şi consolideze poziţia dominantă, să modifice Legea electorală.

* * *

Credeţi că s-a prefigurat o ruptură între Traian Băsescu şi Emil Boc, dacă este să dăm crezare informaţiilor că preşedintele şi-ar fi dorit demisia lui Boc?
Eu observ două stereotipuri în spaţiul public care circulă şi se alimentează unul pe celălalt, circulă în mediile jurnalistice şi politice, care cred că nu sunt adevărate. Unul este acela că Traian Băsescu se află în conflict cu premierul Emil Boc. Eu cred – nu mă pricep foarte bine, nu sunt specialist în PDL – că acest lucru nu este adevărat. Cred că el vine din zona consilierilor, şi ai lui Emil Boc, şi ai lui Traian Băsescu, din conflictul consilierilor, al celor care îşi doresc sau îşi apără funcţiile în acest moment. Este un reflex al unei competiţii din interiorul PDL. Eu cred că acest guvern, această remaniere a fost aprobată, cu siguranţă, şi de Traian Băsescu. Nu cred că Traian Băsescu a iniţiat-o, în sensul că şi-a ales el miniştrii, dar faptul că PDL se luptă cu Traian Băsescu este un mit pe care, dacă cei din opoziţie îl cred, atunci vor fi nişte fraieri perfecţi.

S-au liniştit lucrurile în PDL, aşa cum sugerează lideri de vârf, Elena Udrea şi alţii, după această remaniere?
Nu cred că s-au liniştit, dar nici nu cred că sunt dramatice. Remanierea poate că a avut un efect, dar mai ales în interiorul partidului, în PDL. A marcat din acest punct de vedere victoria unora sau a altora din grupurile care, în mod firesc, se luptă întotdeauna, în orice timp istoric, pentru câştig.

A cui este victoria?
Părerea mea este că a fost victoria celor care s-au retras din guvern. A celor care sunt oamenii puternici din PDL – Videanu, Berceanu. Blaga, care a rămas în Cabinet pentru că altfel nu se putea, este un pion important al guvernului. Cred că este o victorie pentru statu-quo. O victorie a „greilor“, cum se spune, pentru că ei s-au retras, dar şi-au pus oamenii care sunt consonanţi la proiectul lor. Nu spun oameni de casă, nu e corect să spun asta, dar şi-au pus oameni care fac parte din proiectul lor şi ei se vor ocupa de bătălia din partid. Şi vom vedea că vor fi eficienţi în lupta internă, bănuiesc.

Cum vedeţi alianţa PSD-PNL, proiectul comun al guvernului de criză, provocarea alegerilor anticipate?
Guvernul de criză mi se pare că este mai degrabă o fantasmă, o soluţie utopică. În primul rând pentru că reflexele culturii politice româneşti nu permit aşa ceva. Acest guvern ar trebui să aibă un program. Ce program are acest guvern? Numai să organizeze alegerile? Închipuiţi-vă PNL şi PSD discutând despre cota unică – şi n-ai cum să nu discuţi, pentru că ar trebui să facă parte dintre măsurile anticriză. Apoi, ce măsuri anticriză poţi să iei cu un guvern de genul acesta, când nu există susţinere în parlament? La noi nu există practica acceptării psihologice a consensului. Uitaţi-vă, dacă observăm din punct de vedere politologic, nicio alianţă politică nu a rezistat în ultimii 20 de ani, chiar şi „patrulaterul roşu“, dacă-mi aduc bine aminte, s-a dizolvat până la urmă. Deci, e greu să construieşti o alianţă la noi, mai ales un guvern ca acesta, de criză. Partidele nu au capacitatea de a colabora. În general, toate partidele sunt organizate pentru a împărţi prada politică, adică funcţii, beneficii şi altele. Cred că partidele sunt prea îndepărtate de interesul public, politicienii noştri nu s-au speriat nici acum, când e criză. Eu zic că nu-i sperie în acest moment nici haosul, nici căderea României. Şi nu cred în posibilitatea de a funcţiona un guvern de criză. Cine să-l facă?

Cele două partide au funcţionat împreună conjunctural, atât în guvernarea Tăriceanu, cât şi în alegeri. Şi acum îşi propun, tot conjunctural, acest guvern de criză. Poate fi funcţional, exact din această cauză?
Nu cred că ar fi funcţional. În colaborarea trecută dintre PSD şi PNL, exista o insatisfacţie generală. Cel puţin la PSD, asta cunosc, eram membru activ atunci. Aroganţa liberală de regulă a stricat, a otrăvit atmosfera între cele două partide. PSD ar trebui ca în această perioadă să-şi consolideze, având în vedere că se află în sondaje la 37–38% şi bat la 40%, o poziţie dominantă. Or, această poziţie dominantă şi-ar putea-o consolida încercând să modifice Legea electorală, cu acest uninominal ciudat, în care trec cei de pe locul trei. Liberalii nu ar fi interesaţi de acest lucru, pentru că ei au fost beneficiarii acestei legi. Apoi, cred că n-ar mai funcţiona şi pentru că partidele ar accepta destul de greu oameni din afară. Ca să fie eficient un asemenea guvern de criză, ar trebui să aibă şi doi-trei specialişti, care nu sunt neapărat din staff-ul PSD sau PNL.

Domnii Ponta şi Antonescu avansează o serie de măsuri precum revenirea asupra tăierii salariilor, reducerea TVA etc. Face bine d-l Ponta lansându-se în astfel de promisiuni, care par mai degrabă populiste?
Eu cred că Ponta duce o luptă complicată în acest moment. Pe de o parte, trebuie să reziste presiunii interne şi externe care-l împinge spre o alianţă cu PNL. Asta nu cred că este tocmai pe placul lui, pentru că instinctul lui îi spune că în mod normal ar putea să câştige singur, de ce să devină copreşedinte, când ar putea să devină preşedinte, să zicem? Pe de altă parte, are şi o presiune contrară care îi spune că trebuie să reziste singur pentru că există posibilitatea să nu facă această alianţă în care trebuie din nou să tracteze pe cineva. A tractat şi îi tractează pe conservatori de atâta vreme, acum să aibă şi o nouă împărţire a puterii cu PNL? Apoi, chiar dacă face un anumit tip de opoziţie, asta nu-l scapă pe Ponta ca în această perioadă să nu construiască programul alternativ. Pentru că marea capcană, după părerea mea, în care pot intra PSD şi Ponta este să aştepte să meargă la guvernare, pornind de la un vot negativ. Aceasta este o capcană, pentru că PSD ar trebui să vină cu un nou proiect, cu un nou limbaj şi cu oameni noi. Să nu se rezume la revoluţii de carton sau clovnerii, cum am văzut în ultima vreme, cu soldaţi de plumb purtând uniforme sud-americane. Este nevoie să gândească efectiv o variantă de stânga, eventual cu accente anticapitaliste, să spunem, cu accente sociale puternice şi un program nu de redistribuire, ci un nou proiect de societate. Asta ar fi singura posibilitate pentru PSD şi pentru stânga, în general: să aibă o şansă, pentru ca, după ce va ajunge la putere, pentru că probabil va ajunge în viitorul apropiat, să şi rămână şi să poată face ceva. Altfel, în această situaţie, părerea mea e că aceşti oameni care au mers spre PSD prin vot negativ, dintr-o dată foarte mulţi, reprezintă un electoral volatil, care se va muta spre orice experiment politic nou.

