21 noiembrie, 2009
13 noiembrie, 2009
O democrație bolnavă
(despre cum ne bucurăm de liberatate pe furiş)
Influenţa cetăţenilor în politica la noi rămâne minima iar spatiul public românesc se caracterizează printr-o distanţă imensă dintre cetăţeni şi putere. Un spatiu pe care nu avem cu cel să-l umplem decat poate cu nesimtirea functionarilor publici care îl umilesc pe cetăţean în fiecare moment al interacţiunii lor. Auzim cîteadată de cetăţenie civică sau de participare civică şi atunci ne este clar că se vorbeste despre altă ţară. Oamenii nu stiu la ce foloseste informarea, iar speranţa lor ca ar putea schimba ceva prin votul sau activitatea lor civica este firavă. Semnele clare că democratia noastră este bolnavă vin din lipsa de încredere a cetăţenilor în instituţii sau în reprezntanţii alesi de ei în administraţie.
Politicienii fac apel la voinţa majorităţii şi la poporul suveran, dar este poporul suveran? În nici un caz, poporul nu participă la niciuna din deciziile importante, pur şi simplu, a fost exclus din spaţiul public. O nouă aristocratie provenită din capitalismul de cumetrie teoretizat de Ion Iliescu a pus mâna pe putere. O elită surdă, rapace şi arogantă a blocat toate intrările în sistemul de putere. Democraţia excluderii functionează cu o tot mai sistematică frecvenţă în toate situaţiile în care decidem câte ceva. O Constituţie croită să rezolve situaţii de distributie a puterii intre un Prim Ministru şi un presedinte care s-au apucat s-o modifice la un moment dat este siluită în fiecare zi chiar de judecătorii puşi să aducă lumină. Cine conduce Romania, ne întrebăm în multe situatii, Presedintele sau Premierul_. Niciunul, pentru că Premierul are puterea şi banii, iar Presedintele are doar fanii, simpatizanţi la care poate face apel cand incepe un conflict.
Romania se balansează între un regim prezidential şi unul parlamentar, iar românii se uită năuciţi la acest spectacol şi îşi aleg pe cel cu care vor ţine după semne si criterii aiurea, ca la fotbal.
Absenteismul masiv nu este un blam la adresa oamenilor politici, nu este un gest conştient de revoltă aşa cum îl prezintă unii analişti prin presa noastră. Este un gest de abandon, un semn de abrutizare a cetăţeanului care nu mai caută soluţii, nu mai crede că ar fi cineva capabil să facă ceva pentru el sau pentru România. Votul exprimă cetăţenia politică iar atunci cînd doar 30% din bucureşteni se prezintă la urne este semn că poporul nu are în nici un fel dorinţa de a se simţi suveran. Absenteismul nu este nici grevă electorală, ci o forma de fraudare din partea publicului aşa cum era furtul din proprietatea socialistăm de pe terenurile IAS-urilor. Românii declară în toate sondajele din ultimii zece ani că sunt foarte interesaţi de alegeri, că vor merge să voteze cu siguranta, de regulă, în jur de 70%De ce mint atunci, de ce nu spun adevărul ca să transmită clar o atitudine? Stiu că nimeni nu are cum să-i pedepsească, iar bietul operator de interviu s-ar bucura să audă adevărul, în sfarsit, ca să nu-l mai critice seful că a contabilizat minciuni.
Dar nimic, cetăţeanul nu se revoltă când nu merge la vot, el fură pur şi simplu ceva din edificiul democratiei, niste timp pentru el. Politicianul il minte firesc, cetăţeanul face la fel, dar nu ca să se răzbune, o face din convingere şi pentru că aşa a fost obisnuit să se comporte cu tot ceea ce nu poate fi cuantificat doar în dreptul lui. El, sigur, stie ca are dreptul de a nu merge la vot, dar nu iși ia acest drept constient, deschis, ci îl fură, işi ia aceasta libertate pe furiş. Absenteismul, la noi, nu este unul de protest, adică politic, ci este unul cultural sau social, comportament învatat de dezinteres fata de participarea şi actiunea colectivă. Nu avem absenteism de protest, ci vot de protest: voturile pentru un Vadim, Becali sau chiar Oprescu sunt voturi impotriva partidelor, politicienilor şi guvernarilor de toate culorile.
Analiştii se intreabă doct de ce nu merg oamenii la vot, iar alţii şi mai docţi, spun că aşa este şi în Europa. Dar nu e aşa,la noi nu merg la vot din lene, plictiseală, indiferenţă şi lehamite. Nu e nici un program filosofic sau civic în spate, pur şi simplu cei mai mulţi nu merg pentru că nu le „iese” nimic. De aceea la locale a plouat peste satele româneşti cu bani, ulei, zahăr, telefoane mobile, beri, mici, pături, cizme, găleţi şi alte tipuri de mesaje cu un conţinut adânc de program politic european. Guvernantii liberali au câstigat alegerile la sate, semn că mesajul lor a fost perfect integrat de o conştiinţă civică şi o cultură politică evoluate şi modernizate peste noapte? Nu merg oamenii la vot şi pentru că sunt dezamăgiţi de alegerile proaste pe care tot ei le-au făcut în trecut. Au votat de multe ori aiurea, la mişto, l-au votat pe unul că e mai diliu, au taxat cu siktir pe unii intelectuali care îşi încercau şansa, iar acum văd că lucrurile nu merg bine, dar nu ştiu de ce. În ruptul capului nu ar putea să accepte că ei sunt cei care au greşit când au votat hoţi, caricaturi sau şmecheri care le-au promis fântâni cântătoare, şosele suspendate sau cine ştie alte fantasmagorii. Din păcate, mergem spre mai rău, candidaturile sunt tot mai demagogice, mai lipsite de substanţă iar modul în care oamenii cântăresc candidaturile tot mai defect. Din păcate, cu prezenţă mică sau mare, calitatea politicienilor este neschimbată.
Minciuna din sondaje privind participarea la vot si mai ales constanța ei este cel mai bun indicator că traim intr-o democratie bolnava unde am ramas la meteahna veche, din comunism, de a ne fura drepturile si de ne bucura de libertate pe furis.
text care va apare in www.qmagazin.ro
Influenţa cetăţenilor în politica la noi rămâne minima iar spatiul public românesc se caracterizează printr-o distanţă imensă dintre cetăţeni şi putere. Un spatiu pe care nu avem cu cel să-l umplem decat poate cu nesimtirea functionarilor publici care îl umilesc pe cetăţean în fiecare moment al interacţiunii lor. Auzim cîteadată de cetăţenie civică sau de participare civică şi atunci ne este clar că se vorbeste despre altă ţară. Oamenii nu stiu la ce foloseste informarea, iar speranţa lor ca ar putea schimba ceva prin votul sau activitatea lor civica este firavă. Semnele clare că democratia noastră este bolnavă vin din lipsa de încredere a cetăţenilor în instituţii sau în reprezntanţii alesi de ei în administraţie.
Politicienii fac apel la voinţa majorităţii şi la poporul suveran, dar este poporul suveran? În nici un caz, poporul nu participă la niciuna din deciziile importante, pur şi simplu, a fost exclus din spaţiul public. O nouă aristocratie provenită din capitalismul de cumetrie teoretizat de Ion Iliescu a pus mâna pe putere. O elită surdă, rapace şi arogantă a blocat toate intrările în sistemul de putere. Democraţia excluderii functionează cu o tot mai sistematică frecvenţă în toate situaţiile în care decidem câte ceva. O Constituţie croită să rezolve situaţii de distributie a puterii intre un Prim Ministru şi un presedinte care s-au apucat s-o modifice la un moment dat este siluită în fiecare zi chiar de judecătorii puşi să aducă lumină. Cine conduce Romania, ne întrebăm în multe situatii, Presedintele sau Premierul_. Niciunul, pentru că Premierul are puterea şi banii, iar Presedintele are doar fanii, simpatizanţi la care poate face apel cand incepe un conflict.
Romania se balansează între un regim prezidential şi unul parlamentar, iar românii se uită năuciţi la acest spectacol şi îşi aleg pe cel cu care vor ţine după semne si criterii aiurea, ca la fotbal.
Absenteismul masiv nu este un blam la adresa oamenilor politici, nu este un gest conştient de revoltă aşa cum îl prezintă unii analişti prin presa noastră. Este un gest de abandon, un semn de abrutizare a cetăţeanului care nu mai caută soluţii, nu mai crede că ar fi cineva capabil să facă ceva pentru el sau pentru România. Votul exprimă cetăţenia politică iar atunci cînd doar 30% din bucureşteni se prezintă la urne este semn că poporul nu are în nici un fel dorinţa de a se simţi suveran. Absenteismul nu este nici grevă electorală, ci o forma de fraudare din partea publicului aşa cum era furtul din proprietatea socialistăm de pe terenurile IAS-urilor. Românii declară în toate sondajele din ultimii zece ani că sunt foarte interesaţi de alegeri, că vor merge să voteze cu siguranta, de regulă, în jur de 70%De ce mint atunci, de ce nu spun adevărul ca să transmită clar o atitudine? Stiu că nimeni nu are cum să-i pedepsească, iar bietul operator de interviu s-ar bucura să audă adevărul, în sfarsit, ca să nu-l mai critice seful că a contabilizat minciuni.
Dar nimic, cetăţeanul nu se revoltă când nu merge la vot, el fură pur şi simplu ceva din edificiul democratiei, niste timp pentru el. Politicianul il minte firesc, cetăţeanul face la fel, dar nu ca să se răzbune, o face din convingere şi pentru că aşa a fost obisnuit să se comporte cu tot ceea ce nu poate fi cuantificat doar în dreptul lui. El, sigur, stie ca are dreptul de a nu merge la vot, dar nu iși ia acest drept constient, deschis, ci îl fură, işi ia aceasta libertate pe furiş. Absenteismul, la noi, nu este unul de protest, adică politic, ci este unul cultural sau social, comportament învatat de dezinteres fata de participarea şi actiunea colectivă. Nu avem absenteism de protest, ci vot de protest: voturile pentru un Vadim, Becali sau chiar Oprescu sunt voturi impotriva partidelor, politicienilor şi guvernarilor de toate culorile.
Analiştii se intreabă doct de ce nu merg oamenii la vot, iar alţii şi mai docţi, spun că aşa este şi în Europa. Dar nu e aşa,la noi nu merg la vot din lene, plictiseală, indiferenţă şi lehamite. Nu e nici un program filosofic sau civic în spate, pur şi simplu cei mai mulţi nu merg pentru că nu le „iese” nimic. De aceea la locale a plouat peste satele româneşti cu bani, ulei, zahăr, telefoane mobile, beri, mici, pături, cizme, găleţi şi alte tipuri de mesaje cu un conţinut adânc de program politic european. Guvernantii liberali au câstigat alegerile la sate, semn că mesajul lor a fost perfect integrat de o conştiinţă civică şi o cultură politică evoluate şi modernizate peste noapte? Nu merg oamenii la vot şi pentru că sunt dezamăgiţi de alegerile proaste pe care tot ei le-au făcut în trecut. Au votat de multe ori aiurea, la mişto, l-au votat pe unul că e mai diliu, au taxat cu siktir pe unii intelectuali care îşi încercau şansa, iar acum văd că lucrurile nu merg bine, dar nu ştiu de ce. În ruptul capului nu ar putea să accepte că ei sunt cei care au greşit când au votat hoţi, caricaturi sau şmecheri care le-au promis fântâni cântătoare, şosele suspendate sau cine ştie alte fantasmagorii. Din păcate, mergem spre mai rău, candidaturile sunt tot mai demagogice, mai lipsite de substanţă iar modul în care oamenii cântăresc candidaturile tot mai defect. Din păcate, cu prezenţă mică sau mare, calitatea politicienilor este neschimbată.
Minciuna din sondaje privind participarea la vot si mai ales constanța ei este cel mai bun indicator că traim intr-o democratie bolnava unde am ramas la meteahna veche, din comunism, de a ne fura drepturile si de ne bucura de libertate pe furis.
text care va apare in www.qmagazin.ro
30 octombrie, 2009
24 octombrie, 2009
Chestionarul lui Proust aplicat unui esantion national
Rapoarte IRES
http://www.romaniabrand.com/uploads/stiri/newsletter_nr_2_text_de_introducere_si_prezentare_generala.pdf
http://www.romaniabrand.com/uploads/stiri/raport_proust_partea_i_a_general.pdf
http://www.romaniabrand.com/uploads/stiri/raport_proust_partea_a_ii_a_politica.pdf
14 octombrie, 2009
Motiunea care a darâmat Guvernul. Sau cum se poate face istorie futilă
Raspunsuri la intrebarile un jurnalist
Un eveniment istoric?
Nicidecum, cand se intamplă un eveniment politic cu o evaluare incertă pentru prima data intr-o epocă, nu cred ca ar trebui sa-l sarbatorim. Prima motiune care trece fi trebuit sa fie cea depusa de PSD prin care ar fi trebuit sa cada guvernul PNL si UDMR care avea in 2007 19%. Au lipsit 12 voturi si PNL a condus cu intelepciune inca aproape doi ani, cu o majoritate netransparentă. Iar in 2008, cum spune un consilier al lui Mugur Isarescu, a fost un an in care, desi stiam de criza, am avut o politica fiscala si economica comparabila cu dezarmarea unei armate inainte de batalie. Deci avem inca o procedura democratica pe care am bifat-o, deocamdată incă nu stim la ce foloseste inafara de faptul ca este o stire. Ma intreb, ce ne-a mai ramas de folosit? Poate lovitura de stat sau lovilutia?
Ratiunea ei?
Ratiunea nu este prea clara. Sigur ca este vorba de ratiuni electorale si poate chiar de functionarea guvernului, nu era clara si nici credibila. Poate ca trebuia simplificata situatia, de aici cred ca Boc a fost izbăvit de o situatie destul de complicată. Opinia publica nu credea ca o jumatate de guvern poate scoate tara din criza, nu crede nici macar faptul ca un guvern de tehnocrati ar putea face acest lucru. Pana la urma, motiunea asta a reusit sa astampere mai multe pofte. PSD a reausit sa dea jos guvernul din care a fost izgonit si acest gest de forta a lui Mircea |Geoana este un proiect reusit. Crin Antonescu si liberalii au reintrat in jocul politic. I-au criticat si pe PSDisti pentru 9 luni de guvernare si au reusit sa rastoarbe carul mare cu mana PSD. Pesteb cateva zile poate nici macar nu o sa recunoasca faptul ca a fost si PSD pe-acolo, nu ar fi exclusa nici macar o alianta cu PDL. Si PDL se poate arata multumit, chiar daca a luat un pumn in nas in acea zi de marti, 13. S-ar putea sa castige procente fata de PSD, asa cum s-a in tamplat la referendum. Dar cel mai mare castigator va putea fi Traian Basescu. Presedintele a mai fost salvat odata de la cadere de PSD si PNL, in fratie cu UDMR, la suspendare. Acum presedintele a fost readus, fara sa provoace un scandal, in cadrele de perceptie a situatiei din timpul luptei cu cei 322 si Parlamentul. S-ar putea să cuantifice un salt in sondaje pe care nu l-ar fi putut obtine in nici un alt fel. In plus, Traian Basescu este pus intr-o postura care îi convine, psihologic și comunicational.
Imi pare rau sa constat, sper sa ma insel, ca PSD nu a reusit sa castige un avantaj strategic din acest eveniment. Faptul ca nu a mers la negocieri pentru a comunica un mesaj de forta, a lasat tot castigul lui Crin Antonescu, care ar putea sa creasca in sondaje a insemnat o pierdere. A creat senzatia ca nu cauta solutie la criza, ca nu este interesat sa conduca, a acceptat in principiu propunerea PNL ... am senzatia ca nu a fost foarte bine gestionat startegic un eveniment politic care ar fi putut poate relansa competitia PDL cu PSD.
UDMR a fost cheia acestei afaceri!
Strategia UDMR a reusit din nou. Ei erau cheia in acest moment, cu 31 de parlamentari putea inclina balanta intr-o parte sau alta. Au mers pe declansarea crizei si nu ar fi exclus sa-și fi lasat o rezerve de negociere pentru a face o majoritate chiar alaturi de cei pe care i-au trantit de pămant. Au rfeusit si comunicational sa transmita in asa fel incat nimeni nu ar putea da vina pe ei. Jos pălaria, mi-ar placea sa avem partide romanesti destul de organizate pentru a putea face meciuri de strategie si negociere in care sa fie competitivi cu UDMR.
Emil Boc nu a ... picat prost
Pentru prima data după 9 luni, Boc actionat rapid si foarte coerent. A suprapus un proiect de importanta nationala si de mare popularitate peste motiune si a comunicat in asa fel incât parcă i-a reușit propria cădere. Este o iesire eroică dintr-o situatie destul de grea. Va suporta caderea, a mai cazut si la emisiunea lui Gheorghe, si ar putea sa-si marească marja de libertate pentru viitor. A exagerat cu pensiile parlamentarilor si se pare ca mesajul a prins foarte bine pentru ca se baza pe un stereotip negativ foarte puternic. La un moment am crezut ca vrea sa fie dat jos pentru a arata partidului ca este nevoie de mai multa munca si organizare si a mobiliza un partid ranit pentru ultima lupta, cea decisiva pentru partid. Acum nu mai cred, dar efectele s-ar putea sa fie acestea, PDLului i-a trecut oricum un glont pe la ureche.
