30 decembrie, 2018

La capătul unui drum




Ne iluzionăm că sfârșitul anului e capătul unui drum și începutul altuia. O iluzie care ne ajută să suportăm mai ușor viața. Dacă este așa,  atunci haideți să ne bucurăm că se termină această cărare și, trecând printr-un luminiș de o noapte, o altă viață ar putea să ne deschidă o cale. Pot accepta această convenție căci anul negru prin care am trecut mi-a răpit oameni dragi, speranțe și vise, mi-a mutilat imaginea unor oameni apropiați, nu mulți, dar chiar și unul este o pierdere și m-a învățat câteva lucruri. Nu știu cât de folositoare, dar, în mod sigur, au fost trăite intens. Unele mi-au distrus iluzii încălzite din copilărie la piept, altele s-au împietrit în convingeri care sper că vor putea fi zid de cetate, pentru ființa mea măcar.
 Mi-am dat seama că sporește fanatismul și obscurantismul și că poporul acesta are parte de prea mulți falși profeți și șarlatani creatori de iluzii, de prea mulți golani care caută să golească, în fiecare moment, spațiul public, în beneficiul urmăririi unor meschine interese personale. Fanaticii caută să ne convingă că există doar adevărul lor, că trebuie să credem doar în ideile lor, că nu există altceva înafara prejudecăților lor.
Când rareori inteligența se întâlnește cu caracterul și moralitatea, va fi foarte greu să construim un dialog intelectual sincer în scop colectiv și fără singurul interes de a construi propriul piedestal. Citesc cu uimire, zilnic, textele unor intelectuali veritabili, pe care i-am îndrăgit decenii pentru ideile sclipitoare sau tenta de rezistență din dictatură, dar autotransformați în propagandiști fără cauză sau doar animați de proiectul  recuperării unor  sinecuri pierdute prin schimbarea majorităților prin alegeri trecute. Nu pot înțelege cu nici un chip de unde vine această schimbare.
Nu știu dacă mai folosesc cărțile sau ideile privind căutarea consensului sau a păcii, când parcă doar înregimentarea imbecilă te poate faci să crezi că ai un ecou sau că forța ideilor poate schimba lumea. Dacă le spui că nimic nu se construiește pe ură, toți o să te urască sau o să te considere trădător sau  dușmanul patriei pentru că iubirea de țară este doar monopolul perpetuu al unui singur grup. Ceea ce nu înțelege elita noastră este că dacă îsi asumă doar cauze partinice mici, chiar dacă le prezintă ca mari cauze naționale, va deveni tot mai insignifiantă, o elită fără putere, iar intelectualii veritabili vor fi înlocuiți cu analfabeți prompteriști care vor mima discursuri și idei la comanda unor  sufleuri din culise.
Am mai adunat argumente în acest an pentru o idee care mi-a încolțit mai demult: linia dintre Bine și Rău este trasă tot mai strâmb în societatea noastră. Uneori, despre cei pe care-i credeam a fi pe baricada Binelui, daca-i cunoști mai bine, îti dai seama că sunt niște nemernici desăvâșiți, iar cei pe care-i vedeai prin ochii strâmbi ai judecății publice ca inamici, se pot dovedi doar victime sau naivi fără grupuri de interese în spate. Când vezi atâția regi goi și eroi prefabricați mediatic sau când te emoționează gesturile proscrișilor, senzatia că lumea noastră este cu susul în jos îți chinuie fragilul sentiment de certitudine.
Dacă există un principiu al compensației, atunci cred că pierderea încrederii în instituții și ocupanții lor te împinge să cauți lumina speranței mai aproape de tine, cobori, înfrânt, privirea spre cercul cel mai apropiat. În acest an, în momentele cele mai grele, prietenii mi-au fost alături, am simtit astfel că lumea nu este rea doar pentru că unii se fugăresc să-și fure sceptrul puterii sau ștampila care deschide visteria. Am cunoscut mulți oameni noi, cărora nu le bănuiam profunzimea gândirii, patriotismul simplu sau trăsătura empatică. Am înțeles că lumea nu este dusă înainte de proiectele docte ale înțelepților sau stăpânilor lor, ci de iubire și cunoaștere. Cred că gestul simplu al fiecăruia dintre noi de a face ceva pentru o lume mai bună poate avea, în timp, rezonanță istorică.
Dacă deschidem ochii mai bine și ne uităm în jurul nostru vedem atâta suferință, boală, singurătate sau durere, încât nu mai are rost să căutam mari proiecte strategice sau politice pentru a schimba România. Putem aduce schimbarea în jurul nostru, prin gesturi simple, prin implicare civică, eliminând lehamitea  că nu găsim liderul magnific care să transforme viața noastră și a tuturor românilor.
 Dacă ne uităm bine în jur o să vedem mulți oameni care se sacrifică pentru alții, fără a crede că gestul lor este inutil. Unii o fac firesc, fără măcar să stie că sunt salvatori ai vieții, alții o fac cu program, dar în simplitate și anonimat.  E loc destul ca să participăm la aceste rețele sociale veritabile, putem aduce mica noastră picătură de energie la un fluviu  al Binelui care se poate naște fără stat sau decrete guvernamentale sau prezidențiale.
 Un lucru firesc l-am descoperit în acest an greu: sunt unii care caută salvarea individuală și binele individual, dar sunt mulți oameni care simt că binele social este o valoare chiar mai importantă, deoarece fericirea fiecăruia dintre noi este dependentă de multe condiții sociale.
Când nu ești toată ziua la televizor pentru a participa la zarva colectivă și la hărmălaia politică, ai șansa să descoperi că, în jurul tău, există viață adevărată, oameni reali, suferință, dar și fericire traită firesc, plină de emoție. Departe de luminile rampei și de gloria trecătoare a notorietății plătite cu viața, poti vedea că sunt zeci sau sute de oameni care vin de la zeci și sute de kilometri doar pentru ca să te îmbrățiseze și să-ți dăruiască câteva momente de tăcere solidară. Descoperi că o mare parte a celor din jurul tău oferă iubire fără  a cere nimic în schimb și că viața trece oricum, deci trebuie să o trăim în comunitate și comuniune, dincolo de ciclurile politice sau electorale.
Într-un an care mi-a cufundat sufletul în întuneric, lumina dinspre oameni m-a încălzit și mi-a dat forța de a continua și a iubi mai mult viața și semenii mei. Este o rațiune pentru a merge mai departe pentru toti, de a nu dezerta din tranșeele acestei vieți și de a privi viitorul cu speranță, de a naște și a crește copii. Da, avem sentimentul că suntem părăsiți de conducători sau de înțelepti, dar ne avem unii pe altii. Și suntem milioane… Lumina ce vine dinspre semenii egali ai noștri poate compensa orice gaură neagră din cerul fără de stele al lumii scenei puterii de unde așteptăm fericirea ce nu mai vine de vreo treizeci de ani de la ultima noastră încercare de a ne crede liberi.
Vă multumesc turor pentru lumina și caldura pe care le-ați cheltuit cu mine în acest an rău.

La mulți ani buni, împreună, unii pentru alții, alături de cei care au nevoie de noi!

Paznici la lumină

(sau despre cum lumina se împuținează) In memoriam, Alexandru Vlad Nu mi-a plăcut niciodată să-i despart pe poeți de aşa zișii p...