Reportaj cu streangul de gât - note de la o executie

O primă lovitură de baston. A doua. A treia. Să le număr? Nu cred că voi avea vreodată nevoie de această statistică.Julius Fucik în Reportaj cu ştreangul de gât

***

BINE ATI VENIT LA PROPRIA DECAPITARE, m-a salutat un jurnalist la intrarea in hotelul MALIBU. Am spus ca era normal sa vin la propria executie, pentru că nu am fost prezent la nasterea mea politica.

***
Citesc un articol scris de Ion Cristoiu. Nascut in 25 noiembrie ca si mine. Altadată om serios si intelectual de rezistență. Acum ... trist. Sper ca Guvernul lui Oprisan il va pune sef la TVR, cum se spune că își doreste. Maestre, mult succes in lungul drum spre TVR! Va trimit numarul lui Dragnea?.

***Participarea lui Mircea Geoană. Discretă, perfectă, profesionistă. S-a luptat sa evite votul pentru sanctiuni, dar nu a vrut sa puna la vot propunerea majoritatii de a nu se sanctiona nici o organizatie. A pus insă un procedeu dre falsificare a votului intitulat falsa alternativa: adica a pus sa se voteze intre procentele de 20% pentru sanctiuni sau cele de 25%. Obligandu-i pe amaritii aflati intre 20% si 25%, adica majoritatea, să voteze impotriva noastra. Am sărit sa-l apăr de Iliescu, Razvan Theodorescu, Mitrea, Iorgovan, Oprescu de zeci de ori. Si eram singur in acele situatii. Am un defect de neiertat: de cate ori vorbesc cu Mircea il cred ... Cred ca este un reflex emotional al vechilor sperante puse in el. Sau disonanta cognitivă, reflexul de a nu recunoaste o mare infrîngere. E atat de firesc in fiecare moment incat nici nu stiu ce as putea sa-i reprosez;

***
Dupa patru ore in care Grupul de la Constanta a incercat sa ne curete pe ardeleni, indeosebi pe mine, fara a pronunta numele meu sau al judetului, când au votat, tuturor li s-a facut urgent foame. Nu s-a mai discutat nimic, toti se gandeau doar la mâncare si vorbeau despre acestă senzatie. Era o foame care se transmitea bioenergertic, îi vedeam salivând. Oare asa se intampla si in Evul mediu, dupa participarea la executii? O fi un mod de a alunga greața? O fi o formă de bulimie nervoasă? Ramân cu imaginea unor oameni care se grabeau pe scari sa uite gustul sangelui indesandu-si pe gat ciorbă de burtă si mici. Coborînd pe scări mi-era frica sa nu alunec pe vreo dîră de bale.

***
Mai bine dizolvati decat asimilati, am scris pe un servetel. Un prieten de la masa mi-a scris, completand: nedizolvabili si insolubili. Cu tot catalizatorul rosu folosit, i-am raspuns.

***

Nu inteleg cum a putut participa Miron Mitrea la acesta înscenare? El este un om inteligent si cu un simt de orientare iesit din comun. El gandeste bine prospectiv si stie că guvernele facute la betie, de dinainte de alegeri, nu au nici o sansă. Nu cred că a vrut să-si sacrifice prietenii dar nici nu inteleg cum l-au convins să se bage.
Mamaia, 28 iunie 2008

interviu newsin

Vasile Dancu, presedintele organizatiei de Cluj, a carei conducere a fost dizolvata vineri, a declarat duminica, pentru NewsIn, ca la CEx al PSD a avut loc o mineriada interna orchestrata de grupul Constanta-Vrancea-Teleorman, de care nici Miron Mitrea nu e strain.
"La Constanta a fost o montare, un fel de pseudoanaliza facuta de un grup Constanta-Vrancea-Teleorman. Decizia este nestatutara, intrucat incalca articolul 66 din Statut care spune: "comitetul executiv national se pronunta asupra propunerilor de dizolvare a Consiliilor sau a Biroului organizatiilor teritoriale (municipii, sectoarele municipiului Bucuresti, orase si comune) pentru incalcarea grava a prevederilor Statutului".Astfel, dizolvarea unei organizatii judetene este de competenta Congresului, nu a Comitetului Executiv", a sustinut, duminica, vicepresedintele PSD intr-o declaratie pentru NewsIn.
Cat priveste motivele pentru care a fost luata aceasta masura, senatorul crede pe de o parte ca acest lucru s-a intamplat, pentru ca unii colegi s-au lasat influentati de "apropierea unei iluzorii guvernari", dar, pe de alta parte, pentru ca el a vorbit despre reforma in partid, lucru care deranjeaza in continuare.
"A fost o constructie bine pusa la punct, o smecherie, pregatita din timp, inainte de campanie, va amintiti cand seful de campanie a anuntat deja esecul celor de la Cluj. Miron Mitrea este mentorul acestui grup, el insusi a votat pentru aceasta solutie.A avut loc o mica mineriada interna in care am avut si spectatori distinsi si muncitori de la Faur", a conchis Vasile Dancu.
El a respins ideea ca filiala sa a avut performante slabe, spunand ca la aceste alegeri, PSD Cluj a avut al doilea scor din istoria sa, "desi mai mic ca in 2004, dar mai bun ca in 2000". "Din punctul nostru de vedere, ne situam in tendinta partidului, iar scorul obtinut prin redistribuiri, adica 21%, respecta angajamentul pe care ni l-am luat inainte de aceste alegeri.E adevarat, nu este unul foarte ambitios pentru ca stiam ca in Transilvania nu puteam obtine mai mult, mai ales pe vot uninominal", a mai atatat Dancu. In plus, mai explica el, a preluat mandatul acum trei luni, cand s-a angajat la reorganizarea filialei.
Dancu si-a cautat sustinatori
Liderul de la Cluj a spus ca fost sunat de alti liderii de organizatii din Ardeal, care s-au solidarizat cu el si ca saptamana viitoare, impreuna cu colegii sai de la Cluj va incerca sa gaseasca solutii. "Nu stiu inca daca vom ataca decizia la comisia de etica.Vom hotari impreuna. Dar exista si alte solutii. Trebuie sa vedem cat timp organizatiile, nu numai din Ardeal, dar si din tara, pot sa rabde hotarari nestatutare", a spus senatorul. Intrebat daca intentioneaza sa plece din PSD, liderul social-democrat a negat.Totodata, Dancu a mai adaugat ca in acest context devine din ce in ce mai necesara o strategie pentru Transilvania, pe care partidul o amana de mai mult timp. "Avem nevoie de un program special pentru Transilvania. Pana si Ion Iliescu a invocat de cateva ori acest lucru", mai spune el.
"Trebuie sa fim mai solidari fata de ideile bune pentru ca in fata unei majoritati tacute castiga impostura, ideile care sunt marginale, sustinute de bani si obraznicie", le-a transmis Dancu colegilor sai. Cat priveste starea sa de spirit, senatorul a spus ca nu se simte atat tradat, cat singur."Nu ma simt nici tradat, nu ma las nici doborat, ci ma simt singur. Ma simt usor singur, dar nu trebuie sa fie foarte multi alaturi de tine ca sa fii consecvent fata de ideile tale", a explicat el.
Intrebat daca Mircea Geoana nu i-a abandonat pe cei de la Cluj, Vasile Dancu a raspuns: "Nu am nevoie sa ma apere Mircea Geoana. Sunt un subiect politic autonom care gandeste liber si se conformeaza propriilor convingeri".
Un numar de opt organizatii judetene ale PSD vor fi reorganizate dupa ce conducerile acestora au demisionat sau au fost demise in urma rezultatelor slabe la locale, respectiv sub 20%, in urma unei decizii in acest sens a Comitetului Executiv organizat vineri la Mamaia.
Astfel, Mircea Geoana a precizat ca in sedinta Comitetului Executiv de vineri s-a decis dizolvarea conducerilor filialelor Brasov, Cluj, Bihor si ca s-a luat act de demisia de onoare a sefilor altor cinci organizatii: Mures, Neamt, Arad, Alba si Giugiu.
Deciziile CEx in legatura cu reorganizarea a opt organizatii judetene care au obtinut rezultate stabe la alegerile locale vor fi validate sau nu in cadrul Consiliului National al partidului ce va avea loc pe 11 iulie, a declarat duminica vicepresedintele PSD Cristian Diaconescu.
"Deciziile luate ca rezultat al evaluarii privind performanta organizatiilor PSD au fost adoptate in baza articolului 66, alineatul 2 din statutul PSD si totdata aceste decizii urmeaza sau nu sa fie validate la Consiliului National, care este cel mai probabil sa se organizeze pe data de 11 iulie", a spus acesta.Diaconescu a mai precizat ca liderii filialelor care au obtinut rezultate slabe isi vor putea exercita in continuare functiile, pana la data Consiliului National, doar in masura in care vor contesta deciziile adoptate vineri in Comitetul Executiv, altfel decizia Comitetului este operationala din momentul in care a fost luata.
Potrivit unor surse, contrar asteptarilor, la sedinta de vineri nu Ion Iliescu a fost cel care a criticat aspru lipsa de performanta de la cateva organizatii, ci castigatorii alegerilor locale: Nicusor Constantinescu de la Constanta, Marian Oprisan de la Vrancea si Liviu Dragnea de la Teleorman.Acestia au spus la unison ca aceia care nu au realizat scoruri bune trebuie sa faca gestul de onoare, adica un pas in spate, iar pasul urmator sa fie organizarea de noi alegeri in filiala. Tot ei ar fi amenintat cu demisia daca aceasta problema nu este transata in CEx.La final, propunerea acestora, dizolvarea filialelor neperformante, a fost adoptata de majoritatea membrilor forului.

presa si interviuri

“Nu poţi să te resemnezi în faţa unei asemenea situaţii, pentru că, până la urmă, nu a fost doar o răfuială cu noi, ci o decapitare a unei regiuni politice”.
Senatorul PSD Vasile Dîncu, mazilit la sfârşitul săptămânii trecute împreună cu mai mulţi lideri ai organizaţiilor transilvane, propune un nou proiect politic regional, după “mineriada din partid”. Artizanii decapitării conducerilor filialelor transilvane ale PSD au fost Marian Oprişan (Vrancea), Nicuşor Constantinescu (Constanţa) şi Liviu Dragnea (Teleorman).
D-le senator, plecaţi din PSD?

Nu am luat o decizie în acest sens; este dependentă şi de o decizie comună pe care o să o luăm împreună cu colegii noştri de organizaţie. Va trebui să vedem ce răspuns dăm unei mici mineriade în PSD, în urma căreia, organizaţii din Transilvania au fost, în mod abuziv, dizolvate.

Deci există şi această posibilitate, de a părăsi PSD in corpore?

Nu cred că există, însă există mai multe scenarii pe care trebuie să le gândim. Ele sunt legate, în primul rând, de posibilitatea unei strategii interne de individualizare a organizaţiilor din Transilvania. Avem nevoie de o strategie diferită, de un alt program politic, pentru că avem o altfel de populaţie.
Faptul că nu am câştigat nicăieri în Transilvania şi Banat – cu excepţia unor mici întâmplări – şi nu acum, ci din 1990 încoace, arată că aici e o altă realitate. Acesta ar fi un lucru. în al doilea rând, vreau să văd până unde merg conformismul şi laşitatea, cât timp putem răbda noi, organizaţiile din Transilvania, această dominaţie haotică, pentru că, se pare, descentralizarea s-a oprit. Prin această hotărâre, dată de reţelele de clan, s-a amputat forţa politică a stângii.

Credeţi că se mai poate încerca ceva de genul acţiunii de reformă a “grupului de la Cluj” din 2005?

Nu cred că se mai poate. De fapt, toată procesiunea de la Constanţa a fost o răfuială cu “grupul de la Cluj”. A fost prevăzută chiar de cel care a condus campania. A spus că vom avea rezultate slabe şamd.

Vă referiţi la Miron Mitrea?

Da. Iar acum s-a încercat eliminarea sau decapitarea – simbolică, mai degrabă – a unei zone a Transilvaniei. Nu ştiu dacă scopul nu a fost ca organizaţiile să fie populate cu diverşi lideri politici mai proeminenţi. Oricum această hotărâre este nestatutară – este articolul 66 din Statutul PSD – şi mai mulţi lideri politici din Transilvania mi-au spus că vor să protesteze pentru că nu pot să accepte această hotărâre.

Ce formă poate lua acest protest?

Poate fi de la o formă instituţională, un apel la Comitetul nostru de litigii până la forme de încurajare a unui proiect politic.

Proiect chiar separat de PSD?

Nu ştiu, nu cred. Sunt puţini oameni capabili să protesteze în interiorul unei structuri, să-şi asume riscul protestului. De multe ori mă văd singur în această postură. Este greu de crezut ca acum, când se apropie o iluzorie guvernare, să avem gesturi extreme. Mă bazez, totuşi, pe demnitatea oamenilor, pentru că, de multe ori, Transilvania a fost folosită într-o manieră tranzacţionistă, a fost chiar o politică naţională falimentară faţă de Transilvania, târgurile cu UDMR au fost o povară, de multe ori imposibil de dus pentru noi aici, în Transilvania. în aceste alegeri noi susţineam, de fapt, un guvern care a blocat Autostrada Transilvania, proiectul nostru.
Deci aveam cu totul alte standarde pentru votul din Transilvania. Voturile lui Oprişan sau ale lui Nicuşor ori Semafor Constantinescu (aluzie la faptul că preşedintele Consiliului Judeţean Constanţa, Nicuşor Constantinescu, a adormit în urmă cu un an câteva zeci de minute la volanul maşinii, la un semafor, iar apoi a plecat clătinându-se – n. red.) sunt plătite din banii noştri. Noi, ardelenii, plătim creşterea diferenţei dintre noi şi ei.

Puteţi contesta, spunea Cristian Diaconescu, până pe 11 iulie această hotărâre. O veţi face?

Vom vedea ce spun şi colegii mei. Am vorbit şi cu alte filiale din Transilvania care spun că vor contesta. Juriştii noştri spun că a fost absolut ilegală această procesiune de decapitare a Clujului.

Dacă veţi rămâne în PSD, veţi candida, din nou, pentru şefia PSD Cluj?

Este o hotărâre pe care vreau să o iau împreună cu colegii mei, pentru că ei m-au împins la această funcţie, eu nu mi-am dorit-o niciodată. în principiu, o să-i rog să mă elibereze de înţelegerea noastră, pentru că a fost o legătură de credinţă, un “gentleman agreement”.

Dacă veţi obţine această dezlegare, pe cine vedeţi în fruntea organizaţiei, cine ar putea candida?

Nu ştiu. Este o întrebare pe care mi-am pus-o şi am căutat răspuns înainte de a fi investit eu în această funcţie şi nu l-am găsit atunci, aşa că nici acum nu aş putea să vă spun.

Sunt unele informaţii cum că Ioan Rus ar dori să se retragă din politică. Ştiţi mai multe?
Nu am vorbit încă cu dl. Ioan Rus asupra proiectelor viitoare, însă, oricum, proiectele noastre sunt comune. Nu luăm hotărâri unul fără celălalt în ultimii zece ani.

Aţi primit ceva ofertă de la PD-L să mergeţi la ei?

Imaginea după care noi am avea oferte de la PD-L a fost o încercare de stigmat pe care să-l arunce asupra noastră cei din grupul Vrancea – Teleorman. Este absolut aberant. Noi nu suntem plimbători între partide. Faptul că ne respectă inclusiv adversarii în spaţiul politic ţine de ceea ce am reprezenta noi în sfera politică: poziţiile noastre şi credinţele noastre despre modernizarea politică. Deci, în acest moment, nu pot să vorbesc despre aşa ceva.