Boc a avut curaj sa promoveze reforme greu de acceptat de catre ethosul politic de la noi si i s-a oferit si ocazia sa comunice asta foarte bine, desi guvernul luiu nu a comunicat bine ce a facut. Evident, nu sunt de acord ca este singurul care a facut ceva pentru reformarea societatii romanesti. A facut fiecare guvern cate ceva, cate un pas inainte. Daca ma refer la Guvernul Adrian Nastase, atunci pot spune multe lucruri care au dus Romania inainte, nu este drept sa spui ca in 20 de ani nu s-a facut nimic. Dar fiindca era in toiul unei batalii pe carebanuia ca o va pierde ... este de inteles.
Pierde cineva, castiga altcineva?
Daca as fi fost conducatorul grupului PSD PDL UDMR din parlament as fi lasat PDL sa conduca cu 11 ministri si probabil ca vazand sondajele si-ar fi distrus singuri guvernul caci ar fi putut sa le aduca pierderea alegerilor. Nu mi-ar fi fost frica nici de frauda, doar este deja o regula: cine a organizat alegerile prezidentiale le-a pierdut cu brio, pâna acum.
Nu stiu daca PSD va avea de pierdut, dar a pierdut initiativa in acest moment. Mai este un lucru, PSD ar fi trebuit sa nu accepte nici macar formal strategia PNL, ajunge ca i-a sprijinit la trecerrea motiunii. Ca un partid alternativa, PSD trebuia sa aiba propunerea proprie , nu sa accepte o solutie a altora. A pierdut simbolic, a fost din nou vioara a doua in comparatie cu PNL, mai ales ca in timp ce Mirccea Geoana vorbea de o coalitie transparenta, Crin Antonescu spunea ca nici vorba, PSD trebuie sa plateasca electoral faptul ca a condus tara la criza alturi de PDL. Stralucita lovitură si pentru liberali, cred ca se va vedea si in sondaje, au transmis ideea ca au dus pana la capăt un proeict politic. O batalie dusa si castigata de Crin Antonescu, prima dupa victoria de la Congres. Crin Antonescu a reusit cred sa se relanseze in competitie in aceste zile si cu ajutorul PSD.
Traian Basescu cred ca si-a consolidat brandul personal intr-o zona in care pierduse ceva teren datorita atacurilor din ultimele lui. Acum cred ca si-a consolidat distanta perceputa fata de ”sistemul ticalosit”. S-ar putea ca actiunea de daramare a guvernului de catre colaitia care a actionat si la suspendarea lui sa reactiveze un stereotip perceptiv care a adus o satisfactie celor care se opun sistemului politic si au votat atunci infringerea Parlamentului. Iar daca va fi si un referndum in ziua votului, atunci reactivarea unui stereotip care a produs satisfactie atunci, poate sa produca efecte electorale. Ramane de vazut, sunt curios sa comparam sondajele de la inceputul lui octombrie cu cele de la inceput saptamanii viitoare. Vom vedea ce s-a intamplat cu adevarat, cine a castigat, cine a pierdut in termeni electoralei.
Parlamentul a fost discreditat inca odata.
Nu stiu cat a fost adevarat, cat au fost inventii, dar a dat senzatia ca este un talcioc. Parlamentarii au vorbit fara dovezi despre cumpartare, s-au facut presiuni asupra membrilor din parlament, s-a vazut ca votul uninominal nu i-a facut mai liberi si mai autonomi ci, din contra, mai servili si mai dependenti. Cred ca mulți cei care s-au calificat de pe locul 2 sau 3 sunt mai mult unelte, decat constiinte care isi repreyinta liber si rational colegiul. Trebuie schimbat acest tip de uninominal, este mai buna o formula de tipul ”invingatorul ia totul”.
Politica la noi este 99% emotie si 1% ratiune.
Am senzatia ca nu a fost o actiune bine gandita in Parlament, nu a fost un scenariu bine pus la punct. Daca coalitia ”spontana” din Parlament ar fi venit cu un proiect politic comun sau cu un candidat din primele 5 minute, poate ca ar fi avut un pas inaintea lui Traian Basescu si PDL. Asa am avut senzatia ca guvernul nu a cazut din cauza pensiilor parșlamentare, cum zice Boc, nici din cauza dezastrului si crizei, cum spun cei care au castigat batalia, ci din cauya adversitatii dintre unii sefi din Parlament si Traian Baasescu. Nu zic ca cineva este de vina, spun doar ca este un sentiment de respingere reciproca ce anima toata viata politica. PSD, PNL si UDMR au fost partide animate de acelasi avant si la suspendarea lui Traian Basescu impotriva sondajelor care aratau ca Basescu face 70%. Acum nu cred ca s-au facut sondaje sau focus grupuri pentru a fundamenta acesta strategie. Chiar daca va iesi bine pentru cei care au dat jos guvernul, si unul din contracandidatii lui Basescu va castiga, eu tot voi ramane cu senzatia ca s-a improvizat din nou intr-un moment politic important.
Din pacate, citesc pe forumurile ziarelor sau in comentariilșe de pe bloguri o constatare tot mai freceventă: partidele se aduna sa facă tot felul de actiuni comune fara legatura cu ideologiile sau programele politice, ci mai degrabă pentru interese spontane sau emotiile liderilor.
Efectul principal va fi o criza si mai mare?
Nu cred ca Palmentul a bagat tara in criza prin faptul ca a dat jos Guvernul. Noul guvern vcare se va face, indiferent cine il va formna, va avea tot aceleasi mijloace putine pentru a se lupta cu criza. La noi crizele vin ca o inundatie si trec cand se opresc ploile.
Politicienii au justificat prost acest moment, toti au comunicat prost chiar daca unii vor avea succes la public. Per total cei care au dat jos guvernul au spus ca vor sa refaca stabilitatea, sa puna un guvern de 45 de zile. Asta insemna stabilitate? Crede cineva asta? Este o mare greseala de strategie. Nici PDL nu a comunicat bine prin faptul ca a apasat obsesiv doar pe ideea pensiilor parlamentare. Unde e greseala: vor mai avea nevoie de Parlament si astfel si-au astiliyat si parlamentari proprii, unii s-ar fi putut sa voteze chiar pentru demiterea guvernului nu avem de unde sa stim.
In fine, s-a creat o criza si s-a incercat sa ni se spuna ca totul este inspre srtabilitatea si depasirea unui moment greu. Nu cred nici copiii ca o criza provocata politica poate sa fie antidot de criza economica.
Un pariu?
Johannis nu va accepta nominalizarea, pana la urma, chiar daca in aceasta faza a venit la Bucuresti, ca orice neamt civilizat, sa discute cu cei care i-au facut o invitatie. E un tip serios care daca intra in plutonul cu politieni, nu ar mai castiga primaria cu peste 80%. Ar deveni un politician comun si nu are nici un interes. Il cunosc de mult si stiu ca nu este avid de putere. Sper sa nu fie folosit doar ca un paravan de imagine, in spatele caruia sa se piteasca interese pe care Domnia Sa, in cumintenia si buna credinta care il caracterizeaza, nici macar nu si le poate inchipui.
NOTA
5 definiții pentru futil ▷declinări
futil adjectiv masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular fut'il fut'ilul fut'ilă fut'ila
plural fut'ili fut'ilii fut'ile fut'ilele
genitiv-dativ singular fut'il fut'ilului fut'ile fut'ilei
plural fut'ili fut'ililor fut'ile fut'ilelor
FUTÍL, -Ă, futili, -e, adj. (Livr.) Lipsit de valoare, de importanță, de interes; inutil, lipsit de seriozitate, neserios, frivol. – Din fr., it. futile, lat. futilis.
Sursa: DEX '98 | Trimisă de aralia, 28 Apr 2004 | Greșeală de tipar
Un eveniment istoric?
Nicidecum, cand se intamplă un eveniment politic cu o evaluare incertă pentru prima data intr-o epocă, nu cred ca ar trebui sa-l sarbatorim. Prima motiune care trece fi trebuit sa fie cea depusa de PSD prin care ar fi trebuit sa cada guvernul PNL si UDMR care avea in 2007 19%. Au lipsit 12 voturi si PNL a condus cu intelepciune inca aproape doi ani, cu o majoritate netransparentă. Iar in 2008, cum spune un consilier al lui Mugur Isarescu, a fost un an in care, desi stiam de criza, am avut o politica fiscala si economica comparabila cu dezarmarea unei armate inainte de batalie. Deci avem inca o procedura democratica pe care am bifat-o, deocamdată incă nu stim la ce foloseste inafara de faptul ca este o stire. Ma intreb, ce ne-a mai ramas de folosit? Poate lovitura de stat sau lovilutia?
Ratiunea ei?
Ratiunea nu este prea clara. Sigur ca este vorba de ratiuni electorale si poate chiar de functionarea guvernului, nu era clara si nici credibila. Poate ca trebuia simplificata situatia, de aici cred ca Boc a fost izbăvit de o situatie destul de complicată. Opinia publica nu credea ca o jumatate de guvern poate scoate tara din criza, nu crede nici macar faptul ca un guvern de tehnocrati ar putea face acest lucru. Pana la urma, motiunea asta a reusit sa astampere mai multe pofte. PSD a reausit sa dea jos guvernul din care a fost izgonit si acest gest de forta a lui Mircea |Geoana este un proiect reusit. Crin Antonescu si liberalii au reintrat in jocul politic. I-au criticat si pe PSDisti pentru 9 luni de guvernare si au reusit sa rastoarbe carul mare cu mana PSD. Pesteb cateva zile poate nici macar nu o sa recunoasca faptul ca a fost si PSD pe-acolo, nu ar fi exclusa nici macar o alianta cu PDL. Si PDL se poate arata multumit, chiar daca a luat un pumn in nas in acea zi de marti, 13. S-ar putea sa castige procente fata de PSD, asa cum s-a in tamplat la referendum. Dar cel mai mare castigator va putea fi Traian Basescu. Presedintele a mai fost salvat odata de la cadere de PSD si PNL, in fratie cu UDMR, la suspendare. Acum presedintele a fost readus, fara sa provoace un scandal, in cadrele de perceptie a situatiei din timpul luptei cu cei 322 si Parlamentul. S-ar putea să cuantifice un salt in sondaje pe care nu l-ar fi putut obtine in nici un alt fel. In plus, Traian Basescu este pus intr-o postura care îi convine, psihologic și comunicational.
Imi pare rau sa constat, sper sa ma insel, ca PSD nu a reusit sa castige un avantaj strategic din acest eveniment. Faptul ca nu a mers la negocieri pentru a comunica un mesaj de forta, a lasat tot castigul lui Crin Antonescu, care ar putea sa creasca in sondaje a insemnat o pierdere. A creat senzatia ca nu cauta solutie la criza, ca nu este interesat sa conduca, a acceptat in principiu propunerea PNL ... am senzatia ca nu a fost foarte bine gestionat startegic un eveniment politic care ar fi putut poate relansa competitia PDL cu PSD.
UDMR a fost cheia acestei afaceri!
Strategia UDMR a reusit din nou. Ei erau cheia in acest moment, cu 31 de parlamentari putea inclina balanta intr-o parte sau alta. Au mers pe declansarea crizei si nu ar fi exclus sa-și fi lasat o rezerve de negociere pentru a face o majoritate chiar alaturi de cei pe care i-au trantit de pămant. Au rfeusit si comunicational sa transmita in asa fel incat nimeni nu ar putea da vina pe ei. Jos pălaria, mi-ar placea sa avem partide romanesti destul de organizate pentru a putea face meciuri de strategie si negociere in care sa fie competitivi cu UDMR.
Emil Boc nu a ... picat prost
Pentru prima data după 9 luni, Boc actionat rapid si foarte coerent. A suprapus un proiect de importanta nationala si de mare popularitate peste motiune si a comunicat in asa fel incât parcă i-a reușit propria cădere. Este o iesire eroică dintr-o situatie destul de grea. Va suporta caderea, a mai cazut si la emisiunea lui Gheorghe, si ar putea sa-si marească marja de libertate pentru viitor. A exagerat cu pensiile parlamentarilor si se pare ca mesajul a prins foarte bine pentru ca se baza pe un stereotip negativ foarte puternic. La un moment am crezut ca vrea sa fie dat jos pentru a arata partidului ca este nevoie de mai multa munca si organizare si a mobiliza un partid ranit pentru ultima lupta, cea decisiva pentru partid. Acum nu mai cred, dar efectele s-ar putea sa fie acestea, PDLului i-a trecut oricum un glont pe la ureche.
Boc a avut curaj sa promoveze reforme greu de acceptat de catre ethosul politic de la noi si i s-a oferit si ocazia sa comunice asta foarte bine, desi guvernul luiu nu a comunicat bine ce a facut. Evident, nu sunt de acord ca este singurul care a facut ceva pentru reformarea societatii romanesti. A facut fiecare guvern cate ceva, cate un pas inainte. Daca ma refer la Guvernul Adrian Nastase, atunci pot spune multe lucruri care au dus Romania inainte, nu este drept sa spui ca in 20 de ani nu s-a facut nimic. Dar fiindca era in toiul unei batalii pe carebanuia ca o va pierde ... este de inteles.
Pierde cineva, castiga altcineva?
Daca as fi fost conducatorul grupului PSD PDL UDMR din parlament as fi lasat PDL sa conduca cu 11 ministri si probabil ca vazand sondajele si-ar fi distrus singuri guvernul caci ar fi putut sa le aduca pierderea alegerilor. Nu mi-ar fi fost frica nici de frauda, doar este deja o regula: cine a organizat alegerile prezidentiale le-a pierdut cu brio, pâna acum.
Nu stiu daca PSD va avea de pierdut, dar a pierdut initiativa in acest moment. Mai este un lucru, PSD ar fi trebuit sa nu accepte nici macar formal strategia PNL, ajunge ca i-a sprijinit la trecerrea motiunii. Ca un partid alternativa, PSD trebuia sa aiba propunerea proprie , nu sa accepte o solutie a altora. A pierdut simbolic, a fost din nou vioara a doua in comparatie cu PNL, mai ales ca in timp ce Mirccea Geoana vorbea de o coalitie transparenta, Crin Antonescu spunea ca nici vorba, PSD trebuie sa plateasca electoral faptul ca a condus tara la criza alturi de PDL. Stralucita lovitură si pentru liberali, cred ca se va vedea si in sondaje, au transmis ideea ca au dus pana la capăt un proeict politic. O batalie dusa si castigata de Crin Antonescu, prima dupa victoria de la Congres. Crin Antonescu a reusit cred sa se relanseze in competitie in aceste zile si cu ajutorul PSD.
Traian Basescu cred ca si-a consolidat brandul personal intr-o zona in care pierduse ceva teren datorita atacurilor din ultimele lui. Acum cred ca si-a consolidat distanta perceputa fata de ”sistemul ticalosit”. S-ar putea ca actiunea de daramare a guvernului de catre colaitia care a actionat si la suspendarea lui sa reactiveze un stereotip perceptiv care a adus o satisfactie celor care se opun sistemului politic si au votat atunci infringerea Parlamentului. Iar daca va fi si un referndum in ziua votului, atunci reactivarea unui stereotip care a produs satisfactie atunci, poate sa produca efecte electorale. Ramane de vazut, sunt curios sa comparam sondajele de la inceputul lui octombrie cu cele de la inceput saptamanii viitoare. Vom vedea ce s-a intamplat cu adevarat, cine a castigat, cine a pierdut in termeni electoralei.
Parlamentul a fost discreditat inca odata.
Nu stiu cat a fost adevarat, cat au fost inventii, dar a dat senzatia ca este un talcioc. Parlamentarii au vorbit fara dovezi despre cumpartare, s-au facut presiuni asupra membrilor din parlament, s-a vazut ca votul uninominal nu i-a facut mai liberi si mai autonomi ci, din contra, mai servili si mai dependenti. Cred ca mulți cei care s-au calificat de pe locul 2 sau 3 sunt mai mult unelte, decat constiinte care isi repreyinta liber si rational colegiul. Trebuie schimbat acest tip de uninominal, este mai buna o formula de tipul ”invingatorul ia totul”.
Politica la noi este 99% emotie si 1% ratiune.
Am senzatia ca nu a fost o actiune bine gandita in Parlament, nu a fost un scenariu bine pus la punct. Daca coalitia ”spontana” din Parlament ar fi venit cu un proiect politic comun sau cu un candidat din primele 5 minute, poate ca ar fi avut un pas inaintea lui Traian Basescu si PDL. Asa am avut senzatia ca guvernul nu a cazut din cauza pensiilor parșlamentare, cum zice Boc, nici din cauza dezastrului si crizei, cum spun cei care au castigat batalia, ci din cauya adversitatii dintre unii sefi din Parlament si Traian Baasescu. Nu zic ca cineva este de vina, spun doar ca este un sentiment de respingere reciproca ce anima toata viata politica. PSD, PNL si UDMR au fost partide animate de acelasi avant si la suspendarea lui Traian Basescu impotriva sondajelor care aratau ca Basescu face 70%. Acum nu cred ca s-au facut sondaje sau focus grupuri pentru a fundamenta acesta strategie. Chiar daca va iesi bine pentru cei care au dat jos guvernul, si unul din contracandidatii lui Basescu va castiga, eu tot voi ramane cu senzatia ca s-a improvizat din nou intr-un moment politic important.
Din pacate, citesc pe forumurile ziarelor sau in comentariilșe de pe bloguri o constatare tot mai freceventă: partidele se aduna sa facă tot felul de actiuni comune fara legatura cu ideologiile sau programele politice, ci mai degrabă pentru interese spontane sau emotiile liderilor.