Deci credeţi că e o greşeală faptul că, din diverse motive, PSD acceptă iar o alianţă cu PNL?
Cred că e o greşeală, din două raţionamente. Primul e faptul că, din punct de vedere tactic şi strategic, PSD mai are nevoie şi de construcţie interioară, şi de un program serios, după venirea lui Ponta. Din alt punct de vedere, ar trebui ca, strategic, să aştepte ca PDL să piardă în continuare procente, pentru că şi aşteptarea este o strategie. Pe de altă parte, uniunea cu liberalii nu ne-a adus niciodată nimic bun, în primul rând pentru că nu putem dezvolta un proiect social-democrat. Facem o struţo-cămilă social-democrat-liberală, în care vedem mai degrabă ideile unor oameni, nu ideile unui partid.

* * *

Capcana

Marea capcană în care pot intra PSD şi Ponta este să meargă la guvernare, pornind de la un vot negativ. PSD ar trebui să vină cu un nou proiect, cu un nou limbaj şi cu oameni noi. Să nu se rezume la revoluţii de carton sau clovnerii, cum am văzut în ultima vreme, cu soldaţi de plumb purtând uniforme sud-americane. Este nevoie să gândească efectiv o variantă de stânga, eventual cu accente anticapitaliste, un nou proiect de societate.

Ponta

Ponta duce o luptă complicată în acest moment. Trebuie să reziste presiunii interne şi externe care-l împinge spre o alianţă cu PNL. Asta nu cred că este tocmai pe placul lui, pentru că instinctul îi spune că în mod normal ar putea să câştige singur. De ce să devină copreşedinte, când ar putea să devină preşedinte, să zicem? A tractat şi îi tractează pe conservatori de atâta vreme, acum să aibă şi o nouă împărţire a puterii cu PNL?

* * *

Spuneţi că Ponta este presat din interior. Să înţeleg de aici că există în continuare tabere şi fricţiuni în interiorul PSD? Oameni care ar dori să-i ia locul, Geoană, de exemplu?
Nu de fragmentare şi fricţiuni este vorba. Mi se pare perioada cea mai liniştită din cariera PSD din ultimii 10 ani. Când vorbesc de presiune mă gândesc la cererea care vine spre guvernare în orice partid, atunci când creşte în sondaje, primarii, partea asta de jos, administrativă a partidului, care vrea mai multe resurse. Nu doar baronii, chiar simplii funcţionari, activiştii de partid care au fost daţi afară din funcţii când au venit ceilalţi. Sunt militanţii cei mai puternici, cei pe care se bazează un partid în campanie. Acesta este mecanismul politic peste tot în lume, din Statele Unite până în Japonia, probabil. Poate că sunt şi lideri din zona lui, dar sunt lideri cu care Ponta comunică, este Adrian Năstase sau alţii. Nu e exclus ca şi cartonaşul galben primit de Geoană să aibă legătură cu o acţiune suplimentară din partea acestuia spre a împinge spre acel proiect, oarecum fără ştirea preşedintelui.

Pe de altă parte, Adrian Năstase îi recomandă cu insistenţă lui Ponta să fie premier, ceea ce acesta se pare că nu doreşte, şi îl contrazice în anumite postări pe blog, în ceea ce priveşte acordul cu FMI...
Nu există un conflict de această natură, cu siguranţă. Eu ştiu că exista o comunicare bună între Adrian Năstase şi Ponta. Nu este un conflict, ci un fel de colţ dintr-o filă a agendei personale a lui Adrian Năstase. N-am nici un element, e doar un scenariu utopic, dar s-ar putea ca Adrian Năstase să-şi dorească o candidatură, ceva de genul versului celebru al lui Nichita Stănescu: „mult mai înalt şi mult mai curând“.

Arată sondajele o dispoziţie a populaţiei spre noi partide, noi experimente, de tipul Dan Diaconescu, Mugur Mihăescu – Garcea? Credeţi că este creat climatul potrivit pentru aşa ceva şi care ar fi cauzele?
Aici este un lucru foarte complicat şi ţine de fineţea analizei, după părerea mea. Dacă ne uităm în sondaje şi le interpretăm cantitativ, la întrebarea privind nevoia de un nou partid, există, într-adevăr, 40% dintre români care spun că aşteaptă un alt partid. Problema este că atunci când se naşte acel partid, şi nu mai este doar un proiect utopic, are oameni, are programe, atunci sigur că nu îl urmează aceşti 40%. Niciodată această dorinţă, care este importantă şi trebuie să o luăm în calcul, nu se va cristaliza într-un singur partid. Ce înseamnă asta? Că există o insatisfacţie şi o criză de încredere fantastică. Dacă ne uităm, pentru prima dată în istoria postdecembristă, de 20 de ani de când măsor şi eu încrederea în instituţii, pentru prima dată încrederea în guvern, parlament şi în partide politice este cu o singură cifră, a scăzut sub 10%. Asta înseamnă teren deschis experimentelor politice, extremismelor şi proiectelor de salvare a naţiunii. Dacă luăm partidul lui Dan Diaconescu, Partidul Poporului – nu ştiu dacă nu poate fi contestat acest nume, pentru că unul dintre partidele în care a fost Averescu s-a numit Partidul Poporului, dar nu cred că ştie asta Diaconescu –, PP în momentul de faţă a depăşit 10%. Dar nu cred că este un pericol decât în conexiune cu impotenţa politică a tuturor celorlalte partide. Acesta este un proiect teleutopic, concurează o telenovelă cu partide concrete. Eu cred că naşterea acestui partid ar trebui să se sprijine pe o condiţie: ca toate celelalte partide să fie coborâte undeva spre 20%, să fie reduse la nucleul lor superdur, deci acel miez al partidului de militanţi care sunt totdeauna cu tine, indiferent ce se întâmplă.

Dar apariţia unui partid de tipul celor create în ultimii ani în ţări est-europene credeţi că are vreo şansă?
Deşi nici eu nu cred că cineva are nebunia, curajul de a încerca să reconstruiască sistemul politic din România, nu este exclus, aşa cum s-a întâmplat şi în alte ţări, să se încerce şi la noi naşterea unui partid de expresie, să spunem, libertariană sau un partid tehnocratic. Unul care să încerce să vină cumva cu energia pe care o aduce societatea civilă şi, pe baza scăderii încrederii în partidele tradiţionale, să se construiască uniuni civice, de genul celor care s-au născut în altă parte şi care au avut succes. Cred că s-ar putea încerca un asemenea proiect. Un partid care să fie nonideologic, care să adune tema solidarităţii sociale cu cea a ecologiei, cu cea a performanţei, cu profesionalismul, valori care altfel sunt împărţite între partide, dar pe care le revendică de multe ori în mod, să spunem, fraudulos unele partide. Problema este că nu va fi uşor de construit un asemenea partid. Se vorbeşte că şi-ar face Traian Băsescu un partid. Nu cred în această ipoteză. Eu cred că Traian Băsescu, după ieşirea din funcţie, nu se va mai ocupa de politică. De asemenea, dacă unii dintre actualii guvernanţi speră că ar putea să se amestece cu o asemenea combinaţie, cred că se înşală. Pentru că nu este foarte uşor să faci reconversia unui partid care a fost la putere şi imediat să meargă la guvernare, mizându-se şi pe o creştere economică ipotetică din 2011. Deci cred că acest zvon care circulă, privind un nou partid politic al lui Traian Băsescu sau al unei echipe din jurul lui Traian Băsescu, ar avea puţine şanse. Sau ar avea peste două-trei legislaturi, nu imediat.