Dar aţi primit oferte?

Cred că adversarii ne respectă mai mult, iar un adversar care te respectă nu poate să îţi propună să îţi schimbi credinţa politică. Ar fi o mare jignire ca un adversar să îşi propună acest lucru. Mi se pare normal să propună colegii să plec din politică sau din partidul lor, mai ales acum când îi loveşte pe unii un soi de virus – guvernita - , se cred guvernanţi şi încearcă să îi elimine pe unii care ar fi posibil să atenteze la împărţirea plăcintei. Eu nu aş fi făcut niciodată echipă cu Oprişan ori Constantinescu.
Când mă gândesc că fiica şi fiul meu ar putea trăi într-o ţară în care Marian Oproşan ar viza postul de ministru de Interne, mă gândesc că sunt două soluţii, ambele disperate: sau emigrarea sau puşca şi cureaua lată. Dar sunt convins că există soluţii politice să nu se ajungă la aşa ceva.

După uninominalul pentru consiliile judeţene, câştigătorii încearcă să acapareze partidul?

A fost un sacrificiu pe care partidul l-a ales de la început. S-a spus la Biroul Permanent Naţional să sacrificăm Transilvania pentru a maximiza voturile în zonele unde putem. A fost un lucru asumat de la început. Sigur că s-a încercat şi o revanşă împotriva “grupului de la Cluj”, era şi o ocazie foarte bună, ca efect colateral împotriva ideii de reformă şi a unei anumite direcţii în care a luat-o partidul, spre europenizare, spre o zonă credibilă, fără dosare penale ori suspiciuni majore asupra unora.
Or, din punctul acesta de vedere – avem şi noi surse în politică – auzisem că se pregăteşte decapitarea organizaţiilor din Transilvania care au fost “vinovate” de ultimele două congrese ale PSD, în care Mircea Geoană a câştigat şi a impus o altă linie partidului pentru o perioadă. Acum a fost o revanşă a celor care erau consideraţi baroni locali şi care au câştigat votul de acum, care a fost o competiţie economică mai degrabă. în Transilvania, organizaţiile şi-au îndeplinit perfect ceea ce şi-au asumat în faţa conducerii. De exemplu, scorul nostru, la Cluj, după redistribuirea mandatelor, a fost de 21,3%, iar eu mi-am asumat în faţa conducerii 21%.
Dar probabil că mirosul puterii a dat startul unei lupte interne crâncene. Iar pe noi ne-au prins într-o postură care ne dezavantaja. Noi, de câţiva ani, în partid, avem ca standard compararea rezultatelor din Transilvania şi celelalte provincii prin criterii specifice: adică se scoate populaţia maghiară şi se reevaluează, prin ponderare, procentul scos de noi. Aşa s-a făcut şi după europene, mai ales că noi, după contribuţia netă la zestrea partidului, suntem egali, în Transilvania, cu Moldova. 20% în Transilvania înseamnă mai mult de 40% în Vrancea ori în Teleorman.

Şi aţi pus problema aceasta la Constanţa?

Da. Sigur că, văzând insistenţa lui Nicuşor Constantinescu, Oprişan ori Liviu Dragnea, care s-au trezit la prezidiu doar pentru că erau gazde, le-am spus aceste lucruri legate de evaluarea în Transilvania. Şi le-am mai spus că accept să se refere numai la Cluj şi să nu-i chinuie pe toţi ceilalţi din Transilvania cu astfel de hotărâri, pentru că ştiam, de la început, că noi suntem ţinta. A durat patru ore bătălia aceasta.

Era şi un alt curent în partid, să nu se tulbure apele. Din declaraţiile lui Geoană reieşea acest lucru.

Ion Iliescu credea mai mult în asta. Şi chiar a propus-o, însă nu a mai supus-o nimeni la vot.

Mai aveţi susţinători la vârf în PSD?

Eu nu am nevoie de susţinători. Când vorbeşti de reformă şi modernizarea ordinii existente, nu te poţi aştepta la susţinători decât de la cei egali. Aş fi putut să mă aştept la susţinători din partea ardelenilor sau şi a altor organizaţii din Moldova ori sud, care cred că partidul nu este numai o încrengătură de interese ori fugă în limbă după bugetul viitor, ci şi credinţa în progresul comunităţilor.
Dar ştiu care este destinul celor care se opun status-quo-ului. M-am aşteptat la mai mult curaj din partea celor care te sună să te felicite după şedinţe, ori în pauze, a colegilor care jură cu mâna pe inimă că sunt alături de tine, dar, în rest, sunt consensuali şi cred că acest consens creşte pe măsură ce se apropie mirosul guvernării.

Cine sunt aceştia? Daţi-ne nume.

In politică poţi să te comporţi şi corect şi ticălos, dar să respecţi anumite reguli. Nu este obligatoriu să fii curajos, după cum nu este obligatoriu să fii nici sincer şi nici să crezi în ceea ce spui. Acesta este o chestiune opţională, care vine din afara politicii, aşa încât nu vreau să fac nici un fel de procese de intenţie nimănui.
Dar cred că ardelenii ar trebui să se trezească după această decapitare colectivă. Nu poţi să te resemnezi în faţa unei asemenea situaţii, pentru că, până la urmă, nu a fost doar o răfuială cu noi, ci o decapitare a unei regiuni politice.

Titus CRĂCIUN, Vlad ALISTAR
mailto:tituscraciun@ziuadecj.ro,%20vladalistar@ziuadecj.ro

Un fleac, m-au dizolvat!

Dragi prieteni,
Nu dau declaratii vreo 24 de ore. Ca sa mă gândesc mai bine.
Nu va ingrijorati, sunt bine.

La multi ani, Nelson Mandela!

Precizari la articolul Spalatoria Politică

Am scris articolul Spalatoria politica ca replica la o apreciere a Presedintelui Romaniei si l-am publicat in urma cu doua saptamani in revista Q Magazin. Are valoarea unui eseu politic si nu o declaratie politica indreptata impotriva cuiva anume, cu atat mai putin impotriva colegilor mei. Nu atac presentii de consilii judetene PSD si nici primarii nu sunt tinte. Acest eseu este o polemică politică si si nu o analiză internă.

Un jurnaliust a incercat sa lege niste analize realizate de organizatii PSD din jud Cluj, cu acest eseu. Acest eseu nu angajeaza in nici un fel Organizatia PSD CLUJ si nici are vreo legatura cu analiza alegerilor. Acesta analiza am predat-o Biroului Permanent National.

Precizez ca imi mentin concluzia:Votul uninominal este o practică nouă si in viitor s-ar putea dovedi a fi o grilă mai bună de selectie pentru politicieni. Insă euforia noastră de acum poate să strice, dacă nu suntem realişti.

Precizez ca ideea centrala este cea dupa care VALIDAREA PRIN VOT UNINOMIUNAL NU ESTE SINGURA MODALITATE DE VALIDARE A UNUI OM POLITIC. ACTIVITATEA, MORALITATEA SA SI ANGAJAMENTUL FATA DE SCOPURILE COMUNITATII PE CARE O CONDUCE SAU REPREZINTA SUNT CRITERII LA FEL DE IMPORTANTE PENTRU DEFINIREA PERSONALITATII UNUI OM POLITIC.


Vasile Dancu

Romania ce înfloreste departe

editorial publicat in qmagazine.ro


Inaintea meciului Italia- Romania de la Zurich, am simtit imboldul unei stranii inspiratii, de a face o surpriza fiului meu, luând bilete la acest meci si făcând prima călărie in străinătate fără mamă, o călătorie initiatică doar alături de tatal său. Nu stiam că il voi pune pe Adrian Sebastian în fata unei lectii pe aş dori totuşi ca astăzi să n-o înteleagă,. Sper să si-o aducă aminte peste vreo 20 de ani, când va fi capabil s-o descifreze si să nu-l demoralizeze adevarurile ei. In oraşul care a castigat de şase ori titlul de cel mai bogat oras din lume, mai exact orasul cu cel mai inalt standard de viata, ceea ce este uşor diferit, mă gândeam că o să descopăr un contrast major între saracia noastră şi eleganţa helvetă. Eram un pic ingrijorat pentru ce o să vadă copilul, eu fiind vaccinat la miile de cersetori si hoti pe care i-am văzut în desele mele călătorii prin Europa. In dimineaţa meciului însă o maree galbenă se revărs peste tot. Românii apăreau de peste tot cu steaguri, tricouri si insemne tricolore. Multi tineri, familii cu copii şi bunici, colorau orasul cu arhitectura austeră. Nici o gălăgie inutilă, nici un urlet nelalocul lui. Parcă românii erau de-acolo, din civilizatia europeană si doar acest meci i-a pus să joace rolul de român.

In timpul meciului au cântat imul si au incurajat echipa noastră acoperindu-i pe italieni. Cand unul a incercat să-l injure pe antrenorul nostru, toată tribuna s-a intors spre el si suporterul mai infocat, a amutit pâna la sfarsitul meciului. De câteva ori, peste zece mii de români s-au ridicat in picioare si au strigat ritmat: „Mândru – că – sunt - român!”. M-am intrebat atunci cui spuneam asta. Jucatorilor? Poate , dar in mică măsură. Strigam oare acest lucru Occidentului, cel pe care-l facem obiect al nerecunoaşterii iluzoriei nostre contributii la apararea civilizatiei? Nu cred, ei nu intelegeu oricum limba română! Totul era cred reflexul unei stări de bine, ideea că România poate să existe si in altă formulă decat cea nefericită de-acasă. Vorbeam de fapt cu noi insine si cu disperarea noastră de a nu putea contrui o Românie acasă. Ne incurajam unii pe altii, constituiam pe loc o Românie normală, cea din visurile noastre. La inceput unii n-au reactionat la acesta strigatură, părea un text uzat, ideologizat. Apoi s-au uitat in stanga si in dreapta si a inceput să nu le mai fie ruşine, erau departe de casă si puteau să se comporte liber, fără inhibiţii. Eram zece mii de cetăţeni ai unei Românii de aer, fără granite si fără Presedinte, fara partide, securisti, 322 sau alte forme ale mizeriei. O Românie care nu are nici o şansă să existe la noi, acolo unde statul a esuat in a se constitui si a asigura instrumentele si simbolurile pentru a ne ajuta să trăim o identitate nefalsificată.

Cu ochii umezi, lovit de un sentimentalism ieftin, al copilului de tăran care multumeste lui D-zeu ingenunchind pe brazdă, mi-am dat seama că teritoriul dintre granitele asa zisului stat român nu face decât să ucidă visele a generatii intregi. Intr-o societate fără urma de solidaritate internă si coeziune socială, nici un talent veritabil nu este promovat de o birocratie unde reflexele mafiote sau nepotimele vestejesc entuziasmele de orice fel. Mi-am adus aminte de ipocrizia noastră de a ne revendica valori ca Brancusi, Eliade, Ionesco, Cioran, Palade. Acesti oameni au gasit departe de România un mediu social care i-a inscris definitiv in cartea marilor valori. România din mintea nostră, cea pe care au omagiat-o cei 10.000 de la Zurich, este un mozaic reconstruit din cioburile a ceea ce spargem zilnic la noi. Nu avem societate acasă, adică o minimă formă de solidaritate mecanică măcar, dacă organică nu se poate. Si comunitatea este doar o imitaţie pentru-că mecanismele unei autonomii functionale, constituite prin consens, ne lipsesc cu desăvarsire. In timp ce acasă, se cumpărau voturile tiganilor sau oamenilor săraci de la ţară, cu bani sau cu pachete de mancare, la 2000 de kilometri distantă, 10.000 de români scăpaţi de stigmate, îşi permiteau să-si strige iubirea fata de o Românie care nu există. In timp ce in teritoriul numit România, se intorc umbrele trecutului si tortionarii nostri si ai parintilor nostri fac băi de multime transpirată, de emotie si de spaime, acumulate de secole, in capitala comercială a Elvetiei zece mii de români au format o Românie de nouăzeci de minute.

Pentru o seară, cei 11 fotbalisti romani nu au mai fost singuri in fata a 30 000 de străini, iar in fata televizoarelor din teritoriile numite Romania, milioane de români, mult mai singuri, se bucurau fără a întelege prea bine ce se intâmplă . Am inteles că România adevărată încă nu poate să existe intre „granitele ei firesti”, vorba ideologilor unui patriotism de ieftin, fiind o floare ce se infloreste doar departe, printre străini.

Spălătoria politică

Traian Basescu a iesit la televizor să laude votul uninominal si succesul ultimelor alegeri dar a spus un lucru cu care nici dansul nu ar trebui să fie de acord: votul uninominal i-a spălat de pacate pe o serie de baroni locali care erau inainte acuzati de diferite fapte de coruptie. Au obtinut voturi, sunt legitimi, părea a spune Presedintele. Moderatorul i-a replicat palid că justitia ar trebui totusi să fie singura care se pronunta, dar Presedintele nu a mai auzit asta si a ramas la ideea lui. In euforia odelor adresate uninominalului, multi dintre noi au uitat că a fi ales prin vot direct este doar un pas spre onorabilitate politică. Ceilalti pasi trebuie făcuţi prin activitate avizată, prin dedicare fată de interersul public si prin moralitatea actului de servant al cerlor care te-au ales. Si jurnalistii gresesc masiv dacă spun că nu s-a schimbat nimic, că au fost alesi doar baronii, că uninominalul nu a adus nimic. S-a schimbat foarte mult prin acest vot uninominal. Dar, mai ales asteptam ca lucrurile sa se schimbe in bine.

A crescut aroganta celor care vor fi confirmaţi la comanda consiliilor judetene si peste puţin timp o să vedem că nimeni nu îi va mai putea controla. Mai ales că legalitatea la noi este ca un fel de manual alternativ. Au crescut sumele implicate in campanie, inclusiv pentru cumpararea votului. La Stefanesti am văzut doar o parte a interesului instantaneu si sincer pentru vot si democratie. Am intalnit personal zeci de comune in care candidati la primarie sau judet au dat bani pentru voturi. Zeci de camioane cu obiecte de uz casnic sau plase cu zahar si ulei ai fost basculate peste bietele sate sărace ale Romaniei.

Am intrat in epoca unei adevarate economii politice a votului. Vom vorbi de acum incolo de investitii electorale, pret mediu al votului pe mediu de rezidentă, rentabilitate, turnover, rentabilitatea capitalului angajat, credit furnizor electoral. Şi electoratul sarac a inceput sa saliveze deja la această abordare tranzacţionalistă a votului. Am auzit in multe cămine culturale pe unde am trecut in acestă campanie intrebarea timidă, dar destul de distictă: Voi ce ne-ati adus? Liberalii ne-au dat găleţi, pedelistii ulei şi zahăr.

A dispărut si cerinta de morală minimă pentru candidaţi. Multi primari de oraşe mari sau sefi de consilii judetene sunt burdusiti de dosare penale sau fapte penale prescrise. In condiţiile ineficientei justitiei si demagogiei luptei anticoruptie chiar cerinta moralităţii pare caducă. Au fost alesi pentru că sunt puternici, cunoscuti.

A apărut trupele de asalt de bodyguarzi sau trupele de asalt pregătite să blocheze ieşirea oamenilor din case sau sa descurajeze pe adversari. Votul a devenit o afacere personalizată, un rărboi personal ca si viata descrisă in manele prin cuvinte ca bani, dusmani, valoarea mea etcetera. Partidele foloseau multe mijloace institutionale si aveau o oarecare birocratie in abordarea campaniei, uninominalul mioritic este o infruntare de street fighting.