Efectul principal va fi o criza si mai mare?
Nu cred ca Palmentul a bagat tara in criza prin faptul ca a dat jos Guvernul. Noul guvern vcare se va face, indiferent cine il va formna, va avea tot aceleasi mijloace putine pentru a se lupta cu criza. La noi crizele vin ca o inundatie si trec cand se opresc ploile.
Politicienii au justificat prost acest moment, toti au comunicat prost chiar daca unii vor avea succes la public. Per total cei care au dat jos guvernul au spus ca vor sa refaca stabilitatea, sa puna un guvern de 45 de zile. Asta insemna stabilitate? Crede cineva asta? Este o mare greseala de strategie. Nici PDL nu a comunicat bine prin faptul ca a apasat obsesiv doar pe ideea pensiilor parlamentare. Unde e greseala: vor mai avea nevoie de Parlament si astfel si-au astiliyat si parlamentari proprii, unii s-ar fi putut sa voteze chiar pentru demiterea guvernului nu avem de unde sa stim.
In fine, s-a creat o criza si s-a incercat sa ni se spuna ca totul este inspre srtabilitatea si depasirea unui moment greu. Nu cred nici copiii ca o criza provocata politica poate sa fie antidot de criza economica.
Un pariu?
Johannis nu va accepta nominalizarea, pana la urma, chiar daca in aceasta faza a venit la Bucuresti, ca orice neamt civilizat, sa discute cu cei care i-au facut o invitatie. E un tip serios care daca intra in plutonul cu politieni, nu ar mai castiga primaria cu peste 80%. Ar deveni un politician comun si nu are nici un interes. Il cunosc de mult si stiu ca nu este avid de putere. Sper sa nu fie folosit doar ca un paravan de imagine, in spatele caruia sa se piteasca interese pe care Domnia Sa, in cumintenia si buna credinta care il caracterizeaza, nici macar nu si le poate inchipui.
NOTA
5 definiții pentru futil ▷declinări
futil adjectiv masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular fut'il fut'ilul fut'ilă fut'ila
plural fut'ili fut'ilii fut'ile fut'ilele
genitiv-dativ singular fut'il fut'ilului fut'ile fut'ilei
plural fut'ili fut'ililor fut'ile fut'ilelor
FUTÍL, -Ă, futili, -e, adj. (Livr.) Lipsit de valoare, de importanță, de interes; inutil, lipsit de seriozitate, neserios, frivol. – Din fr., it. futile, lat. futilis.
Sursa: DEX '98 | Trimisă de aralia, 28 Apr 2004 | Greșeală de tipar
interviu in revista 22
Ce calcul credeţi că a făcut PSD când a ieşit de la guvernare?
Partidele în România nu sunt organizaţii, nu sunt dotate cu experţi care să elaboreze scenarii prognostice în domeniul social sau politic. Partidele iau forma omului din vârf sau a echipei care deţine puterea la un moment dat, au emoţii, răzbunări sau slăbiciuni omeneşti. Este o parte din farmecul şi tragedia partidismului românesc. PSD, ca şi alte partide din România, nu are mecanisme de decizie şi planificare strategică care să facă nişte modelări sau simulări complexe legate de efectele posibile. Dar, dincolo de asta, era clar că PSD era pus într-o situaţie tare complicată, cu prezenţa în guvern, dar şi cu strategia de opoziţie.
Mircea Geoană trebuia să facă în acelaşi timp opoziţie ca să obţină un scor cât mai apropiat de cel al partidului. Modul în care i-au atacat pe cei doi miniştri ai PD-L în parlament a fost evident o modalitate de a face opoziţie, dar le-a stricat relaţiile cu partenerii de coaliţie. Nu cred că PSD ar fi acceptat asta din partea PD-L. Au câştigat libertate de mişcare, dar au pierdut o mare parte din resurse, inclusiv resursele de tip poziţie administrativă în administraţia locală. Este greu să mobilizezi astăzi militanţii fără bani foarte mulţi sau fără resursele pe care le oferă funcţiile din administraţie. Armata funcţionarilor publici din administraţia centrală şi locală reprezintă scheletul armatei electorale pentru orice partid sau candidat. Nimic altceva nu mobilizează, în politica românească nu mai contează ideologiile, nu mai avem programe sau proiecte comunitare sau partizane.
S-a ales scenariul ce părea ultima speranţă: ne dau afară de la guvernare şi devenim victimele care vor fi ajutate de popor să vină la putere, să aducă moralitatea pierdută etc. etc. Nu ştiu dacă posibila victimizare va reuşi să compenseze pierderea resurselor reprezentate de mii de funcţii în administraţie. Cred că trebuia rămas la guvernare sau, dacă se ieşea, asta trebuia făcut din mai sau iunie 2009.
Aţi fost unul dintre susţinătorii activi ai lui Geoană în 2005, la Congresul extraordinar din decembrie 2006 etc. A confirmat Geoană speranţele puse în el?
În 2005, în februarie, dacă nu mă înşel, am răspuns la un interviu asemănător în revista 22, cu sinceritate, în care am lansat fără intenţie o sintagmă care a făcut carieră, „etichetă pe un produs expirat“, cea care a prefaţat trimiterea lui Iliescu în sanatoriul preşedinţilor de onoare. Atunci, deşi lumea era nemulţumită, nu mi-a sunat telefonul vreo două zile, a fost o surpriză şi o spaimă generală. Apoi oamenii au văzut că nu m-a trimis nimeni la Canal şi s-au exprimat liber la Congresul din martie, l-au votat pe Mircea Geoană. În noaptea Congresului n-a dormit nimeni, a fost un entuziasm general în toată ţara, în partid, dar şi în afara lui, lumea nu credea că este posibil. A durat un an şi jumătate acest suflu al descentralizării şi democraţiei în partidul nostru.
Acum, după patru ani, nu mai contează ce spui, viaţa politică a involuat, iar dezbaterea a dispărut. A mai rămas o singură modalitate de a atrage atenţia, înjurătura. Mă tem însă că şi asta se demonetizează şi nu mai rămâne niciun canal de comunicare între politicieni şi public.
Mircea Geoană are acum o bătălie de dat şi nu voi fi eu cel care să-l atace, deşi poate aş avea motive s-o fac. Nu o să pot face asta nici dacă iese învins, singura şansă să spun ce cred ar fi dacă el ar câştiga. Am şi o slăbiciune pentru Mircea, aproape îmi vine să spun că mi-e milă de el, trăiesc senzaţia că nu este total motivat nici atunci când îţi face un rău, o face cu strângere de inimă, ca şi ucigaşul care îţi trage un glonţ în cap, iar apoi, cu remuşcări, te înveleşte grijuliu cu haina lui să nu te răceşti prea repede. Nu cred că este cinic, dar cred că de multe ori nu are consecvenţă şi destulă încredere în oameni şi în ceea ce ar putea face cu adevărat.
Uitându-mă în urmă, Mircea Geoană a confirmat o parte din speranţele puse în el, mai departe nu a reuşit să meargă, de vină probabil fiind şi noi, cei care ne-am pus speranţe prea mari. Dacă am fi fost mai puţin aventurieri, cum bine a spus Octav Cozmâncă, dacă am fi fost cinici, cum ar fi trebuit, ne-am fi dat seama că Mircea este bun doar pentru proiectul de a-l învinge pe Iliescu şi l-am fi lăsat din braţe la Congresul din 2006, căci aveam semne de inconsecvenţă. Nu am făcut-o, l-am ajutat să ia toată puterea, plătim preţul naivităţii şi al încrederii în oameni. Nu am niciun fel de supărare, ştiu unde a fost greşeala, iar pentru faptul că l-am susţinut nu mi-e dator cu nimic. Am făcut-o atunci fără să cer nimic în schimb, aş face o din nou dacă ar avea lupte cu fantomele cu care se lupta atunci. Nu aş face-o pentru el, ci pentru nişte principii pe care n-o să le părăsesc niciodată, indiferent ce fac ceilalţi.
Mai este ceva, o circumstanţă atenuantă pentru Mircea Geoană. În 2006, preşedintele Traian Băsescu s-a angrenat în procesul comunismului. Cred că a făcut-o cu bună-credinţă, dar nu ştiu dacă momentul a fost bine pregătit. Evident, ştiu refrenul cu „nu este momentul, nu s-a copt situaţia“ şi sunt de acord că ceva trebuia făcut. Băsescu a avut atunci o victorie relativă, Raportul nu a avut efectul moral sau simbolic scontat. Dar cred că atunci ceva s-a rupt şi în autoritatea lui Mircea Geoană, cred că la nivelul întregii societăţii a început o contraofensivă care a schimbat ceva din suflul mersului înainte în care era angrenată întreaga societate românească. Ion Iliescu a fost adus înapoi, cu surle şi trâmbiţe, parlamentul s-a coalizat în suspendarea lui Băsescu, parcă tot mai multe lucruri legate de transparenţă şi diferenţiere au început să meargă înapoi. Şi PSD a intrat într-o bătălie pe care a pierdut-o atunci. Nu ştiu exact cât de mare a fost presiunea şi în ce fel s-a exercitat asupra lui Mircea Geoană, cum nu ştiu, de asemenea, cum a fost presat Adrian Năstase, pentru ca să nu accepte să candideze împotriva lui Ion Iliescu în 2005. I se cuvenea şi ar fi câştigat fără probleme, dar asta e istorie şi dacă ne uităm prea mult în trecut ne împiedică la mersul înainte.
Sigur, Mircea Geoană nu a îndeplinit decât o parte din speranţele mele, dar sper că măcar şi-a îndeplinit speranţele pe care el şi le-a pus în el însuşi sau cele cu care l-a învestit familia sau noii lui prieteni. Îi doresc succes!
Ce concluzii trageţi pentru candidatul PSD Mircea Geoană, după analizarea sondajelor de opinie?
Mircea Geoană este deocamdată candidatul care intră în turul al doilea cu Traian Băsescu. Se bazează încă pe partidul care are cea mai mare reţea de militanţi şi susţinători. Are şi un statut de victimă acum, are totul deschis pentru a veni cu un proiect alternativ. Depinde de curajul lui de a ieşi din stereotipiile de până acum. Dacă de trei ani faci acelaşi lucru, nu te poţi aştepta la efecte diferite în campanie, ceva trebuie schimbat major şi el ştie ce trebuie.
Nu vreau să fac referire la cifre de sondaj, acestea se pot schimba, încă nu am intrat nici măcar în campanie. Un singur lucru mai „tehnic“ l-aş remarca: deşi la sfârşitul săptămânii trecute s-au lansat încă trei candidaţi, în ceea ce priveşte ierarhiile nu s-a schimbat nimic, semn că nu era nici o surpriză, iar cei nou veniţi nu au adus ceva nou. Cel puţin deocamdată, competiţia este deschisă şi nu vreau să fac ceea ce fac unii colegi de breaslă care inventează scenarii sigure de câştig sau pierdere, în funcţie de echipa pentru care lucrează. Este important ca oamenii să fie lăsaţi să aleagă, fără a le induce noi, sociologii, ierarhii sau fotograme definitive.
Totul se joacă, chiar dacă nu prea există hazard în campanie şi nici cadouri de la Dumnezeu. În campanie nu se pot face minuni, credibilitatea nu se câştigă în patru săptămâni, atacul la adversarul principal nu este foarte credibil în perioada electorală, în campanie te urmăresc fantomele trecutului tău politic. În campanie, se face un fel de decont, opinia publică nu este formată chiar din guguştiuci, cu toate că tot mai mulţi oameni îşi vând voturile pe mici, bere sau pungi cu zahăr şi ulei. Se face campanie de când au apărut ghioceii, iar sensibilitatea oamenilor s-a tocit. Cred că va fi destul de greu să se comunice în această campanie, deşi este o speranţă pentru orice candidat: aproape 30% dintre electori spun că s-ar putea răzgândi până în toamnă. Evident, n-o să spun electoratul cărui candidat este mai răzgândac şi nici care este cel care are cel mai hotărât public susţinător.
Cât este de corectă afirmaţia lui Miron Mitrea potrivit căreia Geoană ar fi prizonierul grupului Vanghelie-Hrebenciuc? Şi care ar fi consecinţele pentru partid?
Cred că Miron Mitrea ştie mai bine decât mine ce se întâmplă în undergroundul partidului şi are şi curajul să o spună. Îl respect pentru asta, deşi, dacă o făcea mai devreme, poate ne puteam ajuta reciproc. Dar nu sunt de acord cu ideea de prizonier, face parte cumva din stereotipul „sfetnicilor trădători“ şi îmi dă senzaţia că îl absolvă pe Mircea Geoană de responsabilitate. Cred că noi, românii, avem un talent al tânguirii, al doinitului, al cântecului de jale şi al „bocitului“. Bietul lider, este înconjurat doar de năpârci care îi ascund realitatea! Să judecăm corect: cine i-a adus pe aceşti oameni în jurul lui? Liderul celui mai mare partid din România are puterea de a alege cu cine se înconjoară. Dar asta nici măcar nu este grav, haideţi să vedem mai departe. Sunt zeci de mii de oameni în acest partid, cei mai mulţi onorabili, cu meserii serioase, cu imagine publică bună în comunităţile lor.
Ei de ce nu spun nimic, de ce nu ies public să spună că le este ruşine ca în numele lor să vorbească cineva care este agramat sau că partidul este folosit pentru interesele unui grup restrâns? Sunt sute de oameni în Consiliul Naţional, nimeni nu spune ceva în şedinţele formale, toţi vorbesc ca babele, se plâng pe la colţuri. Sunt personalităţi naţionale, miniştri, oameni cunoscuţi între cei 30–40 de conducători de la vârf, ei ce fac acolo? De ce nu se adună să facă curăţenie, să-i elimine pe cei care îi fac de râs? Toţi acceptă, le place ori nu, nici măcar nu are importanţă, oricum alimentează prin pasivitate autoritatea liderilor de la vârf.
Am fost o perioadă lăsat singur să mă opun unor aberaţii din partid, eram bătut pe umăr discret şi încurajat pe la colţuri, dar în şedinţele noastre toţi puneau capul în pământ şi participau la laşitatea generală. Culmea, la un moment dat eram pe aceeaşi baricadă cu Ion Iliescu, dar, cu toată autoritatea lui, şi el a fost învins. Să dăm vina pe Hrebenciuc sau Vanghelie pentru ceea ce se întâmpla rău este deja o laşitate şi mai mare. Cât timp nimeni nu spune nimic deschis împotriva acestor oameni, cât timp atâţia oameni se înghesuie să le pupe mâna, ei sunt lideri ca şi toţi ceilalţi. Vinovăţia este colectivă şi nici liderul nu are vreo circumstanţă atenuantă.
E posibil ca PSD să joace la două capete, adică şi cu Oprescu, şi cu Geoană, repetând istoria de la alegerile din Bucureşti?
Îmi place să cred că România nu este Bucureşti, în România se mai şi votează, candidaţii trebuie văzuţi, trebuie să vină cu idei sau proiecte, ori măcar să reprezinte ceva. Înscenarea de la Bucureşti, cu victimizarea lui Sorin Oprescu, nu cred că mai poate funcţiona la nivelul întregii ţări. Reţeaua lui Cozmâncă a început să lucreze, dar capacitatea ei de mobilizare este destul de slabă. Combinaţia cu reţeaua Universităţii „Spiru Haret“ poate aduce ceva în plus. Nu bag mâna în foc, am trăit să văd în politică multe lucruri care îmi păreau de neînchipuit. Dar refuz să cred că întreg partidul poate să îl trădeze pe preşedintele său într-o bătălie atât de importantă. Dacă ar fi aşa, atunci am bate recordul mondial la ticăloşi şi cameleonism. Însă este clar, partidul va reacţiona aşa cum a fost învăţat să acţioneze în ultimii ani, deci Mircea Geoană va culege ce a semănat.
În cazul în care Geoană pierde alegerile şi nu reuşeşte să readucă PSD la guvernare, care credeţi că ar putea fi evoluţiile din PSD?
Partidul s-ar putea reînscrie pe linia modernizării şi reformei, deşi va fi destul de greu. Nu ştiu dacă s-a păstrat entuziasmul şi nici dacă mai există climat pentru asta în partid.
Sper că tinerii vor forţa să intre în partid şi deopotrivă intelectualii vor căuta să readucă dezbaterea despre echitate, solidaritatea socială şi coeziune în centrul proiectelor politice. Este un teren fertil pentru că această criză a demonstrat că marile disproporţii şi polarizarea socială tot mai accentuată nu pot fi ascunse, atenuate de artificii financiare, cum au fost creditele şi alte soluţii de a oferi iluzia bunăstării pentru toate clasele.
Ar putea chiar să se dea o bătălie ideologică, să vedem dacă se mai poate miza pe o ideologie ca liant sau suntem doar o adunătură de vânători de funcţii în administraţie, indiferent de parteneri şi context. Ar putea fi un moment al adevărului. Ar fi o şansă să facem apel la valori şi la credinţele prin care stânga a făcut management societal în Occident, cu mai mult sau mai puţin succes, dar păstrând mereu o linie progresistă.
Dacă nu vom face asta foarte repede, ne vom pierde identitatea de stânga, vor veni vremuri grele în care politicienii abili se vor folosi de specialişti, indiferent de partide, iar distincţia dintre stânga şi dreapta va fi mai puţin netă sau chiar va dispărea.
Recent, Ioan Rus a vorbit despre posibilitatea apariţiei unui nou partid social-democrat. E plauzibil acest proiect? Credeţi că ar avea şanse?
