Când jurnalistii aplaudă ...

Am văzut un moment jenant al Summitului NATO de la Bucuresti. Niste jurnaliste povesteau, la un post de televiziune, ce minunat a fost momentul in care au participat la conferinta de presă a lui Putin, unde la venirea Țarului au aplaudat in picioare de li s-au umflat palmele. Au și explicat că este un conducător puternic pe care-l admiră foarte mult. De altfel, timp de o săptămână am tot auzit jurnalisti ce povesteau cu mandrie ca vin la Bucuresti cei mai puternici oameni ai planetei. Poate o fascinatie normală a unui popor umilit, generatie de generatie, fața de un adevarat Tătuc, urmasulul lui Ivan cel Groaznic, Petru cel Mare sau Stalin. La Bucuresti, regia descrisă perfect de Serge Ciahotin, intr-o analiza psihanalitică a fascismului, a functionat ca la carte. In primul rând, venirea lui Putin la Conferinta de presa a fost data ca nesigură, ca si venirea la Bucuresti. Apoi s-a anuntat că vine ministrul de externe. Apoi jurnalistii au fost lasati sa astepte aproape o oră creindu-se tensiune, mai ales ca usile s-au inchis si sentimentul de izolare creștea. Nimeni nu isi părăsea locul pentru ca urma sa nu mai poată reintra in sala si pierdea acest moment istoric al intalnirii cu Tarul Vladimir. Apoi a aparut Putin prin surprindere, pe o altă usă decat pe care era asteptat. Surpriza totală, deus ex machina, salvarea fericita a situatiei ii face pe jurnalsti sa se ridice in picioare si să aplaude intrarea teatrala a Presedintelui Putin. După aceasta, situatie era perfect controlabila. Jurnalistii devin niste păpuși și multi nici nu mai observă că Putin este intermediat de purtatorul de cuvant iar intrebarile sunt puse aproape exclusiv de jurnaliștii ruși. Cand se infiltreaza o intrebare indiscretă, presedintele o pasează, jurnalistii cred că nu a ințeles-o. Cum să nu o inteleagă cand stie perfect germana si engleza meseria lui trecută purtându-l multi ani in strainătate? Nimeni nu mai observă că jurnalistii rusi erau deja instalati in toate pozitiile privilegiarte pentru a pune intrebări. Presedintele pleacă in trombă și fiecare jurnalistă crede ca a fost un moment, o fracțiune de secundă, in care Putin s-a uitat doar la ea. Seara pe la televiziuni jurnaliste incantate povesteau despre marea intalnire, desi avea putine de spus despre mesajele transmise de Tigru, cum il numea un alt jurnalist. Era mai mult o senzatie, un fel de lumina, ceva ca si cum Isus s-a aratat pe drumul spre Emaus.
Peste doar cateva zile ziarul rusesc Moskovski Korrespondent, care scrisese că preşedintele rus Vladimir Putin a divorţat şi urmează să se căsătorească cu o gimnastă de două ori mai tânără decât el, a fost suspendat "din motive financiare". Ziaristii care s-au ridicat in picioare in fata autoritatii lui Putin si au aplaudat frenetic au uitat că in ultimii ani jurnalisti care l-au contrat pe Presedintele Rusiei au murit asasinati: Anna Politkovskaia, Ilias Surpaiev, Pervai Kanal, Gadji Abasilov. Sala plină de jurnalisti aplaudaci chiar nu stie că din 2000 până astazi in Rusia, după unele statistici, au fost ucisi in Rusia 13 jurnalisti? Sau poate că nu sunt interesati de asta, iar sindromul Stokholm, al pactizării victimei cu călăul , să fie atât de present?

Un emigrant din Canada studiind psihologia romanilor ajunsi acolo o descria ca similara sindromului amintit si o numea complexul imigrantului ca sumum de sentimente de culpabilitate, injosire, inferioritate, supunere si slugarnicie voluntară, autodesconsiderarea nejustificată, autoimpunerea acceptării nonvalorilor,etc. Se simt jurnalistii imigranti intr-o lume străină care le blochează spiritual critic si dorinta de obiectivitate, făcându-i să apaude si să se ridice in picioare ca act reflex? Ce se intamplă cu jurnalismul în democratiile consolidate si neconsolidate ar trebui să ne preocupe pe toti, jurnalisti sau nu, simpli cetăteni sau responsabili sociali. Noii câini de pază, cum îi numeste pe cei care fac journalism de reverentă un sociolog important francez, sunt peste tot, iar jurnaslism de piată a invadat societatea. Presiunea economică si concentrarea proprietății sunt tot mai puternice si la nivel mondial tirajul ziarelor scade sistematic, an de an, cu 2%. Televiziunile fac tot mai mult spectacol si credibilitatea tuturor mediilor scade in fiecare an. Audientele si tirajele scad si la noi, in fiecare an, jurnalistii câstigă putin si nu pot fi apărati atunci când constiința ar putea să le joace festa de a nu mai accepta presiunile patronatului.
Suntem in campanile electorală si toate efectele sindromului imigrantului se văd din plin. Nu mă incântă să-i văd pe jurnalisti solidarizându-se când nu au dreptate sau când mai asistăm la vreun linsaj mediatic. Mai grav este insă atunci când jurnalistii aplaudă in mod reflex, atunci libertatea noastră a tuturor este in pericol, atunci cetateanul ramâne absolute singur si fara de putere in fata colosului puterii.

Introducere în summitologie

Summitologie? Încă nu există în dicționare un asemenea cuvant sau o asemenea disciplină științifică, dar cred că nu este mult până se va breveta. Ar fi stiinta organizării summiturilor, NATO sau de alte tipuri. De doi ani asteptăm summitul NATO care ar trebui să ne schimbe destinul istoric. Cu asemenea aspirație am putea breveta o stiinta a intîlnirilor de nivel înalt, summituri, pe englezeste. Cred că ni se potriveste acest lucru si oricum nu ne-am ales alte specializări pentru mult discutatul brand de țară. Am fi putut persevera in meteorologie, mineralogie sau oenologie. La un moment dat am fi putut să ne specializam in apologie (pentru Conducătorul iubit) sau in gerontologie, cand Ana Aslan lansase vise farmaceutice contra imbatrânirii. In virusologie, caci am avut destui specialisti iar politicienii aliați au simulat cu nerusinare o pandemie (aviară, ați uitat?), care era sa ne izoleze de lume. Suntem insă mult mai talentati in summitologie, desi este o disciplină aflată la început.
Ne plac simularile, le facem cu o mare plăcere. Nimeni nu mai circulă, nimeni nu mai face nimic. Pot să moară oameni în mașinile salvării, noi avem un cult pentru blocarea circulației in cinstea lor iubiți. Am simulat mereu și vom simula și de acum incolo. Va aduceti aminte? Statul se face că ne plătește, noi ne facem că munci! Summitologia este bună si pentru că ne scapă de muncă. O saptamana liberă pentru bucuresteni uiar pentru parlamentari chiar două săptămânoi de libertate. Simularea cu tinerii atlantiști, dincolo de scurtcircuitele ce ne aduc aminte de cămine studențești, ne place pentru că este comparabilă cu organizarea din cutite și pahară de care vorbea Eminescu. E adevarat că Bucurestiul este expert in a gafa. "Fara taxiuri, fara acreditari, fara sunet - bine ati venit in Romania, gazda Summitului NATO 2008." Sub acest titlu, Reuters vorbeste despre organizarea summitului NATO. Dar nu e nici o problemă, Bucurestiul are un obraz mai gros decat talpa bocancului sovietic.
În summitologie avem zeci si zeci de specialisti, analiști sau jurnaliști. Repetă cu gesturi savante cuvinte goale, banalități de gospodină, dar spun mereu cuvinte care îi legitimează: securitate, scut antirachetă, strategii, Rusia, SUA, marile puteri, doctrine militare, pozitie geostrategică etc. E atat de dezvoltată știința lor incât nici nu stiu dacă Putin vine sau nu la Bucuresti a doua zi. Dar vorbim sigur despre cre va face țarul roșu ori Imperiul său. De fapt, cand vorbim despre relatii internationale, NATO sau geopolitică, se uită de nivelul de trai, politici fiscale, cosul minim de trai decent, productivitatea industrială sau balanța comercială, ori cea de plăți. Analiștii nostri destepti au cravate mai frumoase decat ceilalti, laptopurile noastre sunt la fel cde mici si usoare, conc eptele sunt la fel de goale. Cand se ocupă de summituri, Romania poate face achizitii fara sa respecte termenele de licitații și atunci functionarii guvenamentali suntb fericiți. Cumpăram veceuri c e costă cât laboaratoare informatice sau masini care sunt scumpe ca elicopterele. La summituri lumea ne bagă in seamă, cand nu cred că Bucurestiul e Budapesta, iar orgoliul nostru este sartisfăcut. Acceptăm să nu putem vorbi la telefoanele mobile cu zilele, să nu deschidem geamurile, să nu ne apropiem de perdele si sa nu lasam copiii să se joace cu pustile de jucărie. Ne place să fim umiliți, avem experiența servituții voluntare în gene. La summituri căutarea de anarhisti și ruperea lor în bătaie poate să satisfacă orgoliul unor militieni care se bucură că ordinea și disciplina de dinainte se poate reinstaura pentru măcar o săptămână. Păcat că nu am fost pregătiți, fiind primul summit adevarat, altfel am fi inscenat o bătaie cu anarhistii, un blat eventual, in care ne-am fi putut folosi de galeria lui Gigi Becali sau de debrasatorii lui Copos. Ne place si pax americana, nu ne săturăm să filmăm pe tragătorii de pe acoperișuri sau pe falnicii agenți americani. Jurnalistele noastre juisează vorbind despre cel mai puternic presedinte sau despre Marele Licurici. Masinile si coloanele cu girofar ne bucură ca o liturghie de inviere si transmitem mereu in direct, pe toate posturile de televiziune.
E bine, la summit! Presedintele nostru își face poze cu sefi de stat și in loc de rapirea din Serai, in spatele pozei cu George Bush, americanii ne-au invatat să punem Marea Neagră, un prieten sigur, cum zicea Iorga. In acest timp, pe plaiurile mioritice, Romania se transformă in Hotel de lux iar summitologia face uriase progrese.

Ce cred proștii despre politică?