In fine, parcă nu mai este nevoie de specialisti. Nu ingineri sau profesori care vin cu proiecte, ci oameni cu discurs agramat sau gureşi fără de proiect plac din ce in ce mai mult. Popularitate ieftină şi machiaj strident de borduristă. Mediocrii votează mediocri, majoritatea decentă – dacă nu este un mit – nu mai merge la vot.

Spălătoria de pete functiona si până acum. Prin ajungerea la putere politicienii isi blocau dosarele, presau justitia, politia sau parchetul. Altii si-au făcut televiziuni sau ziare, investitii politice perfect pentru santaj dar mai ales pentru a presta servicii de spalatorie publică. Spălătoria funcţiona si prin migratia continuă spre cei care ajungeau la putere. Cred ca din politicienii de pe Scena Mare a Circului Politic, cei mai multi sunt cei care au trecut pe la cel putin două partide. Erau spălătorii mai mult sau mai putin automate, unele functionau cu centralistă altele cu bani, ca şi tonomatele.

Votul uninominal este o practică nouă si in viitor s-ar putea dovedi a fi o grilă mai bună de selectie pentru politicieni. Insă euforia noastră de acum poate să strice, dacă nu suntem realişti. Presedintele a gresit, votul, chiar uninominal, nu dă nici o valoare politicianului şi nici nu-i spală de păcate pe cei care au avut câteva milioane de investit în aceste alegeri. Intr-un sistem de democratie neterminată, cum este al nostru, uninominalul la consilii a fost proiectat si impins inainte de unii cu sinceritate, de unii, probabil nu. Daca nu suntem rationali el poate functiona ca spalatorie ecologică: baia de multime prin vot este un argument de imunitate la acte de justitie, superior celor traditionale care aveau un grad mai mare de risc, de recidivă sau de decolorare.

editorial publicat in http://www.qmagazine.ro/

Welcome, investorule român!

Intr-una din zilele ale acestei campanii am avut surpriza să mă intâlnesc cu o realitate pe care o credeam dispărută in Romania. Asistam la o lansare a unui terminal nou al Aeroportului International din Cluj Napoca si după viteza cu care s-a lucrat si arhitectura modernă, credeam că totul a fost făcut de firme străine, de la proiectare și până la constructie. In conditiile in care toti politicienii- papagali repetă zilnic câti investitori straini au atras sau ce fac ei pentru a aduce alti investitori, am renuntat chiar să mai lansez o campanie cu sloganul pe care-l gandisem odată: Welcome, investitorule român. In orasul unde toată lumea se crede partener sau actionar la Nokia sau Emerson, unde unii se enervează ritualic de lucrurile bune făcute pentru comunitate de Arpad Paskany, doar pentru că nu il cheamă Jack sau Luciano, nu mai credeam să gasesc urmele performantei românesti. Realitatea mi-a făcut o surpriză plăcută: la intrare am strins mana unui om pe care l-am recunoscut apoi si pe scenă: Tiberiu Urdăreanu de la UTI Grup. M-am gândit că este vorba de ceva lucrări de securizare sau comunicatii, nu creadeam că firma romanească este chiar antreprenor, alături de un concern italian, si că a construit această clădire demnă de secolul XXI. A doua lovitură dată descurajarii mele că nimeni nu mai este interesat de investitorul roman, am primit-o când directorul aeroportului David Ciceo a anuntat că proiectarea terminalului a fost facuta de IPTANA Bucuresti. In plus, am aflat că au lucrat zeci de firme ardelene la diferite componente ale acestui proiect. Ii respect pe toti strainii care investesc in România, chiar dacă multi sunt interesati doar de nivelul de mizerie al salariilor, dar n-o să inteleg niciodată de ce nu suntem atât de snobi si de lipsiti de realism si nici macar liberalii, cunoscuti prin sloganul istoric Prin noi insine, nu mai promovăm interesele investitorului roman. Lui nimeni nu-i duce pe gratis utilitătile prin parcuri industriale si nici nu este scutit de taxe locale. Nu primeste teren pentru investitii si nici nu se modifică pentru el planuri de urbanism general. El nu a avut dreptul să liciteze la privatizarile de banci, petrol, gaz sau curent electric. Investitorului mic, desi creaza cele mai multe locuri de muncă, guvernul liberal i-a mărit impozitul de la 1,5% la 3% pe cifra de afaceri. Cu el nu se laudă primarii in campanie si nu-i vine prea multa lume dacă vrea sa taie o panglică. Pentru el nu intervin ambasadele ca să i se rezolve facilități si trebuie să dea spăgi la fiecare pas, daca are nevoie de avize sau autorizări. Investitorul roman este panicat si speriat la bursă și privit cu suspiciune de majoritate. In sondaje, 80% dintre romani cred incă faptul că românii care au reușit în afaceri au facut-o prin coruptie, relatii sau noroc. Nimeni nu se gândește la nopțile nedormite ale unui titular de credit care se uită in fiecare dimineata , cu spaimă, in Monitorul oficial să vadă dacă nu s-a mai bulversat ceva din legislatie. Garda financiară il verifică foarte des iar dacă supără guvernarea locală sau centrală, trebuie să-si facă un serviciu special pentru primit controalele care se suprapun luni de zile. In ultimii trei ani, aprope 40% din firmele romanesti au falimetat datorită exodului de muncitori spre UE si procesul este incă in desfăsurare. Are condiții înrobitoare pentru credite iar garantiile sunt absolut umilitoare, indiferent de proiectul de afaceri pe care-l are. Batjocorit zilnic de institutiile statului român, este călcat adesea in picioare de presa de mic tiraj, dar mare cautătoare de publicitate. Nu are agentii guvernamentale care sa-l ducă de mânuță, ca si pe investitorul străin, și nici cadru legislativ de protejare.
Citesc spre seară cateva zeci de articole despre inaugurarea facută in mijlocul campaniei, desi terminalul va fi functional doar după campanie. Inteleg foamea de campanie electorală a liberalilor dar tot nu inteleg de ce pe siteul Consiliului Judetean in prezentarea evenimentului nu se scrie nimic despre constructor si proiectant. In articole din presă se scrie despre orice, dar nimeni nu scrie despre UTI Grup si nici IPTANA Bucuresti. Citim despre VIP-uri, despre suprafețe, spații, companii care vor veni, proiecții privind traficul dar nimic despre românii care au construit si proiectat acest obiectiv modern. Dacă ar fi fost străini ar fi fost pe prima pagină a ziarelor.

România va fi fiica vitregă a propriei istorii dacă nu vom avea curajul discernământului si cautării de valori la noi acasă. Vom fi excelenti migratori cu gândul sau fapta, dar se va dărâma mereu orice construcție pe care o vom face. Welcome, investitorule român!

text publicat in www.qmagazine.ro

Când jurnalistii aplaudă ...

Am văzut un moment jenant al Summitului NATO de la Bucuresti. Niste jurnaliste povesteau, la un post de televiziune, ce minunat a fost momentul in care au participat la conferinta de presă a lui Putin, unde la venirea Țarului au aplaudat in picioare de li s-au umflat palmele. Au și explicat că este un conducător puternic pe care-l admiră foarte mult. De altfel, timp de o săptămână am tot auzit jurnalisti ce povesteau cu mandrie ca vin la Bucuresti cei mai puternici oameni ai planetei. Poate o fascinatie normală a unui popor umilit, generatie de generatie, fața de un adevarat Tătuc, urmasulul lui Ivan cel Groaznic, Petru cel Mare sau Stalin. La Bucuresti, regia descrisă perfect de Serge Ciahotin, intr-o analiza psihanalitică a fascismului, a functionat ca la carte. In primul rând, venirea lui Putin la Conferinta de presa a fost data ca nesigură, ca si venirea la Bucuresti. Apoi s-a anuntat că vine ministrul de externe. Apoi jurnalistii au fost lasati sa astepte aproape o oră creindu-se tensiune, mai ales ca usile s-au inchis si sentimentul de izolare creștea. Nimeni nu isi părăsea locul pentru ca urma sa nu mai poată reintra in sala si pierdea acest moment istoric al intalnirii cu Tarul Vladimir. Apoi a aparut Putin prin surprindere, pe o altă usă decat pe care era asteptat. Surpriza totală, deus ex machina, salvarea fericita a situatiei ii face pe jurnalsti sa se ridice in picioare si să aplaude intrarea teatrala a Presedintelui Putin. După aceasta, situatie era perfect controlabila. Jurnalistii devin niste păpuși și multi nici nu mai observă că Putin este intermediat de purtatorul de cuvant iar intrebarile sunt puse aproape exclusiv de jurnaliștii ruși. Cand se infiltreaza o intrebare indiscretă, presedintele o pasează, jurnalistii cred că nu a ințeles-o. Cum să nu o inteleagă cand stie perfect germana si engleza meseria lui trecută purtându-l multi ani in strainătate? Nimeni nu mai observă că jurnalistii rusi erau deja instalati in toate pozitiile privilegiarte pentru a pune intrebări. Presedintele pleacă in trombă și fiecare jurnalistă crede ca a fost un moment, o fracțiune de secundă, in care Putin s-a uitat doar la ea. Seara pe la televiziuni jurnaliste incantate povesteau despre marea intalnire, desi avea putine de spus despre mesajele transmise de Tigru, cum il numea un alt jurnalist. Era mai mult o senzatie, un fel de lumina, ceva ca si cum Isus s-a aratat pe drumul spre Emaus.
Peste doar cateva zile ziarul rusesc Moskovski Korrespondent, care scrisese că preşedintele rus Vladimir Putin a divorţat şi urmează să se căsătorească cu o gimnastă de două ori mai tânără decât el, a fost suspendat "din motive financiare". Ziaristii care s-au ridicat in picioare in fata autoritatii lui Putin si au aplaudat frenetic au uitat că in ultimii ani jurnalisti care l-au contrat pe Presedintele Rusiei au murit asasinati: Anna Politkovskaia, Ilias Surpaiev, Pervai Kanal, Gadji Abasilov. Sala plină de jurnalisti aplaudaci chiar nu stie că din 2000 până astazi in Rusia, după unele statistici, au fost ucisi in Rusia 13 jurnalisti? Sau poate că nu sunt interesati de asta, iar sindromul Stokholm, al pactizării victimei cu călăul , să fie atât de present?

Un emigrant din Canada studiind psihologia romanilor ajunsi acolo o descria ca similara sindromului amintit si o numea complexul imigrantului ca sumum de sentimente de culpabilitate, injosire, inferioritate, supunere si slugarnicie voluntară, autodesconsiderarea nejustificată, autoimpunerea acceptării nonvalorilor,etc. Se simt jurnalistii imigranti intr-o lume străină care le blochează spiritual critic si dorinta de obiectivitate, făcându-i să apaude si să se ridice in picioare ca act reflex? Ce se intamplă cu jurnalismul în democratiile consolidate si neconsolidate ar trebui să ne preocupe pe toti, jurnalisti sau nu, simpli cetăteni sau responsabili sociali. Noii câini de pază, cum îi numeste pe cei care fac journalism de reverentă un sociolog important francez, sunt peste tot, iar jurnaslism de piată a invadat societatea. Presiunea economică si concentrarea proprietății sunt tot mai puternice si la nivel mondial tirajul ziarelor scade sistematic, an de an, cu 2%. Televiziunile fac tot mai mult spectacol si credibilitatea tuturor mediilor scade in fiecare an. Audientele si tirajele scad si la noi, in fiecare an, jurnalistii câstigă putin si nu pot fi apărati atunci când constiința ar putea să le joace festa de a nu mai accepta presiunile patronatului.
Suntem in campanile electorală si toate efectele sindromului imigrantului se văd din plin. Nu mă incântă să-i văd pe jurnalisti solidarizându-se când nu au dreptate sau când mai asistăm la vreun linsaj mediatic. Mai grav este insă atunci când jurnalistii aplaudă in mod reflex, atunci libertatea noastră a tuturor este in pericol, atunci cetateanul ramâne absolute singur si fara de putere in fata colosului puterii.

Introducere în summitologie

Summitologie? Încă nu există în dicționare un asemenea cuvant sau o asemenea disciplină științifică, dar cred că nu este mult până se va breveta. Ar fi stiinta organizării summiturilor, NATO sau de alte tipuri. De doi ani asteptăm summitul NATO care ar trebui să ne schimbe destinul istoric. Cu asemenea aspirație am putea breveta o stiinta a intîlnirilor de nivel înalt, summituri, pe englezeste. Cred că ni se potriveste acest lucru si oricum nu ne-am ales alte specializări pentru mult discutatul brand de țară. Am fi putut persevera in meteorologie, mineralogie sau oenologie. La un moment dat am fi putut să ne specializam in apologie (pentru Conducătorul iubit) sau in gerontologie, cand Ana Aslan lansase vise farmaceutice contra imbatrânirii. In virusologie, caci am avut destui specialisti iar politicienii aliați au simulat cu nerusinare o pandemie (aviară, ați uitat?), care era sa ne izoleze de lume. Suntem insă mult mai talentati in summitologie, desi este o disciplină aflată la început.
Ne plac simularile, le facem cu o mare plăcere. Nimeni nu mai circulă, nimeni nu mai face nimic. Pot să moară oameni în mașinile salvării, noi avem un cult pentru blocarea circulației in cinstea lor iubiți. Am simulat mereu și vom simula și de acum incolo. Va aduceti aminte? Statul se face că ne plătește, noi ne facem că munci! Summitologia este bună si pentru că ne scapă de muncă. O saptamana liberă pentru bucuresteni uiar pentru parlamentari chiar două săptămânoi de libertate. Simularea cu tinerii atlantiști, dincolo de scurtcircuitele ce ne aduc aminte de cămine studențești, ne place pentru că este comparabilă cu organizarea din cutite și pahară de care vorbea Eminescu. E adevarat că Bucurestiul este expert in a gafa. "Fara taxiuri, fara acreditari, fara sunet - bine ati venit in Romania, gazda Summitului NATO 2008." Sub acest titlu, Reuters vorbeste despre organizarea summitului NATO. Dar nu e nici o problemă, Bucurestiul are un obraz mai gros decat talpa bocancului sovietic.
În summitologie avem zeci si zeci de specialisti, analiști sau jurnaliști. Repetă cu gesturi savante cuvinte goale, banalități de gospodină, dar spun mereu cuvinte care îi legitimează: securitate, scut antirachetă, strategii, Rusia, SUA, marile puteri, doctrine militare, pozitie geostrategică etc. E atat de dezvoltată știința lor incât nici nu stiu dacă Putin vine sau nu la Bucuresti a doua zi. Dar vorbim sigur despre cre va face țarul roșu ori Imperiul său. De fapt, cand vorbim despre relatii internationale, NATO sau geopolitică, se uită de nivelul de trai, politici fiscale, cosul minim de trai decent, productivitatea industrială sau balanța comercială, ori cea de plăți. Analiștii nostri destepti au cravate mai frumoase decat ceilalti, laptopurile noastre sunt la fel cde mici si usoare, conc eptele sunt la fel de goale. Cand se ocupă de summituri, Romania poate face achizitii fara sa respecte termenele de licitații și atunci functionarii guvenamentali suntb fericiți. Cumpăram veceuri c e costă cât laboaratoare informatice sau masini care sunt scumpe ca elicopterele. La summituri lumea ne bagă in seamă, cand nu cred că Bucurestiul e Budapesta, iar orgoliul nostru este sartisfăcut. Acceptăm să nu putem vorbi la telefoanele mobile cu zilele, să nu deschidem geamurile, să nu ne apropiem de perdele si sa nu lasam copiii să se joace cu pustile de jucărie. Ne place să fim umiliți, avem experiența servituții voluntare în gene. La summituri căutarea de anarhisti și ruperea lor în bătaie poate să satisfacă orgoliul unor militieni care se bucură că ordinea și disciplina de dinainte se poate reinstaura pentru măcar o săptămână. Păcat că nu am fost pregătiți, fiind primul summit adevarat, altfel am fi inscenat o bătaie cu anarhistii, un blat eventual, in care ne-am fi putut folosi de galeria lui Gigi Becali sau de debrasatorii lui Copos. Ne place si pax americana, nu ne săturăm să filmăm pe tragătorii de pe acoperișuri sau pe falnicii agenți americani. Jurnalistele noastre juisează vorbind despre cel mai puternic presedinte sau despre Marele Licurici. Masinile si coloanele cu girofar ne bucură ca o liturghie de inviere si transmitem mereu in direct, pe toate posturile de televiziune.
E bine, la summit! Presedintele nostru își face poze cu sefi de stat și in loc de rapirea din Serai, in spatele pozei cu George Bush, americanii ne-au invatat să punem Marea Neagră, un prieten sigur, cum zicea Iorga. In acest timp, pe plaiurile mioritice, Romania se transformă in Hotel de lux iar summitologia face uriase progrese.