Lăsând la o parte aceste speculaţii, un nou partid care să nu aibă legătură cu oameni, cu facţiuni din actualele partide, decât poate într-o foarte mica măsură, ar avea şanse în actualul ciclu electoral?
S-ar putea face şi în actualul ciclu electoral un partid nou, construit nonideologic, din mixitatea temelor, un partid al tinerilor şi al celor nou veniţi în politică, un partid al intelectualilor nealiniaţi, dar cred că un asemenea partid n-ar câştiga alegerile în România în actualul ciclu electoral, dar ar putea să intre în parlament. Mă uit la volatilitatea – este una dintre cheile pe care noi sociologii le folosim atunci când analizăm bazele de date ale sondajelor multiple pe care le facem, foarte puţine ajungând la public – şi observ că, în afara unui nucleu dur foarte mic pentru partide, electoratul este foarte volatil. Electoratul experimentează continuu, nu avem un electorat sedentar, ci unul migrator, care de la o alegere la alta pleacă spre un alt partid, spre un nou experiment, o nouă speranţă legată de altcineva. Această volatilitate electorală ar putea să fie o premisă pentru naşterea unui nou partid. Asta este legată şi de acţiunea celor care vin pe val acum. Cred că aici, de exemplu, şi Victor Ponta, care este, până la urmă, exponentul unei alte generaţii de politicieni, are un rol în naşterea unor proiecte noi sau rămânerea la actualul sistem partidist. Dacă Victor Ponta reuşeşte să dinamizeze partea stângă a electoratului, dacă reuşeşte să creeze un proiect de societate, dacă reuşeşte să acţioneze nu numai partidist, să adune energii din societate, nu numai sindicate şi politicieni, dar şi asociaţii, grupuri de intelectuali din societatea civilă, atunci o parte din această cerere pentru ceva nou se poate să se resoarbă.

Dar Victor Ponta apare lângă Radu Mazăre cu şapcă chinezeazcă pe cap şi e în cor cu Mazăre îndemnând la revoluţie şi la...
Nu prizez clovneriile în general, dar, acolo, Victor Ponta a încercat să se adapteze mai degrabă la o situaţie pe care era greu să o controleze altfel. Şi aici l-am înţeles, chiar dacă mi-ar plăcea să nu-l mai văd altă dată cu o asfel de şapcă pe cap. Este într-o perioadă în care construieşte partidul şi nu ştiu dacă gesturile extreme întotdeauna ajută, cred că ştie şi el, şi altă dată nu se va mai purta în consonanţă cu o sală care este în derivă.

Va trece moţiunea, va cădea guvernul, care sunt şansele pe care le acordaţi acestui scenariu?
Viaţa politică este imprevizibilă la noi. Nu sunt sigur că moţiunea va trece. Problema este că oricum guvernul este foarte fragil în acest moment. Schimbarea guvernului se poate produce şi în alt fel. Să ne închipuim numai că partidul lui Gabriel Oprea, care ţine la guvernare PDL, hotărăşte într-o zi că interesul naţional nu este să susţii acest guvern în această perioadă, ci să faci o schimbare. Şi atunci totul se poate produce altfel, fără alianţe şi fără un angrenaj foarte important.

* * *

Un nou partid

Deşi nu cred că cineva are curajul de a încerca să reconstruiască sistemul politic din România, nu este exclus, aşa cum s-a întâmplat şi în alte ţări, să se încerce şi la noi naşterea unui partid de expresie libertariană sau un partid tehnocratic. Unul care să încerce să vină cu energia pe care o aduce societatea civilă şi, pe baza scăderii încrederii în partidele tradiţionale, să se construiască uniuni civice, de genul celor care s-au născut în altă parte şi care au avut succes.

Ruptura, un mit

Stereotipul că Băsescu se află în conflict cu Boc vine din conflictul consilierilor celor doi, care îşi apără funcţiile în acest moment. Acest guvern, această remaniere a fost aprobată, cu siguranţă, şi de Traian Băsescu. Nu cred că Băsescu a iniţiat remanierea, în sensul că şi-a ales el miniştrii. Dar că PDL se luptă cu preşedintele este un mit pe care, dacă îl cred, atunci, cei din opoziţie vor fi nişte fraieri perfecţi.

Gândirea blocată în religia pieței

Suntem o societate blocată, fără soluții și fără speranțe de mai bine. Gândirea politică și socială a rămas gripată datorită unor inconsistențe fundamentale generate în mare parte de funcționarea unei religii a pieței care în țările noastre aflate în nesfârsita tranzitie are efecte mult mai dure decât în alte societăți. Facem remanieri doar pentru a câstiga timp, nu există nici un plan de viitor pentru că poiliticienii de stânga sau de dreapta, de la putere sau din opoziție, nu au instrumente cognitive pentru a gândi situația economică și socială. Politicienii, pur și simplu, nu mai înțeleg nimic.

Religia pieței

Dreapta noastră și reprezentatnții ei au avut doar două soluții politice la această tranziție: privatizare și reducerea rolului statului, adică preluarea pârghiilor de producție, dar fără asumare de costurilor sociale de funcționare a societății. Apoi, după ce totul s-a privatizat, discursul a fost: băieți, acum apărați-vă statul!
Stânga se limitează să facă acompaniamente sociale pentru capitalism. Un fel de soră medicală. Putem să credem în corecțiile și acompaniamentele sociale pe care le aducem capitalismului, dar asta nu ajunge pentru a proiecta viitorul unei societăți. Nu este prea totuşi putin să te limitezi la a cere salariu minim, pensii mai mari, garanții sociale pentru angajati? Mai putem vorbi in acest caz de o viziune economică de stânga, sau ne ocupăm doar de repararea exceselor capitalismului?

Dincolo de lipsurile clare din pregatirea individuală a politicienilor, care sunt originile acestui blocaj de gândire?

In primul rând, omprezența religiei pieței. Astăzi religiile trediționale au fost înlocuite cu alte sisteme de credințe și valori. Cum spunea, acum câteva decenii, Karl Polanyi, economia a fost extrasă din societate, din ansamblul relațiilor sociale. Consecințele sociale ale economiei sunt prezentate ca fiind generate de un sistem obiectiv, legile pietei sunt prezentate ca ”naturale”. Interventia este prohibită, cel mai bun lucru pe care îl putem face ar fi să ne supunem. Fundamentul acestei religii presupune că piața este corectă, iar valoarea este corect și intotdeauna reflectată în preț.

Stanga, dacă critică piața, devine o erezie și poate să fie pedepsită ca atare. Când vedem că vin catastrofe ecologice, de exemplu, nu piața sau capitalismul sunt de vină, ci OMUL generic, chiar dacă este simplu de observat că nu omul generic poluează, ci sfera economică. Nu suntem toți vinovati egal pentru a ni se adresa campanii de publicitate interminabile, ci producătorii. Max Weber a fost primul care a observat că, in fond, capitalismul are ceva religios în substratul său economic. Dacă ne gândim că suma estimată ca fiind cheltuită în fiecare an, în lume, pe publicitate, undeva în jur de 300 de miliarde de euro, atunci avem o justificare pentru una din insemnările lui Fernand Braudel care spunea că marea noutatea care o aduce capitalismul este o ”transformarea dorinței”.

Dumnezeul sau Alahul acestei religii a pieței este piața finaciară, iar bursele sunt templele sau bisericile unde se produce ritualul si unde se antamează minunile viitoare. Semnele din piața de capital sunt interpretate șamanic (piețele ne dau semn!) similar cu Dumnezeu ne-a dat un semn.