Este alternativa la stagnarea sau la încremenirea în situaţia dezideologizată de azi. O explozie de roşu şi oameni cu capetele în pământ, care nici măcar nu se mai obosesc să spună sloganele tradiţionale ale stângii. Când un om de stânga spune „noi“, el nu se referă doar la colegii de partid, vorbeşte în numele unor categorii mai largi, nu vrea doar să-i belească pe adversari, vizează şi un proiect solidar cu cei care au pierdut bătălia socială şi startul.
Peste tot în Europa s-au înfiinţat cu succes partide noi în ultimele două decenii şi multe sunt deja la putere. Partidele istorice au un handicap tot mai pronunţat, tradiţia le face să rămână anchilozate în concepte şi percepte.
Dacă se merge în acest ritm, cu absurda bătălie politică, personalizată, subsumată doar intereselor de grup, atunci un nou partid se va naşte sigur. Din cioburile partidelor de azi sau chiar din emoţia risipită a celor care au crezut vreodată în ceva,
într-un proiect de societate sau în vreo imagine a viitorului. //
Interviuri realizate de ARMAND GOŞU
02 octombrie, 2009
01 octombrie, 2009
10 minciuni despre criza politica
Exista câteva stereotipuri despre criza politică pe care vreau să le resping de la început, deşi ele sunt abundente în mass-media și în mediile politice. Fac parte dintr-un fel de gândire de conservă, formule gata făcute pe care le acceptăm uşor fără să ne gândim. In această perioadă s-a umplut media de panseuri despre cine pierde, cine câştigă din criză, cine este interesat să nu se termine, cine stă pe margine ca să nu se murdărească. Să încercăm un exerciţiu de gândire critică si să luăm pe rând o parte din aceste locuri comune.
Toată lumea pierde din cauza crizei politice. Este o aberaţie şi un mod prin care politicienii îşi exagerează importanţa în societate. Este un mod de a spune că politica aduce tuturor bunăstare, minunate lucruri ne vin de pe urma partidelor, guvernelor. Toate vin din armonia lor, din perioada când ei nu se ceartă, atunci politicienii gândesc la marile beneficii sociale pe care le aduc ei si echipele lor. Si chiar dacă există procese sociale care se reglează prin decizii de factură politică, este exagerat să spunem că toată lumea pierde. Pot pierde unii, alţii pot să nu fie atinşi, chiar se poate si câştiga din criză. Când unii sunt daţi afară de la guvernare, vin alţii in loc., deci câştigă nişte familii, nişte reţele de influenţă flămânde.
Pierde Romania, scumpa noastră ţărişoară. O altă gogoaşă fenomenală pe care o repetă politicienii la televizor sau analiştii cu aer savant. România pierde mai ales prin funcţionarea maşinăriei politice. Au trecut două decenii şi noi pierdem teren faţă de ţările europene. Nu era criza politică atunci când s-a făcut praf agricultura, când industria a fost trimisă la fier vechi, când ne-am privatizat resursele... Suntem admirabil de subdezvoltaţi, cum ne-ar putea spune un Berthelot mai nou, venit să-şi ia tainul pe la noi, iar noi facem caz de faptul că e criză politică de două zile. Maşinăria politică produce doar vorbe, nimic altceva.
Pierde cel care a declanşat criza, deci hai să-l arătăm cu degetul. Uneori in loc să se caute soluţii pentru a ieşi dintr-o criză politică, toată lumea se concentrează să definească vinovatul pentru criză. Cine a scos cuţitul, cine a băgat primul băţul prin gard. O adevărată pierdere de vreme, percepţia vinovăţiei este eclipsată de spaima de efecte. De multe ori cel care a declanşat o criză politică şi are un plan ofensiv care-i reuşeşte câştigă din criză chiar dacă este văzut ca fiind iniţiator. Câştigătorul ia totul şi in politică şi oamenilor le plac învingătorii. Foarte puţini şi destul de rar, cel care a fost dat afara din guvern, remaniat, umilit, găseşte in opinia publică o Maica Tereza care se apleacă să-l ridice din praf, să-i panseze rănile, să-l vrea de conducător.
Opinia publică este ingrijorată. Să fim serioşi, oamenii s-au săturat să aştepte lapte şi miere de la politică. Foarte puţini ştiu ceva despre politică şi mai puţini cunosc activitatea politicienilor, tot mai putini merg la vot. Dacă se ceartă Boc cu Geoană să ştiţi că oamenii simpli nu sunt loviţi de nelinişti existenţiale sau spaime legate de viitor. Ei, oricum, cred despre politicieni că sunt hoţi şi când politicienii se ceartă, de fapt, lor li se confirmă un stereotip, deci se uită cu plăcere la televizor. Este şi o ocazie când dihonia politică îl ajută sa mai afle despre furăciuni, corupţie si alte fărădelegi care nu apar atunci când in coaliţii, se împarte ciolanul pe felii si se consumă în linişte. Nu sunt aşa de îngrijoraţi oamenii că este demis un ministru si prin faptul că majoritatea oamenilor nu se interesează nici măcar de candidatul pe care-l votează. Se duc la vot ca oile sau pun ştampila pe unul care le-a dat o pungă cu ulei şi zahăr.
Opinia publică va sancţiona pe politicianul care a aruncat ţara într-o criza fără precedent. Societate nu are memorie prea bună. Este doar de scurtă durată şi imperfectă. E adevărat că se uită lucrurile bune făcute de vreun politician şi se alege de multe ori cel care este mai tare în clanţă. Opinia publică nu are cum să sancţioneze pe cineva, pentru că avem in România doar o majoritate tăcută si o societate civilă care s-a angajat la stat sau la privaţi. Avem doar amintirea unei societăţi civilă care in perioada când se lupta cu patrulaterul roşu şi Iliescu era destul de solidă. Va sancţiona la vot, îl va pedepsi cu ştampila. Nici vorbă, la vot merg doar o treime din oameni, mai ales cei bătrâni şi vulnerabili care votează cu nostalgie sau cu spaimă, in nici un caz nu se duc să se revolte împotriva sistemului politic.
Criza se rezolvă prin dialog, cine nu dialoghează este vinovatul de criză. Comunicarea este doar o ideologie la modă. Criza politică nu este una de comunicare, este una legată de interese, de cele mai multe ori interese economice. Comunicarea este doar un adjuvant, cand nu apar interese ireconciliabile politicienii comunică perfect, multe prea bine chiar, doar la televizor se ceartă. Criza este un conflict in care diferenţa de potenţial defineşte un invingător si un pierzător. Se ocupă noile poziţii, după reîmpărţirea tortului respectiv, şi lucrurile merg mai departe, până la noua criza declanşată de cel care vrea să schimbe ordinea existentă, să-şi taie o bucată mai mare din ciolan. Aşa că lăsaţi deoparte melodia cu dialogul politic continuu, este deschis la dialog doar cele care are o anumită inferioritate la un moment dat.
Criza se rezolvă prin mediere. Este ca şi ideea cu comunicarea tot o formă de a vorbi pe lângă subiect. Criza politică de la noi nu are arbitru pentru că la noi nu se respectă nici o regulă, nici principii şi, evident, nici mediatori. Mai ales că în crizele politice de la noi nu există neutri, cineva care să stea olimpian şi să se uite. Intr-o criza politică fiecare încearcă să-şi tragă un profit, cat o fi el de mic, este o ocazie de a renegocia anumite poziţii de putere şi nu e cine să mai medieze.
Oamenii nevinovati sunt cei care suferă din cauza unei crize politice. Nu este adevărat, este doar o jumătate de adevăr. E adevărat că nici la crizele economice, nici la cele politice nu suferă cine ştie ce pierderi cei bogaţi sau politicienii aflaţi în funcţii. Dar oamenii care suferă nu sunt complet nevinovaţi. Ei sunt vinovaţi că au votat politicienii respectivi, că votează partidele fără discernământ, de multe ori doar pe baza unor emoţii. De ce nu votează independenţi, de ce votează in colegiul lor, zis „uninominal”, pe infractorul Ghiveciu in locul unui jurist tânăr, fost ministru al justitiei.
Tara are nevoie de guvern, România trebuie guvernată. Asta ar părea o glumă dacă nu am auzi-o foarte des. Vara miniştri pleacă câte o lună prin tarile calde şi ţara nu se dărâmă. Sigur, nu se poate fără pompieri, fără medici, fără poliţişti sau fără cei care fac pâine, adună gunoiul, dau apă caldă. Dar fără miniştri cred că se poate. Secretarii de stat si directorii din ministere sunt, oricum, cei care fac munca cea mai importantă. Dar dacă am opri activitatea Guvernului trei luni? Nu cred că s-ar prăbuşi România! S-ar face nişte economii la buget şi nu cred că s-ar observa lipsa executivului. Acum să trecem la partea a doua, cea cu faptul că România trebuie guvernată. Sigur, ar trebui, dar din nefericire ea nu prea este guvernată. Guvernare înseamnă mai mult decât gestiunea banului public, guvernare înseamnă proiectarea evoluţiei, inteligenta prognostică şi viziune de viitor pusă in decizii si legi. La noi, istoria ni se întâmplă, viitorul vine peste noi ca o inundaţie sau ca o secetă. Avem creştere economică atunci când vin ceva investiţii străine sau când se face, prin voia Domnului, recolta mai bună de grâu sau porumb. La noi când sunt bani, primul ministru dublează numărul funcţionarilor publici, sau aprobă legi speciale de salarizare in care unii privilegiaţi îşi dau salarii barosane. Asta nu e guvernare, sau dacă cineva vrea să mă contrazică să-mi arate indicatorii de măsurare a unei bune guvernări din România.
Criza politică este un lucru rău. Poate în Germania, la noi nu putem spune acest lucru. In timp de criză politică poate mai dispar o parte din politicienii fără de idei, poate mai scăpăm de unii înhăitaţi cu reţelele de crimă organizată. Nu este exclus ca să mai apară personaje noi, se vorbeşte şi despre tehnocraţi, dar doar din vârful buzelor, pentru că nimeni nu vrea asta şi nici nu cred că ar fi bună. Crizele sunt rodul unor conjuncturi favorizante, a unor factori de context care interacţionează şi uneori aceste crize pot duce la schimbare, la reformarea sistemului. In timpul crizei in partide se activează grupurile disidente si dispare unitatea de monolit sau domnia şefului suprem. Când este criză şefii se mai consultă cu subalternii, strategii sau intelectualii devin importanţi pentru această perioadă. Audienţa la televiziuni creste, jurnaliştii mai fac un ban cinstit, unii îşi fac bagaje şi in consecinţă se cumpăra geamantane, sindicaliştii fac greva si mai scapă câteva zile de lucru, sociologii fac sondaje, elevii nu merg la scoală. In timpul crizei mai ies fantomele bătrâne de prin ungherele politice să ne dea sfaturi. Nici nu sunt sigur că este rău să fie criză politică. Îmi permiteţi o aroganţă: Trăiască criza politică!
Cititi acest editorial in Q MAGAZIN
www.qmagazine.ro
Toată lumea pierde din cauza crizei politice. Este o aberaţie şi un mod prin care politicienii îşi exagerează importanţa în societate. Este un mod de a spune că politica aduce tuturor bunăstare, minunate lucruri ne vin de pe urma partidelor, guvernelor. Toate vin din armonia lor, din perioada când ei nu se ceartă, atunci politicienii gândesc la marile beneficii sociale pe care le aduc ei si echipele lor. Si chiar dacă există procese sociale care se reglează prin decizii de factură politică, este exagerat să spunem că toată lumea pierde. Pot pierde unii, alţii pot să nu fie atinşi, chiar se poate si câştiga din criză. Când unii sunt daţi afară de la guvernare, vin alţii in loc., deci câştigă nişte familii, nişte reţele de influenţă flămânde.
Pierde Romania, scumpa noastră ţărişoară. O altă gogoaşă fenomenală pe care o repetă politicienii la televizor sau analiştii cu aer savant. România pierde mai ales prin funcţionarea maşinăriei politice. Au trecut două decenii şi noi pierdem teren faţă de ţările europene. Nu era criza politică atunci când s-a făcut praf agricultura, când industria a fost trimisă la fier vechi, când ne-am privatizat resursele... Suntem admirabil de subdezvoltaţi, cum ne-ar putea spune un Berthelot mai nou, venit să-şi ia tainul pe la noi, iar noi facem caz de faptul că e criză politică de două zile. Maşinăria politică produce doar vorbe, nimic altceva.
Pierde cel care a declanşat criza, deci hai să-l arătăm cu degetul. Uneori in loc să se caute soluţii pentru a ieşi dintr-o criză politică, toată lumea se concentrează să definească vinovatul pentru criză. Cine a scos cuţitul, cine a băgat primul băţul prin gard. O adevărată pierdere de vreme, percepţia vinovăţiei este eclipsată de spaima de efecte. De multe ori cel care a declanşat o criză politică şi are un plan ofensiv care-i reuşeşte câştigă din criză chiar dacă este văzut ca fiind iniţiator. Câştigătorul ia totul şi in politică şi oamenilor le plac învingătorii. Foarte puţini şi destul de rar, cel care a fost dat afara din guvern, remaniat, umilit, găseşte in opinia publică o Maica Tereza care se apleacă să-l ridice din praf, să-i panseze rănile, să-l vrea de conducător.
Opinia publică este ingrijorată. Să fim serioşi, oamenii s-au săturat să aştepte lapte şi miere de la politică. Foarte puţini ştiu ceva despre politică şi mai puţini cunosc activitatea politicienilor, tot mai putini merg la vot. Dacă se ceartă Boc cu Geoană să ştiţi că oamenii simpli nu sunt loviţi de nelinişti existenţiale sau spaime legate de viitor. Ei, oricum, cred despre politicieni că sunt hoţi şi când politicienii se ceartă, de fapt, lor li se confirmă un stereotip, deci se uită cu plăcere la televizor. Este şi o ocazie când dihonia politică îl ajută sa mai afle despre furăciuni, corupţie si alte fărădelegi care nu apar atunci când in coaliţii, se împarte ciolanul pe felii si se consumă în linişte. Nu sunt aşa de îngrijoraţi oamenii că este demis un ministru si prin faptul că majoritatea oamenilor nu se interesează nici măcar de candidatul pe care-l votează. Se duc la vot ca oile sau pun ştampila pe unul care le-a dat o pungă cu ulei şi zahăr.
Opinia publică va sancţiona pe politicianul care a aruncat ţara într-o criza fără precedent. Societate nu are memorie prea bună. Este doar de scurtă durată şi imperfectă. E adevărat că se uită lucrurile bune făcute de vreun politician şi se alege de multe ori cel care este mai tare în clanţă. Opinia publică nu are cum să sancţioneze pe cineva, pentru că avem in România doar o majoritate tăcută si o societate civilă care s-a angajat la stat sau la privaţi. Avem doar amintirea unei societăţi civilă care in perioada când se lupta cu patrulaterul roşu şi Iliescu era destul de solidă. Va sancţiona la vot, îl va pedepsi cu ştampila. Nici vorbă, la vot merg doar o treime din oameni, mai ales cei bătrâni şi vulnerabili care votează cu nostalgie sau cu spaimă, in nici un caz nu se duc să se revolte împotriva sistemului politic.
Criza se rezolvă prin dialog, cine nu dialoghează este vinovatul de criză. Comunicarea este doar o ideologie la modă. Criza politică nu este una de comunicare, este una legată de interese, de cele mai multe ori interese economice. Comunicarea este doar un adjuvant, cand nu apar interese ireconciliabile politicienii comunică perfect, multe prea bine chiar, doar la televizor se ceartă. Criza este un conflict in care diferenţa de potenţial defineşte un invingător si un pierzător. Se ocupă noile poziţii, după reîmpărţirea tortului respectiv, şi lucrurile merg mai departe, până la noua criza declanşată de cel care vrea să schimbe ordinea existentă, să-şi taie o bucată mai mare din ciolan. Aşa că lăsaţi deoparte melodia cu dialogul politic continuu, este deschis la dialog doar cele care are o anumită inferioritate la un moment dat.
Criza se rezolvă prin mediere. Este ca şi ideea cu comunicarea tot o formă de a vorbi pe lângă subiect. Criza politică de la noi nu are arbitru pentru că la noi nu se respectă nici o regulă, nici principii şi, evident, nici mediatori. Mai ales că în crizele politice de la noi nu există neutri, cineva care să stea olimpian şi să se uite. Intr-o criza politică fiecare încearcă să-şi tragă un profit, cat o fi el de mic, este o ocazie de a renegocia anumite poziţii de putere şi nu e cine să mai medieze.
Oamenii nevinovati sunt cei care suferă din cauza unei crize politice. Nu este adevărat, este doar o jumătate de adevăr. E adevărat că nici la crizele economice, nici la cele politice nu suferă cine ştie ce pierderi cei bogaţi sau politicienii aflaţi în funcţii. Dar oamenii care suferă nu sunt complet nevinovaţi. Ei sunt vinovaţi că au votat politicienii respectivi, că votează partidele fără discernământ, de multe ori doar pe baza unor emoţii. De ce nu votează independenţi, de ce votează in colegiul lor, zis „uninominal”, pe infractorul Ghiveciu in locul unui jurist tânăr, fost ministru al justitiei.