Ce cred proștii despre politică?

Politica, crede prostul, este locul unde oamenii pe care el îi simpatizează sunt incurcați de oamenii pe care nu-i simpatizează să facă Binele Natiunii. Despre Binele Națiunii prostul nu stie prea multe, dar se emotionează când se vorbește despre el la televiziune sau în campanie. El este convins că politica îi împarte pe oameni in buni și răi, iar el îi simpatizează exclusiv pe cei buni. Prostul crede ca tara asta ar fi un paradis dacă am fi reușit să alegem un anumit om in fruntea statului. Dar mai grav, crede prostul, este faptul ca omul providential l-am avut sau il avem, cu siguranta, dar a fost blocat de consilieri, mintit de sfetnici, oprit de securisti, influentat de nevastă. Nu se gandeste cum ar aduce bogăția peste țară un singur om, dar daca il intrebi iti spune: ar veni investitii străine cu nemiluita, americanii ar aduce ajutoare mai multe, nemții ne-ar da bani pentru apa noastră minerală pură, oamenii ar munci mai cu spor și ar plăti impozite de bunăvoie etc. Prostul se entuziasmează de cate ori vede pe unul care vine in campanie cu parul si spune ca va eradica, va băga in pușcărie, va beli, va pune mitraliera pe ei. Este bucuria prostului să se gândească la viitoarele măceluri sau la puscăria pe care o vor infunda cei care nu-i plac. Ce-i drept, de fiecare dată a văzut că in urma promisiunilor nu s-a intampalt nimic, dar el a uitat acest aspect. El se uită mai departe cu nesaț la televizor să-și găsească politicianul care-l va salva de la sărăcie și țara de corupție. Se uită prostul la televizor si îi simpatizează pe cei care nu se lasă, vorbesc repede, peste intelocutori si peste moderator si au raspuns la orice. Se loveste prostul peste ceafă si spune cu voce tare: Uite, tu, muiere, ce bine combate, ce al dracului e tipul astă, e bun că-i diliu!. De regulă, prostul nu vorbeste despre politicieni decat cu Domnul, chiar si atunci cand nu sunt prezenti si chiar și atunci cand nu votează cu ei, e o forma de respect si este ca si cum ar fi servitorul lor, ca si cum le-ar duce cafeaua la pat cu ocazia respectivă. Se simte si el făcand parte din societatea politică, atunci cand vorbeste despre politicianul Domn X. Dacă s-a intamplat să participe le vreo baie de mulțime și politicieni de la Bucuresti au trecut la mai putin de trei metri de el, sau l-au atins cumva, atunci omul nostru este în al șaptelea cer. Prostul se uită la televizor la cat mai multe emisiuni politice si crede că acolo este locul in care se face politica, acolo se dau pensii, se măresc salarii. Prostul este sigur că prețurile se pot stabili la guvern și că nimic nu ne impiedică să facem salarii cât casa, totul este să nu se prindă cei de la UE, NATO sau FMI. Ei sunt cei care nu ne lasă. In multe situatii, amicul nostru crede că ar fi bine sa interzicem partidele politice si, eventual, sa lasam un singur partid, la putere, partidul pe care il iubeste el, căci opozitia nu are rost, prea îi incurcă pe cei care vor să facă treabă. Prostul se uită în spate și crede că scrutează viitorul. Iși aduce aminte ce bine era demult și se chinuie să trezească morții, cu credința că soluțile vechi care le-au avantajat demult, vor fi valabile tot timpul. Pentru orice se întâmplă negativ el va cauta mereu vinovați dinafara grupului său, a partidului sau a țării. In general, el este sigur că nu se poate face nimic dacă nu va ramane in politică
Prostul cand ajunge la putere o infulecă pe nerăsuflate, vrea totul si nu acceptă s-o împartă cu nimeni. Vrea să ia toate resursele si toate functiile. Se aruncă asupra functionarilor și vrea sa-i aducă pe toti in partidul său, ori îi lasă fără serviciu. Se vede doar pe el în toate oglinzile si vrea ca el si ai lui sa ocupe toate vitrinele. Dacă castigă incepe sa-si exibe rănile si cicatricile ca semne de noblețe. Vorbeste doar despre luptele duse si se plânge cât de mult a fost năpăstuit. Măsoară eroismul in dosare penale, cine nu le are însemnă că nu s-a luptat pentru partid, spune el, sau a pactizat cu dusmanul. Prostul vorbeste in numele unui electorat fix, care nu se schimbă, nu pleacă, nu moare, nu emigrează. Este o schemă mentală pe care o perpetuează ca pe un abtibild lipit de creier. Categoriile sociale pe care le percepe a nu-l vota, prostul le urăste sau le gnoră, pur și simplu. El nu recunoaste niciodată că a pierdut și de aceea nici cauzele nu pot să-i fie clare. Sunt câteva cauze principale: a fost furat de adversari, sondajele trucate au influentat electoratul sau electoratul lui nu a mers la vot, pe cand electotratul adversarului a avut un comportament electoral exact pe dos. Prostul se revolta impotriva celor care cred ca este important să ai o strategie sau un plan bun de campanie: trebuie să mergi intre oameni, sa vorbesti cu ei, sa afle mesajul tău, restul este o prostie, la naiba cu intelectualii, cu cei care merg la televizor sau au pretentia ca politica trebuie sa fie facută si cu inteligentă, nu doar cu șoșonari. Prea multi intelectuali vorbesc in politica, spune el, dacă ai bani și poti umple cât mai multe pungi cu ulei, zahar si un chil de făină, alegerile sunt rezolvate. Dacă prostul este complex școlarizat, atunci este valabil cunoscutul catren: "Cu prostul nescolarizat, / te lupti putin, si ai scapat/dar duci o lupta colosala, / cu prostul care are scoala". Poti intalni diferite tipuri de prosti, mai ales la nivelul de leadership politic. De exemplu, prostul solemn este un gen de prost care se incruntă cu gravitate de cate ori spune cate-o banalitate și nu este aplaudat. Nu-si aduce nimeni aminte să fi spus vreodată ceva cu sens, dar iși asortează corect pantofii la cureaua de pantaloni si geantă. Prostul slugarnic este periculos pentru că se teme de orice schimbare și trebuie să fie mereu ecoul unui sef. Prostul fudul se viseaza orice si candidează oriunde. Nu lasă nici o ocazie fără să se autopropună, să pretindă, să ceară, ori să se simtă frustrat pentru că există mereu cineva mai mare in functie, in grad sau in avere. Nu se simte bine fără birou, secretară, gardă de corp care să-l apere. Să-l apere de amenițări imaginare, căci de dispretul oamenilor nu te poate apăra decât bunul simț. Prostul nevrotic are senzatia că nu a fost integrat in echipă, că se petrec în spatele lui masinatii, că mereu cineva vrea să-i ia locul, că se întîmplă multe lucruri fără el. Prostul ajuns, destul de usor de gasit, se luptă să-și schimbe vocabularul, mașina casa, nevasta, țigara și prietenii din tinerețe Mai este și prostul destept, cel care se încurcă în propria stiință și în sfaturile consilierilor și ajunge să facă prostii mai mari decât ar face șoferul sau bucătăreasa lui. Probabil sunt multe tipuri ideale de prostie in politică, dar putem sa Ie rezumăm într-o categorie amplă: Prostii de Ceilalti. De regulă, prostul crede că toti alegatorii sunt prosti. Nu își dă seama că și mama lui e alegator si soția, chiar și el … cel puțin atunci când merge să se voteze pe sine.

Romania si complexul Cenușăresei

Am asteptat să treacă isteria cu tenorul nostru amator, Don Costel, pentru a putea judeca cu fruntea rece o parte a unei isterii nationale care nu s-a născut întâmplător. Au fost câteva zile de isterie în care Costel Busuioc, zidarul emigrant din Spania a creat o emotie natională care a bătut în ratting orice subiect. Desi a cîstigat un concurs de amatori, cu audientă limitată doar la emigranți, Costel a devenit peste noapte erou național. Presedintele Romaniei l-a sunat, Ministrul Culturii l-a decarat brand național, a devenit peste noapte cetatean de onoare in comunele pe unde a trecut. The Times a scris despre el, cativa jurnalisti s-au luat la bătaie in Căminul cultural din Ghilad pentru exclusivitatea transmisiei, a avut emisiuni speciale si numere de revistă dedicate si a fost comparat cu Nadia, Hagi sau Ilie Nastase. I s-au dedicat ode, reportaje (Intamplari adevarate din adolescenta lui Costel). Un jurnalist a scris o propozitie in care l-a inserat pe zidarul emigrant intr-o evolutie a cosmosului si a destinului nostru istoric: Costel Busuioc a pus busuioc în părul de român, să-i placă primăverii din viitor.
Faptul că mass-media a făcut un eveniment din asta este normal și provine din logica spectacolului și a urmăririi valului de emoție care se naște spontan și trebuie neapărat călărit. Nu m-am mirat că politicienii au intenta să-l folosescă ca agent electoral în Spania. Politicienii au un grad de oportunism care-i face să reactioneze prin acte de tip reflex la orice posibilitate de a câstiga voturi sau simpatie.
Pe de altă parte, am stat și eu conectat sufletește la subiect. Am stat cu toată familia sa vedem showul final si am sarit in sus de bucurie la victoria lui Costel. Cred că mi s-au umezit ochii văzând interviurile cu soția lui și cu copiii rămași acasă. Desi stiam că un asemenea spectacol este facut să ia banii emigrantilor din sms-uri si să aducă ceva voturi, la alegerile care urmau in Spania din partea celor cu drept de vot. Desi stiam că programul nu are audientă in Spania si nici notorietate, sau că este doar un concurs de amatori unde, totusi, Costel avea trei ani de canto la Scoala populară de arte din Timisoara, m-am bucurat si era cât pe ce să scriu un articol pe blog cu ideea că zidarul Costel nu a câștigat un premiu petru România, ci contra României. Era să mă plasez si eu in curentul celor care se plang de faptul că România l-a alungat pe Costel in Spania, că nu i-a oferit șanse să facă un Conservator sau să cânte pe scena Operei Române dar mă bucur că m-am gândit să scap de emoția spontană și mai aștept să vedem cât va dura mirajul. Ca orice minune a durat doar trei zile, un foc bengal unde consecvența noastră proverbială s-a remarcat din nou.
M-am hotârât să scriu si să mă reflectez asupra acestei situații atunci când am citit forumul de discuții de la un articol scris de Ion Cristoiu. Sincer să fiu, in ultima vreme, nu mai sunt un fan al cunoscutului jurnalist chiar dacă odată aveam o mare simpatie pentru Domnia sa. Mai ales inainte de 1989, dar si după, cel putin pentru că este absolvent la aceasi facultate cu mine si este nascut intr-o zi cu mine, doar ani deosebiti. Insă, de ceva vreme, imi trage cate una de cate ori îi trece numele meu prin față. În modul lui de gicăcontrist, Ion Cristoiu a scris un eseu profund despre mândria de a fi Costel. Citind forumul am rămas însă șocat. Desi articolul era scris decent, fără pasiune, cu rigoare analitică, pe forum am citit cele mai grozave si mai unanime injurături pe care le-am citit vreodată. Era o indignare spontană, mustoasă, nu una aranjată cum sunt multe din cele orchestrate de echipe de campanie. Nu vulgaritatea era socantă, ci emotia implicată, nivelul fizic de contact invocat de participanti, scadalurile născute între forumisti. M-am intrebat de unde vine acest val de proteste, de ce a ajuns jurnalistul să fie in mijlocul unui asemenea vertij de protest? Ce a atins Ion Cristoiu din sensibilitatea publică față de acest subiect?
Sutele de mesaje pe care le-am citit pe forumuri exprimau bucuria că am fost razbunați față de un Occident care il luase pe Romulus Mailat drept model pentru romanii ratăcitori prin Europa si lume. Un Catharsis colectiv a părut că uneste românii frustrați de discriminarea pe care deja o consideră istorică. O seară în care ne-am răcorit si ministrul culturii a dat glas emotiei printr-o pastișa după celebra aselenizare: un pas mare pentru Romania, un pas mic pentru Costel. Costel părea eroul salvator, omul care le salvase onoarea celor care se cred dezmosteniți ai sorții pe care unii se bucurau sa-l felicite: Costel, n-ai să mai pui mâna pe lopată!, cum titrează un cunoscut cotidian. Mitul reusitei si norocului există peste tot, in diferite variante si nu ne putem opune credintei că oricând, printr/o m inuner, soarta noastră s/ar putea schimba radical, că fericirea ne asteaptă după colt.
Problema noastră este alta, transformarea lui Costel in erou s-a făcut simultan cu stigmatizarea României. Patria a devenit un fel de mamă vitregă, ea nu i-a oferit nici o sansă lui Costel și nici altora din milioanele de români răspândiți prin Europa. Sigur că România este departe de a fi un paradis, dar artistilor le oferă ceva sanse sa se formeze. Toate filarmonicile si operele europene sunt populate de sute de muzicieni romani pe carte noi cu generoizitate îi pregătim pentru altii. Ei insă nu pot fi modele de o asemedea intensitate pentru noi romanii pentru că ei au obținut celebritatea prin muncă si efort. De ce nu o aplaudă o tara intreagă pe Angela Gheorghiu, pe Mariana Nicolesco, de ce nu sunt eroi nationali? Pentru că au reusit cu trudă, cu muncă si talent, ori pentru aceste lucruri nu există clienti. Costel este eroul care ne salvează de muncă si sudoare, de efortul extenuant pe care-l presupune o asemenea carieră.
Mi-am dat seama in aceste zile că România este atinsă de complexul Cenusăresei, al fetei frumoase fără de noroc.
Cenusăresei nu i se potriveste nici un pantof, românilor nu li se potrivește nici un regim, nici o ipostază istorică. Capitalismul vechi a fost feudal si venal. A venit comunismul cu dictatura si faradelegile uniformizării și nedreptătirii. Eliberarea de comunism ne-a adus nenorociri si mai mari: statul a murit si Romania a devenit o mamă vitregă pentru fii ei talentati. Tot timpul a suflat vântul istoriei și ne-a blocat dezvoltarea nu ne-a lasat timp, la rascruce de drumuri, să ne durăm casă si obiceiuri solide si serioase. Ca si Cenusăresei, Romaniei nu i se potriveste nici un pantof, decat acela al norocului, cel a minunii săvârsite de imaginarul bolnav de complexe.
Cel mai interesant lucru din toată acestă perioadă l-a spus totusi Costel in acele zile: am cântat ca un învins! E adevarat, destinul de cenusăreasă este un destin de invins iar victoriile ei sunt victorii mici, indifent cât le-am gonfla noi prin televiziune sau participare empatică.