Ce să facă politicienii în aceste condiții? Asteaptă și ei semn de la piață sau de la statistică. Ei sunt orbiți de această religie a pieței, iar pe de altă parte, mai ales politicienii români, de orice orientare, pot gândi doar in termenii Statului-Providență. Dar fiindcă statul a dispărut, ei au ajuns să se roage la un fel de Piață-Providență. Când încep să gândească ce ar trebui făcut pentru că nu merge treaba nu pot avea decat o gandire finanțistă, de tip piață, de reducere a costurilor, de cele mai multe ori fără a se gândi câtuși de puțin la functiile sociale sau umane fundamentale îndeplinite de anumite componente instituționalizate ale societății.
In condițiile acestea însă și resursele pe care le au la dispoziție sunt minime, căci guvernele au renunțat la mijloacele de control pentru piețele financiare. După cum spun economiștii finanțiști, 3000 de miliarde de dolari circula zilnic in lume fără să țină cont de frontiere și fără știrea statelor, dintre care doar 2% sunt folosiți în investiții, restul ramânând în zona operațiunilor speculative.

Confuzia dintre piață și capitalism.

Sunt concepte folosite ambiguu, mai ales în discursul politic, ca și sinonime, deși nu este cazul nici măcar a unei sinonimii parțiale. Chiar și Ion Iliescu, ayatolahul stângii, în textul trimis colegilor de Senat, înainte de o dezbatere, avea un fragment în care, criticând derivele comunismului, spune că a fost o greseală “ignorarea pieţii şi a legilor sale obiective şi substituirea lor cu arbitrariul sistemului de dominaţie partid-stat”. In general, toate sistemele ideologice de stânga fac eroarea de a recunoste piața ca și criteriu unificator pentru caracterizarea lumii contemporane. De aici pleacă si confuzia dintre piaţă si capitalism. Dar să vedem diferentele.

Piața este într-adevăr un mod de reglare economic, fondat pe concurenţă și atomicitatea actorilor. Capitalismul este un mod de proprietate și un proces. Capitalismul este legat prin proprietatea mijloacelor de productie de actori privați care caută sa acumuleze și să concentreze capital pentru a se pune la adapost de concurență.

In 2007, premiul Nobel pentru economie a fost obţinut de către trei americani, Leonid Hurwicz, Eric Maskin şi Roger Myerson pentru lucrarile legate de teoria jocurilor aplicată la analiza mecanismelor pieţei. "Aceasta teorie ne permite sa distingem situatiile in care pietele functioneaza bine de cele in care pietele functioneaza prost", a afirmat Comitetul Nobel. Deci piața este mai mult o metaforă, ea nu garantează egalitatea actorilor si nici aplicarea unor legi care garantează progresul. Dacă ar fi așa nu ar trebui să ne chinuim cu consilii ale concurenței care, însă, oriunde în lume, nu fac față imaginației și presiunii celor care crează mecanisme imperfecte de competiție.

Capitalismul conține elemente care sunt greu de despărţit: proprietatea și concentrarea capitalului, care contrazic atomicitatea actorilor și deci concurența perfectă. Piața și capitalismul pot sa intre în contradicție de multe ori. Dacă piaţa favorizează inovatia, competitia in beneficiul consumatorilor , capitalismul, prin logica concentrării, distruge concurenta si crează dezechilibre și raporturi de dominare. Pervertirea economiei de piață este o realitate astăzi, în epoca globalizării si a multinaționalelor care au PIB uri mai mari decât statele.

Intrăm prea uşor în această capcană de acceptare a capitalismului ca și sinomim pentru piaţa perfectă. Piata este eficace, dar nu este legitimă în toate domeniile. Liberalizarea pieței de energie este foarte bună, dar există domenii unde păstrarea operatorilor publici, eventual în parteneriat cu operatori privați este necesară.

Sectoarele educatiei si culturii, oricât se deschide piața, au functii publice pe care le poate îndeplini doar operatorul public, cu misiune specifică: canalele publice de radio si televiziune au rațiune de a exista indiferent de cât de mult se diversifică oferta.

Câmpul de interventie al statului trebuie deci discutat rational și fără inhibiții, pornind de la nesimilaritatea dintre capitalism și economie de piață. Nu ajunge să spunem în programele de partid că piața este bună doar pentru economie, dar că noi nu acceptăm „societatea de piaţă”. Eficacitatea reglării prin piaţă nu ar trebui să elimine rolul planificarii strategice pornind de la nevoi publice. Segolene Royale spunea, la un mitingdin campania electorală, că piața este ca aerul pentru păsări sau apa pentru pești, dar ambele pot fi poluate.

Imbecilitatea sau prostia unor politicieni care au condus sau conduc România nu sunt scuzabile pe considerente oferite de paradigmele de gândire economice sau politice. O dreaptă contabilă și hoață cuplată, în multe perioade, cu o stânga inhibată și coruptă reprezintă o circumstanțe favorizantă pentru dezastrul românesc. Din păcate, nici un efort de inovație politică nu a fost acceptat de sistemul politic si cel mai important ar fost primenirea clasei politice. Niște politicieni mai tineri, mai nealiniați, poate că ar fi putut depăși cadrele acestui monoteism al pieței, religie totalitară a capitalismului triumfător. Dar și asta este doar o ipoteză.

UN SUCCES AL ECHIPEI IRES

La exit pollul realizat in parteneriat cu PUBLIKA TV in Republica Moldova, INSTITUTUL ROMAN PENTRU EVALUARE SI STRATEGIE a realizat din nou o performanta remarcabila.

Felicitari echipei IRES, multumiri PUBLIKA TV pentru colaborarea excelenta!

IRES si PUBLIKA TV - prezentarea rezultatelor

CERCETAREA SOCIOLOGICA A IRES DESPRE PERCEPTIA PUBLICA A ROMILOR

SONDAJ POLITIC

Am primit sute de telefoane sau mailuri pentru ca să comentez basmul lui Sebastian Lazaroiu.
In zilele următoare o să încerc o analiză mito-critică, dar până atunci vă pun la dispozitie, dragi cititori, un grafic cu rezultatele ultimului sondaj de opinie privind intentiile de vot ale romanilor. Ultimele interviuri s-au facut in 1 septembrie 2010.

Sigla PP inseamna Partidul Poporului (sau Partidul lui Dan Diaconescu, dupa cum am spus subiectii).

Intrebarea a fost deschisă.

U Cluj – când nu mai aştepţi minunea

Dacă englezii au inventat fotbalul, pasiunea pentru Universitatea Cluj a inventat poezia care se poate naşte din iubirea pentru fotbal: Mamă te iubesc, dar nu ca pe U! Este cel mai frumos slogan pe care a putut ieşi din sufletul mare şi chinuit de microbist. Un strigăt dureros şi trist, o iubire pe care n-o poate naşte decât deznădejdea. Pentru că „U” Cluj este doar iubire, o iubire a unor clujeni însinguraţi care, de aproape 100 de ani, caută inima oraşului crezând că este îngropată sub gazonul de pe Moina. O iubire pentru o echipă romantică pe care toată lumea o cunoaşte ca fiind iubitoarea jocului, nu a rezultatului.

De aproape 25 de ani sufăr în tribunele de pe Moina. Am avut momente de fericire, am plecat de multe ori vorbind singur sau dând cu căciula de pământ. Mi-am cărat acolo soţia şi copiii, prietenii şi apoi studenţii. Am primit în schimb exact ceea ce am dus cu mine: visul că, într-o zi, lucrurile se vor schimba şi o să vină o mare performanţă. De câţiva ani, fotbaliştii clujeni au început a fi risipiţi prin lume şi chiar şepcile roşii, reveniţi în Prima Ligă, au ales să joace în alt oraş meciurile de acasă, decât să joace pe terenul rivalilor lor de la CFR. Mulţi suporteri s-au închis în casă şi duminica umblă năuci prin oraş după un stadion care nu mai există.