Politica, crede prostul, este locul unde oamenii pe care el îi simpatizează sunt incurcați de oamenii pe care nu-i simpatizează să facă Binele Natiunii. Despre Binele Națiunii prostul nu stie prea multe, dar se emotionează când se vorbește despre el la televiziune sau în campanie. El este convins că politica îi împarte pe oameni in buni și răi, iar el îi simpatizează exclusiv pe cei buni. Prostul crede ca tara asta ar fi un paradis dacă am fi reușit să alegem un anumit om in fruntea statului. Dar mai grav, crede prostul, este faptul ca omul providential l-am avut sau il avem, cu siguranta, dar a fost blocat de consilieri, mintit de sfetnici, oprit de securisti, influentat de nevastă. Nu se gandeste cum ar aduce bogăția peste țară un singur om, dar daca il intrebi iti spune: ar veni investitii străine cu nemiluita, americanii ar aduce ajutoare mai multe, nemții ne-ar da bani pentru apa noastră minerală pură, oamenii ar munci mai cu spor și ar plăti impozite de bunăvoie etc. Prostul se entuziasmează de cate ori vede pe unul care vine in campanie cu parul si spune ca va eradica, va băga in pușcărie, va beli, va pune mitraliera pe ei. Este bucuria prostului să se gândească la viitoarele măceluri sau la puscăria pe care o vor infunda cei care nu-i plac. Ce-i drept, de fiecare dată a văzut că in urma promisiunilor nu s-a intampalt nimic, dar el a uitat acest aspect. El se uită mai departe cu nesaț la televizor să-și găsească politicianul care-l va salva de la sărăcie și țara de corupție. Se uită prostul la televizor si îi simpatizează pe cei care nu se lasă, vorbesc repede, peste intelocutori si peste moderator si au raspuns la orice. Se loveste prostul peste ceafă si spune cu voce tare: Uite, tu, muiere, ce bine combate, ce al dracului e tipul astă, e bun că-i diliu!. De regulă, prostul nu vorbeste despre politicieni decat cu Domnul, chiar si atunci cand nu sunt prezenti si chiar și atunci cand nu votează cu ei, e o forma de respect si este ca si cum ar fi servitorul lor, ca si cum le-ar duce cafeaua la pat cu ocazia respectivă. Se simte si el făcand parte din societatea politică, atunci cand vorbeste despre politicianul Domn X. Dacă s-a intamplat să participe le vreo baie de mulțime și politicieni de la Bucuresti au trecut la mai putin de trei metri de el, sau l-au atins cumva, atunci omul nostru este în al șaptelea cer. Prostul se uită la televizor la cat mai multe emisiuni politice si crede că acolo este locul in care se face politica, acolo se dau pensii, se măresc salarii. Prostul este sigur că prețurile se pot stabili la guvern și că nimic nu ne impiedică să facem salarii cât casa, totul este să nu se prindă cei de la UE, NATO sau FMI. Ei sunt cei care nu ne lasă. In multe situatii, amicul nostru crede că ar fi bine sa interzicem partidele politice si, eventual, sa lasam un singur partid, la putere, partidul pe care il iubeste el, căci opozitia nu are rost, prea îi incurcă pe cei care vor să facă treabă. Prostul se uită în spate și crede că scrutează viitorul. Iși aduce aminte ce bine era demult și se chinuie să trezească morții, cu credința că soluțile vechi care le-au avantajat demult, vor fi valabile tot timpul. Pentru orice se întâmplă negativ el va cauta mereu vinovați dinafara grupului său, a partidului sau a țării. In general, el este sigur că nu se poate face nimic dacă nu va ramane in politică
Prostul cand ajunge la putere o infulecă pe nerăsuflate, vrea totul si nu acceptă s-o împartă cu nimeni. Vrea să ia toate resursele si toate functiile. Se aruncă asupra functionarilor și vrea sa-i aducă pe toti in partidul său, ori îi lasă fără serviciu. Se vede doar pe el în toate oglinzile si vrea ca el si ai lui sa ocupe toate vitrinele. Dacă castigă incepe sa-si exibe rănile si cicatricile ca semne de noblețe. Vorbeste doar despre luptele duse si se plânge cât de mult a fost năpăstuit. Măsoară eroismul in dosare penale, cine nu le are însemnă că nu s-a luptat pentru partid, spune el, sau a pactizat cu dusmanul. Prostul vorbeste in numele unui electorat fix, care nu se schimbă, nu pleacă, nu moare, nu emigrează. Este o schemă mentală pe care o perpetuează ca pe un abtibild lipit de creier. Categoriile sociale pe care le percepe a nu-l vota, prostul le urăste sau le gnoră, pur și simplu. El nu recunoaste niciodată că a pierdut și de aceea nici cauzele nu pot să-i fie clare. Sunt câteva cauze principale: a fost furat de adversari, sondajele trucate au influentat electoratul sau electoratul lui nu a mers la vot, pe cand electotratul adversarului a avut un comportament electoral exact pe dos. Prostul se revolta impotriva celor care cred ca este important să ai o strategie sau un plan bun de campanie: trebuie să mergi intre oameni, sa vorbesti cu ei, sa afle mesajul tău, restul este o prostie, la naiba cu intelectualii, cu cei care merg la televizor sau au pretentia ca politica trebuie sa fie facută si cu inteligentă, nu doar cu șoșonari. Prea multi intelectuali vorbesc in politica, spune el, dacă ai bani și poti umple cât mai multe pungi cu ulei, zahar si un chil de făină, alegerile sunt rezolvate. Dacă prostul este complex școlarizat, atunci este valabil cunoscutul catren: "Cu prostul nescolarizat, / te lupti putin, si ai scapat/dar duci o lupta colosala, / cu prostul care are scoala". Poti intalni diferite tipuri de prosti, mai ales la nivelul de leadership politic. De exemplu, prostul solemn este un gen de prost care se incruntă cu gravitate de cate ori spune cate-o banalitate și nu este aplaudat. Nu-si aduce nimeni aminte să fi spus vreodată ceva cu sens, dar iși asortează corect pantofii la cureaua de pantaloni si geantă. Prostul slugarnic este periculos pentru că se teme de orice schimbare și trebuie să fie mereu ecoul unui sef. Prostul fudul se viseaza orice si candidează oriunde. Nu lasă nici o ocazie fără să se autopropună, să pretindă, să ceară, ori să se simtă frustrat pentru că există mereu cineva mai mare in functie, in grad sau in avere. Nu se simte bine fără birou, secretară, gardă de corp care să-l apere. Să-l apere de amenițări imaginare, căci de dispretul oamenilor nu te poate apăra decât bunul simț. Prostul nevrotic are senzatia că nu a fost integrat in echipă, că se petrec în spatele lui masinatii, că mereu cineva vrea să-i ia locul, că se întîmplă multe lucruri fără el. Prostul ajuns, destul de usor de gasit, se luptă să-și schimbe vocabularul, mașina casa, nevasta, țigara și prietenii din tinerețe Mai este și prostul destept, cel care se încurcă în propria stiință și în sfaturile consilierilor și ajunge să facă prostii mai mari decât ar face șoferul sau bucătăreasa lui. Probabil sunt multe tipuri ideale de prostie in politică, dar putem sa Ie rezumăm într-o categorie amplă: Prostii de Ceilalti. De regulă, prostul crede că toti alegatorii sunt prosti. Nu își dă seama că și mama lui e alegator si soția, chiar și el … cel puțin atunci când merge să se voteze pe sine.

Romania si complexul Cenușăresei

Am asteptat să treacă isteria cu tenorul nostru amator, Don Costel, pentru a putea judeca cu fruntea rece o parte a unei isterii nationale care nu s-a născut întâmplător. Au fost câteva zile de isterie în care Costel Busuioc, zidarul emigrant din Spania a creat o emotie natională care a bătut în ratting orice subiect. Desi a cîstigat un concurs de amatori, cu audientă limitată doar la emigranți, Costel a devenit peste noapte erou național. Presedintele Romaniei l-a sunat, Ministrul Culturii l-a decarat brand național, a devenit peste noapte cetatean de onoare in comunele pe unde a trecut. The Times a scris despre el, cativa jurnalisti s-au luat la bătaie in Căminul cultural din Ghilad pentru exclusivitatea transmisiei, a avut emisiuni speciale si numere de revistă dedicate si a fost comparat cu Nadia, Hagi sau Ilie Nastase. I s-au dedicat ode, reportaje (Intamplari adevarate din adolescenta lui Costel). Un jurnalist a scris o propozitie in care l-a inserat pe zidarul emigrant intr-o evolutie a cosmosului si a destinului nostru istoric: Costel Busuioc a pus busuioc în părul de român, să-i placă primăverii din viitor.
Faptul că mass-media a făcut un eveniment din asta este normal și provine din logica spectacolului și a urmăririi valului de emoție care se naște spontan și trebuie neapărat călărit. Nu m-am mirat că politicienii au intenta să-l folosescă ca agent electoral în Spania. Politicienii au un grad de oportunism care-i face să reactioneze prin acte de tip reflex la orice posibilitate de a câstiga voturi sau simpatie.
Pe de altă parte, am stat și eu conectat sufletește la subiect. Am stat cu toată familia sa vedem showul final si am sarit in sus de bucurie la victoria lui Costel. Cred că mi s-au umezit ochii văzând interviurile cu soția lui și cu copiii rămași acasă. Desi stiam că un asemenea spectacol este facut să ia banii emigrantilor din sms-uri si să aducă ceva voturi, la alegerile care urmau in Spania din partea celor cu drept de vot. Desi stiam că programul nu are audientă in Spania si nici notorietate, sau că este doar un concurs de amatori unde, totusi, Costel avea trei ani de canto la Scoala populară de arte din Timisoara, m-am bucurat si era cât pe ce să scriu un articol pe blog cu ideea că zidarul Costel nu a câștigat un premiu petru România, ci contra României. Era să mă plasez si eu in curentul celor care se plang de faptul că România l-a alungat pe Costel in Spania, că nu i-a oferit șanse să facă un Conservator sau să cânte pe scena Operei Române dar mă bucur că m-am gândit să scap de emoția spontană și mai aștept să vedem cât va dura mirajul. Ca orice minune a durat doar trei zile, un foc bengal unde consecvența noastră proverbială s-a remarcat din nou.
M-am hotârât să scriu si să mă reflectez asupra acestei situații atunci când am citit forumul de discuții de la un articol scris de Ion Cristoiu. Sincer să fiu, in ultima vreme, nu mai sunt un fan al cunoscutului jurnalist chiar dacă odată aveam o mare simpatie pentru Domnia sa. Mai ales inainte de 1989, dar si după, cel putin pentru că este absolvent la aceasi facultate cu mine si este nascut intr-o zi cu mine, doar ani deosebiti. Insă, de ceva vreme, imi trage cate una de cate ori îi trece numele meu prin față. În modul lui de gicăcontrist, Ion Cristoiu a scris un eseu profund despre mândria de a fi Costel. Citind forumul am rămas însă șocat. Desi articolul era scris decent, fără pasiune, cu rigoare analitică, pe forum am citit cele mai grozave si mai unanime injurături pe care le-am citit vreodată. Era o indignare spontană, mustoasă, nu una aranjată cum sunt multe din cele orchestrate de echipe de campanie. Nu vulgaritatea era socantă, ci emotia implicată, nivelul fizic de contact invocat de participanti, scadalurile născute între forumisti. M-am intrebat de unde vine acest val de proteste, de ce a ajuns jurnalistul să fie in mijlocul unui asemenea vertij de protest? Ce a atins Ion Cristoiu din sensibilitatea publică față de acest subiect?
Sutele de mesaje pe care le-am citit pe forumuri exprimau bucuria că am fost razbunați față de un Occident care il luase pe Romulus Mailat drept model pentru romanii ratăcitori prin Europa si lume. Un Catharsis colectiv a părut că uneste românii frustrați de discriminarea pe care deja o consideră istorică. O seară în care ne-am răcorit si ministrul culturii a dat glas emotiei printr-o pastișa după celebra aselenizare: un pas mare pentru Romania, un pas mic pentru Costel. Costel părea eroul salvator, omul care le salvase onoarea celor care se cred dezmosteniți ai sorții pe care unii se bucurau sa-l felicite: Costel, n-ai să mai pui mâna pe lopată!, cum titrează un cunoscut cotidian. Mitul reusitei si norocului există peste tot, in diferite variante si nu ne putem opune credintei că oricând, printr/o m inuner, soarta noastră s/ar putea schimba radical, că fericirea ne asteaptă după colt.
Problema noastră este alta, transformarea lui Costel in erou s-a făcut simultan cu stigmatizarea României. Patria a devenit un fel de mamă vitregă, ea nu i-a oferit nici o sansă lui Costel și nici altora din milioanele de români răspândiți prin Europa. Sigur că România este departe de a fi un paradis, dar artistilor le oferă ceva sanse sa se formeze. Toate filarmonicile si operele europene sunt populate de sute de muzicieni romani pe carte noi cu generoizitate îi pregătim pentru altii. Ei insă nu pot fi modele de o asemedea intensitate pentru noi romanii pentru că ei au obținut celebritatea prin muncă si efort. De ce nu o aplaudă o tara intreagă pe Angela Gheorghiu, pe Mariana Nicolesco, de ce nu sunt eroi nationali? Pentru că au reusit cu trudă, cu muncă si talent, ori pentru aceste lucruri nu există clienti. Costel este eroul care ne salvează de muncă si sudoare, de efortul extenuant pe care-l presupune o asemenea carieră.
Mi-am dat seama in aceste zile că România este atinsă de complexul Cenusăresei, al fetei frumoase fără de noroc.
Cenusăresei nu i se potriveste nici un pantof, românilor nu li se potrivește nici un regim, nici o ipostază istorică. Capitalismul vechi a fost feudal si venal. A venit comunismul cu dictatura si faradelegile uniformizării și nedreptătirii. Eliberarea de comunism ne-a adus nenorociri si mai mari: statul a murit si Romania a devenit o mamă vitregă pentru fii ei talentati. Tot timpul a suflat vântul istoriei și ne-a blocat dezvoltarea nu ne-a lasat timp, la rascruce de drumuri, să ne durăm casă si obiceiuri solide si serioase. Ca si Cenusăresei, Romaniei nu i se potriveste nici un pantof, decat acela al norocului, cel a minunii săvârsite de imaginarul bolnav de complexe.
Cel mai interesant lucru din toată acestă perioadă l-a spus totusi Costel in acele zile: am cântat ca un învins! E adevarat, destinul de cenusăreasă este un destin de invins iar victoriile ei sunt victorii mici, indifent cât le-am gonfla noi prin televiziune sau participare empatică.


publicat in www.qmagazine.ro

Dacă aş fi clujean ….. (un pamflet de weekend)