publicat in www.qmagazine.ro

Dacă aş fi clujean ….. (un pamflet de weekend)

Dragă Domnule redactor de la SitiNius,

Venind io in Cluj, ca student, m-am tot mirat cât de fraieri sunt băstinaşii din târgul ăsta. Ioi, nu speriaţi la dumneavoastră, dragi prieteni maghiari, dar nu mă refer în primul rând la domniile voastre. Sunt păcăliţi de un secol de bistriteni, nasăudeni, moroseni sau satmareni să facă diferite chestii si ei nu se prind. Până si albanezii (din judetul Alba), sebesenii (cei care au inventat tineretul sebeşesc) ori beonistii (adicatelea cei din Beius) vin aici la şcoli si apoi nu mai pleacă. Unii le-au schimbat chiar şi numele orasului, in Napoca, dar ei au protestat doar in ungureste încât nimeni nu o înţeles mare lucru, aşă că numele o rămas schimbat. Li s-o umplut oraşu de statui şi nici lucru asta nu le-o dat de bănuit, eventual o cerut si ei in compensare să pună niste statui mai cu mustati, ori niste plăcute mai bilingve. Nu stiu cum dracu o votat vreo 12 ani la rand pă un domn vinit de undeva din sud, cu niste pixuri tricolore pe care le punea pe orice masă pe la telvizoarele pe unde umbla. Le-o spus domnu ăla că vin ungurii dinspre Oradea si toţi s-o pregatit, l-o votat si iar s-o pregatit sa sa bată cu ungurii, pâna intr-o zî când s-o prins că ungurii erau în oras de câteva sute de ani, ba chiar inaintea lor, şi că nu sunt chiar asa de periculoşi daca nu depăsesc 50%. L-o votat apoi pe unu mai mititel care o pus mâna pă Cartea Sfântă şi le-o promis că n-o sa facă nici o cumetrie cu ungurii cei răi, da repede o făcut-o dupa alegeri o alianţă, evident, cu ungurii cei buni, băietii seriosi, vechi la conducere si buni de prietesug cand este vorba de filleri ori forinti . Nu-i nici o problema căci la viteza de reactie a ardelenilor (romani si unguri, deopotrivă) lor le trebuie tri mandate ca să se prindă! Le-o promis că scapă si de baronii locali dar aci bastinasii nu s-o prins că putea fi vorba doar de niste grofi, da pă ăia i-o fugarit armata sovietică in toamna lui 1944. O făcut ei o echipă cu care o ocupat primaria, prefectura. consiliul judetean, posta, gara si tăte cladirile. In timpu asta, le-o aratat avioane pe cer clujenilor si in timp ce ei se holbau să-şi salute primarul ce se uita la ei cu drag de pe hublou, smecherii le construiau blocuri prin curtile lor cu verdeaţă, le tăiau copacii de la poartă, le inventau dări si biruri . Apoi unii baietii deştepţi le-o spus că special pentru ei le-o adus tot felul de investitori străini, care nu o venit pentru profit si forta de munca plătită in batjocură, ci pentru că să arate ce sprijin international au politicienii aliati. Ceilalti le-o spus ca sunt plecati 3-4 zile pe săptămână la Bucuresti la târg, pentru că acolo se tipăresc bani şi cum se termină cate o transă ei umplu gentile si-i aduc la Cluj.

Insă fiindcă se apropiau alegerile s-o gandit să se imparta iar in două echipe, să facă o batalie de să stea clujenii gură cască, să vadă ce luptă morală se intânde. Si-au cumparat niste geamuri de televizor si stau acolo toată ziua să-i vadă poporul, cu pixu in mană, cum scriu ei toate dolentele si cum le rezolvă ei direct. Cetatenii le spun „Domnu” si le mulţumesc pentru grija cu care fericesc ei orasul.


Ce as face dacă aş fi .... spun ei din varful buzelor, ca domnisoarele când se gandesc melancolic la fecioria piredută din greseală sau din ... prea multa dragoste. Isi aruncă uşor câte o manusă si celalalt o ridica elegant, o sterge de praf si si-o pune in colectie. Eu daca aş fi fost ... spune celălalt, aş fi făcut mai putine căsătorii in balon şi m-as fi concentrat pe montarea unor plăcute roz pentru ca plimbarea dragilor nostri clujeni sa câstige in onirism şi melancolie iar ritmul deplasării să nu le subtieze prea tare tălpile pantofilor. Vai, vai, ce cruzime spune primul, ce dur esti adversarule sangeros cu mine... o sa te critic si eu la fel de sălbatic: cum ti-ai permis să laşi avioanele să zboare deasupra orasului nostru drag, produc zgomot sau murdăresc cu dâre de fum, albastrul cer mostenit de la romani si huni. Replica vine necrutătoare: Scutierii domniei tale au dat semne că ar fi corupti, da acesta este cuvantul si crudul adevar, se spune ca au fost vazuti cum culegeau aplauze de la trecatori, si nici macar nu le-au scris in declaratiiile de avere. Ce duritate, mamă ce cruzime, ce luptă politică extraordinară .... se entuziasmează jurnalistii. punând titluri de o schioapă. Cine va câstiga această luptă pe principii morale si mari strategii urbaistice, va face să curgă lapte si miere, va fi eroul nostru, Cidul, Arthurul, Spartacusul, marele cruciat impotriva, pardon, pentru dreptate si adevar.

Dacă aş fi clujean le-aş da cu eleganţă un un sut un posteriorul lor grăsut si i-aş fugari nitel pe după constructii ilegale, pe după mesele din pietele ocupate de clientii lor politici, printre telefoanele de felicitare aranjate la televiziuni, printre gropile din asfalt, prin colbul care te face sa crezi că vine ciurda .... şi când colo e doar troleul. Le-aş trasmite salutari cu un deget fluturat in vânt si le-as spune intr-o latină curată: Te, politikus huligán!

Da noroc că io nu-s clujean, io îs runcan din Bistriţa şi venind la oraş m-au civilizat domnii astia de la Cluj, iar primul lucru care m-o invaţat este să nu scot brişca la orice supărare. Nici n-o scot, decat după amiază când o sa-mi tai slana, da atunci sa deie Domnu sa nu treacă vreunu din ăia prin dreptu meu, că poate alunecă pe vreo coaja de banană. Onoare muncii!

Al Dvs

Vasile Runcanu

(pentru conformitate V. Dancu)


publicat pe www.citynews.ro

Societatea tuturor disfunctionalitatilor

Saptămânna trecută prestigioasa publicatie Financial Times ne dedica un dosar special de prezentare a situatiei economice sociale si politice. Am experienţa lecturii presei internsationale din perspectiva lobbyului economic sau politic international si pot să detectez eventualele derapaje. Nu este cazul acestui numar, cel putin datorită unui lucru simplu: acele lucruri le spunem in Senatul Romanie, de multe ori cu o precizie mai mare sau cu insutite argumente.

Verdictul este necrutator:”Unul din cuvintele care descriu probabil cel mai bine procesul politic din Romania, la ceva mai bine de un an de la aderarea tarii la Uniunea Europeana, este disfunctionalitatea”, notează Financial Times.Imaginea ţării care se proiectează in acel dosar Romania nu este generată doar de Guvernul Romaniei. Să fim cinstiti şi să recunoastem că fiecare dintre noi, cei aflaţi la vârful piramidei sociale, avem ceva contributie la tabloul imaginii Romaniei.

Un fragment dintr-unul din articole argumentează diagnosticul: “Un guvern minoritar este obligat sa compileze un buget extravagant cu sprijinul instabil al oponentilor declarati. Un parlament venal voteaza pentru protejarea membrilor sai de investigatie si coruptie. Partidele politice refuza sa se supuna ordinelor liderilor lor politici alesi. Un presedinte populist blocheaza deciziile si numirile premierului, dar este lipsit de puterea de a-l demite. Insasi birocratia este paralizata de teama de a lua vreo initiativa si de frica de a nu fi acuzata de gradul inalt de coruptie pe care sefii sai politici refuza sa o recunoasca. Totul pare sa conspire pentru a submina orice speranta de luare a deciziilor coerenta”.

Totusi, in mai multe articole din Dosar apare o aberatie: functionari de la diferite nivele vorbesc de frica de coruptie, prin care explică lipsa de decizii coerente. Cea mai mare problemă o reprezinta lipsa de experienta in realizarea proiectelor si management, complicata de aversiunea la nivel de birocratie in ce priveste luarea de initiative, partial din teama de a nu fi acuzat de coruptie. 'Functionarii civili sunt personal raspunzatori de orice decizie pe care o aproba privind cheltuielile. Acest lucru poate suna ca o masura anti-coruptie, dar inseamna ca nimeni nu ia o decizie.

O ironie a sortii, suntem criticati pe bună dreptate, pentru lipsa de metodă in planificarea dezvoltarii, de după ce am venit dintr-o societate a controlului si planificării si ne-am chinuit sa scapăm de trecut atat de hotarât încât am pierdut si lucrurile bune: “Totodata, nu exista o traditie a planificarii anticipate. UE lucreaza cu programe pe trei ani, insa la nivelul ministerului roman de finante nu exista capacitatea de a realiza un proiect multianual de buget, scrie ziarul britanic”.
De la microfonul tribunei Senatului am vorbit cu totii despre insuficienta fondurilor pentru infrastructură sau despre un sistem de justitie aflat in suferinta si confruntat cu o coruptie larg raspandit. Din păcate, de cate ori vorbesc specialistii din tara despe deficitul de cont curent ne uitam cu napăsare ca si cum nu ar fi vorba despre noi. Actualul deficit de cont curent s-a majorat de la 5% din PIB in 2002 la 14,2% in 2007. Si ar fi fost chiar de 20% daca nu ar fi fost banii trimisi acasa de romanii din strainatate. Actualul deficit de cont curent este tot mai mult finantat de datoriile private, care s-au triplat in ultimii trei ani.

Mai aflam din articole invocate ca aproximativ 40% din recentele influxuri de investitii straine sunt, de fapt, imprumuturi in interiorul aceleiasi companii - care ar putea contribui, mai degraba, la indatorare. Majoritatea investitiilor straine din ultimii ani s-au indreptat catre retail, imobiliare si banci - sectoare care stimuleaza consumul. Dar cel mai ingrijorator este faptul ca Romania si-a pierdut simtul directiei pe care il avea in procesul de aderare. Ne spune analiza un lucru pe care il inteleg acum chiar si naivii: Cota unica este un proiect esuat! La capitolul venituri, revenirea la o cota progresiva de impozitare, combinata cu reduceri mari de impozite pentru servicii precum educatia si sanatatea, ar redirectiona consumul.

Citind paginile pe care le-am invocat aici am simţit un sentiment de frustrare generat de multe stări de lucruri.

In primul rând, ceea ce scriu ziaristii străini nu este deloc nou pentru noi. Aud nenumarati colegi senatori spunând aceste lucruri de mai multe ori pe zi. Evident, nu este vorba de colegii care sustin, cu tot mai mare stanjeaneală, ce-i drept, guvernul, ci de majoritatea care, in democratia noastră originală, se află in opozitie. Din păcate, nu avem o organizare eficientă a Senatului Romaniei care să ne permită ca dincolo de participarea la fabricarea de legi să putem oferi expertiza reală societătii Romanesti. Trebuie să căutăm resurse pentru a transforma Senatul in Camera Superioară in sensul că oferă expertiză competentă tuturor institutiilor. Senatul francez are un sistem de rapoarte privind starea diferitelor domenii pe care le face prin intermediul senatorilor, al expertilor dar si prin colaborare cu experti platiti, firme de consultanta, Academie sau universitati. Trebuie să investim mai mult in expertiză, decat in masini sau birouri. Din păcate, noi nu avem nici macar reflexul de a ne folosi de expertii nostri angajati, nu avem luciditatea de a le recunoaste specializarea lor si de multe ori îi folosim ca soferi sau secretare.

In al doilea rand, cred ca trebuie sa avem mai mult curaj pentru a ne adapta regulamentul la cerintele tot complexe legate de munca noastră. Nu cred ca suntem un PARLAMENT VENAL, insă din păcate asa se vede dinafara, iar in viata politica percepţiile sunt echivalente cu realitatea. De aceea, cred că ar trebuie să luăm exemplul Parlamentului european si să aducem anumite modificări Regulamentul Senatului pentru a introduce un program de lucru similar celui din Parlamentul European, structurat pe săptămâni de plen, săptămâni de comisii, saptamani de grup politic şi săptămâni de circumscripţii electorale şi pe care să-l putem stabili cu mult timp înainte. Am putea sa ne structuram un program mult mai serios mai ales pentru munca in comisii de specialitate, dar si in cea de teren.

In al treilea rand, cred că tabloul facut de Financial Times este real si noi ne uităm cum se extinde marea de disfunctionalităţi fără să facem nimic. Unii spun că asa e democratia, altii ca trebuie lasati guvernantii să arate ce pot. Cinicii pot spune că trebuie sa-i lăsam sau să-i impingem chiar să-şi rupă gâtul. Să luam un exemplu, am promovat un proiect de lege privind pensiile private obligatoriu care peste câtiva ani va putea exploda ca un nou Caritas sau FNI. De ce sa nu reactionam de acum eventual promovand un amendament privind introducerii unui randament minim anual garantat al pensiilor din pilonul II, egal cu rata anuala a inflatiei. Grupul de Economie Aplicata (GEA)a lansat un document public in acest sens si o petitie pe care personal am semnat-o si va invit si pe cei dintre dumneavoastră care sunteti convinsi ca trebuie sa scpăm de metafora difunctionalitatii să faceti la fel. Acoperirea acestei garantii trebuie sa cada in sarcina administratorilor de fonduri de pensii private obligatorii, pentru ca ei sunt cei care gestioneaza aceste sume si implicit ei trebuie sa isi asume riscurile acestei activitati. In prezent, romanii contribuie in mod fortat la aceste fonduri si tot ei sunt cei care suporta riscurile unei proaste gestionari a banilor, sau riscurile unei piete financiare instabile.

Societatea tuturor disfunctionalitatilor este un verdict incă suportabil. Dacă nu vom face nimic , raportul din 2009 va gasi o alta metafora pentru situatia din Romania: o societate a haosului.