Tara are nevoie de guvern, România trebuie guvernată. Asta ar părea o glumă dacă nu am auzi-o foarte des. Vara miniştri pleacă câte o lună prin tarile calde şi ţara nu se dărâmă. Sigur, nu se poate fără pompieri, fără medici, fără poliţişti sau fără cei care fac pâine, adună gunoiul, dau apă caldă. Dar fără miniştri cred că se poate. Secretarii de stat si directorii din ministere sunt, oricum, cei care fac munca cea mai importantă. Dar dacă am opri activitatea Guvernului trei luni? Nu cred că s-ar prăbuşi România! S-ar face nişte economii la buget şi nu cred că s-ar observa lipsa executivului. Acum să trecem la partea a doua, cea cu faptul că România trebuie guvernată. Sigur, ar trebui, dar din nefericire ea nu prea este guvernată. Guvernare înseamnă mai mult decât gestiunea banului public, guvernare înseamnă proiectarea evoluţiei, inteligenta prognostică şi viziune de viitor pusă in decizii si legi. La noi, istoria ni se întâmplă, viitorul vine peste noi ca o inundaţie sau ca o secetă. Avem creştere economică atunci când vin ceva investiţii străine sau când se face, prin voia Domnului, recolta mai bună de grâu sau porumb. La noi când sunt bani, primul ministru dublează numărul funcţionarilor publici, sau aprobă legi speciale de salarizare in care unii privilegiaţi îşi dau salarii barosane. Asta nu e guvernare, sau dacă cineva vrea să mă contrazică să-mi arate indicatorii de măsurare a unei bune guvernări din România.
Criza politică este un lucru rău. Poate în Germania, la noi nu putem spune acest lucru. In timp de criză politică poate mai dispar o parte din politicienii fără de idei, poate mai scăpăm de unii înhăitaţi cu reţelele de crimă organizată. Nu este exclus ca să mai apară personaje noi, se vorbeşte şi despre tehnocraţi, dar doar din vârful buzelor, pentru că nimeni nu vrea asta şi nici nu cred că ar fi bună. Crizele sunt rodul unor conjuncturi favorizante, a unor factori de context care interacţionează şi uneori aceste crize pot duce la schimbare, la reformarea sistemului. In timpul crizei in partide se activează grupurile disidente si dispare unitatea de monolit sau domnia şefului suprem. Când este criză şefii se mai consultă cu subalternii, strategii sau intelectualii devin importanţi pentru această perioadă. Audienţa la televiziuni creste, jurnaliştii mai fac un ban cinstit, unii îşi fac bagaje şi in consecinţă se cumpăra geamantane, sindicaliştii fac greva si mai scapă câteva zile de lucru, sociologii fac sondaje, elevii nu merg la scoală. In timpul crizei mai ies fantomele bătrâne de prin ungherele politice să ne dea sfaturi. Nici nu sunt sigur că este rău să fie criză politică. Îmi permiteţi o aroganţă: Trăiască criza politică!
Cititi acest editorial in Q MAGAZIN
www.qmagazine.ro
14 septembrie, 2009
interviu COTIDIANUL
Vasile Dâncu: Români, nu vi se mai pregăteşte nimic!
27 Aug 2009 Ruxandra Hurezean | 11 comentarii | 3857 vizualizari
Sociologul Vasile Dâncu explică într-un interviu pentru Cotidianul cum stăm cu alegerile prezidenţiale de peste 3 luni. Politic vorbind, stăm prost, spune Dâncu: „Candidatul liberal lipseşte“. „Mircea Geoană se zbate“. „Băsescu nu face nici un gest de competiţie“. Fostul lider pesedist, astăzi retras la catedră, la Cluj, spune că lipsesc viziunile şi proiectele candidaţilor, acestea fiind înlocuite de scandal politic. Vasile Dâncu oferă şi portretul-robot al liderului care ar trebui să câştige alegerile din noiembrie: cel care va avea sentimentul predestinării sale. E vorba, arată Dâncu, de acel sentiment „care te face să uiţi de poftele tale pentru a îndeplini o misiune, îţi laşi familia plină de pofte sau partidul căutător de funcţii şi bani din buget şi te dedici progresului unei societăţi“.
Am intrat pe ultima sută de zile pe pista spre Cotroceni, cum vi se pare oferta acestui an? Ce-i lipseşte?
Lipsesc începutul şi, mai ales, consistenţa.
A început parcă de prea mult timp şi nici acum nu are toţi actorii pe scenă. Candidatul liberal lipseşte cu desăvârşire din competiţie, deşi s-a lansat demult. Mircea Geoană se zbate să prezinte soluţii peste soluţii, dar nici măcar vicepreşedinţii din nucleul strategic al partidului său nu fac ceva să le repete pe la televizor sau la întâlniri aceste teme, multe chiar interesante. Principalul candidat, deţinătorul centurii, nu face nici un gest de competiţie, ba chiar dă semne că se gândeşte serios la a nu candida, iar unii pierd o grămadă de timp încercând să-i consilieze o sperată lehamite sau frică de alegeri. Este imaginea tragică a unei mulţimi care, ca la răscoală, trage de un jilţ încercând să-l dea jos pe ocupantul care nici măcar nu este acolo, este plecat prin ţară.
Ce lipseşte acestei curse? Politic, lipseşte poziţionarea politică a candidaţilor, lipsesc variantele de program, nu avem efort de reflecţie, doar scandal politic. O societate normală este cea în care candidaţii la fotoliul de preşedinte aduc viziuni despre viitor, viziuni fondate pe proiecte de societate.
Cornel Nistorescu a inventat odată sloganul „Români, vi se pregăteşte ceva!“, dar astăzi putem spune aproape sigur: Români, nu vi se mai pregăteşte nimic!
V-aţi luptat pentru îndepărtarea „dinozaurilor“ din PSD. Cum interpretaţi sfaturile americanilor în privinţa folosirii lui Iliescu şi a lui Năstase în campania pentru Geoană? Credeţi în eficienţa lor?
Consilierii străini sunt mai mult sperietoare pentru adversari decât utili în campanii. Ştiu multe lucruri despre campaniile negative, dar cunosc România de pe Internet şi pot fi uşor anticipate reacţiile lor. E o crimă să dai milioane de dolari unor agenţi de influenţă ipotetici, în timp ce sute de tineri specialişti români să nu fie nici măcar băgaţi în seamă. Uneori, la master sau la doctorat corectez referate la disciplina marketing şi comunicare politică, mai bune ca şi concepte strategice sau inventar de mesaje decât tot ceea ce vedem în campanie făcut pe bani grei. Nu cred că cineva te poate ajuta decisiv în a câştiga fotoliul de preşedinte, dar cred că asocierea cu anumite personaje te poate ajuta să pierzi. Transferul de încredere este nesigur ca efect, dar şi limitat. Oamenii ştiu să facă legătura dintre persoanele dintr-un partid chiar dacă nu le afişăm hectare de fotografii în care politicienii dau mâna cu gesturi stângace şi false.
Cât credeţi că vor conta în planul imaginii scandalurile legate de familia preşedintelui? Cât a contat soacra lui Geoană, fiul lui Păcurariu, finul lui Tăriceanu? Erodează rubedeniile imaginea politicianului sau electoratul de la noi este mai tolerant şi acceptă aceste favoruri ca pe nişte practici înrădăcinate, populare, oarecum fireşti pentru că sunt generalizate?
Nu contează prea mult, nu cred că vor conta deloc. Opinia publică s-a desensibilizat datorită expunerii repetate la scandal, cu sau fără rost. Imaginea politicienilor este erodată, iar a instituţiilor politice şi administrative este la pământ. Oamenii nu mai au nici o speranţă în contribuţia politicianului ca om, ca şi conştiinţă sau ca minte responsabilă. În fond, cei mai mulţi oameni ştiu că dacă ar fi în locul politicianului X ar face aproape la fel: s-ar gândi la rubedenii, la acumularea de case şi alte acareturi. La noi, umbrele din biografia de politician fac parte dintr-o ceaţă în care este învelit orice lucru în spaţiul public mioritic. Presa nu se simte responsabilă în a aduce dovezi irefutabile în scandaluri, ca o consecinţă a scandalului politicianul nu se simte obligat să răspundă serios şi documentat, iar opinia publică, de regulă indiferentă, uită foarte repede. Mătuşa lui Adrian Năstase, soacra lui Mircea Geoană, băiatul lui Păcurariu, fetele sau fratele preşedintelui sunt aproape personaje mitologice pentru că par a fi construcţii cu rol de campanie sau producţii conjuncturale. Puţin documentate, scandalurile mor repede şi nici instituţiile nu fac nici un efort pentru a căuta adevărul, sau măcar un adevăr cât de cât bazat pe fapte. De aici simularea generalizată în ritualul tuturor scandalurilor publice. Conducătorul unei cruciade recente se întreţinea seara, cordial, la un pahar, cu presupusa victimă, iar unii „cu brand“ anti-Băsescu sună la Cotroceni din când în când pentru a vedea dacă nu au dat prea tare la televizor în şeful statului. Evident, secretarele lor înregistrează cu telefonul mobil, cine ştie când este nevoie de acest element de negociere cu şeful. Publicul a mirosit mascarada şi cred că se mulţumeşte să înjure din colţul gurii şi începe să nu mai creadă pe nimeni, şi prin asta cred că actuala generaţie politică şi-a atins unul dintre scopuri: nu contează cine a fost comunist, securist, delator, hoţ, disident sau victimă, este bine să nu fie criteriu, să hotărască doar potenţialul şi resursele.
Aici, în Balcani, funcţionarul şi familia lui sunt proprietarii funcţiei respective, uneori funcţia respectivă a fost cumpărată pe patru ani, este o investiţie, pe care vrea s-o recupereze cât se poate de repede. În general, doar interesele directe şi campaniile electorale produc scandaluri şi investigaţii puternice în România, în rest... mocirlă, o mlaştină care înghite totul. Se animă moralitatea doar când apare lupta pentru scaune.
Ce s-a ales de speranţele unei generaţii aşteptate în politică? Ridzi, EBA, Udrea, Lavinia Şandru, Cozmin Guşă...
Din laşitatea unei generaţii terminate nu poate răsări o generaţie eroică. Poate doar una mai spilcuită, mai telegenică sau mai neruşinată. Nu are cum să schimbe lumea o generaţie de tineri, tinerii pot doar să se conformeze sau să aducă mici retuşuri de cârcotaş. Printre tinerii din politică nu există romantici sau naivi, ei de regulă au proiecte personale articulate comunicaţional şi relaţional, au venit în urma unei relaţii cu un senior, iar în promovarea lor a prevalat relaţia de rudenie, relaţia afectivă sau loialitatea. Printre acestea se poate strecura şi inteligenţa sau buna intenţie, dar schimbarea structurală a sistemului nu se poate face decât cu barda sau luptând în echipă. Nu cred că politica este o ocupaţie pentru tineri, ci una pentru oameni maturi, serioşi şi responsabili. Tineretul este important în politică atunci când se luptă pentru condiţia socială a celor tineri, pentru condiţii mai bune de studiu, sau pentru protecţia ori condiţiile bune la prima angajare în muncă. Dacă le cerem tinerilor prea mult, cădem în păcatul ipocriziei. Dacă ar fi să le cer ceva tinerilor care fac politică, le-aş cere să nu repete modelele de rele practici ale bătrânilor de la care învaţă acum. Atât! Este de-ajuns, încă nu se cunoaşte în istorie o societate condusă de tineri! Totuşi, între bătrâni ipocriţi ori retrograzi şi tineri superficiali şi oportunişti îi prefer pe ultimii. Haideţi să nu tragem în tinerii care sunt înfrânţi de politică, să ne uităm la lipsa de voinţă de schimbare ce caracterizează întreaga noastră societate. În fond, nimeni nu i-a ajutat pe tineri serios în politică pentru că le-a dat funcţii, dar nu le-a oferit modele viabile. Restul e cancan, vorba reclamei.
S-a votat visceral aproape de fiecare dată, vot de sancţiune, a venit un alt partid, preşedinte, oricare, numai ca să-l înlocuiască pe cel care săturase publicul. Ce fel de candidat ar rupe lanţul acestor slăbiciuni? Cam când credeţi că va scăpa România de „blestemul de a alege între doi comunişti“?
Comunist sau necomunist, bătrân sau tânăr, bărbat sau femeie, contează mai puţin. Primul politician care va avea sentimentul predestinării sale. Este sentimentul care te face să uiţi de poftele tale pentru a îndeplini o misiune, îţi laşi familia plină de pofte sau partidul căutător de funcţii şi bani din buget şi te dedici progresului unei societăţi. Dar nu un progres simulat, superficial, bun de arătat în campanie, ci unul esenţial, de profunzime. Un politician care va avea curajul să viseze la schimbarea la faţă a României, cum spunea Cioran în tinereţe, cred că va găsi încă zece bărbaţi care să i se alăture. O idee serioasă privind modernizarea României va găsi baionetele necesare, cum ar spune Napoleon, problema este că omul acela trebuie să creadă în ea, cu putere şi cu sacrificiu.
Puncte tari la Mircea Geoană? Dar puncte slabe?
Punctele tari la Mircea Geoană nu sunt, din nefericire, foarte vizibile pentru că poate încă nu a descoperit voinţa de putere, iar pentru cele percepute ca slabe nu este responsabil în totalitate şi nici nu pot fi considerate ca responsabile pentru eşecurile de până acum. Pentru viitor vom vedea.
La Traian Băsescu?
Schimbarea poziţiei în percepţia publică şi în sistemul politic pentru preşedinte, în raport cu alegerile trecute, poate face ca să avem o inversare paradoxală: punctele tari să devină vulnerabilităţi, iar cele slabe, să poată fi puse într-un proiect câştigător. Şi aici, doar viitorul ne va arăta ce vor face, fiecare la rândul lui, cu potenţialul pe care-l are.
Dacă aţi candida la Preşedinţie, ce fel de campanie aţi face? Care ar trebui să fie temele serioase ale unei dezbateri pentru prezidenţiale?
Câteodată glumesc cu prietenii mei şi spun că o să candidez în 2014, dar este, desigur, un mod de a alina o amărăciune. Nu m-am gândit la ce campanie aş face pentru mine, căci prin prisma profesiei mele s-ar putea ca atunci să fac campanie pentru altul, şi aş vrea să i se potrivească lui, nu mie. Dacă aş candida la Preşedinţie, le-aş vorbi oamenilor sincer, deschis, despre toate suferinţele mele din cei zece ani de politică. Aş propune o altă formă de agregare politică, probabil un partid nou, de expresie civică, fără justificări istorice sau demagogie patriotardă. O formaţiune care să se constituie în chiar acţiunea de comunicare politică şi mobilizarea. I-aş îndemna să uite tot ce ştiu despre politică şi să se gândească atunci când votează la oameni pe care ar avea curajul să-i lase să doarmă la ei acasă şi să-i împingă de la spate pe aceşti oameni spre politică pentru că noi avem păcatul de a aştepta să fim propuşi. Oamenii pot învăţa să iasă din pesimismul social în care ne aflăm azi, încă mai pot valoriza şcoala mai mult decât învârteala şi munca mai mult decât comerţul cu vechituri. Aş spune oamneilor că trebuie reinventată şcoala românească, nu doar formele de examinare, şi că acest lucru trebuie să ne coste pe fiecare, după puteri, nu doar bugetul statului. Temele importante pentru o campanie adevărată are modalităţile echitabile de a împărţi costurile sociale, astăzi plătite doar de cei săraci, reconstrucţia mecanismelor comunitare de solidaritate colectivă sau necesitatea unor forme de economie solidară ori de comerţ echitabil. Nu aş vrea însă s-o mai lungesc cu această joacă de-a politica, nu cred că aş câştiga cu asemenea idei. Săracii României sunt momiţi în campanii cu ulei, zahăr, bere sau rachiu, primarii, cu fonduri de la Guvern pentru biserici fără enoriaşi sau şcoli care nu se vor termina niciodată. Pregătisem pentru anul acesta scheletul unei lucrări cu scop de ghid electoral, ceva de genul „500 de întrebări pentru candidaţi“ sau „500 de idei pentru România“, dar m-a lovit un soi de descurajare, de lehamite şi am lăsat-o la faza de proiect gândindu-mă că nu va interesa pe prea mulţi în cadrul noilor obiceiuri electorale din campaniile noastre.
Cum vedeţi evoluţia actualei coaliţii PSD/PDL şi care este scenariul cel mai plauzibil de rezolvare a crizei din coaliţie?
Nu e criză prea mare în coaliţie, se iau hotărâri în Guvern, se cheltuieşte bugetul, baronii locali de toate culorile (adică portocalii, roşii, albaştri sau verzi) se duc cu traista la guvern după bani. E doar o variantă a jocului acela studenţesc în care fiecare caută un pretext să se retragă discret pentru ca ultimul, cel mai fraier, să rămână să plătească consumaţia sau să spele vasele, dacă nu are bani. Provocarea este să rămâi cât mai mult posibil la masă pentru a consuma, în acelaşi timp, însă să poţi pleca la timp înainte de a se prinde şeful de sală. Să ne aşteptăm să se comande şampanie, atunci o să ne dăm seama mai bine că asta este intenţia. Coaliţia va ţine atâta timp cât sunt bani de cheltuit, chiar şi bani virtuali.
Cum apreciaţi analiza PSD, apărută pe piaţă zilele acestea, care înfăţişează posibilitatea unei candidaturi Oprescu (preşedinte)/Băsescu (premier) şi racolarea a 18 parlamentari PSD de către PDL.