Dragă Domnule redactor de la SitiNius,

Venind io in Cluj, ca student, m-am tot mirat cât de fraieri sunt băstinaşii din târgul ăsta. Ioi, nu speriaţi la dumneavoastră, dragi prieteni maghiari, dar nu mă refer în primul rând la domniile voastre. Sunt păcăliţi de un secol de bistriteni, nasăudeni, moroseni sau satmareni să facă diferite chestii si ei nu se prind. Până si albanezii (din judetul Alba), sebesenii (cei care au inventat tineretul sebeşesc) ori beonistii (adicatelea cei din Beius) vin aici la şcoli si apoi nu mai pleacă. Unii le-au schimbat chiar şi numele orasului, in Napoca, dar ei au protestat doar in ungureste încât nimeni nu o înţeles mare lucru, aşă că numele o rămas schimbat. Li s-o umplut oraşu de statui şi nici lucru asta nu le-o dat de bănuit, eventual o cerut si ei in compensare să pună niste statui mai cu mustati, ori niste plăcute mai bilingve. Nu stiu cum dracu o votat vreo 12 ani la rand pă un domn vinit de undeva din sud, cu niste pixuri tricolore pe care le punea pe orice masă pe la telvizoarele pe unde umbla. Le-o spus domnu ăla că vin ungurii dinspre Oradea si toţi s-o pregatit, l-o votat si iar s-o pregatit sa sa bată cu ungurii, pâna intr-o zî când s-o prins că ungurii erau în oras de câteva sute de ani, ba chiar inaintea lor, şi că nu sunt chiar asa de periculoşi daca nu depăsesc 50%. L-o votat apoi pe unu mai mititel care o pus mâna pă Cartea Sfântă şi le-o promis că n-o sa facă nici o cumetrie cu ungurii cei răi, da repede o făcut-o dupa alegeri o alianţă, evident, cu ungurii cei buni, băietii seriosi, vechi la conducere si buni de prietesug cand este vorba de filleri ori forinti . Nu-i nici o problema căci la viteza de reactie a ardelenilor (romani si unguri, deopotrivă) lor le trebuie tri mandate ca să se prindă! Le-o promis că scapă si de baronii locali dar aci bastinasii nu s-o prins că putea fi vorba doar de niste grofi, da pă ăia i-o fugarit armata sovietică in toamna lui 1944. O făcut ei o echipă cu care o ocupat primaria, prefectura. consiliul judetean, posta, gara si tăte cladirile. In timpu asta, le-o aratat avioane pe cer clujenilor si in timp ce ei se holbau să-şi salute primarul ce se uita la ei cu drag de pe hublou, smecherii le construiau blocuri prin curtile lor cu verdeaţă, le tăiau copacii de la poartă, le inventau dări si biruri . Apoi unii baietii deştepţi le-o spus că special pentru ei le-o adus tot felul de investitori străini, care nu o venit pentru profit si forta de munca plătită in batjocură, ci pentru că să arate ce sprijin international au politicienii aliati. Ceilalti le-o spus ca sunt plecati 3-4 zile pe săptămână la Bucuresti la târg, pentru că acolo se tipăresc bani şi cum se termină cate o transă ei umplu gentile si-i aduc la Cluj.

Insă fiindcă se apropiau alegerile s-o gandit să se imparta iar in două echipe, să facă o batalie de să stea clujenii gură cască, să vadă ce luptă morală se intânde. Si-au cumparat niste geamuri de televizor si stau acolo toată ziua să-i vadă poporul, cu pixu in mană, cum scriu ei toate dolentele si cum le rezolvă ei direct. Cetatenii le spun „Domnu” si le mulţumesc pentru grija cu care fericesc ei orasul.


Ce as face dacă aş fi .... spun ei din varful buzelor, ca domnisoarele când se gandesc melancolic la fecioria piredută din greseală sau din ... prea multa dragoste. Isi aruncă uşor câte o manusă si celalalt o ridica elegant, o sterge de praf si si-o pune in colectie. Eu daca aş fi fost ... spune celălalt, aş fi făcut mai putine căsătorii in balon şi m-as fi concentrat pe montarea unor plăcute roz pentru ca plimbarea dragilor nostri clujeni sa câstige in onirism şi melancolie iar ritmul deplasării să nu le subtieze prea tare tălpile pantofilor. Vai, vai, ce cruzime spune primul, ce dur esti adversarule sangeros cu mine... o sa te critic si eu la fel de sălbatic: cum ti-ai permis să laşi avioanele să zboare deasupra orasului nostru drag, produc zgomot sau murdăresc cu dâre de fum, albastrul cer mostenit de la romani si huni. Replica vine necrutătoare: Scutierii domniei tale au dat semne că ar fi corupti, da acesta este cuvantul si crudul adevar, se spune ca au fost vazuti cum culegeau aplauze de la trecatori, si nici macar nu le-au scris in declaratiiile de avere. Ce duritate, mamă ce cruzime, ce luptă politică extraordinară .... se entuziasmează jurnalistii. punând titluri de o schioapă. Cine va câstiga această luptă pe principii morale si mari strategii urbaistice, va face să curgă lapte si miere, va fi eroul nostru, Cidul, Arthurul, Spartacusul, marele cruciat impotriva, pardon, pentru dreptate si adevar.

Dacă aş fi clujean le-aş da cu eleganţă un un sut un posteriorul lor grăsut si i-aş fugari nitel pe după constructii ilegale, pe după mesele din pietele ocupate de clientii lor politici, printre telefoanele de felicitare aranjate la televiziuni, printre gropile din asfalt, prin colbul care te face sa crezi că vine ciurda .... şi când colo e doar troleul. Le-aş trasmite salutari cu un deget fluturat in vânt si le-as spune intr-o latină curată: Te, politikus huligán!

Da noroc că io nu-s clujean, io îs runcan din Bistriţa şi venind la oraş m-au civilizat domnii astia de la Cluj, iar primul lucru care m-o invaţat este să nu scot brişca la orice supărare. Nici n-o scot, decat după amiază când o sa-mi tai slana, da atunci sa deie Domnu sa nu treacă vreunu din ăia prin dreptu meu, că poate alunecă pe vreo coaja de banană. Onoare muncii!

Al Dvs

Vasile Runcanu

(pentru conformitate V. Dancu)


publicat pe www.citynews.ro

Societatea tuturor disfunctionalitatilor

Saptămânna trecută prestigioasa publicatie Financial Times ne dedica un dosar special de prezentare a situatiei economice sociale si politice. Am experienţa lecturii presei internsationale din perspectiva lobbyului economic sau politic international si pot să detectez eventualele derapaje. Nu este cazul acestui numar, cel putin datorită unui lucru simplu: acele lucruri le spunem in Senatul Romanie, de multe ori cu o precizie mai mare sau cu insutite argumente.

Verdictul este necrutator:”Unul din cuvintele care descriu probabil cel mai bine procesul politic din Romania, la ceva mai bine de un an de la aderarea tarii la Uniunea Europeana, este disfunctionalitatea”, notează Financial Times.Imaginea ţării care se proiectează in acel dosar Romania nu este generată doar de Guvernul Romaniei. Să fim cinstiti şi să recunoastem că fiecare dintre noi, cei aflaţi la vârful piramidei sociale, avem ceva contributie la tabloul imaginii Romaniei.

Un fragment dintr-unul din articole argumentează diagnosticul: “Un guvern minoritar este obligat sa compileze un buget extravagant cu sprijinul instabil al oponentilor declarati. Un parlament venal voteaza pentru protejarea membrilor sai de investigatie si coruptie. Partidele politice refuza sa se supuna ordinelor liderilor lor politici alesi. Un presedinte populist blocheaza deciziile si numirile premierului, dar este lipsit de puterea de a-l demite. Insasi birocratia este paralizata de teama de a lua vreo initiativa si de frica de a nu fi acuzata de gradul inalt de coruptie pe care sefii sai politici refuza sa o recunoasca. Totul pare sa conspire pentru a submina orice speranta de luare a deciziilor coerenta”.

Totusi, in mai multe articole din Dosar apare o aberatie: functionari de la diferite nivele vorbesc de frica de coruptie, prin care explică lipsa de decizii coerente. Cea mai mare problemă o reprezinta lipsa de experienta in realizarea proiectelor si management, complicata de aversiunea la nivel de birocratie in ce priveste luarea de initiative, partial din teama de a nu fi acuzat de coruptie. 'Functionarii civili sunt personal raspunzatori de orice decizie pe care o aproba privind cheltuielile. Acest lucru poate suna ca o masura anti-coruptie, dar inseamna ca nimeni nu ia o decizie.

O ironie a sortii, suntem criticati pe bună dreptate, pentru lipsa de metodă in planificarea dezvoltarii, de după ce am venit dintr-o societate a controlului si planificării si ne-am chinuit sa scapăm de trecut atat de hotarât încât am pierdut si lucrurile bune: “Totodata, nu exista o traditie a planificarii anticipate. UE lucreaza cu programe pe trei ani, insa la nivelul ministerului roman de finante nu exista capacitatea de a realiza un proiect multianual de buget, scrie ziarul britanic”.
De la microfonul tribunei Senatului am vorbit cu totii despre insuficienta fondurilor pentru infrastructură sau despre un sistem de justitie aflat in suferinta si confruntat cu o coruptie larg raspandit. Din păcate, de cate ori vorbesc specialistii din tara despe deficitul de cont curent ne uitam cu napăsare ca si cum nu ar fi vorba despre noi. Actualul deficit de cont curent s-a majorat de la 5% din PIB in 2002 la 14,2% in 2007. Si ar fi fost chiar de 20% daca nu ar fi fost banii trimisi acasa de romanii din strainatate. Actualul deficit de cont curent este tot mai mult finantat de datoriile private, care s-au triplat in ultimii trei ani.

Mai aflam din articole invocate ca aproximativ 40% din recentele influxuri de investitii straine sunt, de fapt, imprumuturi in interiorul aceleiasi companii - care ar putea contribui, mai degraba, la indatorare. Majoritatea investitiilor straine din ultimii ani s-au indreptat catre retail, imobiliare si banci - sectoare care stimuleaza consumul. Dar cel mai ingrijorator este faptul ca Romania si-a pierdut simtul directiei pe care il avea in procesul de aderare. Ne spune analiza un lucru pe care il inteleg acum chiar si naivii: Cota unica este un proiect esuat! La capitolul venituri, revenirea la o cota progresiva de impozitare, combinata cu reduceri mari de impozite pentru servicii precum educatia si sanatatea, ar redirectiona consumul.

Citind paginile pe care le-am invocat aici am simţit un sentiment de frustrare generat de multe stări de lucruri.

In primul rând, ceea ce scriu ziaristii străini nu este deloc nou pentru noi. Aud nenumarati colegi senatori spunând aceste lucruri de mai multe ori pe zi. Evident, nu este vorba de colegii care sustin, cu tot mai mare stanjeaneală, ce-i drept, guvernul, ci de majoritatea care, in democratia noastră originală, se află in opozitie. Din păcate, nu avem o organizare eficientă a Senatului Romaniei care să ne permită ca dincolo de participarea la fabricarea de legi să putem oferi expertiza reală societătii Romanesti. Trebuie să căutăm resurse pentru a transforma Senatul in Camera Superioară in sensul că oferă expertiză competentă tuturor institutiilor. Senatul francez are un sistem de rapoarte privind starea diferitelor domenii pe care le face prin intermediul senatorilor, al expertilor dar si prin colaborare cu experti platiti, firme de consultanta, Academie sau universitati. Trebuie să investim mai mult in expertiză, decat in masini sau birouri. Din păcate, noi nu avem nici macar reflexul de a ne folosi de expertii nostri angajati, nu avem luciditatea de a le recunoaste specializarea lor si de multe ori îi folosim ca soferi sau secretare.

In al doilea rand, cred ca trebuie sa avem mai mult curaj pentru a ne adapta regulamentul la cerintele tot complexe legate de munca noastră. Nu cred ca suntem un PARLAMENT VENAL, insă din păcate asa se vede dinafara, iar in viata politica percepţiile sunt echivalente cu realitatea. De aceea, cred că ar trebuie să luăm exemplul Parlamentului european si să aducem anumite modificări Regulamentul Senatului pentru a introduce un program de lucru similar celui din Parlamentul European, structurat pe săptămâni de plen, săptămâni de comisii, saptamani de grup politic şi săptămâni de circumscripţii electorale şi pe care să-l putem stabili cu mult timp înainte. Am putea sa ne structuram un program mult mai serios mai ales pentru munca in comisii de specialitate, dar si in cea de teren.

In al treilea rand, cred că tabloul facut de Financial Times este real si noi ne uităm cum se extinde marea de disfunctionalităţi fără să facem nimic. Unii spun că asa e democratia, altii ca trebuie lasati guvernantii să arate ce pot. Cinicii pot spune că trebuie sa-i lăsam sau să-i impingem chiar să-şi rupă gâtul. Să luam un exemplu, am promovat un proiect de lege privind pensiile private obligatoriu care peste câtiva ani va putea exploda ca un nou Caritas sau FNI. De ce sa nu reactionam de acum eventual promovand un amendament privind introducerii unui randament minim anual garantat al pensiilor din pilonul II, egal cu rata anuala a inflatiei. Grupul de Economie Aplicata (GEA)a lansat un document public in acest sens si o petitie pe care personal am semnat-o si va invit si pe cei dintre dumneavoastră care sunteti convinsi ca trebuie sa scpăm de metafora difunctionalitatii să faceti la fel. Acoperirea acestei garantii trebuie sa cada in sarcina administratorilor de fonduri de pensii private obligatorii, pentru ca ei sunt cei care gestioneaza aceste sume si implicit ei trebuie sa isi asume riscurile acestei activitati. In prezent, romanii contribuie in mod fortat la aceste fonduri si tot ei sunt cei care suporta riscurile unei proaste gestionari a banilor, sau riscurile unei piete financiare instabile.