Nimic despre Kosovo

Eseu despre prietenia dintre popoare ...in pregătirea vizitei presedintelui Serbiei la Bucuresti



Am ascultat ca sociolog multe poveşti triste în verile petrecute alături de studentii mei in comunităţile interetnice din Harghita, Covasna sau în tristele magherniţe din cartierele sărace ale ţiganilor, ori in sutele de sate părăsite pe unde am facut cercetări timp de 10 ani. Dar niciodată nu am ascultat povesti pe care să nu pot să le uit, ca şi cele ale românilor de pe Valea Timocului. Nu poţi să le uiţi pentru că nu sunt spuse cu revoltă, sunt relatate simplu ca şi dramele pe care le aduce un destin implacabil. Am ascultat români de toate vârstele, de la tineri studenti, la bătrâni împăcaţi cu soarta şi din toate poveştile lor răzbate un aer de tragedie antică: incremenire, tăcere surdă, deznădejde. Povestesc parcă lucruri intamplate demult, altora, nu lor. Nici măcar nu vor razbunare, totul este ca şi cum şi-au pierdut demult orice urmă de speranţă. Nu povestile despre moartea unora pentru limba română sau pentru vina de a fi romani impresionează, acestea ei nici nu le mai povestesc, în aceste locuri sunt prea obisnuiti cu moartea. Povestile lor sunt despre viaţa trăită cu vina de a fi român, despre stigmatul cu care prietenii nostri sârbi, bulgari sau greci i-au însemnat de cateva sute de ani pe vlahii de pe Valea Timocului şi în general pe toti fraţii nostri aflati la sud de Dunăre.

Romanii de pe Valea Timocului sunt in jur de 250 de mii. Nu au drept la scoală, nici la biserică si nici la nume. Povestile lor cutremuratoare sunt greu de repovestit. Ca să primească sare si alte produse strict necesare gospodăriilor, vlahii erau obligati sa-şi schimbe numele. Toţi prietenii nostri veniti de-acolo ne povestesc că mereu li s-a indus ideea că a fi român este ceva similar cu a fi tigan sau chiar mai rău. In manulale lor de istorie si lingvistică, scrise de sârbi, se spune că vlahii sunt de origine necunoscută. Adică vin de niciunde, sunt ai nimănui. O jurnalistă mi-a povestit că in momentul când a ajuns la Bucuresti într-o excursie, era elevă de liceu, si a văzut un oras modern, cu clădiri inalte si lumini, cu masini scumpe, a început să plângă de bucurie, a simţit că faţa ei de copil este năpădită de lacrimi. Se bucura imens văzând altceva, pentru că i se spusese toată grădiniţa si şcoala că România este o ţară de cocioabe şi tigani.

Un vlah cu faţa arsă de soarele Balcanilor mi-a povestit o noapte întreagă despre biserica din casă. Fiind interzisă slujba in limba română, timp de vreo doua secole romanii din Timoc au ajuns să-şi mute biserica în casă, capul familiei devenind preotul care oficiază. O biserică ascunsă de autorităţile dintr-o ţară prietenă, unde religia si ritualul s-au schimbat foarte mult, iar Isus a devenit unul de-al casei.

Recent, o rezolutie a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei semnalează ca Serbia trebuie « sa ia masurile necesare pentru a le oferi valahilor/romanilor din estul Serbiei (pe Văile Timocului, Moravei si Dunarii) accesul la invatamant, la presa şi la administraţie publică în limba lor maternă şi sa le permita acestora sa tina servicii religioase in aceasta limba », precum si « sa ia masuri pozitive in favoarea persoanelor apartinand minoritatilor, inclusiv minoritatea valaha/romana, si sa urmareasca eradicarea oricarei discriminari impotriva membrilor lor ». Recomandarea amintită se refera şi la mass-media şi cere ca « să identifice si să aplice soluţii tehnice care să le permita persoanelor din estul Serbiei sa receptioneze emisiunile in limba romana difuzate in Voievodina ». Prigonirea bisericii ortodoxe romane este un alt subiect al raportului: « Constienta de criticile carora le-a fost spusa Legea din anul 2006 privind Bisericile si organizatiile reglioase din Republica Serbia si in special de chestiunea (ne)recunoasterii prin aceasta lege a Bisericii ortodoxe romane, reyolutia isi exprima uimirea privind influenta covarsitoare a Bisericii ortodoxe sarbe in cazul recunoasterii altor Bisericii si/sau comunitati religioase. Raportul invită autorităţile sârbe se dea importanţă acestei chestiuni si să suprime referinţele la canoanele unei Biserici in raport cu alte Biserici sau comunitati religioase .
Doar in august 2007, românii timoceni au ajuns „minoritate etnică recunoscută" în Serbia, doar din 2004 există o biserică unde se slujeşte în limba română. De ani de zile Romania si UE au fost surde la semnalele liderilor organizatiilor românesti din zona care au reclamat faptul ca în învaţământul în limba română încă nu a fost instituit în retelele scolilor din cele peste 134 de localităţi cu populaţie sută la sută românească şi alte 24 cu populatie mixtă, iar slujbele in bisericile din aceste sate se oficiaza numai in limba sârbă.
Azi am văzut la televizor sârbi care strigau “Thank you, Romania!”. In mod normal m-aş fi bucurat dacă nu aş fi citit in presa internatională că în data de 13 ianuarie, anul acesta, într-un restaurant din Camenita Mica un roman a fost omorat de către un sârb bosniac pentru că a ţinut să se cânte in limba româna la o petrecere a romanilor, de ziua lui. Tragicul incident a avut loc cu complicitatea preotului sârb Djordje Jokic, din satul Meilovat, care a instigat impotriva romanilor ce-si serbau o zi de nastere a unuia dintre ei.

“Thank you, Romania!”. Mi-au venit în minte multe din poveştile triste ale vlahilor nostri din Balcani pe care România i-a uitat, pe care prietenii nostri de peste Dunăre îi terorizează de sute de ani. Nu mi-a venit să-l imbratisez pe prietenul sârb pentru că este asupritorul fratelui meu.

“Thank you, Romania!”. Dacă tinerii sârbi nu ar fi parte din grupul asupritorilor surorilor mele de pe Valea Timocului, aş fost fericit si entuziast la ideea prieteniei dintre popoare. Si i-aş fi spus bun venit Presedintelui Republicii Serbiei care vine la Bucureşti.




20 februarie 2008

TEXT APARUT IN www.qmagazine.ro

SFÂNTUL VALENTIN AL POLITICII

În ziua în care m-au ales preşedinte de organizaţie, tinerii din organizaţia noastră m-au invitat la o acţiune politică: să ditribuim prezervative în căminele studenţeşti şi felicitări de Valentine s Day. Nu mi-a displăcut ideea măcar pentru că mă considerau destul de nebun să o fac, dar cred că nu o să mă duc. O să fac alceva în această zi, nu pentru că sunt scorţos sau pentru că mi-ar fi ruşine, ori pentru că aş crede că este un lucru vulgar. Din contră, pentru tinerii dintr-un partid această sărbătoare este o ocazie să arate că sunt normali sau poate chiar mai normali decât s-ar crede dacă fac un spectacol simpatic dintr-un fost tabu.

Ei, tinerii, se definesc prin iubire şi este normal să gândească un asemenea proiect pentru că pot să-l ducă la capăt cu sinceritate şi cu bucuria de a crede că, pentru o zi, au înzestrat cu suflet păpuşa gonflabilă care este politica. Mă îndoiesc însă că trebuie să ne aruncăm cu disperare şi cu toată conducerea partidului pe acestă sărbătoare pentru că ne crează iluzia că am depăşit handicapul de imagine pe care-l avem încă şi mai ales ne ajută să ne minţim asupra faptului că lumea ne priveşte cu bunăvoinţă pe noi, politicienii, şi că, iată, politica s-a integrat în viaţa normală a oamenilor. Nici pe departe! Politicienii caută încă orice ocazie pentru a pune în practică toate formele de demagogie iar cei care nu sunt capabili de altceva nu sunt de condamnat. Mulţi politicieni nu au nici sensibilitate socială, nici idei, nici voinţa de a face ceva pentru oameni şi este normal să participe cât pot de des la spectacolul simulării bunăvoinţei şi grijii faţă de ceilalţi. Ei pot să se ocupe de spectacole ieftine sau să facă diferite evenimente de pomeni electorale.

Sfântul Valentin al politicii are buzunare pline de cadouri şi ar trebui să vină în parcările guvernelor, parlamentelor sau primăriilor cu camioane grele şi remorci pentru că unii politicieni nu pot trăi fără ca fiecare zi să le aducă ceva în schimbul funcţiei şi grijii afişate faţă de oameni. Sfânt al prevestirii primăverii, Valentin trebuie să schimbe garderobele doamnelor şi să aducă bijuterii grele pe trupurile nevestelor sau şefelor de cabinet. Pentru unii politicieni această zi ajunge să le aducă şi ceva mai spiritualizat, adică imaterial, dar nu va grăbiţi, nu e vorba de iubire sau linişte sufletească. Este vorba de puterea pură, uneori pierdută de mersul istoriei sau inventarea votului. Puterea pură, chiar neînsoţită de alte daruri, ca un drog care oferă plăcere prin umilirea celor slabi sau din consumarea voluptăţii de a asculta muzica cuvântului “şefu”. Pentru puterea în forma ei pură mulţi devin dinozauri capabili de orice ticăloşie, doar pentru ca să nu iasă niciodată din funcţii, indiferent de vârstă. Pentru aceştia masca puterii pe care au purtat-o li s-a lipit de chip şi nu sunt capabili să mai accepte o altă viaţă, de fapt, nu mai pot să trăiască normal. În politica noastră, mulţi dintre aceşti politicieni au rămas ancoraţi într-un trecut glorios pentru ei, dar trist şi mizer pentru noi, şi acum se încăpăţânează să ţină România ancorată în acel timp. Au atâta nonşalanţă şi simulează atât de convingător utilitatea lor, ţinându-se de scaune, dizgraţios, încât noi stăm prostiţi , ne uităm la ei şi nu facem ce ar fi normal: să le tragem scaunul de sub cur şi să-i scoatem afară în stradă. Ne-au păcălit spunându-ne că suntem tineri, că avem timp şi o să vină şi rândul nostru, dar între timp vedem că România rămâne la coada Europei iar ei şi-au adus deja odraslele lângă jilţuri iar nepoţii, secretarele, amantele, până şi şoferii lor se pregătesc să-i înlocuiască pentru a păstra intact vechiul sistem. Ei, păzitorii puşcăriei noastre, au început să declare neconstituţională firava libertate câştigată de iluzia născută în nişte zile călduroase de decembrie 1989. Ei care ne fugăreau cu miliţia prin căminele de fete dinainte de 1989, acum se uită la noi cu înţelegere mimată şi probabil că trimit şoferii să cumpere flori pentru secretare sau soţiile uitate acasă.

Dragobetele nu era bun probabil pentru politicieni căci era neaoş şi trimitea doar la iubire. Dragobetele nu este sărbătoarea cadourilor, ci un personaj al iubirii cosmice, logodnicul păsărilor. De Dragobete, flăcăii şi fetele se îmbrăcau frumos şi, beţi de primăvară, îşi căutau perechea pentru toată viaţa. Nu se potriveşte asta politicienilor care divorţează cu uşurinţă şi viteză. De Dragobete, în satele româneşti, băieţii îşi crestau braţele şi se făceau fraţi de cruce, pecetluind cu sânge prietenii care durau până în ceasul ultim. Şi, din acest motiv, Dragobetele nu era interesant, în politică sunt doar interese, parteneriate de afaceri, cumetrii sau alte forme de relaţii economice, nu crede nimeni în prietenie sau tovărăşie.

Sfântul Valentin era normal să-l facă praf pe flăcăul Dragobete acolo unde oamenii nu au încredere în valorile lor, pentru că au fost învăţaţi că ura de sine şi autoflagelarea sunt căile izbăvirii. Inimile de carton şi pluş sunt mult mai vizibile decât fiorul năucitor al iubirii care ne îmbată sau ne înbolnăveşte, uneori pentru o întreagă viaţă. Unde mai pui că iubirea poate răni atât de tare încât o viaţă întreagă să nu găsim leac. De ce să aleagă politicienii un băiat de la ţară când puteau să se orienteze spre un sfânt creat de firmele de marketing, sfânt ce etalează pe tarabă prezervative, inimioare sau flori de cristal? Cadoul, ca semn al dragostei naşte reciprocitate, poate imediată, poate chiar consumată pe loc. Sfântul Valentin ne cere doar o zi din an, este, ca şi politica, un angajament limitat. Nu e Valentine s Life, ci doar Valentine s Day. Mandatul de o zi al sfântului cu inimioare era cel mai uşor de acceptat şi de către politicieni. Nici ei nu se gândesc la strategii sau angajamente pe termen lung.

Am întâlnit bărbaţi şi femei care fac politică, de regulă la nivele de jos, cu sufletul şi care alimentează plăpânda flacără a speranţei că politica noastră va putea face lumea mai bună. Sunt însă prea puţini. Sunt încă prea puţin influenţi. Mulţi sunt încă prea tineri, ceilalţi sunt, după buletin, prea vârstnici.


Dacă politica ar fi decentă nu s-ar amesteca în viaţa celor care pot să-şi mai acordeze sufletul să cânte, chiar şi pentru o zi, căutând un celalalt cu care să îmbrăţişeze eternitatea. Tinerii pot să facă asta şi ei sunt singurii care pot trece peste comercialul care invadează totul . Mi-ar plăcea să nu-i bruiem în acestă zi cu Valentinul nostru politicianist. Mă simt tânăr şi aş merge alături de ei dar ceva mă opreşte. Nu mai pot împărtăşi iluzia că putem, într-o singură zi, să-i montăm suflet păpuşii gonflabile numită politică.

Happy Valentine s Day!

jurnal de noapte

M-a intrebat un prieten ce este cu traditia social-democrata din Transilvania si îi spun urmatoarele, intr-un raspuns simplu si usor simplificator:

Social-democraţia ardeleană s-a născut în condiţii istorice care au făcut-o diferită şi necesară societăţii noastre. Nu a fost adusă de ruşi şi nu a primit lumina de la răsărit ci a fost creată după model occidental, bazîndu-se pe o veritabilă socitate civilă. Două secole românii din Transilvania şi-au bazat lupta pentru emancipare pe mii de asociaţii, fundaţii, societăţi culturale şi sindicate. Lupta lor în interiorul Imperiului Austro-Ungar a dat acestei mişcări un puternic caracter naţional, social-democraţii transilvăneni fiind unii dintre cei mai importanti actori ai unirii Transilvaniei cu România. Din păcate, mulţi dintre ei au fost exterminaţi în puşcării de comuniştii aduşi pe tancurile sovietice. În Ardeal era deja un adevărat capitalism şi o mişcare muncitorească, iar social-democraţii de la noi au particpat la această miscare în centre ca Viena, Budapesta, Arad, Timişoara, Oradea, Cluj, Hunedoara, Braşov sau Reşita. Luptînd în imperiu, social-democraţii noştri au adaugat şi o importantă dimensiune de solidaritate internatională, necesară şi astăzi. În fine, social-democraţia transilvană a fost comunitaristă, s-a bazat şi pe o puternică solidaritate a comunităţilor noastre, pe un spirit al necesităţii introducerii individului într-o reţea de protecţie socială şi reciprocitate, posibilă doar în comunitate. Şi astăzi centrul aruncă toate poverile protecţiei sociale pe bietele primării, fără resurse. dar aceasta nu este o soluţie dacă nu reuşim să reînviem sentimentele de coeziune şi solidaritate intracomunitară, valori specifice social-democraţiei şi stîngii în general.

