27 noiembrie, 2018

CENTENARUL. A FOST SAU N-A FOST?



România există. Ce facem cu ea?

De mai bine de un an, în fiecare zi, cel puţin o personalitate din elita românească sau vreun demn reprezentant al vulgului s-a plâns că guvernul nu face nimic pentru Centenar, că nu suntem în stare să marcăm cum se cuvine cei 100 de ani de statalitate modernă. Cu toate acestea, sigla Centenarului a invadat toate spaţiile goale. S-a insinuat în antete de instituţii, pe afișe și bilete de spectacol, chiar pe ghete sport fabricate în China. În 2016, eu însumi, într-o calitate oficială la acea vreme, am solicitat ministerelor proiecte pentru anul centenar și doar la a treia strigare am primit niște liste cu proiecte care, în marea lor majoritate, nu aveau vreo legătură cu evenimentul sărbătorii nașterii statului român modern. O primărie, îmi amintesc, vroia să pună 100 de bănci într-un parc pe banii guvernului.

În anul care este pe cale să treacă, am văzut, până la saturaţie, festivaluri, concursuri, chermeze, marșuri, crosuri, expoziţii, retrospective, adecvate sau nu, zeci sau sute de monumente și statui. Și atunci de unde vine insatisfacţia? De ce ni se pare că nu am reușit să facem nimic, că autorităţile nu au făcut ce trebuie sau că guvernul nu a dat destul de mulţi bani? Fără a filosofa inutil pe această temă, am putea pune un diagnostic simplu: nu avem starea potrivită pentru a sărbători. Nu am scăpat încă de sentimentul de inferioritate, căutăm mereu dovezi exterioare sau interioare că noi, ca naţiune, existăm cu adevărat.

Dar România există, aici, cu bune și rele, cu olimpici la matematică și manele, cu marii scriitori înfiaţi de străinătate, cu savanţi și spărgători de bancomate din străinătate. O realitate atât de diferită și contrastantă, încât nu este ușor să o acoperi cu purpura sărbătorii.

Dacă oamenii nu ar avea mania festivismului, atunci existenţa noastră individuală și socială ar trece mult mai lin. Nu ar fi atâta emoţie și scandal, dar nici politicienii nu ar avea atâtea ocazii de a se da în stambă. Cu siguranţă, s-ar munci mai multe zile pe an, probabil că am căuta bucurii mai simple și alte forme în care să ne apropiem unii de alţii. Marile sărbători publice au fost gândite dintotdeauna pentru a fixa puncte de reper pentru comunităţi, pentru a-i aduce pe oameni împreună, pentru a crea identităţi politice și poate chiar un sens colectiv. În fond, prin aceste lucruri căutăm să atașăm vieţii noastre un imaginar simbolic, să dăm oamenilor instrumente care să le permită o proiecţie simbolică cu rol autovalorizant.

Dar marea problemă a sărbătorilor politice este că ele și dezbină, separă, pot strica mai mult, decât să repare și asta se întâmplă mai ales în două situaţii: când oamenii nu sunt pregătiţi spiritual, subiectiv, cultural, pentru a sărbători și, în al doilea rând, când regizorii marii sărbători nu înţeleg ei înșiși ce trebuie făcut și nu sprijină lucrurile pentru a da un sens sărbătorii. Știm din studiul psihologic al marilor sărbători creștine că sărbătoarea poate să rănească, poate avea un efect negativ pentru cei care se simt excluși și cele mai multe tentative de sinucidere au loc în jurul marilor sărbători, mai ales cele de final de an, când oamenii se adună să facă bilanţuri și planuri de viitor.

Poate că și noi ar fi trebuit să ne propunem ceva mai puţin în acest an al Centenarului, nu mari serbări galante pe care nu le putem duce cu sufletul nostru încărcat de reziduurile descoperirii unei lumi dure și necruţătoare a competiţiei și pieţei care invadează totul.

Ne puteam propune, de exemplu, să facem un bilanţ cât se poate de realist a ceea ce s-a întâmplat cu noi în acest secol. Un comitet de savanţi de la Academia Română, poate format nu doar din istorici, puteau să încerce să lumineze o parte dintre teritoriile de umbră ale trecutului, în așa fel încât să putem folosi această istorie de 100 de ani ca „magistra vitae”. Apoi, instituţiile cele mai importante ale naţiunii - Academia Română, marile universităţi care au creat cultura și spiritul naţional, să organizeze echipe de experţi care să facă analize critice ale traseului lor din această sută de ani, de la devierile fasciste din perioada interbelică la cele din perioada comunistă, aşa cum a făcut recent Academia Austriacă. 100 de ani nu este o perioadă prea lungă, dar la scara istoriei ar fi meritat un exerciţiu critic faţă de un traseu de ţară într-un secol zbuciumat în care toată lumea a greșit, în care derapajele au creat zeci de milioane de morţi și eclipse incredibile ale umanităţii. Centenarul nu este un an sau o zi, centenarul poate fi o perioadă dramatică, în care reușim printr-o minune dumnezeiască să ne maturizam dintr-o dată, înţelegând că nu suntem în stare să facem nimic prin lucrare comună. 