Societatea tuturor disfunctionalitatilor este un verdict incă suportabil. Dacă nu vom face nimic , raportul din 2009 va gasi o alta metafora pentru situatia din Romania: o societate a haosului.

Nimic despre Kosovo

Eseu despre prietenia dintre popoare ...in pregătirea vizitei presedintelui Serbiei la Bucuresti



Am ascultat ca sociolog multe poveşti triste în verile petrecute alături de studentii mei in comunităţile interetnice din Harghita, Covasna sau în tristele magherniţe din cartierele sărace ale ţiganilor, ori in sutele de sate părăsite pe unde am facut cercetări timp de 10 ani. Dar niciodată nu am ascultat povesti pe care să nu pot să le uit, ca şi cele ale românilor de pe Valea Timocului. Nu poţi să le uiţi pentru că nu sunt spuse cu revoltă, sunt relatate simplu ca şi dramele pe care le aduce un destin implacabil. Am ascultat români de toate vârstele, de la tineri studenti, la bătrâni împăcaţi cu soarta şi din toate poveştile lor răzbate un aer de tragedie antică: incremenire, tăcere surdă, deznădejde. Povestesc parcă lucruri intamplate demult, altora, nu lor. Nici măcar nu vor razbunare, totul este ca şi cum şi-au pierdut demult orice urmă de speranţă. Nu povestile despre moartea unora pentru limba română sau pentru vina de a fi romani impresionează, acestea ei nici nu le mai povestesc, în aceste locuri sunt prea obisnuiti cu moartea. Povestile lor sunt despre viaţa trăită cu vina de a fi român, despre stigmatul cu care prietenii nostri sârbi, bulgari sau greci i-au însemnat de cateva sute de ani pe vlahii de pe Valea Timocului şi în general pe toti fraţii nostri aflati la sud de Dunăre.

Romanii de pe Valea Timocului sunt in jur de 250 de mii. Nu au drept la scoală, nici la biserică si nici la nume. Povestile lor cutremuratoare sunt greu de repovestit. Ca să primească sare si alte produse strict necesare gospodăriilor, vlahii erau obligati sa-şi schimbe numele. Toţi prietenii nostri veniti de-acolo ne povestesc că mereu li s-a indus ideea că a fi român este ceva similar cu a fi tigan sau chiar mai rău. In manulale lor de istorie si lingvistică, scrise de sârbi, se spune că vlahii sunt de origine necunoscută. Adică vin de niciunde, sunt ai nimănui. O jurnalistă mi-a povestit că in momentul când a ajuns la Bucuresti într-o excursie, era elevă de liceu, si a văzut un oras modern, cu clădiri inalte si lumini, cu masini scumpe, a început să plângă de bucurie, a simţit că faţa ei de copil este năpădită de lacrimi. Se bucura imens văzând altceva, pentru că i se spusese toată grădiniţa si şcoala că România este o ţară de cocioabe şi tigani.

Un vlah cu faţa arsă de soarele Balcanilor mi-a povestit o noapte întreagă despre biserica din casă. Fiind interzisă slujba in limba română, timp de vreo doua secole romanii din Timoc au ajuns să-şi mute biserica în casă, capul familiei devenind preotul care oficiază. O biserică ascunsă de autorităţile dintr-o ţară prietenă, unde religia si ritualul s-au schimbat foarte mult, iar Isus a devenit unul de-al casei.

Recent, o rezolutie a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei semnalează ca Serbia trebuie « sa ia masurile necesare pentru a le oferi valahilor/romanilor din estul Serbiei (pe Văile Timocului, Moravei si Dunarii) accesul la invatamant, la presa şi la administraţie publică în limba lor maternă şi sa le permita acestora sa tina servicii religioase in aceasta limba », precum si « sa ia masuri pozitive in favoarea persoanelor apartinand minoritatilor, inclusiv minoritatea valaha/romana, si sa urmareasca eradicarea oricarei discriminari impotriva membrilor lor ». Recomandarea amintită se refera şi la mass-media şi cere ca « să identifice si să aplice soluţii tehnice care să le permita persoanelor din estul Serbiei sa receptioneze emisiunile in limba romana difuzate in Voievodina ». Prigonirea bisericii ortodoxe romane este un alt subiect al raportului: « Constienta de criticile carora le-a fost spusa Legea din anul 2006 privind Bisericile si organizatiile reglioase din Republica Serbia si in special de chestiunea (ne)recunoasterii prin aceasta lege a Bisericii ortodoxe romane, reyolutia isi exprima uimirea privind influenta covarsitoare a Bisericii ortodoxe sarbe in cazul recunoasterii altor Bisericii si/sau comunitati religioase. Raportul invită autorităţile sârbe se dea importanţă acestei chestiuni si să suprime referinţele la canoanele unei Biserici in raport cu alte Biserici sau comunitati religioase .
Doar in august 2007, românii timoceni au ajuns „minoritate etnică recunoscută" în Serbia, doar din 2004 există o biserică unde se slujeşte în limba română. De ani de zile Romania si UE au fost surde la semnalele liderilor organizatiilor românesti din zona care au reclamat faptul ca în învaţământul în limba română încă nu a fost instituit în retelele scolilor din cele peste 134 de localităţi cu populaţie sută la sută românească şi alte 24 cu populatie mixtă, iar slujbele in bisericile din aceste sate se oficiaza numai in limba sârbă.
Azi am văzut la televizor sârbi care strigau “Thank you, Romania!”. In mod normal m-aş fi bucurat dacă nu aş fi citit in presa internatională că în data de 13 ianuarie, anul acesta, într-un restaurant din Camenita Mica un roman a fost omorat de către un sârb bosniac pentru că a ţinut să se cânte in limba româna la o petrecere a romanilor, de ziua lui. Tragicul incident a avut loc cu complicitatea preotului sârb Djordje Jokic, din satul Meilovat, care a instigat impotriva romanilor ce-si serbau o zi de nastere a unuia dintre ei.

“Thank you, Romania!”. Mi-au venit în minte multe din poveştile triste ale vlahilor nostri din Balcani pe care România i-a uitat, pe care prietenii nostri de peste Dunăre îi terorizează de sute de ani. Nu mi-a venit să-l imbratisez pe prietenul sârb pentru că este asupritorul fratelui meu.

“Thank you, Romania!”. Dacă tinerii sârbi nu ar fi parte din grupul asupritorilor surorilor mele de pe Valea Timocului, aş fost fericit si entuziast la ideea prieteniei dintre popoare. Si i-aş fi spus bun venit Presedintelui Republicii Serbiei care vine la Bucureşti.




20 februarie 2008

TEXT APARUT IN www.qmagazine.ro

SFÂNTUL VALENTIN AL POLITICII

În ziua în care m-au ales preşedinte de organizaţie, tinerii din organizaţia noastră m-au invitat la o acţiune politică: să ditribuim prezervative în căminele studenţeşti şi felicitări de Valentine s Day. Nu mi-a displăcut ideea măcar pentru că mă considerau destul de nebun să o fac, dar cred că nu o să mă duc. O să fac alceva în această zi, nu pentru că sunt scorţos sau pentru că mi-ar fi ruşine, ori pentru că aş crede că este un lucru vulgar. Din contră, pentru tinerii dintr-un partid această sărbătoare este o ocazie să arate că sunt normali sau poate chiar mai normali decât s-ar crede dacă fac un spectacol simpatic dintr-un fost tabu.

Ei, tinerii, se definesc prin iubire şi este normal să gândească un asemenea proiect pentru că pot să-l ducă la capăt cu sinceritate şi cu bucuria de a crede că, pentru o zi, au înzestrat cu suflet păpuşa gonflabilă care este politica. Mă îndoiesc însă că trebuie să ne aruncăm cu disperare şi cu toată conducerea partidului pe acestă sărbătoare pentru că ne crează iluzia că am depăşit handicapul de imagine pe care-l avem încă şi mai ales ne ajută să ne minţim asupra faptului că lumea ne priveşte cu bunăvoinţă pe noi, politicienii, şi că, iată, politica s-a integrat în viaţa normală a oamenilor. Nici pe departe! Politicienii caută încă orice ocazie pentru a pune în practică toate formele de demagogie iar cei care nu sunt capabili de altceva nu sunt de condamnat. Mulţi politicieni nu au nici sensibilitate socială, nici idei, nici voinţa de a face ceva pentru oameni şi este normal să participe cât pot de des la spectacolul simulării bunăvoinţei şi grijii faţă de ceilalţi. Ei pot să se ocupe de spectacole ieftine sau să facă diferite evenimente de pomeni electorale.

Sfântul Valentin al politicii are buzunare pline de cadouri şi ar trebui să vină în parcările guvernelor, parlamentelor sau primăriilor cu camioane grele şi remorci pentru că unii politicieni nu pot trăi fără ca fiecare zi să le aducă ceva în schimbul funcţiei şi grijii afişate faţă de oameni. Sfânt al prevestirii primăverii, Valentin trebuie să schimbe garderobele doamnelor şi să aducă bijuterii grele pe trupurile nevestelor sau şefelor de cabinet. Pentru unii politicieni această zi ajunge să le aducă şi ceva mai spiritualizat, adică imaterial, dar nu va grăbiţi, nu e vorba de iubire sau linişte sufletească. Este vorba de puterea pură, uneori pierdută de mersul istoriei sau inventarea votului. Puterea pură, chiar neînsoţită de alte daruri, ca un drog care oferă plăcere prin umilirea celor slabi sau din consumarea voluptăţii de a asculta muzica cuvântului “şefu”. Pentru puterea în forma ei pură mulţi devin dinozauri capabili de orice ticăloşie, doar pentru ca să nu iasă niciodată din funcţii, indiferent de vârstă. Pentru aceştia masca puterii pe care au purtat-o li s-a lipit de chip şi nu sunt capabili să mai accepte o altă viaţă, de fapt, nu mai pot să trăiască normal. În politica noastră, mulţi dintre aceşti politicieni au rămas ancoraţi într-un trecut glorios pentru ei, dar trist şi mizer pentru noi, şi acum se încăpăţânează să ţină România ancorată în acel timp. Au atâta nonşalanţă şi simulează atât de convingător utilitatea lor, ţinându-se de scaune, dizgraţios, încât noi stăm prostiţi , ne uităm la ei şi nu facem ce ar fi normal: să le tragem scaunul de sub cur şi să-i scoatem afară în stradă. Ne-au păcălit spunându-ne că suntem tineri, că avem timp şi o să vină şi rândul nostru, dar între timp vedem că România rămâne la coada Europei iar ei şi-au adus deja odraslele lângă jilţuri iar nepoţii, secretarele, amantele, până şi şoferii lor se pregătesc să-i înlocuiască pentru a păstra intact vechiul sistem. Ei, păzitorii puşcăriei noastre, au început să declare neconstituţională firava libertate câştigată de iluzia născută în nişte zile călduroase de decembrie 1989. Ei care ne fugăreau cu miliţia prin căminele de fete dinainte de 1989, acum se uită la noi cu înţelegere mimată şi probabil că trimit şoferii să cumpere flori pentru secretare sau soţiile uitate acasă.

Dragobetele nu era bun probabil pentru politicieni căci era neaoş şi trimitea doar la iubire. Dragobetele nu este sărbătoarea cadourilor, ci un personaj al iubirii cosmice, logodnicul păsărilor. De Dragobete, flăcăii şi fetele se îmbrăcau frumos şi, beţi de primăvară, îşi căutau perechea pentru toată viaţa. Nu se potriveşte asta politicienilor care divorţează cu uşurinţă şi viteză. De Dragobete, în satele româneşti, băieţii îşi crestau braţele şi se făceau fraţi de cruce, pecetluind cu sânge prietenii care durau până în ceasul ultim. Şi, din acest motiv, Dragobetele nu era interesant, în politică sunt doar interese, parteneriate de afaceri, cumetrii sau alte forme de relaţii economice, nu crede nimeni în prietenie sau tovărăşie.

Sfântul Valentin era normal să-l facă praf pe flăcăul Dragobete acolo unde oamenii nu au încredere în valorile lor, pentru că au fost învăţaţi că ura de sine şi autoflagelarea sunt căile izbăvirii. Inimile de carton şi pluş sunt mult mai vizibile decât fiorul năucitor al iubirii care ne îmbată sau ne înbolnăveşte, uneori pentru o întreagă viaţă. Unde mai pui că iubirea poate răni atât de tare încât o viaţă întreagă să nu găsim leac. De ce să aleagă politicienii un băiat de la ţară când puteau să se orienteze spre un sfânt creat de firmele de marketing, sfânt ce etalează pe tarabă prezervative, inimioare sau flori de cristal? Cadoul, ca semn al dragostei naşte reciprocitate, poate imediată, poate chiar consumată pe loc. Sfântul Valentin ne cere doar o zi din an, este, ca şi politica, un angajament limitat. Nu e Valentine s Life, ci doar Valentine s Day. Mandatul de o zi al sfântului cu inimioare era cel mai uşor de acceptat şi de către politicieni. Nici ei nu se gândesc la strategii sau angajamente pe termen lung.