IESIREA DIN TACERE

Un prieten italian, intelept si sensibil, mi-a trimis azi un mesaj de felicitare pentru alegerea mea intr-o functie politică cu urmatorul text: “Un sef politic nu trebuie sa-i asculte pe toti cei care vorbesc, trebuie sa aiba capacitatea de a asculta la cei care nu pot sa vorbesca”. I-am multumit in gand si am stins televizorul vinovat. Mi-am dat seama că de trei ani ne uitam la spectacolul sinistru al unei politici de galagie si cearta, cică pentru interes national si legalitate. Constituţia si legile sunt pretexte pentru cei care se prefac a reprezenta diferite categorii de cetăţeni. De fapt, politicienii puterii se reprezintă doar pe ei iar de vorbit vorbesc mai ales in numele unui pseudo-capitalism in care democratie inseamna numai libertatea de vot. Televizoarele sunt pline de teme care nu interesează pe nimeni, iar din ziare aceleaşi mutre nu ne mai spun nimic. Lipsa unei culturi de stanga face ca sa nu mai avem politicieni sau intelectuali care sa ne indemne să visăm că lumea poate fi schimbată.

Am ajuns să-i credem pe apologetii dreptei care spun ca legile piatei pot face ordine intre lupi si miei, cand ei se amestecă in libertate desi avem in fata un adevar incontestabil: viata este un infern pentru tot mai multi oameni. O mamă se aruncă de la etaj cu copilul in brate si din revistele colorate ne zambesc trist tinere femei frumose care isi pierd copii in tribunale după ce s-au lăsat păcălite de capitalisti care vroiau doar să se inmultească cu ele si să aibă copii frumosi. Primii 300 din bogatii Romaniei au deja 20% din PIB, primii 1000 probabil au 50%. Problema este ca toti am plecat acum 17 ani de al aceaşi linie de start, cu bagaje putine si cu buzunare goale. Oamenii sunt o marfă pentru ei. L-am uitat cu totii pe sindicalistul Sahleanu care a fost ucis la comanda unora din primii nostri capitalisti. Noi toţi suntem si o să fim o marfă pentru capitalism daca nu reusim sa ne solidarizăm pentru a rezista.Cei din top vor institui pe zi ce trece, tot mai puternică, democratia batei si vor pune un zid de sticlă intre ei si saraci, pentru a se vedea numai de-afară inauntru, căci nu pot trăi fără exibitionism.

Acum 10 ani Ioan Rus m-a invitat la biroul lui de la partid, nu stiu pentru ce, nu aveam sigur o chestiune politică. M-am plimbat o jumatate de oră printre oamenii de pe o stradă principală din Cluj, m-am uitat in stanga si dreapta, să nu ma vadă cineva, si am intrat in viteză. Printre colegii mei de la Universitate si studentii mei era o mare rusine să faci parte dintr-un partid sau să fii vazut pe-acolo. Recunosc acum că atunci mă inselam, nu stiam că nu trebuie sa astepti ca altii sa schimbe lumea in locul tău. Cu ce drept le ceri altora să facă asta, sau îi critici, dacă tu nu faci nimic? Cand esti parte a nepăsării generale, nu meriti nimic. Iti meriti soarta!

Trebuie să ne dorim să schimbăm lumea si să credem ca acest lucru este posibil. Dacă nu participam la schimbare, ea se va face oricum, dar fără noi. Nu cred in ideea ca, si la noi, capitalismul a triumfat si nu mai trebuie pus in discutie, iar cei care o fac devin dusmanii poporului. In Romania, mai ales, nu mai conteaza cine si cum a obtinut capitalul atata vreme cat oamenii gasesc la acesti "capitalisti" un loc de munca.

Cei multi nu pot să vorbească, nu mai are cine sa-i audă si nici ei nu mai cred că merită să-si strige nefericirea si cel mai greu este sa-i scoti pe oameni din tacere. Sa-i convingi să caute o cale de a vorbi, de a protesta, de a se exprima. Unii plecă aiurea in lume, altii raman aici, in linistea cea aducatoare de amorteală, de marasm si de iluzia ca totul e bine si traim in cea mai bună dintre lumile posibile! Anana Stratulat, femeia care a primit un Bentley de culoarea ochilor ei, a descoperit ca durerea in tacere este mai mare si unele vise ne costă scump. Cristina Datcu nu a mai descoperit nimic, ea a murit in tacere, poate cu mult inainte de a se strivi de caldarim, alaturi de fetita de doi ani.

In fiecare zi ar trebui să facem un mic pact intre invinsi, cum i-ar zice Sabato: adică să iesim din tacere, să refuzăm a mai fi parte a nepasarii generale!


articol publicat in www.qmagazin.ro

Stânga pe care va trebui s-o reinventăm

Stanga modernă nu se naşte prin decret intr-o ţară postcomunistă.

Necesitatea unei veritabile dezbateri despre stânga, dezbatere care nu a avut loc până acum. De cateva ori s-a discutat, dar discutie a fost substituită de dezbateri despre guvernare de stanga. Din păcate, discutia despre stânga si rolul ei este blocată chiar si in Europa de confuzii, incoerente, neinţelegeri si presiunea dreptei.

Presiunea asupra stangii este foarte evidentă in urmatorul exemplu:
„Ideea numită socialism este moartă şi intelectualii francezi care au incercat să facă din colectivism un lucru respectabili se ascund. Este un mare eveniment pentru civilizatia occidentală. Partea culturii franceze care este inspirată din socialism este si va rămâne o nulitate mondială. Dar Franţa a inceput să se indepărteze de scursurile acestei ideologii insipide pentru a isi reocupa locul său, ce a unei societăţi mândre si realizate” .
Éditorial du Wall Street Journal du 31 octobre 1983, citat in Libération du 2 novembre 1983.


In România, a fost complicat de a contrazice pe cei care se autintitulau ca fiind adevaratii reprezentati ai stangii. Nici macar polermica dintre PDSR si PD, partide de stanga, rupte din copacul FSN, nu a adus contributii decisive la nasterea unui curent de opinie solid de stanga.

Nu prea avem contibutii doctrinare serioase care sa ajute la constituirea unei culturi de stanga. Cu riscul de a fi subiectiv cred că in 2003, am lucrat alaturi de Adrian Nastase si un grup de prieteni la „SPRE NORMALITATE”, un document interesant, la limita stângii, influentat de a treia cale si Tony Blair. Din păcate, partidul nu a fost in stare sa digere asemenea text, era poate prematură sa vorbesti despre depăsirea stangii clasice când nici măcar nu aveam o asemeneea stangă.

Bruiajul distinctiei stanga-dreapta nu are ca agent doar ideea „sfarsitului ideologiilor” , falimentată deja, ci si ceea ce am putea numi eclipsa distinctiei, in ultimii 25 de ani se face prin golirea de continut a conceptului de catre unele incercari de depasire: Blair, Schroder chiar si ultima campanie electorală a candidatei stangii franceze Segolene Royal, care a pierdut partidul pe drum. Desi fără un succes prea mare, constant apar incecari de a repozitiona partide sau candidati pe centru (nici stanga, nici dreapta) si chiar programe care incearcă sa aducă alte unghiuri de vedere si problematici transversale cum a fiost si este incă un curent numit „ecologie politică” si care pune in centru ideea raporturilor complexe dintre om si natură din perspectiva resurselor si a progresului uman.

Inventia centrului, nu rezista dinamicii complexitatii jocului politic – poate ca centrul politic nici nu există. Centrul este un loc in care se refugiază sau isi trag sufletul diversi politicieni, de stânga sau de dreapta, in perioade de criză economică si socială.

Nu cred că are rost să ne pierdem in complicatele discutii despre criterii care diferentiază stanga de dreapta politică. Cred, alături de Norbert Bobbio, că egalitatea este steaua polară a stângii, criteriu care rezistă timpului.

Nu ne vom pierde in lunga dezbatere a criteriilor de diferentiere. Cred că actuale sunt astăzi pentru noi discutarea unor chestiuni de fond privind baza subânteleasă a discursului de stanga si abordarea posibilităţilor de a pune in practică idei de stanga in condiţiile economiei si societătii capitaliste de astăzi. Cred că am inceput să lucrăm la teorii ale unei stangi moderne dar ne bazăm pe gandirea economică a secolului al XIX lea.

Pare evident: Nu există incă in Romania o cultură de stanga veritabilă. Acest lucru influentează prestatia partidelor dar si moscarile electoratului.


Stanga se limitează sa facă acompiamente sociale pentru capitalism.

Putem să credem in corectiile si acompaniamentele sociale pe care le aducem capitalismului. Nu este prea totuşi putin să te limitezi la a cere salariu minim, pensii mai mari, garantii sociale pentru angajati? Mai putem vorbi in acest caz de o viziune economică de stanga, sau ne ocupăm doar de repararea exceselor capitalismului?

Exemplu: Pensiile private, a fost o lege facuta stramb cu noi, pesedistii in Parlament. Am aruncat atatia bani fara ca sa ne asigurăm, sa conditionam intr-un fel o rentabilitate minima pentru fonduri. Am capitalizat societati de asigurări, fără garantia că nu se aruncă acesti bani pe apa sambetei cum s-a intamplat cu fondurile mutuale



Confuzia periculoasă dintre piata si capitalism

Sunt concepte folosite ambiguu, mai ales in discursul politic ca si sinonime desi nu este cazul nici măcar a unei sinonimii partiale. Chiar si Ion Iliescu in textul trimis colegilor de Senat, inainte de aceasta dezbatere, are un fragment in care criticand derivele comunismului spune că a fost o greseală “ignorarea rea pieţii şi a legilor sale obiective şi substituirea lor cu arbitrariul sistemului de dominaţie partid-stat”. In general, toate sistemele ideologice de stanga fac eroarea de a recunoste piata ca si criteriu unificator pentru caracterizarea lumii contemporane. De aici pleacă si confuzia dintre piaţă si capitalism. Dar să vedem diferentele.

Piata este intr-adevăr un mod de reglare economică fondat pe concurenţă si atomicitatea actorilor. Capitalismul este un mod de proprietate si un proces. Capitalismul este leagat de proprietatea mijloacelor de productie de actori privati care cauta sa acumuleze si să concentreze capital pentru a se pune la adapost de concurenta.

In 2007, premiul Nobel pentru economie a fost obţinut de catre trei americani, Leonid Hurwicz, Eric Maskin şi Roger Myerson pentru lucrarile legate de teoria teoria jocurilor aplicată la analiza mecanismelor pieţei. "Aceasta teorie ne permite sa distingem situatiile in care pietele functioneaza bine de cele in care pietele functioneaza prost", a afirmat Comitetul Nobel. Deci piata este totusi mai mult o metaforă, ea nu garantează egalitatea actorilor si nici aplicarea unor legi care garantează progresul. Dacă ar fio asa nu ar trebui să ne chinuim cu consilii ale concurentei care insa, nicairi in lume, nu fac fată imaginatiei si presiunii celor care crează mecanisme imperfecte de competitie.

Capitalismul contine elemente care sunt greu de despărţit: proprietatea si concentrarea capitalului, care contrazic atomicitatea actorilor si deci concurenta perfecta. Piata si capitalismul pot sa intre in contradictie de multe ori. Dacă piaţa favorizează inovatia, competitia in beneficiul consumatorilor , capitalismul, prin logica concentrării, distruge concurenta si crează dezechelibre si raporturi de dominare. Pervertirea economiei de piată este o realitate astăzi in epoca globalizării si a multinationalelor care au PIB uri mai mari decat statele.

Acceptăm prea uşor această capcană de acceptare a capitalismului ca si sinomim pentru piaţa perfectă.

Piata este eficace dar nu este legitimă in toate domeniile. Liberalizarea pietei de energie este foarte bună, dar există domenii unde păstrarea operatorilor publici, eventual in parteneriat cu operatori privati este necesară.

Sectoarele educatiei si culturii, oricat se deschide piata, au functii publice pe care le poate indeplini doar operator public, cu misiune specifică: canalele publice de radio si televiziune au ratiune de a exista indiferent de cat de mult se diversifică oferta.

Campul de interventie al statului trebuie deci discutat rational si fara inhibitii, pornind de la nesimilaritatea dintre capitalism si economie de piata. Nu ajunge să spunem in programele de partid că piata este pentru economie, dar că noi nu acceptăm „societatea de piaţă”.

Eficacitatea reglării prin piaţă nu ar trebui să elimine rolul planificarii strategice pornind de la nevoi publice. Segolene Royale spune la un miting anul trecut că piata este ca aerul pentru pasari sau apa pentru pesti, dar ambele pot fi poluate


O iluzie a stangii: statul este instrument principal al stangii

Textul lui Ion Iliescu se termină apoteotic cu ceea ce nu trebuie să facă statul in economie, precum si ceea ce are de făcut. Trec peste discutarea retetei interventiei statului, valabila cred mai ales in societati de penurie.

Vă propun să analizăm însă ce este statul?

Statul nu mai este nici un proprietar important, nici aparator al celor slabi nici un aparator al minoritatilor. Este tot mai mult o fictiune si un instrument pentru cei care se afla la putere.

In functie de raporturile de forta politice, statul este în capitalism influentat de raporturile de dominare. Dincolo de concesiile făcute celor dominati, statul serveste interesele claselor dominante. Să fim seriosi, statul trimite jandarmi sa bata manifestantii care ar mărsalui prin Bucuresti ca sa reprezinte interesele a 4 milioane de agricultori. In plus statul centralizează puteri executive, judiciare si coercitive.

Statul in acest moment este instrument pentru dreapta. A pus in practică o cotă unică de impozitare, au schimbat legile privind restituirea proprietăţilor.
Statul in acest moment este instrument de dreapta, simpla actiune a statului nu garantează o politică de stanga.

Statul este intărit sau slăbit in functie de interesele celor care vin la putere. Raspunde la raporturi de forţă divergenţe, Parlamentul se luptă cu grupurile de interese, dar nu cu mare forţă, el mai face legi pentru o fabricuta de bere a unui mic capitalist. Guvernul este o constructie a liberalilor, exponenti ai capitalismului romanesc, nu a celor multi.

Din păcate, am preluat miturile neoliberalismului si le ducem mai departe incercand sa aducem corectii capitalismului.

Si mai putem pune o întrebare, dar nu mai răspundem la ea aici: ce spatiu de manevră are un guvern social democrat intr-o tara capitalistă?

Sau altă intrebare: se poate face stanga fără o luptă cu capitalismul?

Lipsa competiţiei de idei cu dreapta politică

Confruntarea de idei lipseste aproape total în societatea noastră dar in politică este secetă totală. Gandire moale, consensuală si o serie social-defetisme . Acceptăm cu nonşalanţă că statul nu poate face mare lucru, nu avem bani de pensii si salarii etc. Acceptăm prea usor că nu este dificil să ajungem la egalitate, ea nu e perfecta si nu se poate impune prin deciztii dar uităm că toate politicile noastre trebuie să ducă spre asta. Chiar olupta contra inegalităţilor este astăzi o actiune defensivă, actionăm să corectăm excesele aproape asa cum face societatea civilă. Fară a confruntare de idei, rolul partidelor scade si se denaturează. Partidele trebuie sa-i ajute pe oameni să se plaseze in cadrele unui proiect de sociatte prin repere ideologice identificabile. Asta este functia principala nu cea de seducere a electoratului , nici de vanătoare de voturi.

Cand oamenii devin doar masină de vot se pierde substanţa militanta. Noi nu avem un câmp de dezbatere de stanga care sa formeze substanta pentru militantism. Nici măcar nu s-a constituit un camp intelectual de dezbatere. Autoritatea personajelor a rezolvat totul... Cultura dezbaterii nu s-a incetătenit nici in PSD. Cand am avut dezbatere internă legate de alegerile anticipate din 2003 sau de cota unică, competiţia a fost de aplicare a autorităţii, nu o dezbatere la care să participe cadrele partidului şi militanţii.