Dar nici asta nu este ceva nou în istorie. Ne vom trezi, după Centenar, ca după o noapte de beţie. Vom fi un pic năuci, vom încerca să ne aducem aminte ce s-a întâmplat, ne vom da cu apă rece pe faţă și vom pleca la muncă. Nu vom iubi România nici mai mult, nici mai puţin pentru că nu există reţete pentru a iubi ţara, nici măcar atunci când realizăm mari sărbători centenare. Nu ne vom iubi patria mai puţin, chiar dacă Centenarul a fost un fiasco, pentru că sentimentul iubirii nu este așa de uşor de comandat din exterior, oricât am crede că este posibil acest lucru. Nici ungurii, colegii noștri de istorie, nu o vor iubi mai mult dacă îi vom obliga să vină cu noi la depuneri de coroane sau la focuri de artificii, atâta timp cât ei au în cap o istorie în care ei ar fi fost „aici, pe veci stăpâni”, în condiţiile în care nici noi nu pierdem niciun moment pentru a le spune că „noi nu stăm în gazdă” (gazdă este cuvânt unguresc).

Pe de altă parte, oricât de deschiși am fi, patria văzută la modul posesiv, cum vedem că se întâmplă azi, nu poate fi a tuturor pentru că patria comună este, de fapt, compusă doar din ceea ce am construit împreună. Am fi putut să renunţăm la alte polemici și să inventariem care este partea de patrie pe care am construit-o împreună, cu sau fără voia noastră, dar aceasta este partea pe care ne-o putem revendica. Adică doar ceea ce am adus noi patriei fără să cerem nimic în schimb. Nu o să găsim prea multe? Nici nu trebuie, nu vă impacientaţi, nu vă rușinaţi pentru timpul trecut, se poate începe de azi, de mâine sau de luni, ca la curele de slăbire sau lăsatul de fumat.

Dar Centenarul putea fi măcar proiect, dacă nu putem face bilanţuri decât în cerc restrâns. E drept că, de câţiva ani, politicienii își propuseseră să facă asemenea proiecte, ce-i drept fiecare în bula lui politică. Nu era grozav, dar ne-am zis că nu e rău nici așa, oricum toţi ajung la conducere, indiferent cât de nătângi sau nedotaţi sunt. S-a început la Cotroceni un proiect de ţară despre care nu mai știm nimic, dar cred că războiul politic intern îl face imposibil și un proiect educaţional, oricât ar fi de bine gândit, nu are șanse până nu vom accepta cu toţii că educaţia noastră este la pământ și că olimpicii creaţi în laboratoare de profesori pasionaţi, veniţi din vechiul regim sunt doar o amăgire. Câștigătorii ultimelor alegeri și-au propus să realizeze un stat social, dar într-un ritm atât de accelerat încât este greu de crezut, un proiect economic bazat pe resursele interne și pe stimularea investitorilor români, dar și aici ar fi nevoie de un minim consens și de nepărtinire politică. Însă ce facem cu viitoarea sută de ani?

Ideea de proiect de ţară ar fi trebuit să ne preocupe și cred că ar fi fost cea mai bună sărbătorire pentru secolul care a trecut, cu bunele și cu relele lui. Măcar dacă ne puneam întrebările pentru viitor era un lucru deja câștigat, dar de 1 Decembrie probabil vom construi tribune separate pentru ca egoul fiecărei găști politice să fie satisfăcut.

Puteam să ne punem întrebări referitoare la viitor. De exemplu, dacă în ultimul secol poporul român a fost tot timpul sub dictaturi (legionară, regală sau comunistă), cum facem o construcţie constituţională care să garanteze o viaţă democratică sănătoasă pentru viitor, în care să nu folosim procuratura ca element al luptei politice și anticorupţia ca bâtă politică și nici să nu îndreptăm Justiţia pentru a șterge urmele infracţiunilor din politică. Puteam să ne întrebăm cum facem să avem o educaţie care să ducă la modernizarea României în acord cu ceea ce se întâmplă în ţările cele mai avansate tehnologic și civilizaţional. Această cale a interogaţiei ne-ar fi dus, cu siguranţă, la faptul că ar trebui să răspundem și la întrebarea legată de rezistenţa la șocuri viitoare, la mecanismele de tip antifragilistic, la rezilienţă, adică la cum ne vom pregăti pentru tipurile de crize pe care nu le cunoaștem încă, pentru crizele derivate sau provenite din crizele de azi.