Am întâlnit bărbaţi şi femei care fac politică, de regulă la nivele de jos, cu sufletul şi care alimentează plăpânda flacără a speranţei că politica noastră va putea face lumea mai bună. Sunt însă prea puţini. Sunt încă prea puţin influenţi. Mulţi sunt încă prea tineri, ceilalţi sunt, după buletin, prea vârstnici.


Dacă politica ar fi decentă nu s-ar amesteca în viaţa celor care pot să-şi mai acordeze sufletul să cânte, chiar şi pentru o zi, căutând un celalalt cu care să îmbrăţişeze eternitatea. Tinerii pot să facă asta şi ei sunt singurii care pot trece peste comercialul care invadează totul . Mi-ar plăcea să nu-i bruiem în acestă zi cu Valentinul nostru politicianist. Mă simt tânăr şi aş merge alături de ei dar ceva mă opreşte. Nu mai pot împărtăşi iluzia că putem, într-o singură zi, să-i montăm suflet păpuşii gonflabile numită politică.

Happy Valentine s Day!

jurnal de noapte

M-a intrebat un prieten ce este cu traditia social-democrata din Transilvania si îi spun urmatoarele, intr-un raspuns simplu si usor simplificator:

Social-democraţia ardeleană s-a născut în condiţii istorice care au făcut-o diferită şi necesară societăţii noastre. Nu a fost adusă de ruşi şi nu a primit lumina de la răsărit ci a fost creată după model occidental, bazîndu-se pe o veritabilă socitate civilă. Două secole românii din Transilvania şi-au bazat lupta pentru emancipare pe mii de asociaţii, fundaţii, societăţi culturale şi sindicate. Lupta lor în interiorul Imperiului Austro-Ungar a dat acestei mişcări un puternic caracter naţional, social-democraţii transilvăneni fiind unii dintre cei mai importanti actori ai unirii Transilvaniei cu România. Din păcate, mulţi dintre ei au fost exterminaţi în puşcării de comuniştii aduşi pe tancurile sovietice. În Ardeal era deja un adevărat capitalism şi o mişcare muncitorească, iar social-democraţii de la noi au particpat la această miscare în centre ca Viena, Budapesta, Arad, Timişoara, Oradea, Cluj, Hunedoara, Braşov sau Reşita. Luptînd în imperiu, social-democraţii noştri au adaugat şi o importantă dimensiune de solidaritate internatională, necesară şi astăzi. În fine, social-democraţia transilvană a fost comunitaristă, s-a bazat şi pe o puternică solidaritate a comunităţilor noastre, pe un spirit al necesităţii introducerii individului într-o reţea de protecţie socială şi reciprocitate, posibilă doar în comunitate. Şi astăzi centrul aruncă toate poverile protecţiei sociale pe bietele primării, fără resurse. dar aceasta nu este o soluţie dacă nu reuşim să reînviem sentimentele de coeziune şi solidaritate intracomunitară, valori specifice social-democraţiei şi stîngii în general.

IESIREA DIN TACERE

Un prieten italian, intelept si sensibil, mi-a trimis azi un mesaj de felicitare pentru alegerea mea intr-o functie politică cu urmatorul text: “Un sef politic nu trebuie sa-i asculte pe toti cei care vorbesc, trebuie sa aiba capacitatea de a asculta la cei care nu pot sa vorbesca”. I-am multumit in gand si am stins televizorul vinovat. Mi-am dat seama că de trei ani ne uitam la spectacolul sinistru al unei politici de galagie si cearta, cică pentru interes national si legalitate. Constituţia si legile sunt pretexte pentru cei care se prefac a reprezenta diferite categorii de cetăţeni. De fapt, politicienii puterii se reprezintă doar pe ei iar de vorbit vorbesc mai ales in numele unui pseudo-capitalism in care democratie inseamna numai libertatea de vot. Televizoarele sunt pline de teme care nu interesează pe nimeni, iar din ziare aceleaşi mutre nu ne mai spun nimic. Lipsa unei culturi de stanga face ca sa nu mai avem politicieni sau intelectuali care sa ne indemne să visăm că lumea poate fi schimbată.

Am ajuns să-i credem pe apologetii dreptei care spun ca legile piatei pot face ordine intre lupi si miei, cand ei se amestecă in libertate desi avem in fata un adevar incontestabil: viata este un infern pentru tot mai multi oameni. O mamă se aruncă de la etaj cu copilul in brate si din revistele colorate ne zambesc trist tinere femei frumose care isi pierd copii in tribunale după ce s-au lăsat păcălite de capitalisti care vroiau doar să se inmultească cu ele si să aibă copii frumosi. Primii 300 din bogatii Romaniei au deja 20% din PIB, primii 1000 probabil au 50%. Problema este ca toti am plecat acum 17 ani de al aceaşi linie de start, cu bagaje putine si cu buzunare goale. Oamenii sunt o marfă pentru ei. L-am uitat cu totii pe sindicalistul Sahleanu care a fost ucis la comanda unora din primii nostri capitalisti. Noi toţi suntem si o să fim o marfă pentru capitalism daca nu reusim sa ne solidarizăm pentru a rezista.Cei din top vor institui pe zi ce trece, tot mai puternică, democratia batei si vor pune un zid de sticlă intre ei si saraci, pentru a se vedea numai de-afară inauntru, căci nu pot trăi fără exibitionism.

Acum 10 ani Ioan Rus m-a invitat la biroul lui de la partid, nu stiu pentru ce, nu aveam sigur o chestiune politică. M-am plimbat o jumatate de oră printre oamenii de pe o stradă principală din Cluj, m-am uitat in stanga si dreapta, să nu ma vadă cineva, si am intrat in viteză. Printre colegii mei de la Universitate si studentii mei era o mare rusine să faci parte dintr-un partid sau să fii vazut pe-acolo. Recunosc acum că atunci mă inselam, nu stiam că nu trebuie sa astepti ca altii sa schimbe lumea in locul tău. Cu ce drept le ceri altora să facă asta, sau îi critici, dacă tu nu faci nimic? Cand esti parte a nepăsării generale, nu meriti nimic. Iti meriti soarta!

Trebuie să ne dorim să schimbăm lumea si să credem ca acest lucru este posibil. Dacă nu participam la schimbare, ea se va face oricum, dar fără noi. Nu cred in ideea ca, si la noi, capitalismul a triumfat si nu mai trebuie pus in discutie, iar cei care o fac devin dusmanii poporului. In Romania, mai ales, nu mai conteaza cine si cum a obtinut capitalul atata vreme cat oamenii gasesc la acesti "capitalisti" un loc de munca.

Cei multi nu pot să vorbească, nu mai are cine sa-i audă si nici ei nu mai cred că merită să-si strige nefericirea si cel mai greu este sa-i scoti pe oameni din tacere. Sa-i convingi să caute o cale de a vorbi, de a protesta, de a se exprima. Unii plecă aiurea in lume, altii raman aici, in linistea cea aducatoare de amorteală, de marasm si de iluzia ca totul e bine si traim in cea mai bună dintre lumile posibile! Anana Stratulat, femeia care a primit un Bentley de culoarea ochilor ei, a descoperit ca durerea in tacere este mai mare si unele vise ne costă scump. Cristina Datcu nu a mai descoperit nimic, ea a murit in tacere, poate cu mult inainte de a se strivi de caldarim, alaturi de fetita de doi ani.

In fiecare zi ar trebui să facem un mic pact intre invinsi, cum i-ar zice Sabato: adică să iesim din tacere, să refuzăm a mai fi parte a nepasarii generale!


articol publicat in www.qmagazin.ro

Stânga pe care va trebui s-o reinventăm

Stanga modernă nu se naşte prin decret intr-o ţară postcomunistă.

Necesitatea unei veritabile dezbateri despre stânga, dezbatere care nu a avut loc până acum. De cateva ori s-a discutat, dar discutie a fost substituită de dezbateri despre guvernare de stanga. Din păcate, discutia despre stânga si rolul ei este blocată chiar si in Europa de confuzii, incoerente, neinţelegeri si presiunea dreptei.

Presiunea asupra stangii este foarte evidentă in urmatorul exemplu:
„Ideea numită socialism este moartă şi intelectualii francezi care au incercat să facă din colectivism un lucru respectabili se ascund. Este un mare eveniment pentru civilizatia occidentală. Partea culturii franceze care este inspirată din socialism este si va rămâne o nulitate mondială. Dar Franţa a inceput să se indepărteze de scursurile acestei ideologii insipide pentru a isi reocupa locul său, ce a unei societăţi mândre si realizate” .
Éditorial du Wall Street Journal du 31 octobre 1983, citat in Libération du 2 novembre 1983.


In România, a fost complicat de a contrazice pe cei care se autintitulau ca fiind adevaratii reprezentati ai stangii. Nici macar polermica dintre PDSR si PD, partide de stanga, rupte din copacul FSN, nu a adus contributii decisive la nasterea unui curent de opinie solid de stanga.

Nu prea avem contibutii doctrinare serioase care sa ajute la constituirea unei culturi de stanga. Cu riscul de a fi subiectiv cred că in 2003, am lucrat alaturi de Adrian Nastase si un grup de prieteni la „SPRE NORMALITATE”, un document interesant, la limita stângii, influentat de a treia cale si Tony Blair. Din păcate, partidul nu a fost in stare sa digere asemenea text, era poate prematură sa vorbesti despre depăsirea stangii clasice când nici măcar nu aveam o asemeneea stangă.

Bruiajul distinctiei stanga-dreapta nu are ca agent doar ideea „sfarsitului ideologiilor” , falimentată deja, ci si ceea ce am putea numi eclipsa distinctiei, in ultimii 25 de ani se face prin golirea de continut a conceptului de catre unele incercari de depasire: Blair, Schroder chiar si ultima campanie electorală a candidatei stangii franceze Segolene Royal, care a pierdut partidul pe drum. Desi fără un succes prea mare, constant apar incecari de a repozitiona partide sau candidati pe centru (nici stanga, nici dreapta) si chiar programe care incearcă sa aducă alte unghiuri de vedere si problematici transversale cum a fiost si este incă un curent numit „ecologie politică” si care pune in centru ideea raporturilor complexe dintre om si natură din perspectiva resurselor si a progresului uman.

Inventia centrului, nu rezista dinamicii complexitatii jocului politic – poate ca centrul politic nici nu există. Centrul este un loc in care se refugiază sau isi trag sufletul diversi politicieni, de stânga sau de dreapta, in perioade de criză economică si socială.

Nu cred că are rost să ne pierdem in complicatele discutii despre criterii care diferentiază stanga de dreapta politică. Cred, alături de Norbert Bobbio, că egalitatea este steaua polară a stângii, criteriu care rezistă timpului.

Nu ne vom pierde in lunga dezbatere a criteriilor de diferentiere. Cred că actuale sunt astăzi pentru noi discutarea unor chestiuni de fond privind baza subânteleasă a discursului de stanga si abordarea posibilităţilor de a pune in practică idei de stanga in condiţiile economiei si societătii capitaliste de astăzi. Cred că am inceput să lucrăm la teorii ale unei stangi moderne dar ne bazăm pe gandirea economică a secolului al XIX lea.

Pare evident: Nu există incă in Romania o cultură de stanga veritabilă. Acest lucru influentează prestatia partidelor dar si moscarile electoratului.


Stanga se limitează sa facă acompiamente sociale pentru capitalism.

Putem să credem in corectiile si acompaniamentele sociale pe care le aducem capitalismului. Nu este prea totuşi putin să te limitezi la a cere salariu minim, pensii mai mari, garantii sociale pentru angajati? Mai putem vorbi in acest caz de o viziune economică de stanga, sau ne ocupăm doar de repararea exceselor capitalismului?

Exemplu: Pensiile private, a fost o lege facuta stramb cu noi, pesedistii in Parlament. Am aruncat atatia bani fara ca sa ne asigurăm, sa conditionam intr-un fel o rentabilitate minima pentru fonduri. Am capitalizat societati de asigurări, fără garantia că nu se aruncă acesti bani pe apa sambetei cum s-a intamplat cu fondurile mutuale



Confuzia periculoasă dintre piata si capitalism

Sunt concepte folosite ambiguu, mai ales in discursul politic ca si sinonime desi nu este cazul nici măcar a unei sinonimii partiale. Chiar si Ion Iliescu in textul trimis colegilor de Senat, inainte de aceasta dezbatere, are un fragment in care criticand derivele comunismului spune că a fost o greseală “ignorarea rea pieţii şi a legilor sale obiective şi substituirea lor cu arbitrariul sistemului de dominaţie partid-stat”. In general, toate sistemele ideologice de stanga fac eroarea de a recunoste piata ca si criteriu unificator pentru caracterizarea lumii contemporane. De aici pleacă si confuzia dintre piaţă si capitalism. Dar să vedem diferentele.

Piata este intr-adevăr un mod de reglare economică fondat pe concurenţă si atomicitatea actorilor. Capitalismul este un mod de proprietate si un proces. Capitalismul este leagat de proprietatea mijloacelor de productie de actori privati care cauta sa acumuleze si să concentreze capital pentru a se pune la adapost de concurenta.