Militantismul s-a devalorizat si dacă mergem în ritmul ăsta el tinde să dispară. Pe de altă parte, anul trecut a creat o confuzie totală in randul militantilor de stanga. Ce sa inteelaga militatntii cand o motiune de cenzura nu este votată de personalitati de stanga care astfel salvează guvernul de dreapta. Chiar dacă am raţionat după paradigma răului cel mai mic, salvarea unui premier de dreapta, in lupta lui impotriva autoritarismului unui Presedinte tot de dreapta inseamnă confuzie totală si inducerea ideii că ideile de stanga nu contează in faţa unor interese sau oportunităţi de moment. Dar mai ales, prin asemenea inconsecvente, partidele de stanga isi rup legăturile cu reţelee sociale care sunt defavorizate de această guvernare de dreapta.

Elitele de stanga nu se văd

Militantii de dreapta sunt clientii televiziunilor, iar cei de stanga lipsesc. Opinia publică este mobilizată nu prin luări de pozitie ale liderilor ci prin productia de sondaje de opinie. Dar, cum spune Bourdieu opinia publică este un artefact, ea nu există, ci se crează.
Sondajele intraebă despre lucruri care oamenii nu si le pun in mod curent, deci impun o problematică. Oamenii nu-si recunosc ignoranta cand sunt pusi să hotarască intre alternative pe care nu le cunosc, de exemplu votul uninominal. Sondajele aditioneaza răspunsuri individuale si crează senzatie de expresie colectivă, dar nu este vorba de colectivităţi reale, ci colectivităţi statistice. Opinile aditionate sunt egale in constiuirea unor rezultate de sondaj pe cand in viata reală unele categorii de populatie au resurse si motivatie mai mare pentru a impune anumite atitudini care, statistic, pot părea minore la un moment dat.
Am câteodată senzatia, ca inafara unor politicieni, doar Dragos Bucurenci este intelectual declarat de stanga, dar si el a trecut la ecologism văzind cât este singur. Atat de singur, incat nici măcar nu-l atacă cei de dreapta.

Politică fără confruntare reală

Lipsa unei bătălii de idei si a unui camp intelectual de dezbatere crează senzaţia că nu nu există competitie politică, iar stanga nu furnizează o alternativă. Asocierea mecanica a totalismului comunist cu stanga si continuitatea unor lideri din vechiul in noul sistem a creat imposibilitatea coagularii imaginii unei stangi-alternativă. Viziunea neoliberală nu beneficiază de alternativă in ochii oamenilor. Câmpul politic este unul de dezbatere intre indivizi, nu intre proiecte de societate. Războaiele de tip „Biletelul” si cruciada mapelor sunt cele mai bune exemple în acest sens. Oamenii percep că miza competiţiei politice este individiuală şi nu au cum să coaguleze alte raspuns decat votul sau ... absenteismul.

Cum aplicam valorile de stanga marilor provocari de astăzi? Este cea mai importanta problema a stangii

Cum identificăm marile intrebări, cum aplicăm raportarea la valori in construirea problematicilor politice. Sa luăm două exemple

Egalitatea . Nu este o valoare respectată nici măcar in interiorul partidelor. Toate partidele au incă mecanisme si structuri feodale, cum se le numesc sociologii, care conduc la clienteliesm: nepoti , fii, cumetrii si fini. Nu sunt limitate mandatele succesive si cumul de mandate, avem o proasta separare a puterilor in stat, inagalitatea de infrastrucutră intre regiuni, discriminarile legate de originea indivizilor: 2% din copiii de la tara ajung la studii superioare. Am făcut pasi importanti dar nu am facut incă din egalitate steaua noastră polară.

Locul tinerilor în societate. De aproape două decenii nu am reusit să eliminam cu nimic determinismul social. Stanga a condus peste 10 ani dar si in perioada noastră a crescut acestă fractură socială. Pur si simplu am uitat că educatia si cultura sunt armele noastre principale in politică.

Am dat burse pentru copii de la tară dar ei erau deja pierduti de sistem, am facut multe strategii de la lapte si cornm la Sali de sport si calculatoare, dar ne-am lasat coplesiti de realitatea polarizării sociale pe care am luat-o ca un dat obiectiv, parcă am spus: acesta e capitalismul, o stim din cărţi, nu avem ce face, hai să reglam ce putem sau să alinăm suferinţe!

Dar dacă ne-am fi concentrat pe o strategie a reconstrucţiei liceelor profesionale si a bacalaureatului profesional. Invatamantul din liceele profesionale le-a pierdut stanga pe drum desi este o cale pentru integrare socială, scade si rata somajului.

O scăpare din vedere: Statul nu este totul

Incă nu am contientizat că speranţa exclusivă in stat este o greşeală. Statul nu este totul, socitatea civilă are un rol esential in progresul unei societăţi. Corpurile intermediare ale societăţii nu au fost valorizate de stanga atunci cand s-a aflat la putere dar şi în opoziţie: asociatiile, sindicatele, colectivităţile locale. Stanga românească a fost şi este incă foarte centralistă.

Stânga modernă este descentralizatoare, ea trebuie să se sprijine pe mecanisme de democratie locală, altfel are putine şanse să se lupte cu capitalul si capitalismul.

Intarirea puterii locale este ultima tendinta a stangii europene. Din pacate este vorba de o traditie centralista. Rationalizarea politicilor publice si muncii politice prin multiplicarea actorilior ceea ce se poate numi guvernare poliarhica.


Nevoia unui examen realist al maladiilor stangii romanesti

Stânga românească nu a avut curaj în ultimii 15 ani
Nu a avut curaj să-şi asume transformarea radicală, a ezitat să se angajeze în restituirea proprietăţilor, a făcut timid o privatizare cu spaima de a nu ne cumpăra strainătatea şi întârzierile ne-au adus în situaţia de a pierde bruma de eficienţă şi de a ajunge acum, de fapt, în situaţia de care se temea cel mai tare. Nu a spus oamenilor că trebuie să muncească mai mult, că trebuie să se şcolarizeze ca să nu-şi piardă locurile de muncă. Nu a avut curajul de a ne rupe de trecut şi nici curajul de a păstra ceea ce însemnau avantajele concurenţiale ale societăţii româneşti socialiste, atâtea câte erau. Acum vedem cum o serie de actori politici declară că vor să facă o nouă stângă, dar nu au curajul de a se lansa în acest proiect decât agăţaţi de PSD, nu au curajul să înfrunte electoratul şi apoi să vină cu propunere de alianţe.

Amneziile stângii

Tăcerile stângii au făcut foarte rău politicii noastre. Stânga nu a vorbit despre responsabilităţile din perioada totalitară. Nu cred că exagerez, dar aş putea spune că stânga a tăcut paralizată de frică. În 1990 a refuzat dezbaterea despre trecut. Sacrificarea lui Nicolae Ceauşescu nu ajungea însă pentru cei 50 de ani de drame. Nu am căutat vinovaţi, dar asta a însemnat să fim de acord cu următoarea aberaţie: comunismul i-a atins pe toţi românii în mod egal, fără excepţie, ca o boală incurabilă. Dezbaterea moştenirii odioase nu am rezolvat-o nici până astăzi şi orice tabu social creează tot felul de sechele.

Boala camuflării, ascunderii
Desele unificări sau absorbţii, schimbarea siglelor, folosirea culorii albastre şi nu roşu, culoarea internaţională a stângii, sunt alte simptome ale fricii. La fiecare alegeri generale, PSD-ul de astăzi a participat sub altă siglă şi alt nume. A inventat coaliţii cu partide care nu intrau în parlament, doar pentru a nu fi singur. Acum, cei care visează la un pol social se folosesc de aceeaşi logică. Să faci alianţe electorale numai pentru că oponenţii sunt o alianţă dovedeşte o gândire strategică de amator, din moment ce PSD-ul a înglobat toate partidele din spectrul de stânga, cele mai importante fiind PSM şi PSDR.
Cochetarea cu populismul
Căderea în populism şi ştergerea unor limite dintre partide sau programe, a unor graniţe şi delimitări politice necesare au darul de a crea o mare confuzie pe scena politică. Am ajuns ca, astăzi, primul guvern de dreapta autentic, cum se autodenumeşte, să dea bani de Paşte pensionarilor în loc să facă un program de pensii decente sau de medicaţie corectă şi gratuită pentru bătrâni. Dar, trebuie să recunoaştem, nici stânga nu a scăpat de populism. Populismul este tendinţa unora de a crede că politica se reduce la programe de cheltuire a banului public. Poate că doar ultimul premier al stângii a fost conştient că înainte de a cheltui pentru protecţie socială trebuie să faci planuri pentru a produce cât mai mulţi bani, cei care vorbesc acum despre noua stângă se gândesc doar la moduri de a cheltui. Acum avem un triumf al populismului de dreapta, ucigător pentru societatea noastră, dar am văzut la dezbaterile stângii o frenezie a unora de a crede că scăparea săracilor de sărăcie ţine doar de voinţa unor politicieni de a deschide vistieria.
Izolarea unei elite şi transformarea ei în subiect politic
Stânga ce a luat puterea prin alegerile din 1990 a generat, fără voie, o elită însingurată, izolată, care a ajuns să se înroleze politic, să lupte uneori cu disperare împotriva stângii. Mineriadele au trasat o barieră între masele speriate de viitor şi elita intelectualilor plasaţi fără voia lor în altă tabără. Este o fractură majoră, această elită a lucrat mereu la delegitimarea stângii, la păstrarea fricii de comunism, la lăţirea unei vinovăţii colective. Dacă stânga ar fi atacat probleme grele ca: responsabilităţile din perioada comunistă, adevărul revoluţiei, problemele restituirii rapide a proprietăţilor, azi ar fi stinse mai multe focare de conflict politic. Nefăcând aceste lucruri, elita producătoare de mesaje a fost mereu de partea cealaltă, degeaba unii politicieni se mint organizând forumuri ale culturii sau ale intelectualităţii de stânga.

Alergia la critică
Politicienii şi partidele de stânga nu au asigurat dezvoltarea unei gândiri critice, de stânga. Unanimitatea este şi boala stângii, ca şi boala întregii politici româneşti. A funcţionat credinţa falsă că unitatea stă în unanimitate. După pierderi de alegeri nu se fac analize şi nimeni nu este vinovat. Când se fac, ori când au loc alegeri – oamenii acceptă cu greu verdictul, cei învinşi pleacă de cele mai multe ori, fac partide sau trec la alte partide. Fără mai multe centre de gândire şi curente, este greu ca stânga să se adapteze la o viaţă socială de o mare complexitate. Şi nici înnoirea nu este posibilă fără a tolera puncte de vedere care valorizează alternative la drumul principal.
Agorafobia
Politica românească se ascunde prin birouri şi după geamuri fumurii, nu vrea să dea ochii cu viaţa. Deşi stânga a condus 10 ani din 15 România, se află acum într-o stare de subdezvoltare durabilă. Există o explicaţie? Este moştenirea comunismului o explicaţie? Este toată istoria ultimilor 150 de ani? Trebuie să vorbim despre toate acestea, trebuie să dezbatem, să căutăm soluţii, dincolo de certuri interminabile şi vinovăţii inventate de cei care trebuie să dea seama pentru ce au făcut. Nu am dezvoltat o reflecţie sistematică asupra societăţii, iar cei care au condus mai bine de un deceniu vin şi acum şi ne spun că au soluţia miraculoasă. Societatea nu interesează pe nimeni, politicienii comandă sondaje pentru a se uita în ele ca într-o oglindă, restul nu contează.
Ideofobia - alergia la programe şi proiecte politice
Este justificată ca o alergie la ideologie sau la teorie în general, dar este de fapt o alergie la planuri şi strategie. Se spune mereu că trebuie să vorbeşti simplu, pe înţelesul oamenilor, şi e corect. Dar nu este adevărat că oamenii vor să audă numai de bani, pensii, cupoane sau salarii. Cultura de stânga se bazează şi pe valori. În cultura noastră, ideile nu au forţă asupra vieţii. Oamenii politici sunt interesaţi mai mult de monopolul resurselor politice sau gestiunea lor. Din nefericire, prezenţa la televiziune este piatra unghiulară a politicii. Avem nevoie de o stângă mai inteligentă. Nu de oameni inteligenţi ducem lipsă, ci de încurajare pentru cei care pot propune programe şi proiecte politice. Nimeni nu citeşte programele partidelor, nimeni nu se oboseşte să-i adune pe specialiştii din universităţi pentru a croi proiecte pentru societatea românească. Politicienii de toate culorile au o gândire suficientă sieşi.
Autismul politic
Stânga nu a avut adversar în aceşti ani, dar nici dialog substanţial cu cei de dreapta. Nu a avut capitalişti cu care să se lupte. A trebuit să-şi inventeze duşmani, aşa cum a făcut şi aşa-zisa dreaptă. Am folosit cuvântul tranziţie pentru a vorbi despre nimic! Iar strategia de parcurgere a tranziţiei a fost, vorba unui sociolog polonez: cum să faci să nu fii împuşcat de cei care au arme sau înfometat de cei care au resursele productive. Politica nu a produs un câmp de dezbatere publică, doar câmpuri de bătălie în care adversarii se împroşcau cu noroi. Închisă în sine, stânga nu a reuşit să creeze o cultură politică care să educe masele.
Complexul lui Oedip
Statul este părintele stângii, dar stânga nu şi-a asumat explicit şi programatic modernizarea statului ca o premisă pentru eficienţa socială, mai degrabă l-a ucis. A preferat un stat ascuns, invizibil. Îmi aduc aminte că premierul Năstase a încercat câteva luni să afle de la Octav Cosmâncă numărul exact al funcţionarilor publici. Nu s-a reuşit câteva luni, tergiversându-se pe discuţia legată de servicii publice, dacă profesorii ori medicii sunt sau nu funcţionari publici. Până la urmă a primit o cifră, dar nu credea nimeni că este corectă. Nu ministrul era de vină, pur şi simplu sistemul refuza să producă de frica schimbărilor şi a pierderii locurilor de muncă. Sistemul păstra o ambiguitate de statut care să permită replieri continue şi şmecherii balcanice. Suntem o societate fără stat! Vedem cum se gestionează crizele inundaţiilor, gripa aviară şi alte forme de ameninţare socială. În 28 noiembrie 2004 nu am putut număra voturile, verifica liste şi prezenţa la vot, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a putut să dea explicaţii corecte şi rapide dacă au fost sau nu fraudate alegerile. Stânga nu doar că nu a avut curajul modernizării rapide a statului, dar i-a lăsat şi îi lasă, în continuare, pe cei de dreapta să facă praf şi ceea ce a mai rămas din statul român. Sunt convins că pentru a moderniza statul trebuie să modernizăm mai întâi stânga românească.

Un fel de concluzie:

Nu ajunge să ne uităm pe dinamici electorale pentru a intelege ce se întâmplă cu stanga românească. Stânga romanească are probleme de proiect, de personal, de organizare şi de electorat. Dar bolile stângii sunt bolile politicii româneşti. Stanga ar trebui să-si schimbe metoda, modul de gandire modele de actiune, conceptia despre stat si piată dar si un nou alt tip de raporturi cu cetăţenii. Stanga traditională se ocupa de reglementări, de nationalizări, punea taxe si cheltuia pe protectie pasivă. Acum e nevoie de adaptari mai subtile la o realitate schimbată. Dar, in primul rând, este nevoie de o cultură de stânga si aceasta trece prin cultivarea dezbaterii ideologice.


Comunicare prezentata la masa rotunda Locul si rolul stangii in Romania Contemporana, organizat de ISD "Ovidiu Sincai" in 18 ianuarie 2008 la Bucuresti