Echipa a intrat într-o dubioasă colaborare cu bucureştenii de la Dinamo, iar Primăria s-a bucurat că a scăpăt de o belea. Se contruieşte stadionul municipal, dar fără speranţa că vom aduce vreodată aici un meci de Liga Campionilor. Un obiectiv de campanie politică, mai mult decât o investiţie publică pe care cineva spera s-o transforme în proiect comunitar. Dacă trebuie să vină de la Bucureşti un investitor în curăţatul de gunoaie pentru a reinventa fotbalul universitar clujean, dacă niciunul dintre investitorii clujeni nu mai credea că se mai poate face ceva acolo, pare clar că speranţa era pe moarte. De câte ori treceam cu avionul peste oraş şi vedeam stadionul în construcţie, mi-l închipuiam gata, cu luminile pornite, frumos, ca în desenul arhitecţilor, dar nu mi-l închipuiam plin de oameni. Nu puteam să-i aud vuietul pasiunii pentru echipa care se opunea regulilor Cooperativei, echipa care era compusă din doctori, ingineri şi profesori. Il vedeam cu ochii minţii ca un templu mort, un templu aflat în aşteptarea vestalelor şi preoţilor, a mulţimii care se revarsă ca un fluviu de foc peste iarba din pătratul verde aflat la mijloc. Mă uitam la fiul meu cum poartă tricourile alb-negre şi speram că măcar el, când va ajunge la vârsta mea să poată va vedea minunea. Nu am mai putut tresări nici măcar când a fost adus pentru ultimele lui meciuri unul dintre jucătorii mei dragi, un romantic perfect care şi-a irosit talentul imens, Claudiu Niculescu.

In acest weekend, la Bucureşti, jucătorul pe care lumea în credea mort deja, a tras echipa după el învingând liderul la Bucureşti, într-un meci pe care toţi îl credeam unul de complezenţă. Mercenarii bătrâni aduşi din patru zări au fost parcă electrizaţi de bătranul lor coleg, câine de atacant, ce simţea că trebuie să arate foştilor lui patroni şi lumii mercantile a fotbalului că nu trebuie să dai cu piciorul în cainele bătrân care ţi-a fost credicios o viaţă. In jurul câinelui rănit, ceilalţi jucători au avut curajul să se mişte cu energia tuturor viselor lor spulberate. Universitatea Cluj a făcut un spectatcol fotbalistic de clasă.

Ar fi trebuit ca lumea să iasă pe străzi, poate că era cazul să reumplem pieţele oraşului de bătrâni uişti cu nepoţi de mână sau de copiii visători de pe malurile Someşului. In timp ce batrânul câine dinanovist plângea în vestiar pentru că, în Romania, a-ti face datoria este cateodată un lucru tragic, noi ar fi trebuit să reaprindem candela speranţei şi s-o luăm de la început cu visul care durează de aproape 100 de ani.
Am ieşit în oraşul toropit de căldura lui august, dar nu m-am întâlnit cu miile de oameni care iubesc Universitatea. Da, se întâmplase o minune pentru care nu se puteau încă bucura. O minune pe care mulţi n-o mai aşteptau. Dar sufletul iubitorilor de fotbal este fragil şi boala adâncă. Sute de mii de români veniţi la Cluj din toată Transilvania au crescut împreună un vis. Unii dintre ei poate s-au bucurat alături de CFR, pentru că iubirea pentru fotbal poate depăşi barierele etnice, pasiunile politice sau rănile istoriei. Cu toţii însă aşteaptă un mic argument pentru a putea crede că minunea de la Bucureşti nu a fost o întâmplare.

Dacă într-o zi vor putea crede cu adevărat că pot fi campioni, nu doar luptători pentru o cauză pierdută, s-ar stinge poate şi ura, poate s-ar risipi şi frustrarea. Suporterii nu s-ar mai ucide între ei şi ar rămânea doar pasiunea sportivă, cea care se risipeşte după ultimul fluier al arbitrului. Ar putea fi semnul renaşterii unei comunităţi divizate, speriate, frământate de frustrări şi pasiuni mici.
Poate acum nu se mai aşteptau nici măcar la o minune, data viitoare vor fi pregătiţi, deja o aşteaptă.


PS. In neglijenţa mea, proverbială şi tolerată de cei apropiaţi, am postat o ciornă a acestui text cu greşeli de dactilografiere. Un jurnalist ce se autodefineşte ca "genial" m-a etichetat ca analfabet, incult şi alte cele. Deşi nu cred că sunt dăruit cu atâtea noncalităţi, nu am ce să comentez, eu sunt cel care a greşit. Vouă, cititorilor mei constanţi, vă cer iertare pentru această superficialitate. Sper să mă pot organiza pe viitor aşa încât să nu se mai repete.

România care nu mai ştie spune NU

În aceste zile, cu o acoperire mediatică europeană, ţiganii români sunt luaţi în grupuri şi expulzati în Romania. Luaţi pe sus de poliţie, li se bagă 300 de euro în buzunar şi presa este anunţată că sunt repatrieri voluntare. Acestea sunt faptele, dar în acest text nu vreau să vorbesc despre condiţia romilor în Europa. Se discută mult, iar dezbaterile sunt pline de recomandări pentru alţii, dar lipsite de soluţii.
Reportajele savuroase ne aduc interviuri cu ţigani care pronunţă în toate felurile S’il vous plait , monsieur. Se caută lucruri de culoare în reportaje deştepte însoţite de constatarea înţeleaptă a reporterilor: se vor întoarce oricum în Franţa. Se vorbeşte foarte mult, presa internaţională este plină de lamentaţii sau analize. Unele subiective, unele serioare, mai obiective sau mai ideologizate. Vedem poze din unghiuri alese cu ochi de antropolog. Figura femeilor sau chipurile de bătrâni uscaţi sau copiii murdari sunt folosite persuasiv pentru a emoţiona, a da culoare şi autenticitate. O demagogie perfectă, după ultime reguli ale retoricii şi semioticii multimedia.

Ce lipseşte însă din tot acest spectacol mediatic este atitudinea corectă faţă de romi, dar mai ales exprimarea ei publică. Se colorează drama unor oameni (dacă sunteţi de acord cu faptul că sunt şi ei oameni), a unor cetăţeni europeni. Ţiganii români sunt expulzaţi de pe teritoriul ţării care are capitală oraşul lumină. Sunt luaţi de poliţie cu sutele, îmbarcaţi în dube ca infractorii şi trimişi pachet în România. Cetăţenia europeană este doar o glumă? Aşa ar putea întreba nebunul regelui, dacă ar mai fi rege şi nebuni liberi şi lucizi. Dar libera circulaţie a persoanelor ? Era programată, de la început, să acţioneze selectiv?