De multe ori, în politică este valabilă zicala „De ce ţi-e frică nu scapi“, dar documentul pe care îl invocaţi este, probabil, o intoxicare de campanie sau un balon de încercare. Este un moment de un absurd incontestabil, suntem parcă în piesa lui Samuel Beckett „Aşteptându-l pe Godot“. Pe marginea drumului, Estragon şi Vladimir, Pozzo şi Lucky discută, iar fraza cea mai cunoscută este - „Nu este nimic de făcut“. Pentru a înţelege însă atât piesa marelui dramaturg, cât şi realitatea politică trebuie să-l cităm pe Horia Lovinescu care spunea că, pentru a desluşi sensurile adânci, trebuie să fi cunoscut măcar o dată, în forme minore, neliniştea aşteptării. În timp ce aşteptăm ne putem pierde timpul cu scrisori pierdute sau strategii aduse de vânt.
27 Aug 2009 Ruxandra Hurezean | 11 comentarii | 3857 vizualizari
Sociologul Vasile Dâncu explică într-un interviu pentru Cotidianul cum stăm cu alegerile prezidenţiale de peste 3 luni. Politic vorbind, stăm prost, spune Dâncu: „Candidatul liberal lipseşte“. „Mircea Geoană se zbate“. „Băsescu nu face nici un gest de competiţie“. Fostul lider pesedist, astăzi retras la catedră, la Cluj, spune că lipsesc viziunile şi proiectele candidaţilor, acestea fiind înlocuite de scandal politic. Vasile Dâncu oferă şi portretul-robot al liderului care ar trebui să câştige alegerile din noiembrie: cel care va avea sentimentul predestinării sale. E vorba, arată Dâncu, de acel sentiment „care te face să uiţi de poftele tale pentru a îndeplini o misiune, îţi laşi familia plină de pofte sau partidul căutător de funcţii şi bani din buget şi te dedici progresului unei societăţi“.
Am intrat pe ultima sută de zile pe pista spre Cotroceni, cum vi se pare oferta acestui an? Ce-i lipseşte?
Lipsesc începutul şi, mai ales, consistenţa.
A început parcă de prea mult timp şi nici acum nu are toţi actorii pe scenă. Candidatul liberal lipseşte cu desăvârşire din competiţie, deşi s-a lansat demult. Mircea Geoană se zbate să prezinte soluţii peste soluţii, dar nici măcar vicepreşedinţii din nucleul strategic al partidului său nu fac ceva să le repete pe la televizor sau la întâlniri aceste teme, multe chiar interesante. Principalul candidat, deţinătorul centurii, nu face nici un gest de competiţie, ba chiar dă semne că se gândeşte serios la a nu candida, iar unii pierd o grămadă de timp încercând să-i consilieze o sperată lehamite sau frică de alegeri. Este imaginea tragică a unei mulţimi care, ca la răscoală, trage de un jilţ încercând să-l dea jos pe ocupantul care nici măcar nu este acolo, este plecat prin ţară.
Ce lipseşte acestei curse? Politic, lipseşte poziţionarea politică a candidaţilor, lipsesc variantele de program, nu avem efort de reflecţie, doar scandal politic. O societate normală este cea în care candidaţii la fotoliul de preşedinte aduc viziuni despre viitor, viziuni fondate pe proiecte de societate.
Cornel Nistorescu a inventat odată sloganul „Români, vi se pregăteşte ceva!“, dar astăzi putem spune aproape sigur: Români, nu vi se mai pregăteşte nimic!
V-aţi luptat pentru îndepărtarea „dinozaurilor“ din PSD. Cum interpretaţi sfaturile americanilor în privinţa folosirii lui Iliescu şi a lui Năstase în campania pentru Geoană? Credeţi în eficienţa lor?
Consilierii străini sunt mai mult sperietoare pentru adversari decât utili în campanii. Ştiu multe lucruri despre campaniile negative, dar cunosc România de pe Internet şi pot fi uşor anticipate reacţiile lor. E o crimă să dai milioane de dolari unor agenţi de influenţă ipotetici, în timp ce sute de tineri specialişti români să nu fie nici măcar băgaţi în seamă. Uneori, la master sau la doctorat corectez referate la disciplina marketing şi comunicare politică, mai bune ca şi concepte strategice sau inventar de mesaje decât tot ceea ce vedem în campanie făcut pe bani grei. Nu cred că cineva te poate ajuta decisiv în a câştiga fotoliul de preşedinte, dar cred că asocierea cu anumite personaje te poate ajuta să pierzi. Transferul de încredere este nesigur ca efect, dar şi limitat. Oamenii ştiu să facă legătura dintre persoanele dintr-un partid chiar dacă nu le afişăm hectare de fotografii în care politicienii dau mâna cu gesturi stângace şi false.
Cât credeţi că vor conta în planul imaginii scandalurile legate de familia preşedintelui? Cât a contat soacra lui Geoană, fiul lui Păcurariu, finul lui Tăriceanu? Erodează rubedeniile imaginea politicianului sau electoratul de la noi este mai tolerant şi acceptă aceste favoruri ca pe nişte practici înrădăcinate, populare, oarecum fireşti pentru că sunt generalizate?
Nu contează prea mult, nu cred că vor conta deloc. Opinia publică s-a desensibilizat datorită expunerii repetate la scandal, cu sau fără rost. Imaginea politicienilor este erodată, iar a instituţiilor politice şi administrative este la pământ. Oamenii nu mai au nici o speranţă în contribuţia politicianului ca om, ca şi conştiinţă sau ca minte responsabilă. În fond, cei mai mulţi oameni ştiu că dacă ar fi în locul politicianului X ar face aproape la fel: s-ar gândi la rubedenii, la acumularea de case şi alte acareturi. La noi, umbrele din biografia de politician fac parte dintr-o ceaţă în care este învelit orice lucru în spaţiul public mioritic. Presa nu se simte responsabilă în a aduce dovezi irefutabile în scandaluri, ca o consecinţă a scandalului politicianul nu se simte obligat să răspundă serios şi documentat, iar opinia publică, de regulă indiferentă, uită foarte repede. Mătuşa lui Adrian Năstase, soacra lui Mircea Geoană, băiatul lui Păcurariu, fetele sau fratele preşedintelui sunt aproape personaje mitologice pentru că par a fi construcţii cu rol de campanie sau producţii conjuncturale. Puţin documentate, scandalurile mor repede şi nici instituţiile nu fac nici un efort pentru a căuta adevărul, sau măcar un adevăr cât de cât bazat pe fapte. De aici simularea generalizată în ritualul tuturor scandalurilor publice. Conducătorul unei cruciade recente se întreţinea seara, cordial, la un pahar, cu presupusa victimă, iar unii „cu brand“ anti-Băsescu sună la Cotroceni din când în când pentru a vedea dacă nu au dat prea tare la televizor în şeful statului. Evident, secretarele lor înregistrează cu telefonul mobil, cine ştie când este nevoie de acest element de negociere cu şeful. Publicul a mirosit mascarada şi cred că se mulţumeşte să înjure din colţul gurii şi începe să nu mai creadă pe nimeni, şi prin asta cred că actuala generaţie politică şi-a atins unul dintre scopuri: nu contează cine a fost comunist, securist, delator, hoţ, disident sau victimă, este bine să nu fie criteriu, să hotărască doar potenţialul şi resursele.
Aici, în Balcani, funcţionarul şi familia lui sunt proprietarii funcţiei respective, uneori funcţia respectivă a fost cumpărată pe patru ani, este o investiţie, pe care vrea s-o recupereze cât se poate de repede. În general, doar interesele directe şi campaniile electorale produc scandaluri şi investigaţii puternice în România, în rest... mocirlă, o mlaştină care înghite totul. Se animă moralitatea doar când apare lupta pentru scaune.
Ce s-a ales de speranţele unei generaţii aşteptate în politică? Ridzi, EBA, Udrea, Lavinia Şandru, Cozmin Guşă...
Din laşitatea unei generaţii terminate nu poate răsări o generaţie eroică. Poate doar una mai spilcuită, mai telegenică sau mai neruşinată. Nu are cum să schimbe lumea o generaţie de tineri, tinerii pot doar să se conformeze sau să aducă mici retuşuri de cârcotaş. Printre tinerii din politică nu există romantici sau naivi, ei de regulă au proiecte personale articulate comunicaţional şi relaţional, au venit în urma unei relaţii cu un senior, iar în promovarea lor a prevalat relaţia de rudenie, relaţia afectivă sau loialitatea. Printre acestea se poate strecura şi inteligenţa sau buna intenţie, dar schimbarea structurală a sistemului nu se poate face decât cu barda sau luptând în echipă. Nu cred că politica este o ocupaţie pentru tineri, ci una pentru oameni maturi, serioşi şi responsabili. Tineretul este important în politică atunci când se luptă pentru condiţia socială a celor tineri, pentru condiţii mai bune de studiu, sau pentru protecţia ori condiţiile bune la prima angajare în muncă. Dacă le cerem tinerilor prea mult, cădem în păcatul ipocriziei. Dacă ar fi să le cer ceva tinerilor care fac politică, le-aş cere să nu repete modelele de rele practici ale bătrânilor de la care învaţă acum. Atât! Este de-ajuns, încă nu se cunoaşte în istorie o societate condusă de tineri! Totuşi, între bătrâni ipocriţi ori retrograzi şi tineri superficiali şi oportunişti îi prefer pe ultimii. Haideţi să nu tragem în tinerii care sunt înfrânţi de politică, să ne uităm la lipsa de voinţă de schimbare ce caracterizează întreaga noastră societate. În fond, nimeni nu i-a ajutat pe tineri serios în politică pentru că le-a dat funcţii, dar nu le-a oferit modele viabile. Restul e cancan, vorba reclamei.
S-a votat visceral aproape de fiecare dată, vot de sancţiune, a venit un alt partid, preşedinte, oricare, numai ca să-l înlocuiască pe cel care săturase publicul. Ce fel de candidat ar rupe lanţul acestor slăbiciuni? Cam când credeţi că va scăpa România de „blestemul de a alege între doi comunişti“?
Comunist sau necomunist, bătrân sau tânăr, bărbat sau femeie, contează mai puţin. Primul politician care va avea sentimentul predestinării sale. Este sentimentul care te face să uiţi de poftele tale pentru a îndeplini o misiune, îţi laşi familia plină de pofte sau partidul căutător de funcţii şi bani din buget şi te dedici progresului unei societăţi. Dar nu un progres simulat, superficial, bun de arătat în campanie, ci unul esenţial, de profunzime. Un politician care va avea curajul să viseze la schimbarea la faţă a României, cum spunea Cioran în tinereţe, cred că va găsi încă zece bărbaţi care să i se alăture. O idee serioasă privind modernizarea României va găsi baionetele necesare, cum ar spune Napoleon, problema este că omul acela trebuie să creadă în ea, cu putere şi cu sacrificiu.
Puncte tari la Mircea Geoană? Dar puncte slabe?
Punctele tari la Mircea Geoană nu sunt, din nefericire, foarte vizibile pentru că poate încă nu a descoperit voinţa de putere, iar pentru cele percepute ca slabe nu este responsabil în totalitate şi nici nu pot fi considerate ca responsabile pentru eşecurile de până acum. Pentru viitor vom vedea.
La Traian Băsescu?
Schimbarea poziţiei în percepţia publică şi în sistemul politic pentru preşedinte, în raport cu alegerile trecute, poate face ca să avem o inversare paradoxală: punctele tari să devină vulnerabilităţi, iar cele slabe, să poată fi puse într-un proiect câştigător. Şi aici, doar viitorul ne va arăta ce vor face, fiecare la rândul lui, cu potenţialul pe care-l are.
Dacă aţi candida la Preşedinţie, ce fel de campanie aţi face? Care ar trebui să fie temele serioase ale unei dezbateri pentru prezidenţiale?
Câteodată glumesc cu prietenii mei şi spun că o să candidez în 2014, dar este, desigur, un mod de a alina o amărăciune. Nu m-am gândit la ce campanie aş face pentru mine, căci prin prisma profesiei mele s-ar putea ca atunci să fac campanie pentru altul, şi aş vrea să i se potrivească lui, nu mie. Dacă aş candida la Preşedinţie, le-aş vorbi oamenilor sincer, deschis, despre toate suferinţele mele din cei zece ani de politică. Aş propune o altă formă de agregare politică, probabil un partid nou, de expresie civică, fără justificări istorice sau demagogie patriotardă. O formaţiune care să se constituie în chiar acţiunea de comunicare politică şi mobilizarea. I-aş îndemna să uite tot ce ştiu despre politică şi să se gândească atunci când votează la oameni pe care ar avea curajul să-i lase să doarmă la ei acasă şi să-i împingă de la spate pe aceşti oameni spre politică pentru că noi avem păcatul de a aştepta să fim propuşi. Oamenii pot învăţa să iasă din pesimismul social în care ne aflăm azi, încă mai pot valoriza şcoala mai mult decât învârteala şi munca mai mult decât comerţul cu vechituri. Aş spune oamneilor că trebuie reinventată şcoala românească, nu doar formele de examinare, şi că acest lucru trebuie să ne coste pe fiecare, după puteri, nu doar bugetul statului. Temele importante pentru o campanie adevărată are modalităţile echitabile de a împărţi costurile sociale, astăzi plătite doar de cei săraci, reconstrucţia mecanismelor comunitare de solidaritate colectivă sau necesitatea unor forme de economie solidară ori de comerţ echitabil. Nu aş vrea însă s-o mai lungesc cu această joacă de-a politica, nu cred că aş câştiga cu asemenea idei. Săracii României sunt momiţi în campanii cu ulei, zahăr, bere sau rachiu, primarii, cu fonduri de la Guvern pentru biserici fără enoriaşi sau şcoli care nu se vor termina niciodată. Pregătisem pentru anul acesta scheletul unei lucrări cu scop de ghid electoral, ceva de genul „500 de întrebări pentru candidaţi“ sau „500 de idei pentru România“, dar m-a lovit un soi de descurajare, de lehamite şi am lăsat-o la faza de proiect gândindu-mă că nu va interesa pe prea mulţi în cadrul noilor obiceiuri electorale din campaniile noastre.
Cum vedeţi evoluţia actualei coaliţii PSD/PDL şi care este scenariul cel mai plauzibil de rezolvare a crizei din coaliţie?
Nu e criză prea mare în coaliţie, se iau hotărâri în Guvern, se cheltuieşte bugetul, baronii locali de toate culorile (adică portocalii, roşii, albaştri sau verzi) se duc cu traista la guvern după bani. E doar o variantă a jocului acela studenţesc în care fiecare caută un pretext să se retragă discret pentru ca ultimul, cel mai fraier, să rămână să plătească consumaţia sau să spele vasele, dacă nu are bani. Provocarea este să rămâi cât mai mult posibil la masă pentru a consuma, în acelaşi timp, însă să poţi pleca la timp înainte de a se prinde şeful de sală. Să ne aşteptăm să se comande şampanie, atunci o să ne dăm seama mai bine că asta este intenţia. Coaliţia va ţine atâta timp cât sunt bani de cheltuit, chiar şi bani virtuali.
Cum apreciaţi analiza PSD, apărută pe piaţă zilele acestea, care înfăţişează posibilitatea unei candidaturi Oprescu (preşedinte)/Băsescu (premier) şi racolarea a 18 parlamentari PSD de către PDL.
De multe ori, în politică este valabilă zicala „De ce ţi-e frică nu scapi“, dar documentul pe care îl invocaţi este, probabil, o intoxicare de campanie sau un balon de încercare. Este un moment de un absurd incontestabil, suntem parcă în piesa lui Samuel Beckett „Aşteptându-l pe Godot“. Pe marginea drumului, Estragon şi Vladimir, Pozzo şi Lucky discută, iar fraza cea mai cunoscută este - „Nu este nimic de făcut“. Pentru a înţelege însă atât piesa marelui dramaturg, cât şi realitatea politică trebuie să-l cităm pe Horia Lovinescu care spunea că, pentru a desluşi sensurile adânci, trebuie să fi cunoscut măcar o dată, în forme minore, neliniştea aşteptării. În timp ce aşteptăm ne putem pierde timpul cu scrisori pierdute sau strategii aduse de vânt.
07 august, 2009
Tatiana Stepa s-a stins! Acoper-o, Doamne, cu ceva!
Viena, 07 AUGUST 2009.
Azi am citit ca s-a stins, la 46 de ani, Tatiana Stepa.
Nu demult, canta:
Da Doamne iarna sa ma adoarma
Sa ma ingroape cu tot cu toamna
Sa cada alba peste destine
Sa nu mai stie nimeni de mine
sau
Imparte Doamne cu mine durerea
Din lacrima care te striga
Si da-mi alinarea si da-mi mangaierea
Imparte cu mine durerea
Imparte Doamne cu mine tacerea
Ce noaptea se lasa pe ploape
Cand somnul sau moartea sunt tot mai aproape
Imparte cu mine tacerea
Da Doamne iarna sa ma adoarma
Sa ma ingroape cu tot cu toamna
Sa cada alba peste destine
Sa nu mai stie nimeni de mine
Imparte Doamne cu mine tradarea
cu care ma acoperira
Sterge-mi din lacrima chinul si sarea
Imparte cu mine tradarea
http://www.free-lyrics.org/26594-Tatiana-Stepa.html
Imparte Doamne cu mine minciuna
Zvarlita pe singuratate
Si liniste pune acum peste toate
Imparte cu mine minciuna
Da Doamne iarna sa ma adoarma
Sa ma ingroape cu tot cu toamna
Sa cada alba peste destine
Sa nu mai stie nimeni de mine
Imparte Doamne cu mine iubirea
Risipa ursita risipei
Si lasa uitarea la marginea clipei
Imparte cu mine iubirea
Imparte Doamne cu mine tristetea
De-ati pune pe umeri povara
Durerii tacerii, minciunii tradarii
Imparte cu mine tristetea
Da Doamne iarna sa ma adoarma
Sa ma ingroape cu tot cu toamna
Sa cada alba peste destine
Sa nu mai stie nimeni de mine
Doamne, gaseste timp si ascult-0.Vorbeste pentru noi toti!