In 2007, premiul Nobel pentru economie a fost obţinut de catre trei americani, Leonid Hurwicz, Eric Maskin şi Roger Myerson pentru lucrarile legate de teoria teoria jocurilor aplicată la analiza mecanismelor pieţei. "Aceasta teorie ne permite sa distingem situatiile in care pietele functioneaza bine de cele in care pietele functioneaza prost", a afirmat Comitetul Nobel. Deci piata este totusi mai mult o metaforă, ea nu garantează egalitatea actorilor si nici aplicarea unor legi care garantează progresul. Dacă ar fio asa nu ar trebui să ne chinuim cu consilii ale concurentei care insa, nicairi in lume, nu fac fată imaginatiei si presiunii celor care crează mecanisme imperfecte de competitie.

Capitalismul contine elemente care sunt greu de despărţit: proprietatea si concentrarea capitalului, care contrazic atomicitatea actorilor si deci concurenta perfecta. Piata si capitalismul pot sa intre in contradictie de multe ori. Dacă piaţa favorizează inovatia, competitia in beneficiul consumatorilor , capitalismul, prin logica concentrării, distruge concurenta si crează dezechelibre si raporturi de dominare. Pervertirea economiei de piată este o realitate astăzi in epoca globalizării si a multinationalelor care au PIB uri mai mari decat statele.

Acceptăm prea uşor această capcană de acceptare a capitalismului ca si sinomim pentru piaţa perfectă.

Piata este eficace dar nu este legitimă in toate domeniile. Liberalizarea pietei de energie este foarte bună, dar există domenii unde păstrarea operatorilor publici, eventual in parteneriat cu operatori privati este necesară.

Sectoarele educatiei si culturii, oricat se deschide piata, au functii publice pe care le poate indeplini doar operator public, cu misiune specifică: canalele publice de radio si televiziune au ratiune de a exista indiferent de cat de mult se diversifică oferta.

Campul de interventie al statului trebuie deci discutat rational si fara inhibitii, pornind de la nesimilaritatea dintre capitalism si economie de piata. Nu ajunge să spunem in programele de partid că piata este pentru economie, dar că noi nu acceptăm „societatea de piaţă”.

Eficacitatea reglării prin piaţă nu ar trebui să elimine rolul planificarii strategice pornind de la nevoi publice. Segolene Royale spune la un miting anul trecut că piata este ca aerul pentru pasari sau apa pentru pesti, dar ambele pot fi poluate


O iluzie a stangii: statul este instrument principal al stangii

Textul lui Ion Iliescu se termină apoteotic cu ceea ce nu trebuie să facă statul in economie, precum si ceea ce are de făcut. Trec peste discutarea retetei interventiei statului, valabila cred mai ales in societati de penurie.

Vă propun să analizăm însă ce este statul?

Statul nu mai este nici un proprietar important, nici aparator al celor slabi nici un aparator al minoritatilor. Este tot mai mult o fictiune si un instrument pentru cei care se afla la putere.

In functie de raporturile de forta politice, statul este în capitalism influentat de raporturile de dominare. Dincolo de concesiile făcute celor dominati, statul serveste interesele claselor dominante. Să fim seriosi, statul trimite jandarmi sa bata manifestantii care ar mărsalui prin Bucuresti ca sa reprezinte interesele a 4 milioane de agricultori. In plus statul centralizează puteri executive, judiciare si coercitive.

Statul in acest moment este instrument pentru dreapta. A pus in practică o cotă unică de impozitare, au schimbat legile privind restituirea proprietăţilor.
Statul in acest moment este instrument de dreapta, simpla actiune a statului nu garantează o politică de stanga.

Statul este intărit sau slăbit in functie de interesele celor care vin la putere. Raspunde la raporturi de forţă divergenţe, Parlamentul se luptă cu grupurile de interese, dar nu cu mare forţă, el mai face legi pentru o fabricuta de bere a unui mic capitalist. Guvernul este o constructie a liberalilor, exponenti ai capitalismului romanesc, nu a celor multi.

Din păcate, am preluat miturile neoliberalismului si le ducem mai departe incercand sa aducem corectii capitalismului.

Si mai putem pune o întrebare, dar nu mai răspundem la ea aici: ce spatiu de manevră are un guvern social democrat intr-o tara capitalistă?

Sau altă intrebare: se poate face stanga fără o luptă cu capitalismul?

Lipsa competiţiei de idei cu dreapta politică

Confruntarea de idei lipseste aproape total în societatea noastră dar in politică este secetă totală. Gandire moale, consensuală si o serie social-defetisme . Acceptăm cu nonşalanţă că statul nu poate face mare lucru, nu avem bani de pensii si salarii etc. Acceptăm prea usor că nu este dificil să ajungem la egalitate, ea nu e perfecta si nu se poate impune prin deciztii dar uităm că toate politicile noastre trebuie să ducă spre asta. Chiar olupta contra inegalităţilor este astăzi o actiune defensivă, actionăm să corectăm excesele aproape asa cum face societatea civilă. Fară a confruntare de idei, rolul partidelor scade si se denaturează. Partidele trebuie sa-i ajute pe oameni să se plaseze in cadrele unui proiect de sociatte prin repere ideologice identificabile. Asta este functia principala nu cea de seducere a electoratului , nici de vanătoare de voturi.

Cand oamenii devin doar masină de vot se pierde substanţa militanta. Noi nu avem un câmp de dezbatere de stanga care sa formeze substanta pentru militantism. Nici măcar nu s-a constituit un camp intelectual de dezbatere. Autoritatea personajelor a rezolvat totul... Cultura dezbaterii nu s-a incetătenit nici in PSD. Cand am avut dezbatere internă legate de alegerile anticipate din 2003 sau de cota unică, competiţia a fost de aplicare a autorităţii, nu o dezbatere la care să participe cadrele partidului şi militanţii.

Militantismul s-a devalorizat si dacă mergem în ritmul ăsta el tinde să dispară. Pe de altă parte, anul trecut a creat o confuzie totală in randul militantilor de stanga. Ce sa inteelaga militatntii cand o motiune de cenzura nu este votată de personalitati de stanga care astfel salvează guvernul de dreapta. Chiar dacă am raţionat după paradigma răului cel mai mic, salvarea unui premier de dreapta, in lupta lui impotriva autoritarismului unui Presedinte tot de dreapta inseamnă confuzie totală si inducerea ideii că ideile de stanga nu contează in faţa unor interese sau oportunităţi de moment. Dar mai ales, prin asemenea inconsecvente, partidele de stanga isi rup legăturile cu reţelee sociale care sunt defavorizate de această guvernare de dreapta.

Elitele de stanga nu se văd

Militantii de dreapta sunt clientii televiziunilor, iar cei de stanga lipsesc. Opinia publică este mobilizată nu prin luări de pozitie ale liderilor ci prin productia de sondaje de opinie. Dar, cum spune Bourdieu opinia publică este un artefact, ea nu există, ci se crează.
Sondajele intraebă despre lucruri care oamenii nu si le pun in mod curent, deci impun o problematică. Oamenii nu-si recunosc ignoranta cand sunt pusi să hotarască intre alternative pe care nu le cunosc, de exemplu votul uninominal. Sondajele aditioneaza răspunsuri individuale si crează senzatie de expresie colectivă, dar nu este vorba de colectivităţi reale, ci colectivităţi statistice. Opinile aditionate sunt egale in constiuirea unor rezultate de sondaj pe cand in viata reală unele categorii de populatie au resurse si motivatie mai mare pentru a impune anumite atitudini care, statistic, pot părea minore la un moment dat.
Am câteodată senzatia, ca inafara unor politicieni, doar Dragos Bucurenci este intelectual declarat de stanga, dar si el a trecut la ecologism văzind cât este singur. Atat de singur, incat nici măcar nu-l atacă cei de dreapta.

Politică fără confruntare reală

Lipsa unei bătălii de idei si a unui camp intelectual de dezbatere crează senzaţia că nu nu există competitie politică, iar stanga nu furnizează o alternativă. Asocierea mecanica a totalismului comunist cu stanga si continuitatea unor lideri din vechiul in noul sistem a creat imposibilitatea coagularii imaginii unei stangi-alternativă. Viziunea neoliberală nu beneficiază de alternativă in ochii oamenilor. Câmpul politic este unul de dezbatere intre indivizi, nu intre proiecte de societate. Războaiele de tip „Biletelul” si cruciada mapelor sunt cele mai bune exemple în acest sens. Oamenii percep că miza competiţiei politice este individiuală şi nu au cum să coaguleze alte raspuns decat votul sau ... absenteismul.

Cum aplicam valorile de stanga marilor provocari de astăzi? Este cea mai importanta problema a stangii

Cum identificăm marile intrebări, cum aplicăm raportarea la valori in construirea problematicilor politice. Sa luăm două exemple

Egalitatea . Nu este o valoare respectată nici măcar in interiorul partidelor. Toate partidele au incă mecanisme si structuri feodale, cum se le numesc sociologii, care conduc la clienteliesm: nepoti , fii, cumetrii si fini. Nu sunt limitate mandatele succesive si cumul de mandate, avem o proasta separare a puterilor in stat, inagalitatea de infrastrucutră intre regiuni, discriminarile legate de originea indivizilor: 2% din copiii de la tara ajung la studii superioare. Am făcut pasi importanti dar nu am facut incă din egalitate steaua noastră polară.

Locul tinerilor în societate. De aproape două decenii nu am reusit să eliminam cu nimic determinismul social. Stanga a condus peste 10 ani dar si in perioada noastră a crescut acestă fractură socială. Pur si simplu am uitat că educatia si cultura sunt armele noastre principale in politică.

Am dat burse pentru copii de la tară dar ei erau deja pierduti de sistem, am facut multe strategii de la lapte si cornm la Sali de sport si calculatoare, dar ne-am lasat coplesiti de realitatea polarizării sociale pe care am luat-o ca un dat obiectiv, parcă am spus: acesta e capitalismul, o stim din cărţi, nu avem ce face, hai să reglam ce putem sau să alinăm suferinţe!

Dar dacă ne-am fi concentrat pe o strategie a reconstrucţiei liceelor profesionale si a bacalaureatului profesional. Invatamantul din liceele profesionale le-a pierdut stanga pe drum desi este o cale pentru integrare socială, scade si rata somajului.

O scăpare din vedere: Statul nu este totul

Incă nu am contientizat că speranţa exclusivă in stat este o greşeală. Statul nu este totul, socitatea civilă are un rol esential in progresul unei societăţi. Corpurile intermediare ale societăţii nu au fost valorizate de stanga atunci cand s-a aflat la putere dar şi în opoziţie: asociatiile, sindicatele, colectivităţile locale. Stanga românească a fost şi este incă foarte centralistă.

Stânga modernă este descentralizatoare, ea trebuie să se sprijine pe mecanisme de democratie locală, altfel are putine şanse să se lupte cu capitalul si capitalismul.

Intarirea puterii locale este ultima tendinta a stangii europene. Din pacate este vorba de o traditie centralista. Rationalizarea politicilor publice si muncii politice prin multiplicarea actorilior ceea ce se poate numi guvernare poliarhica.


Nevoia unui examen realist al maladiilor stangii romanesti

Stânga românească nu a avut curaj în ultimii 15 ani
Nu a avut curaj să-şi asume transformarea radicală, a ezitat să se angajeze în restituirea proprietăţilor, a făcut timid o privatizare cu spaima de a nu ne cumpăra strainătatea şi întârzierile ne-au adus în situaţia de a pierde bruma de eficienţă şi de a ajunge acum, de fapt, în situaţia de care se temea cel mai tare. Nu a spus oamenilor că trebuie să muncească mai mult, că trebuie să se şcolarizeze ca să nu-şi piardă locurile de muncă. Nu a avut curajul de a ne rupe de trecut şi nici curajul de a păstra ceea ce însemnau avantajele concurenţiale ale societăţii româneşti socialiste, atâtea câte erau. Acum vedem cum o serie de actori politici declară că vor să facă o nouă stângă, dar nu au curajul de a se lansa în acest proiect decât agăţaţi de PSD, nu au curajul să înfrunte electoratul şi apoi să vină cu propunere de alianţe.

Amneziile stângii

Tăcerile stângii au făcut foarte rău politicii noastre. Stânga nu a vorbit despre responsabilităţile din perioada totalitară. Nu cred că exagerez, dar aş putea spune că stânga a tăcut paralizată de frică. În 1990 a refuzat dezbaterea despre trecut. Sacrificarea lui Nicolae Ceauşescu nu ajungea însă pentru cei 50 de ani de drame. Nu am căutat vinovaţi, dar asta a însemnat să fim de acord cu următoarea aberaţie: comunismul i-a atins pe toţi românii în mod egal, fără excepţie, ca o boală incurabilă. Dezbaterea moştenirii odioase nu am rezolvat-o nici până astăzi şi orice tabu social creează tot felul de sechele.