Nu discutăm aici despre infracţionalitatea romilor. Orice stat este dator să exercite violenţa legitimă împotriva celor care produc disturbarea ordinii sale. Nici Franţa nu stă cu mâinile în sân atunci când este vorba de infracţiuni. In cazul ţiganilor este însă vorba de actiune organizată împotriva unor comunităţi etnice.
Expulzările în masă, pe criterii etnice, nu pot fi înţelese decât ca elemente ale politici rasiste, instituţionalizate deja. Dar nimeni nu vede, toţi se uită în altă parte. Cineva de la Consiliul Europei protestează de formă şi îl critică blând pe Sarkozy, dar se vede de la o poştă că este doar o simulare. În Franţa sunt multi jurnalişti sau sociologi care fac scandal, dar nu pot influenţa deciziile pe care le ia Presedintele şi Guvernul francez. Dar nu de la străini mă aştept să vină efortul de a ne apăra drepturile ţiganilor români. Şi când mă refer la drepturi nu mă gandesc la egalitatea în drepturi, ci mă gândesc doar la câteva drepturi minime, legate de respectul condiţiei lor de oameni. In ultima vreme, în sistemul de ideologii legate de libertatea si autonomia individuală sau protecţia mediului asistăm la instituţionalizarea drepturilor pentru homosexuali sau alte tipuri de minorităţi, pentru plante sau animale aflate pe cale de dispatiţie. O paradigmă a victimelor este stăpâna politicilor publice, victimologia a devenit o regină demersului de optimizare socială sau politică. Excluşii sociali, imigranţii, şomerii, tinerii sau femeile sunt obiectele unui limbaj al căutării de soluţii salvatoare. Recent, a apărut conceptul de invizibilitate socială, referitor la categorii de oameni care sunt opriţi sau nu au resurse de participare la viaţa publică. Splendide dezvoltări conceptuale, dar romii sunt mereu uitaţi atunci când se caută soluţii şi strategii de politici publice. Poate că este şi vina lor, într-o anumită măsură, dar este vina noastră, a tuturor, pentru dublu discurs si duble standarde.

In faţa deportării masive a comunităţilor de romi nu mă astept ca să reacţioneze ţările occidentale, m-am asteptat ca recţia să vină de la noi. Nu mă asteptam să văd atâta laşitate şi atâta dezinteres în faţa dramei unora din semenii nostri. În presa franceză se face din cand în cand revista presei române privind subiectul expulzarile de romi, dar se constată că doar jurnaliştii mai carâie câte ceva, în rest nimeni nu prostestează. Se publică aceste analize aproape zilenic pentru a arăta opiniei publice franceze că noi suntem de acord şi că nu ar trebui să se inflamemeze ei, societatea civilă din Franţa, în legătură cu un subiect care, în fond, nu-i priveşte.

Romii nu sunt pe placul nostru. Sunt refractari la educaţie şi civilizaţie, ne fac un deserviciu de imagine. Sunt o problemă pentru România, acum şi pentru Europa, dar ei trăiesc o tragedie. In ce constă tragedia? In primul rând, lipsa unei elite care să-i ajute să se debaraseze de nomadism şi contracultură. O elită care nu îşi face datoria. O să îmi aduc aminte toată viaţa un episod din cariera mea de ministru în Guvernul României, singurul moment în care mi-am pierdut cumpătul şi mi-a venit să reacţionez de o manieră primitivă. Lucram alături de o echipă de specilişti tineri, romi în majoritate, la Strategia natională pentru îmbunătăţirea situaţiei romilor, făcusem ceva progrese, începusem să lucram mai ales pe dimensiunea socială şi educatională, începusem programele de cuplare la curent apă şi canalizare a unor comunităţi exclusiv rome şi eram mereu sabotat de cativa lideri ai unor organizatii, oameni cunoscuti pentru că se prefăceau că luptă pentru drepturile omului. I-am adunat la mine în birou pentru ca să mediez, să negociez un acord între ei, lucru imposibil, după cum am văzut mai apoi. Se certau pentru banii virtuali care vor veni din programe, dar singurul punct de consens între ei era următorul, pe care unul dintre ei mi l-a spus răspicat: eu nu am ce să caut în programe de îmbunatăţire a situaţiei romilor pentru că romii dacă se deşteaptă nu mai pot fi controlati, dacă sunt in mizerie este mai bine, ei bulibaşii îi vor duce la vot. Prinzând curaj altul mi-a spus că dacă vreau să fac ceva pentru ei ar fi mai bine să vorbesc cu Premierul si Preşedintele pentru ca să-l scoata de la bulău pe Fane Spoitoru, el este liderul şi de el le este frică, cu el liber ei po fi ţinuti sub ascultare. M-am albit la faţă, după spusele unui consilier, am dat cu pumnul în masă şi i-am dat afară, dar eram departe să mă comport ca şi în bufetul din Runcu Salvei. Am uitat în acel moment de condiţia mea de ministru, de diplomaţie şi de toate, am vrut să le sparg figurile acelor ticăloşi care nu erau de acord ca să începem să le cumpărăm încaltaminte si ghiozdane copiilor romi, acelor bezmetici care vroiau sa ia in continuare impozit pe prostie şi sărăcia bieţilor ţigani. Pentru că saracia si analfabetismul etniei lor era, pentru ei, o importantă resursă pe care o exploatau în modul cel mai veros.
Nu vreau să absolutizez, am găsit şi tineri serioşi in ONG-uri sau in Partida romilor, în multe cazuri deputatul Nicolae Păun a fost un partener bun pentru proiecte legate de situaţia socială a romilor, dar aceştia reprezintă foarte puţin faţă de nevoia de organizare a acestei etnii.

Dar acum, în august 2010, chiar nu mai avem nici o resursă de împotrivire la o acţiune care sfidează regulile umanităţii şi cele ale generoasei Uniuni Europene. Adică nimeni chiar nu se opune deportării, expulzării ţiganilor. Aici nu este vorba de delincvenţă, ea este pedepsită peste tot şi nimeni nu poate contesta asta. Dar aici este vorba de un stigmat etnic, combinat cu un stil de viaţă care nu este al nostru, al majorităţii. O ţară întreagă tace trimorată pentru că este vorba de Sarkozy şi de Franţa . Am moştenit o frică istorică şi nu suntem în stare să ne respectăm niciuna din propriile noastre simţăminte.
Prima reacţie trebuia să vină de la oficialii României. Ei sunt plăţiti să apere pe toţi cetăţenii, fără selecţie pe bază de culoare. Ministerul de externe am văzut însă că a spus că sunt repatriaţi de bună voie. Preşedintele României a primit, în interes national, de multe ori ajutorul Presedintelui Frantei şi poate îi este mai greu să protesteze, iar Premierul nu protestează din principiu. Guvernul are nevoie de votul Franţei pentru intrarea în Schengen şi putem spune că ne explicăm, deşi nu este normală, o atitudine mai light. Ce să mai spunem, postul german RTL vorbeste, ironic, despre e "stanjeneala" autoritatilor romane. Secretarul de stat pentru problemele rromilor, Valentin Mocanu, a spus o frază memorabilă despre expulzarea forţată a romilor: "Ca secretar de stat în guvernul roman nu cred aceasta...Eu nu am dreptul să cred ceva, eu trebuie să tratez lucrurile in mod oficial". Nimic de comentat, totul e clar: diplomaţie în genunchi.

Dar opozitia, mai ales cea de stânga, cea care militează pentru egalitate de şanse, echitate şi solidaritate, ea este mult mai liberă să facă gesturi politice de împotrivire. Un partid ca PSD care se afla la în ascensiune spre putere ar avea argumente să ia atitudine faţă de aceasta tragedie a romilor. Legea unui socialist francez din anul 2000 le dă dreptul nomazilor să organizeze tabere şi obligă autorităţile locale să le pună la dispozitie teren si utilităţi. Dincolo de asta, stânga politică se interesează de violarea drepturilor tuturor, dar mai cele ale minoritarilior. Stânga românească le-a dat tiganilor venit minim garantat şi alte programe. Cred, de asemenea, că problema romilor va trebui să fie pe agenda viitorului program de guvernare pe care îl va prezenta Victor Ponta. Mai cred că trebuie să abordăm situaţia romilor cu seriozitate şi nu doar în campania electorală atunci când bulibaşii vând voturile ţoi apoi îi aliniază pe ţigani şi îi duc ca pe animale la urne.