Azi am citit ca s-a stins, la 46 de ani, Tatiana Stepa.
Nu demult, canta:
Da Doamne iarna sa ma adoarma
Sa ma ingroape cu tot cu toamna
Sa cada alba peste destine
Sa nu mai stie nimeni de mine
sau
Imparte Doamne cu mine durerea
Din lacrima care te striga
Si da-mi alinarea si da-mi mangaierea
Imparte cu mine durerea
Imparte Doamne cu mine tacerea
Ce noaptea se lasa pe ploape
Cand somnul sau moartea sunt tot mai aproape
Imparte cu mine tacerea
Da Doamne iarna sa ma adoarma
Sa ma ingroape cu tot cu toamna
Sa cada alba peste destine
Sa nu mai stie nimeni de mine
Imparte Doamne cu mine tradarea
cu care ma acoperira
Sterge-mi din lacrima chinul si sarea
Imparte cu mine tradarea
http://www.free-lyrics.org/26594-Tatiana-Stepa.html
Imparte Doamne cu mine minciuna
Zvarlita pe singuratate
Si liniste pune acum peste toate
Imparte cu mine minciuna
Da Doamne iarna sa ma adoarma
Sa ma ingroape cu tot cu toamna
Sa cada alba peste destine
Sa nu mai stie nimeni de mine
Imparte Doamne cu mine iubirea
Risipa ursita risipei
Si lasa uitarea la marginea clipei
Imparte cu mine iubirea
Imparte Doamne cu mine tristetea
De-ati pune pe umeri povara
Durerii tacerii, minciunii tradarii
Imparte cu mine tristetea
Da Doamne iarna sa ma adoarma
Sa ma ingroape cu tot cu toamna
Sa cada alba peste destine
Sa nu mai stie nimeni de mine
Doamne, gaseste timp si ascult-0.Vorbeste pentru noi toti!
25 iunie, 2009
EVENIMENT
Va astept pe toti !
Vineri 26 iunie 2009, orele 15.00 - 19.00
sambată 27 iunie 2009 orele 10 - 13
Vineri 26 iunie 2009, orele 15.00 - 19.00
sambată 27 iunie 2009 orele 10 - 13
27 mai, 2009
Nu stiu nimic despre mersul meu la Cotroceni!
Vroiam sa mai fac ceva saptamana asta si apoi sa ma apuc de scris.
Dar vad ca nu se poate, daca nu scriu eu, ma scriu altii pe mine.
Deci, NU ESTE ADEVARATA STIREA PRIVIND NUMIREA MEA IN FUNCTIA DE CONSILIER LA COTROCENI!
Nu stiu cine lanseaza dumele astea, iar după plecarea mea din politica, nici macar nu inteleg de ce. In acest moment nu incurc pe nimeni. Daca vrea cineva postul de la Cotroceni si vrea vreo recomandare, pot s-o scriu chiar eu.
Nu am auzit sa vrea PSD sa ma detaseze pe acest front, desi cică de acolo vine sursa ingrijorata de cariera mea politică.
Cu Drag,
VSD
Dar vad ca nu se poate, daca nu scriu eu, ma scriu altii pe mine.
Deci, NU ESTE ADEVARATA STIREA PRIVIND NUMIREA MEA IN FUNCTIA DE CONSILIER LA COTROCENI!
Nu stiu cine lanseaza dumele astea, iar după plecarea mea din politica, nici macar nu inteleg de ce. In acest moment nu incurc pe nimeni. Daca vrea cineva postul de la Cotroceni si vrea vreo recomandare, pot s-o scriu chiar eu.
Nu am auzit sa vrea PSD sa ma detaseze pe acest front, desi cică de acolo vine sursa ingrijorata de cariera mea politică.
Cu Drag,
VSD
11 mai, 2009
Revin!
Dragi prieteni,
am lipsit o vreme de pe blog si va rog sa ma iertati.
Am avut mult de lucru si in scurt timp o sa vedeti si rezultatele.
Voi reveni cu comentarii, dar si cu rezultate unor sondaje de opinie.
VSD
am lipsit o vreme de pe blog si va rog sa ma iertati.
Am avut mult de lucru si in scurt timp o sa vedeti si rezultatele.
Voi reveni cu comentarii, dar si cu rezultate unor sondaje de opinie.
VSD
05 aprilie, 2009
13 martie, 2009
Acesta nu este un razboi cu Bucurestiul
Dacã am interpreta dezbaterea de presã pe care o stimuleazã media clujeanã ca fiind un rãzboi cu Bucureştiul, atunci am fi în adevaratã epopee sau în absurd.
Absurd ar fi motivul pentru care a început aceastã polemicã. Emil Boc şi echipa lui migrantă de la primărie nu ar fi un motiv destul de serios de război. Dacă bucureştenii acuză de nepotism, de fapt, nu fac decât să arate că şi noi facem ca şi ei, chiar dacă ne dăm mari europeni. Emil Boc poate fi o ocazie, un prilej, un pretext, dar, în nici un caz, motivul pentru o dispută!
Nerealizările mandatului de primar rămân, chiar dacă presa clujeană a făcut un efort imens să le ascundă, să le împacheteze în proiectele ce se spunea că vor veni, în tunele pe sub Cluj, zgârie nori, metrouri şi alte fantasme pentru fraieri. Nici azi nu avem spital de urgenţă, centuri ocolitoare, stadion, filarmonică, promisiunile importante ale primului mandat. Şi acum mulţi jurnalişti, poate, mai au reflexul de a-l sprijini pe fostul primar, dintr-un reflex mecanic, poate pavlovian, când se aprinde becul la guvern, mulţi câini de pază ai democraţiei încep să saliveze. Este involuntar, cum să-i critici pentru asta, mai ales că este criză!
Dacă nu ar fi absurd, am fi într-o adevărată epopee: până la urmă, şi războiul din Troia a început dintr-un motiv mai mult decât vulgar, frumoasa Elena. Mai sunt două lucruri de precizat: majoritatea celor care scriu aici, în paginile Ziua de Cluj, nu vor să încălzească ciorba lui Sabin Gherman, aici avem o altă dezbatere. Am încercat să fac distincţia clară între legătura noastră cu oraşul Bucureşti şi legătura cu România şi capitala ei. Dacă unii sudişti sunt fericiţi să interpreteze tot ce este discuţie despre regiuni ca fiind secesiune, nu-i mai puţin adevărat că mulţi ardeleni abordează îngust şi emoţional o problemă pentru care nu au soluţie, dacă ar veni întrebarea: bine, şi ce facem a doua zi?
Nu poţi respinge, ca boul, un proiect pe care strămoşii l-au visat de secole, ai şansa să-l faci să funcţioneze. România este un asemenea proiect, imperfect, poate încă nu este eficient, dar noi suntem parte a lui, noi îl construim alături de fraţii noştri din celelalte provincii istorice. Am terminat tot ceea ce se putea face pentru asta, nu este necesar să mai depunem eforturi, nu mai trebuie să facem nimic? Putem spune că am făcut tot ceea ce se putea pentru ca proiectul România să reuşească pe deplin? Cred că am făcut prea puţin sau aproape nimic.
Nici măcar nu este vorba de Cluj în această dezbatere, este vorba de Transilvania. Clujul trebuie încă să se reinventeze pe sine pentru a se transforma într-o comunitate adevărată. în această dezbatere este vorba, până la urmă, de modernizarea României şi descentralizare. Aceasta este esenţialul şi una din luptele pe care trebuie sa le dăm în fiecare zi. Democraţia şi administraţia nu pot rezolva problemele oamenilor de la distanţă, de o manieră generică. Fiecare regiune are profilul ei, urgenţele ei şi chiar identităţi culturale distincte. Descentralizarea este o urgenţă majoră: banii trebuie cheltuiţi acolo, unde se produc, pe programe votate de comunităţile locale.
Controlul asupra cheltuirii banului public este o altă cerinţă legată de descentralizare şi el se poate face doar acolo unde avem efectele, cel care face cheltuiala, dar şi beneficiarul. într-o administraţie centralizată, responsabilitatea se depersonalizează şi acesta este cel mai mare rău. Guvernul Tăriceanu a dat în campania electorală pentru consum trei miliarde de euro din Fondul de dezvoltare, fond alimentat de vânzarea BCR.
Dacă ardelenii ar fi fost în situaţia de a planifica singuri ce să facă cu un miliard care le-ar fi reveni, probabil că politicienii noştri i-ar fi investit iî autostradă, nu în cadouri electorale. Descentralizarea şi regionalizarea sunt necesare, pentru că trebuie să existe un raport între resursele produse şi alocare de resurse. Sunt de acord cu orice taxă de solidaritate pentru regiuni sărace, sunt principii socialiste ale coeziunii şi solidarităţii, care se aplică şi comunităţii naţionale, dar nu pot să accept ca o regiune să producă resurse pentru toţi şi să fie ultima atunci când este vorba de alocarea de fonduri pentru drumuri sau repararea şcolilor .
Nu ne batem cu bucureştenii, nu acesta este fondul problemei. România este o ţară supercentralizată, o moştenire a comunismului, dar asta nu e singura explicaţie. Şi ţările care au venit după monarhii puternice sunt destul de centralizate, chiar dacă mult mai raţional. Centralizarea are avantajul că se poate conduce cu oameni puţini şi chiar mai puţin pregătiţi. Centralizarea ar putea să folosească resursele mai bine, pentru proiecte mari, dar la noi nu mai este cazul. Rămânem centralizaţi, pentru că moştenirea luată de unii în 1989 să nu se disipeze.
încă avem o clasă politică în mare măsura validată înainte de 1989, clasa politică ce se ţine cu dinţii de putere. Toţi aceştia ştiu că acela care are toate resursele în mană, are puterea. Deci nu se poate face nici justiţie, nici presă liberă, nici transparenţă atîta timp cât toate resursele sunt centralizate. Mai este un lucru, odată dată puterea comunităţilor, ele nu o vor mai lăsa din mâini, iar nomenclatura de la centru rămâne fără resurse. Trebuie să fim realişti, nici comuniţătile locale nu sunt sută la sută pregătite să ia puterea şi s-o administreze. Sunt încă mulţi primari sau oameni politici care aşteaptă mereu ordine de la centru, care nu îşi dau seama cât de important este mandatul primit de la comunitate prin vot.
Bine, prieteni, într-o zi ardelenii o să aibă tribună. Dar v-aţi gândit la tribuni? Pe o tribună a Ardealului nu se poate urca oricine, mulţi s-ar urca degeaba, doar să fie văzuţi mai de departe. Cei care se urcă trebuie să ştie că nu se mai pot da jos, nu pot să mai facă pauză. Tribuna nu este tonomat, unde bagi banul şi se coboară scara. Va trebui să găsim o metodă de solidaritate pentru ca să ne întreţinem instrumentele colectivităţii, presa fiind locul public unde ar trebui să se intâlnească ideile, emoţiile şi proiectele, fără presă proiectul colectiv nu are şanse. Degeaba ne plângem sau facem pe aroganţii! Trebuie să ne luptăm pentru orice drept, nimeni nu ne face cadou nici o formă a libertăţii. Aici este lupta noastră, a ardelenilor, aici este sensul solidarităţii ardelene. Cât timp vom înţelege asta, nu vom pierde războiul, poate doar bătălii mai mici.
Nu e vorba de nici un război cu Bucureştiul. Este o luptă cu noi înşine, cu superficialităţile şi micimile noastre, mai ales cu lipsa de participare la proiecte colective.
cititi in http://www.ziuadecj.ro/
Absurd ar fi motivul pentru care a început aceastã polemicã. Emil Boc şi echipa lui migrantă de la primărie nu ar fi un motiv destul de serios de război. Dacă bucureştenii acuză de nepotism, de fapt, nu fac decât să arate că şi noi facem ca şi ei, chiar dacă ne dăm mari europeni. Emil Boc poate fi o ocazie, un prilej, un pretext, dar, în nici un caz, motivul pentru o dispută!
Nerealizările mandatului de primar rămân, chiar dacă presa clujeană a făcut un efort imens să le ascundă, să le împacheteze în proiectele ce se spunea că vor veni, în tunele pe sub Cluj, zgârie nori, metrouri şi alte fantasme pentru fraieri. Nici azi nu avem spital de urgenţă, centuri ocolitoare, stadion, filarmonică, promisiunile importante ale primului mandat. Şi acum mulţi jurnalişti, poate, mai au reflexul de a-l sprijini pe fostul primar, dintr-un reflex mecanic, poate pavlovian, când se aprinde becul la guvern, mulţi câini de pază ai democraţiei încep să saliveze. Este involuntar, cum să-i critici pentru asta, mai ales că este criză!
Dacă nu ar fi absurd, am fi într-o adevărată epopee: până la urmă, şi războiul din Troia a început dintr-un motiv mai mult decât vulgar, frumoasa Elena. Mai sunt două lucruri de precizat: majoritatea celor care scriu aici, în paginile Ziua de Cluj, nu vor să încălzească ciorba lui Sabin Gherman, aici avem o altă dezbatere. Am încercat să fac distincţia clară între legătura noastră cu oraşul Bucureşti şi legătura cu România şi capitala ei. Dacă unii sudişti sunt fericiţi să interpreteze tot ce este discuţie despre regiuni ca fiind secesiune, nu-i mai puţin adevărat că mulţi ardeleni abordează îngust şi emoţional o problemă pentru care nu au soluţie, dacă ar veni întrebarea: bine, şi ce facem a doua zi?
Nu poţi respinge, ca boul, un proiect pe care strămoşii l-au visat de secole, ai şansa să-l faci să funcţioneze. România este un asemenea proiect, imperfect, poate încă nu este eficient, dar noi suntem parte a lui, noi îl construim alături de fraţii noştri din celelalte provincii istorice. Am terminat tot ceea ce se putea face pentru asta, nu este necesar să mai depunem eforturi, nu mai trebuie să facem nimic? Putem spune că am făcut tot ceea ce se putea pentru ca proiectul România să reuşească pe deplin? Cred că am făcut prea puţin sau aproape nimic.
Nici măcar nu este vorba de Cluj în această dezbatere, este vorba de Transilvania. Clujul trebuie încă să se reinventeze pe sine pentru a se transforma într-o comunitate adevărată. în această dezbatere este vorba, până la urmă, de modernizarea României şi descentralizare. Aceasta este esenţialul şi una din luptele pe care trebuie sa le dăm în fiecare zi. Democraţia şi administraţia nu pot rezolva problemele oamenilor de la distanţă, de o manieră generică. Fiecare regiune are profilul ei, urgenţele ei şi chiar identităţi culturale distincte. Descentralizarea este o urgenţă majoră: banii trebuie cheltuiţi acolo, unde se produc, pe programe votate de comunităţile locale.
Controlul asupra cheltuirii banului public este o altă cerinţă legată de descentralizare şi el se poate face doar acolo unde avem efectele, cel care face cheltuiala, dar şi beneficiarul. într-o administraţie centralizată, responsabilitatea se depersonalizează şi acesta este cel mai mare rău. Guvernul Tăriceanu a dat în campania electorală pentru consum trei miliarde de euro din Fondul de dezvoltare, fond alimentat de vânzarea BCR.
Dacă ardelenii ar fi fost în situaţia de a planifica singuri ce să facă cu un miliard care le-ar fi reveni, probabil că politicienii noştri i-ar fi investit iî autostradă, nu în cadouri electorale. Descentralizarea şi regionalizarea sunt necesare, pentru că trebuie să existe un raport între resursele produse şi alocare de resurse. Sunt de acord cu orice taxă de solidaritate pentru regiuni sărace, sunt principii socialiste ale coeziunii şi solidarităţii, care se aplică şi comunităţii naţionale, dar nu pot să accept ca o regiune să producă resurse pentru toţi şi să fie ultima atunci când este vorba de alocarea de fonduri pentru drumuri sau repararea şcolilor .
Nu ne batem cu bucureştenii, nu acesta este fondul problemei. România este o ţară supercentralizată, o moştenire a comunismului, dar asta nu e singura explicaţie. Şi ţările care au venit după monarhii puternice sunt destul de centralizate, chiar dacă mult mai raţional. Centralizarea are avantajul că se poate conduce cu oameni puţini şi chiar mai puţin pregătiţi. Centralizarea ar putea să folosească resursele mai bine, pentru proiecte mari, dar la noi nu mai este cazul. Rămânem centralizaţi, pentru că moştenirea luată de unii în 1989 să nu se disipeze.
încă avem o clasă politică în mare măsura validată înainte de 1989, clasa politică ce se ţine cu dinţii de putere. Toţi aceştia ştiu că acela care are toate resursele în mană, are puterea. Deci nu se poate face nici justiţie, nici presă liberă, nici transparenţă atîta timp cât toate resursele sunt centralizate. Mai este un lucru, odată dată puterea comunităţilor, ele nu o vor mai lăsa din mâini, iar nomenclatura de la centru rămâne fără resurse. Trebuie să fim realişti, nici comuniţătile locale nu sunt sută la sută pregătite să ia puterea şi s-o administreze. Sunt încă mulţi primari sau oameni politici care aşteaptă mereu ordine de la centru, care nu îşi dau seama cât de important este mandatul primit de la comunitate prin vot.