Boala camuflării, ascunderii
Desele unificări sau absorbţii, schimbarea siglelor, folosirea culorii albastre şi nu roşu, culoarea internaţională a stângii, sunt alte simptome ale fricii. La fiecare alegeri generale, PSD-ul de astăzi a participat sub altă siglă şi alt nume. A inventat coaliţii cu partide care nu intrau în parlament, doar pentru a nu fi singur. Acum, cei care visează la un pol social se folosesc de aceeaşi logică. Să faci alianţe electorale numai pentru că oponenţii sunt o alianţă dovedeşte o gândire strategică de amator, din moment ce PSD-ul a înglobat toate partidele din spectrul de stânga, cele mai importante fiind PSM şi PSDR.
Cochetarea cu populismul
Căderea în populism şi ştergerea unor limite dintre partide sau programe, a unor graniţe şi delimitări politice necesare au darul de a crea o mare confuzie pe scena politică. Am ajuns ca, astăzi, primul guvern de dreapta autentic, cum se autodenumeşte, să dea bani de Paşte pensionarilor în loc să facă un program de pensii decente sau de medicaţie corectă şi gratuită pentru bătrâni. Dar, trebuie să recunoaştem, nici stânga nu a scăpat de populism. Populismul este tendinţa unora de a crede că politica se reduce la programe de cheltuire a banului public. Poate că doar ultimul premier al stângii a fost conştient că înainte de a cheltui pentru protecţie socială trebuie să faci planuri pentru a produce cât mai mulţi bani, cei care vorbesc acum despre noua stângă se gândesc doar la moduri de a cheltui. Acum avem un triumf al populismului de dreapta, ucigător pentru societatea noastră, dar am văzut la dezbaterile stângii o frenezie a unora de a crede că scăparea săracilor de sărăcie ţine doar de voinţa unor politicieni de a deschide vistieria.
Izolarea unei elite şi transformarea ei în subiect politic
Stânga ce a luat puterea prin alegerile din 1990 a generat, fără voie, o elită însingurată, izolată, care a ajuns să se înroleze politic, să lupte uneori cu disperare împotriva stângii. Mineriadele au trasat o barieră între masele speriate de viitor şi elita intelectualilor plasaţi fără voia lor în altă tabără. Este o fractură majoră, această elită a lucrat mereu la delegitimarea stângii, la păstrarea fricii de comunism, la lăţirea unei vinovăţii colective. Dacă stânga ar fi atacat probleme grele ca: responsabilităţile din perioada comunistă, adevărul revoluţiei, problemele restituirii rapide a proprietăţilor, azi ar fi stinse mai multe focare de conflict politic. Nefăcând aceste lucruri, elita producătoare de mesaje a fost mereu de partea cealaltă, degeaba unii politicieni se mint organizând forumuri ale culturii sau ale intelectualităţii de stânga.

Alergia la critică
Politicienii şi partidele de stânga nu au asigurat dezvoltarea unei gândiri critice, de stânga. Unanimitatea este şi boala stângii, ca şi boala întregii politici româneşti. A funcţionat credinţa falsă că unitatea stă în unanimitate. După pierderi de alegeri nu se fac analize şi nimeni nu este vinovat. Când se fac, ori când au loc alegeri – oamenii acceptă cu greu verdictul, cei învinşi pleacă de cele mai multe ori, fac partide sau trec la alte partide. Fără mai multe centre de gândire şi curente, este greu ca stânga să se adapteze la o viaţă socială de o mare complexitate. Şi nici înnoirea nu este posibilă fără a tolera puncte de vedere care valorizează alternative la drumul principal.
Agorafobia
Politica românească se ascunde prin birouri şi după geamuri fumurii, nu vrea să dea ochii cu viaţa. Deşi stânga a condus 10 ani din 15 România, se află acum într-o stare de subdezvoltare durabilă. Există o explicaţie? Este moştenirea comunismului o explicaţie? Este toată istoria ultimilor 150 de ani? Trebuie să vorbim despre toate acestea, trebuie să dezbatem, să căutăm soluţii, dincolo de certuri interminabile şi vinovăţii inventate de cei care trebuie să dea seama pentru ce au făcut. Nu am dezvoltat o reflecţie sistematică asupra societăţii, iar cei care au condus mai bine de un deceniu vin şi acum şi ne spun că au soluţia miraculoasă. Societatea nu interesează pe nimeni, politicienii comandă sondaje pentru a se uita în ele ca într-o oglindă, restul nu contează.
Ideofobia - alergia la programe şi proiecte politice
Este justificată ca o alergie la ideologie sau la teorie în general, dar este de fapt o alergie la planuri şi strategie. Se spune mereu că trebuie să vorbeşti simplu, pe înţelesul oamenilor, şi e corect. Dar nu este adevărat că oamenii vor să audă numai de bani, pensii, cupoane sau salarii. Cultura de stânga se bazează şi pe valori. În cultura noastră, ideile nu au forţă asupra vieţii. Oamenii politici sunt interesaţi mai mult de monopolul resurselor politice sau gestiunea lor. Din nefericire, prezenţa la televiziune este piatra unghiulară a politicii. Avem nevoie de o stângă mai inteligentă. Nu de oameni inteligenţi ducem lipsă, ci de încurajare pentru cei care pot propune programe şi proiecte politice. Nimeni nu citeşte programele partidelor, nimeni nu se oboseşte să-i adune pe specialiştii din universităţi pentru a croi proiecte pentru societatea românească. Politicienii de toate culorile au o gândire suficientă sieşi.
Autismul politic
Stânga nu a avut adversar în aceşti ani, dar nici dialog substanţial cu cei de dreapta. Nu a avut capitalişti cu care să se lupte. A trebuit să-şi inventeze duşmani, aşa cum a făcut şi aşa-zisa dreaptă. Am folosit cuvântul tranziţie pentru a vorbi despre nimic! Iar strategia de parcurgere a tranziţiei a fost, vorba unui sociolog polonez: cum să faci să nu fii împuşcat de cei care au arme sau înfometat de cei care au resursele productive. Politica nu a produs un câmp de dezbatere publică, doar câmpuri de bătălie în care adversarii se împroşcau cu noroi. Închisă în sine, stânga nu a reuşit să creeze o cultură politică care să educe masele.
Complexul lui Oedip
Statul este părintele stângii, dar stânga nu şi-a asumat explicit şi programatic modernizarea statului ca o premisă pentru eficienţa socială, mai degrabă l-a ucis. A preferat un stat ascuns, invizibil. Îmi aduc aminte că premierul Năstase a încercat câteva luni să afle de la Octav Cosmâncă numărul exact al funcţionarilor publici. Nu s-a reuşit câteva luni, tergiversându-se pe discuţia legată de servicii publice, dacă profesorii ori medicii sunt sau nu funcţionari publici. Până la urmă a primit o cifră, dar nu credea nimeni că este corectă. Nu ministrul era de vină, pur şi simplu sistemul refuza să producă de frica schimbărilor şi a pierderii locurilor de muncă. Sistemul păstra o ambiguitate de statut care să permită replieri continue şi şmecherii balcanice. Suntem o societate fără stat! Vedem cum se gestionează crizele inundaţiilor, gripa aviară şi alte forme de ameninţare socială. În 28 noiembrie 2004 nu am putut număra voturile, verifica liste şi prezenţa la vot, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a putut să dea explicaţii corecte şi rapide dacă au fost sau nu fraudate alegerile. Stânga nu doar că nu a avut curajul modernizării rapide a statului, dar i-a lăsat şi îi lasă, în continuare, pe cei de dreapta să facă praf şi ceea ce a mai rămas din statul român. Sunt convins că pentru a moderniza statul trebuie să modernizăm mai întâi stânga românească.

Un fel de concluzie:

Nu ajunge să ne uităm pe dinamici electorale pentru a intelege ce se întâmplă cu stanga românească. Stânga romanească are probleme de proiect, de personal, de organizare şi de electorat. Dar bolile stângii sunt bolile politicii româneşti. Stanga ar trebui să-si schimbe metoda, modul de gandire modele de actiune, conceptia despre stat si piată dar si un nou alt tip de raporturi cu cetăţenii. Stanga traditională se ocupa de reglementări, de nationalizări, punea taxe si cheltuia pe protectie pasivă. Acum e nevoie de adaptari mai subtile la o realitate schimbată. Dar, in primul rând, este nevoie de o cultură de stânga si aceasta trece prin cultivarea dezbaterii ideologice.


Comunicare prezentata la masa rotunda Locul si rolul stangii in Romania Contemporana, organizat de ISD "Ovidiu Sincai" in 18 ianuarie 2008 la Bucuresti

Fotbal, politica si eu - fundalul

Aceasta imagine a facut azi, 15 ianuarie coperta ziarului Gandul intr-un articol despre un presupus meci de fotbal dintre pesedistii de la Motru. Articolul care-l incrimineaza pe colegul si prietenul meu Victor Ponta ilustreaza textul cu o fotografie de arhivă, fara a preciza aceasta. Imi place postura si fotografia in general dar nu ma incântă faptul că jurnalistul s-a folosit si de imaginea mea pentru a ilustra ideea de "meci de partid". Macar pentru că eu am fost actorul unor meciuri serioase, nu miuţe.








Precizez deci ca sunt capabil de crima de a juca fotbal cu alti pesedisti, de regula noaptea, deci fara a prejudicia orele de sport din licee, iar aceasta fotografie este din anul 2005 si a fost facuta in sala Polivalenta din Bucuresti cu ocazia unui meci amical impotriva tinerilor lui Victor Ponta. Nu stiu dacă Victor a fost la Motru sa joace fotbal, dar eu nu am fost niciodata acolo!






PS. La Evenimentul zilei, unde nu este patron finul lui Mircea Geoana, adica prietenul nostru Adrian Sarbu - majoritar la Gandul, fundalul are un personaj mai important. Comparati si vedeti diferenta! Strategii jurnalistice diferite, nu-i asa?! Eterna ramane doar bucuria de a invoca deontologia sau deontologiile.

Dreptul la iarnă

Tot mai frecvent, dacă ninge in timpul iernii, Capitala României ne oferă cel mai jalnic spectacol al functionarii administratiei româneşti. Este de vina Dumnezeu! Nu ne putem lupta cu stihiile naturii. Ce vreti, nu putem sa scoatem zapada din oras, asteptăm primavara. Nu avem contractre decat pentru 30% din strazi.... Incredibil, asta spun primarii din Bucuresti, ce apar bronzati, in timpul noptii de prin Dubai sau Brazilia, atunci cand sunt intrebati de ce nu isi fac datoria de a curata orasul de zapadă. S-ar putea crede ca a trecut un tsunami peste Bucuresti, dar nici vorbă, a fost doar o zi de ninsoare de vreo 24 de ore.

De sapte ani de cand fac politică nu reusesc sa gasesc un fir logic in functionartea administratiei Capitalei. Azi am ajuns însa la o concluzie care pare usor exagerată sau absurdă, insă din păcate, alta nu pot să găsesc: coruptia si politicianismul sunt cele mai importante ratiuni de a fi si a funcţiona. Tot ce se face pentru oras are conotatii si etichete electorale. Dacă ne uităm in parcurile putine si prost ingrijite vedem inscriptii cât copacii: Acest parc a fost refacut de Primaria Sectorului X, Primar Xulescu. Primariile si unii primari îşi afisează realizarile ca si cum ar fi niste Mecena sau niste sponsori, nu functionari in slujba cetăţenilor. Am văzut ca unele partide nu au candidat serios, am vazut situatii incredibile in care consilierii unor partide sunt retrasi pentru ca primarul general sa aibă majoritate usoară. Totul in timp ce, in declaratii, bătălia politică pare necruţătoare. Rezultatul votului este, uneori ciudat, candidatii cateodată nu sunt cei mai buni pe care un partid sau altul i-ar putea arunca in luptă. Bordurile se schimba in fiecare an, centrul si arterele principale se asfaltează in fiecare vară. Bugetul insa se cheltuie, fara sa ramână urme prea consistente desi este imens. Cand vine o ploaie mai serioasă Capitala este sub ape si e dezastru national. Dacă este cald vara, cum ar trebui să fie, Bucurestul rămâne fără curent. De fapt, in ultima vreme, intreaga noastră societate, a devenit parcă tot mai meteosensibilă. Am tot dat vina pe odioasa mostenire comunistă peste un deceniu si jumătate dar acum nu mai este normal sa facem asta. Au trecut aproape două decenii, timp in care unele tari europene s-au schimbat radical.

Tot ce se intampla la noi are o cauză clară: incompetenta celor care se ocupă de administratie si serviciile publice. La ce se pricep totusi primarii si sefii departamentelor din primariile noastre: la politică. Sunt meseriasii talk-showurilor, excelenti colectori de voturi, organizatorii de vanghelioane, proprietarii functiei si .... potentiali miliardari. Luptători pentru imagine si angrenati doar in actiuni care pot aduce profit politic, majoritatea primarilor generali si sectoriali se ocupă de imagine. De fapt, Capitala se ocupă mai mult cu politica. Şi cu producerea de ... bani. Incep sa-i inteleg tot mai bine pe locuitorii acestui mare oras: nervosi, agresivi, neincrezători, violenti, grabiti, individualisti si necooperitivi dacă administratia le propune ceva. Este un adevarat supliciu să fi locuitor al acestei capitale.