Organizatiile nonguvernamentale care sug anual zeci de milioane de euro de ce nu se revoltă? Chiar li se pare normal sau se tem că nu vor mai primi finanţări de la UE în următorii ani. Nu vi se pare o ipocrizie fara margini să protesteze doar împotriva guvernului roman, iar în rest să se prefacă adormiţi? Un rom destept, plecat acum peste mări şi tări, m-a criticat odată pentrucă mă preocupă dimensiunea socială a integrării romilor, dar, spunea el, ar trebui să ţin cont de faptul că inserţia lor in civilizaţie este în sine o violenţă la nivelul acestei comunităţi, că simplul fapt ca vreau să le dau ghiozdane, alocaţii sau curent electric este o forma de a-i considera inferiori, o formă de difenţiere care-i complexează pe bieţii romi. Bună filosofie, meşter acel demagog,

Intelectualitatea noastră care se adună in campanii electorale pe liste lungi pentru a sustine diferite lucruri sau pentru a protesta, acum unde este? De stânga sau de de dreapta, intelectualitatea unei ţări ar trebui să susţină proiecte umaniste, măcar atunci când apar derive grave de la respectarea drepturilor omului sau condiţiilor privind exercitarea drepturilor cetăţeneşti.
Unde ne sunt extremiştii naţionalişti? Unii au ajuns în Parlametul european, chiar dacă nu-i suportă pe ţigani, ar fi o bună ocazie pentru a arăta că sunt forţoşi şi au atitudine. Se vede că sunt buni doar pentru a înjura sub pseudonim sau cu ascunderea după eticheta de pamflet.

Marea dramă a romilor este faptul că sunt absolut singuri pe lume. Sunt un pretext pentru organizaţiile care fac programe, o masă de manevră pentru politicienii care le iau doar votul, o sub-clasă pentru europeni şi programele ipocrite de integrare, un motiv pentru a pune România cu genunchii pe coji de nucă atunci când trebuia să se obţină ceva de la noi.

Noi, românii, se pare că ne-am obişnuit cu sclavia de secole. Suntem o populaţie timorată care tremură de câte ori tuşeşte vreun conducător din Occident. Intotdeauna marile puteri îşi fac de cap, nu ai ce face, asta e istoria, îmi spune un prieten cu care comentez subiectul . Dictatul de la Viena a fost acceptat cu leşin de ministrul nostru de externe de atunci, am întors armele, am preferat smecheria unei atitudini ferme care ar putea genera respect sau măcar previzibilitate din partea celorlalti.
Aici nu este vorba despre ţigani, este vorba de valori şi de ataşamentul nostru la valori. Nu este vorba despre cât de delicvenţi sunt ţiganii, nici despre nesimţirea unora dintre ei, nici ce ar trebui să facă ei pentru viitorul lor. Este vorba despre noi şi modalităţile prin care ne asumăm existenţa prezentă, dar şi istoria, despre cum ne asumăm înfrângerile şi eşecurile.

Ar trebui să ne educăm copiii în spiritul libertăţii, dar ce să înveţe ei din atitudinea noastră de acum ? Frica este un sentiment normal pentru oameni, dar pentru comunităţi este dezintegrator. Se tranformă în strategii de supravieţuire prin abdicarea de la valorile umanităţii. Inchidem ochii la nedreptatea care li se face ţiganilor pentru că nici nouă nu ne sunt simpatici. Apoi nu ne pasă de pensionari pentru că suntem încă tineri, nu ne pasă de ţăranii uitaţi prin satele depopulate, pentru că suntem trăitori la oraş. Nedreptăţile încep să ni se pară normale, atâta timp cât nu ne ating pe noi, le putem boteza savant ca meritocraţie sau competiţie socială. Nu observăm că, pe zi ce trece, rămânem tot mai singuri, copaci fără pădure, cum spunea un poet. Când va veni rândul nostru să fim anulaţi , cei care ar fi putut să ne sprijine, vor fi deja legume sociale, tremurând de spaimă în propria lor cochilie.

Insensibili, fără a mai putea simţi compasiune sau solidaritate , devenim păpuşi fără de viaţă, iar celor care ne vor mâna, în viitor, ca pe turme, păpuşarilor politicii, le va fi tot mai uşor. Nu mai este mult, România este deja ţara care nu mai ştie să spună NU.


Text pentru CULTURA

Spectacolul

Am depășit concertul Iron Maiden. A fost ceva de vis pentru cine a simtit măcar o dată în viață cum i se mișcă inima de la loc prin vibrația unei chitare din heavy metalul englezesc. Un spectacol total cu niste oameni care nu au lăsat nici un detaliu deoparte. Nu au făcut un spectacol adaptat pentru Europa de Est, ci ne-au adus Spectacolul. Nici măcar nu ne-au făcut hatârul (ce cuvânt balcanic!) de a ne ciuguli orgoliul și a ne cânta Transylvania, piesa lor extraodinară. Nu, nu erau pregatiti cu scenografie, nu făcea parte dinn rețetă și nimeni nu riscă să facă asta când este vorba de profesioniști. Heavy metalul nu crede in eufemisme și dulcegării, in flatări ieftine și flotări emoționale. Este pentru cei duri și hotărâti.
Nici publicul nu a fost mai prejos, rareori vezi un public mai specializat. De la 12 la 72 de ani, veniți din toată țara, metaliștii au înteles ca este un moment unic. Au băut bere cu butoaiele, dar nu a fost nevoie de nici un jandarm.

Am scris inainte cate randuri cu puternic accent autoironic despre Cluj ca si capitală. Nu s-au prins toti cititorii, unii m-au certat pentru că ne dorim sa fim ca bucurestenii. Oameni cu buna credintă, dar fără prea mult umor. Credeam că doar noi ardelenii nu ne prindem, sau că dacă auzim un banc joi, râdem duminica în biserică.

A fost sarbatoare adevarată în orașul nostru datorată efortului a doi oameni, un roman și un ungur: Arpad Paskany si Liviu Alexa. Că așa-i la noi, uităm uneori de razboaiele fratricide și ne mai gândim și la bucuriile simple ale comunității.
Arpi si Liviu, mulțumim!

PS
Prieteni, am glumit! Nu ne dorim să fim capitală, incercăm să fim o cumunitate care se respectă și care se adună din cand în cand să sărbătorească, alteori să se sprijine la necaz. Incepem să reușim și asta e o mare bucurie.

PS2

Nu vă întrebați dacă merită sau nu comunitatea gesturile de generozitate. Dacă faceți analize, o să ajungeți la concluzia, sigur realistă, că nu merită. Dar haideți să o definim altfel: comunitate însemană ceea ce facem noi din realțiile cu ceilalți. Comunitatea este o realitate dinamică, o construcție și reconstrucție continuă. Gesturile noastre prosociale se adună la nucleul ei, gesturile noastre egoiste strică sinergia și tesătura comună. Să nu ne grăbim să-i infierăm pe ceilalți, de multe ori, ceilalti sunt umbra existenței noastre. De celel mai multe ori, CELALALT, STRĂINUL, este imaginea eșecului nostru de comunicare si socializare.

Capitala!