Bine, prieteni, într-o zi ardelenii o să aibă tribună. Dar v-aţi gândit la tribuni? Pe o tribună a Ardealului nu se poate urca oricine, mulţi s-ar urca degeaba, doar să fie văzuţi mai de departe. Cei care se urcă trebuie să ştie că nu se mai pot da jos, nu pot să mai facă pauză. Tribuna nu este tonomat, unde bagi banul şi se coboară scara. Va trebui să găsim o metodă de solidaritate pentru ca să ne întreţinem instrumentele colectivităţii, presa fiind locul public unde ar trebui să se intâlnească ideile, emoţiile şi proiectele, fără presă proiectul colectiv nu are şanse. Degeaba ne plângem sau facem pe aroganţii! Trebuie să ne luptăm pentru orice drept, nimeni nu ne face cadou nici o formă a libertăţii. Aici este lupta noastră, a ardelenilor, aici este sensul solidarităţii ardelene. Cât timp vom înţelege asta, nu vom pierde războiul, poate doar bătălii mai mici.
Nu e vorba de nici un război cu Bucureştiul. Este o luptă cu noi înşine, cu superficialităţile şi micimile noastre, mai ales cu lipsa de participare la proiecte colective.
cititi in http://www.ziuadecj.ro/
05 martie, 2009
CAPITALA NOASTRA, ORASUL LOR
Lupta dintre Bucureşti şi Cluj nu a început odată cu bătălia mea cu primarul care este, cum mi-a scris un jurnalist ieri, este veche de aproape 100 de ani, dar Clujul nu a reacţionat. Ar fi normală lupta dacă ar exista o competiţie creatoare între o capitală a Nordului şi una a Sudului. Din fericire, imaginea de astăzi a acestei competiţii ne arată că nu este vorba de un ethos de conflict între cele două oraşe, nu sunt identităţi care să se fi creat în oglindă, ci este vorba doar de o nomenclatură administrativ-mediatică, obişnuită cu zeciuiala, care îşi apără nişte privilegii câştigate de-a lungul timpului.
In ultimii ani, mă opresc zilnic o grămadă de oameni pe stradă ca să mă felicite sau să mă încurajeze pentru lupta mea cu miticii. Le-am spus multora că se înşală, că nu este nici o luptă, că ar putea fi dacă noi, ardelenii, nu am avea prostul obicei să ne băgăm piuneza înapoi şi să exclamăm stoici: Dacă trăbă, trăbă! Altfel, luptele noastre rămân mici războaie individuale pe care le stinge timpul şi care nu pot aduce mari schimbări, cel puţin imediat.
Plecarea lui Boc la Bucureşti şi echipa de 22 de funcţionari de la Primărie (aşa scrie presa de Bucureşti, dar mă îndoiesc asupra exactităţii) nu a fost, probabil, cel mai inteligent lucru pe care putea să-l facă Premierul, dar nici nu poate justifica linşajul mediatic la adresa clujenilor făcut de media din Capitală. Clujenii care ajung, acum, la Bucureşti sunt trataţi ca emigranţii români de la Roma, îmi spunea un fost student, ce lucrează la o filială a unei firme străine.
In ultimii ani, mă opresc zilnic o grămadă de oameni pe stradă ca să mă felicite sau să mă încurajeze pentru lupta mea cu miticii. Le-am spus multora că se înşală, că nu este nici o luptă, că ar putea fi dacă noi, ardelenii, nu am avea prostul obicei să ne băgăm piuneza înapoi şi să exclamăm stoici: Dacă trăbă, trăbă! Altfel, luptele noastre rămân mici războaie individuale pe care le stinge timpul şi care nu pot aduce mari schimbări, cel puţin imediat.
Plecarea lui Boc la Bucureşti şi echipa de 22 de funcţionari de la Primărie (aşa scrie presa de Bucureşti, dar mă îndoiesc asupra exactităţii) nu a fost, probabil, cel mai inteligent lucru pe care putea să-l facă Premierul, dar nici nu poate justifica linşajul mediatic la adresa clujenilor făcut de media din Capitală. Clujenii care ajung, acum, la Bucureşti sunt trataţi ca emigranţii români de la Roma, îmi spunea un fost student, ce lucrează la o filială a unei firme străine.
L-am auzit şi pe Adrian Nastase, în spiritul ironiei sale uşor arogante, cu imunitatea încă sus, că a propus un schimb de populaţii între Cluj şi Bucureşti, pasămite, ca să ne coste mai puţin guvernarea. Probabil, şi Adrian Năstase este partizanul ideii că locuitorii Bucureştiului sunt proprietarii Capitalei României şi ar trebui să ne pună taxă de intrare dacă vor.
Este cea mai mare eroare pe care o fac prietenii noştri de pe malurile Dâmboviţei. Este adevărat, Bucureştiul este al locuitorilor de pe acolo, iar noi nu putem să revendicăm Ferentariul sau Balta Albă, Lipscanii ori Dămăroaia, nici Carul cu Bere, nici Hanul lui Manuc. Acolo bate, probabil, inima oraşului lor, acolo putem şi noi, ardelenii, să gustăm din farmecul discret al Balcanilor, evident, contra cost, ca orice turişti. Aceste lucruri, bune sau rele, sunt parte din identitatea lor şi proprietatea lor, materială sau spirituală. Dar Capitala nu, ea este a României. Ministerele, Guvernul sau sediul administratiei centrale nu sunt proprietatea lui Vanghelie sau Crin Antonescu. Nici funcţiile de ministru sau secretar de stat şi nici cele de experţi sau funcţionari nu sunt proprietatea bucureştenilor.
Capitala ar trebui să fie nu doar rezultatul unei conjuncturi istorice, ci şi rezultatul unui minim consens. Capitala trebuie să te facă să te simţi mândru de ea, ea este centrul simbolic al statelor-naţiune şi ar trebui să ţină la acest statut. Când îşi alege Primarul sau când se gândesc strategiile urbanistice, Capitala României ar trebui să se compare cu alte capitale europene, să încerce să respecte reguli sau stiluri de viaţă de acest nivel. Cum spun microbiştii, capitala face parte din altă divizie, iar locuitorii unei capitale au o responsabilitate în plus, căci ea este cea care dă tonul, concentrează o parte a culturii semnificative, reprezintă ţara în ochii lumii. Din nefericire, Bucureştiul este astăzi urât chiar de locuitorii lui, iar pentru noi este un loc pe îl putem iubi sau accepta doar “la pachet” cu România sau obligaţi de conjunctura istorică a faptului că este localitatea care concentrează funcţiile capitalei. Din păcate, pe harta mentală a majorităţii românilor Bucureştiul nu mai este adevărata şi incontestabila capitală.
Cine a vizitat fosta capitală a Germaniei, Bonn, în ultima vreme ar putea observa un fenomen interesant: este un oraş pe jumătate mort, un oraş pustiu, aproape părăsit. Şi-a pierdut funcţia de capitală şi, acum, locuitorii lui observă cum se degradează un oraş părăsit, un oraş care nu mai adună toate energiile Germaniei.
Apar acum nişte tembeli, cei care vor să restrângă libera circulaţie în România şi ei îmi aduc aminte de perioada lui Ceauşescu, cu arestarea ţăranilor din Gara de Nord, când cumpărau pâinea produsă pe câmpiile lor. O gureşă, asemănătoare cu unii jurnalişti de astăzi, Carmen Dumitrescu, dacă ţin bine minte, înfiera pe bieţii bătrâni, fugărindu-i cu Miliţia prin Gara de Nord. Rareori am văzut ceva mai trist, ceva mai nedrept, ceva mai ticălos. Linşajul mediatic al clujenilor de astăzi este ceva mai soft, dar la fel de trist.
Clujul a furnizat în anii din urmă miniştri, secretari de stat, şefi de autorităţi, în general, specialişti care nu s-au făcut de râs. îmi spunea un bătrân bucureştean, fost ministru, că, probabil, tehnicienii din Cluj sunt apreciaţi la locurile de muncă datorită centrării pe sarcină, pe profesie şi pentru că nu provin dintr-o cultură instituţională bazată pe corupţie şi şmen. Se şmecheresc unii pe parcurs, dar cei mai mulţi nu au reflexul şmecheriei. Nici nu prea aveau cum să-l deprindă, deoarece Clujul a fost mereu colonizat de la Bucureşti sau din Sud cu conducători. În perioada interbelică, conducătorii instituţiilor importante erau numiţi de Bucureşti, iar în perioada comunistă prim secretarii şi majoritatea şefilor erau aduşi din Sud sau din Moldova. Paradoxul este că oraşul Cluj nu a respins asta şi chiar a câştigat în perioada interbelică din acele implanturi culturale. Pentru că principala caracteristică a unei capitale este deschiderea, păstrarea intactă a puterii de atracţie, de absorbţie a valorilor, chiar de seducţie. Bucureştiul ceauşeştilor şi bolşevicilor era mult mai deştept şi mai pragmatic, era, cu adevărat, o capitală. Clujul absoarbe tot ce este în Transilvania, români şi maghiari, şi asta il face să română o capitală adevărată, spirituală şi culturală, indiferent că are sau nu firman de la Bucureşti pentru asta.
Posibilitatea de atracţie a valorilor este condiţia menţinerii acestui statut privilegiat în orice ţară. în primii ani de democraţie, Bucureştiul ne-a sărăcit comunitatea de intelectuali de marcă: Augustin Buzura, Liviu Maior, Grigore Leşe, Teodor Cătineanu, oameni care au plecat la Bucureşti şi au rămas acolo. I-am pierdut noi, i-a câştigat România!
Capitala ar trebui să fie nu doar rezultatul unei conjuncturi istorice, ci şi rezultatul unui minim consens. Capitala trebuie să te facă să te simţi mândru de ea, ea este centrul simbolic al statelor-naţiune şi ar trebui să ţină la acest statut. Când îşi alege Primarul sau când se gândesc strategiile urbanistice, Capitala României ar trebui să se compare cu alte capitale europene, să încerce să respecte reguli sau stiluri de viaţă de acest nivel. Cum spun microbiştii, capitala face parte din altă divizie, iar locuitorii unei capitale au o responsabilitate în plus, căci ea este cea care dă tonul, concentrează o parte a culturii semnificative, reprezintă ţara în ochii lumii. Din nefericire, Bucureştiul este astăzi urât chiar de locuitorii lui, iar pentru noi este un loc pe îl putem iubi sau accepta doar “la pachet” cu România sau obligaţi de conjunctura istorică a faptului că este localitatea care concentrează funcţiile capitalei. Din păcate, pe harta mentală a majorităţii românilor Bucureştiul nu mai este adevărata şi incontestabila capitală.
Cine a vizitat fosta capitală a Germaniei, Bonn, în ultima vreme ar putea observa un fenomen interesant: este un oraş pe jumătate mort, un oraş pustiu, aproape părăsit. Şi-a pierdut funcţia de capitală şi, acum, locuitorii lui observă cum se degradează un oraş părăsit, un oraş care nu mai adună toate energiile Germaniei.
Apar acum nişte tembeli, cei care vor să restrângă libera circulaţie în România şi ei îmi aduc aminte de perioada lui Ceauşescu, cu arestarea ţăranilor din Gara de Nord, când cumpărau pâinea produsă pe câmpiile lor. O gureşă, asemănătoare cu unii jurnalişti de astăzi, Carmen Dumitrescu, dacă ţin bine minte, înfiera pe bieţii bătrâni, fugărindu-i cu Miliţia prin Gara de Nord. Rareori am văzut ceva mai trist, ceva mai nedrept, ceva mai ticălos. Linşajul mediatic al clujenilor de astăzi este ceva mai soft, dar la fel de trist.
Clujul a furnizat în anii din urmă miniştri, secretari de stat, şefi de autorităţi, în general, specialişti care nu s-au făcut de râs. îmi spunea un bătrân bucureştean, fost ministru, că, probabil, tehnicienii din Cluj sunt apreciaţi la locurile de muncă datorită centrării pe sarcină, pe profesie şi pentru că nu provin dintr-o cultură instituţională bazată pe corupţie şi şmen. Se şmecheresc unii pe parcurs, dar cei mai mulţi nu au reflexul şmecheriei. Nici nu prea aveau cum să-l deprindă, deoarece Clujul a fost mereu colonizat de la Bucureşti sau din Sud cu conducători. În perioada interbelică, conducătorii instituţiilor importante erau numiţi de Bucureşti, iar în perioada comunistă prim secretarii şi majoritatea şefilor erau aduşi din Sud sau din Moldova. Paradoxul este că oraşul Cluj nu a respins asta şi chiar a câştigat în perioada interbelică din acele implanturi culturale. Pentru că principala caracteristică a unei capitale este deschiderea, păstrarea intactă a puterii de atracţie, de absorbţie a valorilor, chiar de seducţie. Bucureştiul ceauşeştilor şi bolşevicilor era mult mai deştept şi mai pragmatic, era, cu adevărat, o capitală. Clujul absoarbe tot ce este în Transilvania, români şi maghiari, şi asta il face să română o capitală adevărată, spirituală şi culturală, indiferent că are sau nu firman de la Bucureşti pentru asta.
Posibilitatea de atracţie a valorilor este condiţia menţinerii acestui statut privilegiat în orice ţară. în primii ani de democraţie, Bucureştiul ne-a sărăcit comunitatea de intelectuali de marcă: Augustin Buzura, Liviu Maior, Grigore Leşe, Teodor Cătineanu, oameni care au plecat la Bucureşti şi au rămas acolo. I-am pierdut noi, i-a câştigat România!
Acum, bucureştenii vor să pună barieră, vor să se închidă între ziduri şi, cumva, aş putea înţelege enervarea băieţilor din Bucureşti faţă de clujeni. Este justificată de bătăliile pe care au început să le piardă cu Clujul: le-am încurcat socotelile la fotbal, Liga Campionilor este o căciulă cu mulţi bani, a venit acum şi politica să-i enerveze: Preşedinte din Dobrogea, Premier din Cluj.
Acum 1o ani, când am ajuns la Bucureşti împreună cu Vasile Puşcas şi Ioan Rus, nu am avut senzaţia că nu suntem doriţi, am fost mereu primiţi cu simpatie. Toată lumea cu care vorbeam se revendica de la rădăcini ardelene, şi nu de la Gheorghe Lazăr, care le-a dus şcoala la Bucureşti, ci căutându-şi radăcini de sânge, adevărate.
Acum 1o ani, când am ajuns la Bucureşti împreună cu Vasile Puşcas şi Ioan Rus, nu am avut senzaţia că nu suntem doriţi, am fost mereu primiţi cu simpatie. Toată lumea cu care vorbeam se revendica de la rădăcini ardelene, şi nu de la Gheorghe Lazăr, care le-a dus şcoala la Bucureşti, ci căutându-şi radăcini de sânge, adevărate.
Degradarea României din ultimii ani se vede cel mai bine pe obrazul Capitalei. Vedeţi noii idoli şi proaspetele vedete, Zăvoranca, Nikita, Ogică, Dârţă, Naomi, Magda Ciumac! Televiziunile nu sunt o excepţie, degradarea este profundă, personajele amintite au corespondenţe şi în politică, şi în administraţie.
Acum, bucureştenii au devenit intoleranţi, rasişti. Cele aproape patru sute de posturi de la cancelaria prim- ministrului, inventate de Tăriceanu, erau ocupate de pile, neveste, amante, cu rădăcini în Mogulia şi Oligarhia. Greu de reformat, greu de redus numărul de posturi pentru că, în Bucureşti, interesul naţional se confundă adesea cu cel al funcţionarilor de start. Boc nu trebuia să desfiinţeze Cancelaria, trebuie să dea o lecţie de management eficient, să-i dea afară şi să-i supună pe toţi la concurs, să arate că vine cu o altă cultură, pe care este hotărât s-o impună cu bâta!
Când o capitală îşi pierde forţa de atracţie, este începutul sfâşitului. Iar semnul cel mai important este intoleranţa, chiar violenta respingere a celor care pot aduce mereu sânge proaspăt. Cred că niciodată Capitala României nu a fost în această situaţie, nu a atins acest grad de anomie şi degringoladă. Iar noi, clujeni sau nu, nu avem nici un motiv de bucurie. O ţară fără o capitală a sufletelor, fără un loc unde se află timona, este o ţară în derivă.
E greu să inventăm acum o altă capitală, suntem obligaţi să o ajutăm pe cea pe care o avem să se trezească. Chiar să o colonizăm când are nevoie de noi. Dar, mai ales, trebuie să reacţionăm când este cotropită de miticism, ţigănie, prostie sau corupţie. Capitala Românei este problema tuturor, oraşul lor mă interesează mai puţin, pot să şi-l urce pe autostrăzi supendate, să-l bălăngăne în gondole aeriene sau să-l mute în Cartea Recordurilor!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
O înfrângere și lecțiile ei Există în fotbal momente în care scorul nu mai e doar cifră, ci rană colectivă. CFR Cluj a trăit o asemenea cl...
-
Zilele trecute, un prieten bun al meu, îi spune unui alt prieten că useliștii (sau poate pesediștii, asta nu am întrebat) mă urăsc stra... -
Din nou Transilvania a determinat ceva, în sensul că a boicotat referendumul USL. Referendumul ar fi fost validat dacă ardelenii și bănățe... -
O înfrângere și lecțiile ei Există în fotbal momente în care scorul nu mai e doar cifră, ci rană colectivă. CFR Cluj a trăit o asemenea cl...