In copilărie si in tinerete stiam sute de poezii despre iarnă. Multe nu le-am uitat nici astăzi dar imi par a face parte dintr-o altă lume. Un spectacol al neputintei noastre de a organiza o viata urbană civilizată ne ia fericirea de a ne bucura de zapadă. Ce să trebuie să-i răspund copilului de sapte ani care se repede la geam si striga fericit: Tată, afară ninge!?

Măcar să interzicem pastelurile de iarnă din manualele scolare, ele pot crea confuzie in randul copiilor care s-ar putea să nu inţeleagă că iarna este un adevarat dezastru pentru ţară şi mai ales pentru Capitala ei. In general, poetii trecutului, nostalgici ai iernii, ar trebui interzisi.

Promit si eu să uit toate poeziile despre iarna spre care gresit am fost indreptat de profesoara de română si tatăl meu. As vrea să salvez, totusi, o poezie a ingerului Nichita care, dragi edili ai Micului Paris, nu este decât aparent o poezie despre iarnă, sau dacă n-o să mă credeti, atunci recunosc: e vorba despre iarnă doar in munti, nu in orasul nostru minunat, terorizat de acest adevarat flagel. Este o filă din Noduri si Semne: M-am însingurat / pentru că am simţit că tu nu mă mai iubeşti,-/ lacrima mamei mele de gheaţă era, - / stăteam şi rânjeam şi o rugam să plângă, / dar iarnă se făcuse în munţi. / M-am dat de mâncare lupilor, / dar lupii erau friguroşi şi bolânzi. / Mâncaţi-mă! am strigat la ei, am strigat. / Noi nu, mi-au răspuns, / noi nu mâncăm om îngheţat!
Am stiut că atunci când ne exercităm dreptul de vot pierdem o parte din fragila noastră libertate, dar acum am aflat un lucru mai grav: dacă votăm cu ochii inchisi ne pierdem si dreptul la iarnă.

text aparut in www.qmagazine.ro

Politica fără mesaj

tribute to Parazitii

Politica noastră este surdă, mioapă dar mai ales … mută. Nu transmite nici un mesaj, doar simulează, în campanii, diverse mesaje cu ajutorul unora care se pricep la publicitate. Dar nici în campanie electorală, comunicarea nu are loc căci oamenii nu sunt obisnuiti să asculte căci nu au o relatie de comunicare intială, iniţiată cu mai mult timp inainte. Deşi în fiecare zi, gălăgia politică este asurzitoare, mesajul este aproape nul.

Nu vorbesc aici despre ceea ce spun profesorii la şcolile de ştiinţe politice, despre cum se construieste mesajul în discursuri sau programele partidelor politice. Această scolastică ţine de observatie şi de didactică, poate o fi bună pentru a învăţa pe altii, dar abilitatea de a face politică adevarată nu se prea învăţa la şcoală. Cred că şi eu le spun studenţilor de la cursurile de marketing politic că mesajele trebuie să se întâlnească cu orizontul de asteptare al publicului, că trebuie să fie simple, scurte, usor de retinut şi cât mai vii, mai emotionalizate. Dar asta este teorie pentru cercetatori sau analisti, pana una alta politicienii nu se nasc la facultatile de politologie sau sociologie.

Politicienii adevaraţi sunt purtători de cuvânt al unor atitudini colective pe care le fructifică sau chiar le crează în unele cazuri. Fiecare moment social şi politic se structurează pe scheletul unor atitudini sociale şi politice, date subiective pe care încearcă să le descopere sociologii prin sondaje, interviuri sau focus-grupuri. În unele cazuri ei chiar reuşesc să facă asta, dar asta nu inseamnă că, în mod automat, rezultatele studiilor se transformă în mesaj politic în care oamenii să se recunoască şi pe care să-l poată urma. Pentru a reformula în comunicarea politică ceea ce ai gasit printr-o schema de cercetare este nevoie de multe lucruri asupra carora nu voi insista aici.
Aici vom vorbi doar de personajul politic, care va spune mesajul. Acesta trebuie să aibă talent şi empatie în comunicarea cu oamenii. Unii pot să fie buni actorii şi simulează foarte bine, chiar şi emotiile. Dar majoritatea nu au decât sansa de a fi sinceri, de a se identifica cu mesajul şi al transmite adată cu credinta că este o cauză cu care se identifică şi ei. Fără asta, oamenii simt falsul şi simularea, iar credibilitatea nu apare. Sunt lideri politici care nu pot citi decât discursuri goale, formate doar din jargonul politic şi administrativ al campaniilor sau ideologiei de partid. Am avut experienţa sa văd oameni care ocoleau tocmai cuvintele cele grele, adevarate, cele care contin sânge şi sudoare din discursul scris de alţii. Aşa cum am văzut politicieni care nu puteau spune decât cu jumatatea de gura cuvantul prieten, altii care se speriau pur şi simplu de cuvantul justitie sau lideri care preferau să se refugieze după un limbaj de lemn, asociat cu un zâmbet fals.

Liderul care are o poveste de spus, sau care este sincer cât se poate, are mult mai mare sansă să găsească rezonanţă la ceea ce spune. Oamenii simt falsul şi sunt greu de păcalit. De multe ori, din lipsă de alternativă, ei votează cine stie ce caricatură, dar asta nu inseamnă că i-a convins.

Oamenilor trebuie să le vorbeşti despre ei şi viaţa lor, nu despre tematicile abstracte sau despre macropolitică. Nu doar că nu sunt pregătiţi pentru discursuri savante, dar vor să vadă ce poate face politica pentru ei, măcar pentru că li se cere ceva în schimb, adică votul.

Mi-a venit în gând să scriu aceste rînduri nu pentru a teoretiza despre semiotica sau pragmatica mesajului politic, ci pentru că am discutat azi cu un prieten jurnalist, un baiat destept care invaţă în fiecare zi câte ceva, şi mi-a confirmat o senzatie pe care o am tot mai acut şi eu: mesajul politic este tot mai slab, dacă nu cumva tinde chiar să devină inexistent. M-am odihnit grozav în campania pentru euroalegeri, imi spunea prietenul meu jurnalist de politică, pentru că nu a fost nici o comunicare, nici o polemică şi nici măcar un dialog pe care să fiu nevoit să-l urmaresc. Este adevarat, se pare că tot mai mult politicienii comunică incercand să valorifice anumite reflexe ale populatiei, il loc să caute să comunice cu electoratul. De aceea, sunt indreptăţit să spun că partidele nici nu prea au electorat fidel, poate doar niste publicuri captive prin poziţie şi conditie socială, publicuri care au dobandit niste reflexe aproape conditionate.

Sa luăm doar campania de euroalegeri, unde nu am auzit nimic despre spaimele integrarii, nici urmă de eurosceptici sau eurorealisti măcar. Toţi candidatii au spus că promovează Romania şi interesele ei, dar nu au spus care interese şi ce legatura au aceste interese cu nevoile omului de pe stradă. Sigur toti au spus un lucru incorect şi mincinos: că viitorii deputaţi europeni vor aduce fonduri europene pentru ţară şi popor, lucru pe care nu are cum să-l facă nici un eurodeputat.

Televiziunile de ştiri născute ca ciupercile, în ultimii ani, îi urmăresc pe politicieni peste tot de dimineaţă până seara şi nu fac decât să dilueze şi mai mult o esenţă care nu prea exista. Se discută multe ore pe zi despre cele mai banale gesturi şi de fapte fără nici o semnificatie pentru economia globală a comunicarii dintre politicieni şi populatie. Politicienii ajunsi la televizor vorbesc despre factualitatea politica, despre razboiul dintre palate şi vot uninominal, stereotipuri repetate la infinit şi golite de sens spre disperarea jurnalistilor care işi dau seama că nu primesc raspunsuri care să aibă sens sau să facă istorie.

Dar mesajul politic nu se produce doar in politică si de catre politicieni. Mesaje politice şi sociale trimite şi literatura sau arta. Mesajele politice se produc în fiecare straturi ale societăţii şi de cele mai multe ori ele exprimă atitudini veritabile, nascute din trăire şi din experientă. De mai multe ori ele apar pentru că mesajul politicienilor pe aceste teme lipseste. Cu ajutorul unor limbaje specifice, oamenii isi comunică atitudinile şi emoţiile generate de interactiunea lor cu politica sau cu problemele pe care şi politica este obligată să le abordeze.

In acest sens vă propun să analizăm fară a cădea în pudibonderii de doi lei, textul “Mesaj către Europa”, una din ultimele piese ale trupei Paraziţii. Am fost şi eu apostrofat de unii când am vorbit despre realitatea dureroasă a unor mosteniri lugubre ale comunismului în politica românească de azi. Cei supăraţi şi cu musca pe căciulă au spus că limbajul a fost dur, de mahala, sau nepermis. Dar s-au ferit să combată sensul, adică mesajul. Am primit sute de mesaje de incurajare atunci şi doar o critică pe mail, încurajata de Organizatia PSD din Focsani. Haideti să citim impreună textul băieţilor de la Parazitii, mai bine ar fi să-l ascultam sau să vedem videoclipul excelent imbogatit vizual, fără false pudori şi fără a încerca să dăm vina pe cuvinte. Fără să folosească toate cuvintele şi temele specifice Hip-Hop-ului, politicienii care se ocupă de relatia cu Europa, ar putea lua ca bibliografie aceste versuri. Nu va luati după unele mici derapaje, nu doar lingvistice, dincolo de fascinatia pentru Europa sau dorinţele de a câştiga bani la Madrid sau Roma, milioane de oameni din Romania se recunosc cu siguranta in strigatul de demnitate al băietilor de la Parazitii.




Mesaj pentru Europa

Nu suntem ciori, nu stăm în corturi
facem eforturi
să ne elevăm şi nu cântam pe strazi în Viena la acordeonNoi nu cersim cu handicapul la vedere
să facem avere
şi nu ghicim viitorul în palma în dughene mizere Noi nu purtăm fuste înflorate şi nu furăm din buzunare
Nu emigrăm în Suedia cu 7 copii să ne daţi ajutoare

(Pentru cei care sunt mai pudici sau care strambă din nas la intalnirea cu viaţa adevarată, exemplificarea se opreste aici. Pentru oamenii vii, exemplificare completă este postată în continuare)


Mesaj pentru Europa

Nu suntem ciori, nu stam în corturi
facem eforturi să ne elevam şi nu cântam
pe strazi în Viena la acordeon
Noi nu cersim cu handicapul la vedere
să facem avere
şi nu ghicim viitorul în palma în dughene mizere
Noi nu purtăm fuste înflorate şi nu furăm din buzunare
Nu emigrăm în Suedia cu 7 copii să ne daţi ajutoare
Dati vina pe noi din Berlin in Pamplona
de mi sare voma
Manca-mi-ati p**a – n-o sa gasiti un roman in rulote la Roma
Noi ingheţăm în săli de clasa de la 6-7 ani
6-7 ore pe zi fără caldură, mancare şi bani
Avem parinti săraci acasă şi un lucru e sigur –
Ni se cultiva dorinta de a reusi in viata de unul singur
Ne confruntam cu legi noi
date de boi
Danseaza cu noi valsul p**ii mele -
un pas inainte doi inapoi
Ma p*s pe gay si nu-i normal ca copiii mei sa vada
homosexuali care se ling in gura ostentativ pe strada
E la moda sa fim toleranti dar nu reinviem Sodoma
Vă putem trimite bulangii pachet la Barcelona
Suntem ruda saracă deci nu putem fi frati
Mesaj pentru Europa: Cred ca ne confundati

N-avem 7 frati acasa
Mama chiar nu e bolnava
Tata si-a baut cafeaua si a plecat la munca-n graba
Facem facultati si dăm pe cărti ultimul ban
N-o sa fim vreodata gunoieri la Amsterdam
Vorbim 3 limbi si va putem conduce avioanele
Dar nu putem in p**a mea sa socializam cu tomberoanele.

Fortam usi inchise, traim cu vise nepermise
Si muncim legal un an pentru un pumn de fise
Baga la cap repede, crede-ne,
noi nu mancam lebede

Ne respectam, ne rezolvam singuri problemele
Javrele si curvele in Madrid va-ngroaşă şatrele
Noi, romanii, stam la rând să umplem teatrele
Votăm în scârba, e-adevarat si tara-i praf,
pulbere fină
Caci e mai ieftin sa dai banu` jos cand cumperi o ruina
Banii pe 10 ani de la UE dispar in vile,
in strazi inexistente si tehnologii inutile
Daca-avem pile, băi cârnatilor,
pardon bai fratilor
Putem cere detalii picante in Padurea Spanzuratilor

Sunt inofensiv, dar gandul meu e criminal (bis)

(Trupa Parazitii / din albumul SLALOM PRINTRE CRETINI)