Oamenii au o mare slăbiciune pentru disticții, titluri, diplome, decoraţii sau alte tinichele. De aceea există o adevarată industrie de exploatare a acestei dorinţe simple de diferentiere. Există şi un banc foarte inspirat cu Domnul şi Sfântul Petru care împărţeau inteligenţa cu polonicul, cu ligura, cu linguriţa, iar apoi, când s-a terminat, Dumnezeu i-a spus sfântului care era îngrijorat: nici o problema, celorlalţi dă-le diplome. Cunosc oameni din administrație care şi-au făcut din acordarea de diplome, medalii omagiale sau titluri o adevărată carieră. Dar nu doar oamenii sunt sensibili la titluri sau diplome, ci și oraşele sau comunele, comunităţile pe care ei le creează. Îşi dau disticţii, diplome, sau se autodefinesc ca și locuri miraculoase, centre ale unei lumi. După Revolutie, am avut o frenezie imbecilă legată de acordarea titlului de “Oras martir”, deși majoritatea locuitorilor marilor orașe au stat pitiți pe după perdele. Pe vremea lui Ceaușescu era batalia pentru “Erou al noii revoluţii agrare”. Dar cel mai tare se bat orasele pentru a deveni capitale. Adică locuri centrale pentru administratie sau pentru alte lucruri. Mă intrigă întotdeauna ieşenii care spun că ei sunt capitala culturală a României, deşi acest lucru se mai vede doar în casele memoriale sau prin epigramistii penibili pe care-i aduc la majoritatea chefurilor. Și Clujul se crede capitala Transilvaniei, Sibiul capitala saşilor, Timișoara - capitala Banatului și Târgu Mureş capitala ungurimii din România. In fond, nu e nimic rău în asta, de aceea industria iluzionării prin acordarea de titluri nu are nimic rău. În fond, oamenii vor încerca să se comporte ca atare şi nivelul de civilizaţie ar putea creşte. O capitală este locul unde se mută buricul miscător al pământului la un moment dat. Şi sunt două semne importante pentru asta. In primul rând, este un sentiment înălţător pe care-l are cel care este cetăţean, un fel de plutire peste lucruri, o formă de aroganţă ce te indemnă să dai telefoane unor bucureşteni pe care-i cunoşti. Un fel de uitare a provincialismului sau frustrărilor generate de handicapuri sau nedreptăţi reale sau imaginare. Un fel de sentiment al răzbunării istorice, tâmpit, în fond, dar dulce la simţire.

Al doilea lucru este să se nască un pelerinaj spre oraşul tău. Inclusiv prietenii sau cunoscuții de la Bucuresti, pentru care să-ți vină să pregăteste o masă pe terasa casei tale, iar cei plecaţi în America să te sune că ar vrea să fie acasă. Te bucuri că doar le-ai spus tu, încă de-atunci să stea aici, pe curul lor, că le va fi mai bine!

In seara asta, la Cluj, cântă Iron Maiden. Si o să cante învârtita lor celebră Transylvania. Nu aş fi crezut vreodată să trăiesc asta. Orasul este asaltat de metalişti, iar eu am un sentiment ciudat de mândrie. Altul decât cel visat de Ghiţă Funar. Clujul este capitala!

DACA TACE POLITICIANUL ...

O propunere

Este august și toată lumea se află în vacanță. Adică reduce motoarele, caută plăceri simple, locuri exotice sau poate doar umbra unui copac ori concertul păsărilor dintr-o pădure. De regulă, vara, jurnaliștii sunt cei mai năpăstuiți. Nu au știri, nu sunt siguri pe umblă publicul lor, dar mai ales evenimnentele publice lipsesc. Stirile cu locul în care se duc politicienii și vedetele în vacanta rezolvă doar una sau doua zile, în rest bietul jurnalist trebuie să se roage la Dumnezeu sau să umble aiurit pe Google. Politicienii nu mai raspund la telefon sau își anunță jurnaliștii preferați că nu nu vor fi de găsit timp de două săptămâni. Specialistii de PR politic sau guvernamental pregătesc agende de vacanță și planificări pentru subiecte siropoase. Dar drama jurnalistului lipsit de fapte sociale majore, de evenimente politice consistente, rămâne întactă.
Poate aceste lucruri mai sunt valabile în alte țări, erau valabile și în România până anul trecut. Observ că acum politica nu își ia vacanță, deși nu a nici măcar un an preelectoral. In fiecare zi partidele și sefii lor lansează atacuri, descoperă strategii, anunță fericirea viitoare a poporului condensată în cifre și procente. În fiecare zi avem un scandal, o mare polemică, o amenințare cu trimiterea în instanță. Plecat departe de casă, când deschid laptopul și dau să caut ceva în presa noastră mă lovesc de figura celor mai cunoscuti politicieni și de declaratiile lor grave si profunde. Aud că unii s-au prins că PSD și-a schimbat strategia brusc și atacă dur guvernarea, dar mă uit și nu văd nici o schimbare, ba chiar îmi pare că Victor Ponta este constant în ultima vreme, nu a schimbat nimic din ce a spus. Am citit că Victor Ponta le arată pisica guvernantilor dar Presedintele PSD se uită probabil nedumerit pentru că lui îi plac mașinile, nu mâțele, în concediu. Citesc că Guvernul Boc este un factor de risc pentru inflație (desi știam oricum că este un factor de risc pentru Romania). Unii publică secretul suspendării lui Basescu, altii scriu despre cum ar vrea Basescu să fie suspendat. Numai lucruri grave, doar chestiuni de politică fundamentală, subiecte serioase, dar care mor a doua zi, ca orice subiect de vacanță.
Politicienii stau la Monte Carlo, la Nisa sau in Sardinia, cu telefonul la uresche câteva ore pe zi si vor să dea senzatia că sunt obsedați si framântati de marile probleme ale României. Dau câteva telefoane și apoi merg la plajă. O mare golaneală, ultima găselniță din telenovela simulării responsabilității si grijii față de societatea românească. Odată cu prăbușirea încrederii in instituții și partide o strategie agresivă de prezență în spatiul public, cu sau fara mesaj, nonstop, face deja modă printre politicieni. Politicienii ne urmăresc deja ca la fotbal, om la om pe tot terenul. Sigur că dacă la 1 septembrire i-am intreba ce au spus în august când erau relexati in concediu nu si-ar mai aduce aminte decat foarte vag. Sunt sigur că niciuna din indignările de vacanță nu vor avea vreo continuare in politica pe care vor reîncepe s-o facă odată cu sesiunea de toamna a Parlamentului. Aceasta ultima formă de demagogie politică agresivă mă face să propun o chestiune ecologică, de bun simt.
Ce ar fi să decretam luna august o luna fara politică, o lună in care politicienii și politica iau vacanță? Am reduce ceva din poluarea mediei și am lasa societatea să respire aerul de vacanță fără poluantul sonor adus de politicieni. Nu cred ca cineva ar suferi pentru asta, poate și politicienii ar veni cu mințile mai odihnite în luna septembrie. Poate că, vorbind mai putin, chiar și politicienii ar avea un pic de timp de reflecție, ar spune apoi mai puține prostii revenind după 30 de zile de abstinență la gargară. O vacanță ar putea avea si semnificația unei dezintoxicari pentru politicieni, dar și pentru public.

Dacă ar tăcea politicianul, măcar pe timpul vacanței, poate s-ar auzi vocea altora, poate a unor intelectuali, poate a unor artiste care încă nu s-au sinucis. Chiar și de niste liniște ar avea nevoie România, poate reușim să ne regăsim. In copilarie, ținând o fată de mână la un cinematograf, am fost cucerit de un cantec care spunea: dacă tace cântărețul, tace viața. Acum, matur, mă gândesc ce s-ar intâmpla dacă tace politicianul. Poate s-ar trezi la viață, măcar în vacanță, un popor căruia îi e dor de viață. Atât de dor încât se uită înainte și nu vede nimic, se uită apoi spre Trecut și o confundă pe ea, Viața, chiar și cu umbrele lui tenenbroase.