Trebuia poate să ne adunăm și să răspundem cum construim pentru viitor o societate pe potriva noastră, adică potrivit normalităţii noastre, o societate în care să ne simţim bine și din care să nu vrem să ne exportăm copiii. Asta înseamnă să imităm cât mai puţin posibil și să ne respectăm creatorii, pe cei care dau identitate și amprentă societăţii, pe cei care ne fac să ne simţim mândri, chiar dacă la noi admiraţia celuilalt durează foarte puţin. Aici ar trebui să vedem cum să scăpăm și de mândria tâmpă, relevată în întinse dezbateri publice, să  acceptăm că avem mult de învăţat de la ceilalţi. Dar, în primul rând, să căutăm mijloace de a vedea cum putem mai bine să îi preţuim mai mult pe cei care muncesc și creează. Să înţelegem că resursa noastră cea mai importantă este omul, să spunem asta în fiecare dimineaţă pe toate posturile până auzim cu toţii, eventual în locul sloganului cu „sare, zahăr și grăsimi”, până înţelegem că investiţia în educaţie este cea mai productivă investiţie dintre toate, chiar dacă nu aduce imediat rezultate vizibile.

Poate în acest an care vine, primul an din noul centenar, vom ajunge la concluzia că viitorul se creează cu greu, uneori împotriva tuturor, că nimic nu cade din cer, că nimic nu e gratis în istorie și pentru orice trebuie, cum spunea Eminescu, „muncă și jertfă”.

Într-un efort colectiv de reflecţie poate observăm faptul că România este aici, în timp ce majoritatea entităţilor statale din zonă au dispărut, că ţara noastră este un miracol pe care nu trebuie să-l sărbătorim îndelung, dar măcar să-i deslușim înţelesul și viitorul. Haideţi să ne uităm cu atenţie și să nu ne mai plângem, să nu ne mai văicărim. Iugoslavia s-a pulverizat, Ungaria plânge pentru că visul Ungariei Mari nu mai are suport pentru un nou milenarism, Cehoslovacia a dispărut, Ucraina este departe de a fi întreagă și independentă, Rusia imperiului roșu a pierdut cea mai mare parte din influenţă, Grecia este speriată ca și-ar putea pierde insulele minunate, Moldova plutește în derivă și noi nu avem curajul sau patriotismul să-i întindem o mână pentru a o trage spre mal. Deci noi, „băieţii deștepţi” ai acestei istorii regionale, de ce ne plângem?  
***
A fost sau nu a fost Centenarul, am avut sau nu bilanţ sau proiect, ţara este aici și trebuie să vedem ce facem cu ea. Este clar că avem o Românie a contrastelor, o ţară cu mai multe viteze, normală și anormală în acelaşi timp, cu progrese uimitoare, dar și cu deficite care ar putea să ne sperie.
Avem o Românie în care ratăm lucruri mai importante decât sărbătorirea Centenarului. Întrebaţi un istoric responsabil și informat ce s-a întâmplat la zece ani după 1918, când România a încercat să sărbătorească un deceniu de la Marea Unire. A fost un dezastru, nu s-a reușit nimic.

Acum, după 100 de ani, România este întreagă, au reușit grefele și operaţiile, chiar dacă decalajele au rămas și unele s-au înmulţit, mai ales după 1989. La 10 ani de la adunarea de la Alba–Iulia, unirea încă nu se realizase pe deplin. Acum avem o ţară adevărată, chiar dacă nu arată ca „afară”, cum le place uneori tinerilor să spună. Avem o ţară care are nevoie de contribuţia noastră, de viziunea noastră și de lucrarea noastră. Poate că prea des ajungem pe mâna unor politicieni netoţi, dar se întâmplă asta pentru că și noi am participat la promovarea lor: prin tăcere, lașitate, pasivism sau nepăsare. Cu siguranţă avem multe de îndreptat, dar condiţia este să ne implicăm. Dacă votează doar o treime dintre noi în multe situaţii, atunci de ce ne mirăm că nu se regăsește viziunea noastră în politicile publice. Când fugim cât vedem cu ochii, în străinătate, doar pentru că aici sunt salarii mici și găsim o lipsă de respect pentru talent și merit, este un abandon și este greu să mai revendicăm o normalitate pe care am întâlnit-o aiurea, pe alte meridiane. Este clar că nu avem mediul cel mai bun pentru a dezvolta comunităţile, dar tot noi suntem fricoși și manipulabili încât nu respectăm voinţa comunităţilor, de descentralizare a puterii, regionalizare sau autonomie locală. Îndepărtăm puterea de oameni, vrem să concentrăm totul la București și apoi ne mirăm că nu ne mai recunoaștem în politicile publice ale celor care ne conduc. Dacă vom încerca să ne uitam că sunt mulţi oameni în România care au rămas să se lupte cu infecţiile din spitale și că alţii se luptă cu incultura și cu întunericul minţilor în școlile friguroase și insalubre, atunci poate vom ajunge la ideea că nu Centenarul este important, ci societatea noastră. Nu trebuie să așteptăm să vină noile alegeri cu speranţa că un bilet băgat în urnă va schimba lucrurile, ar trebui mai degrabă să acţionăm ca și cum suntem toţi responsabili pentru viitorul nostru.

Cu sau fără aniversări galante, sărbătorind sau nu Centenarul, trebuie să nu acceptăm condiţia de învinși în faţa sistemului, indiferent de înfăţișarea lui la un moment dat. Să demonstrăm că suntem vii, nu să așteptăm să vină o schimbare de undeva de sus, din contră, să facem ceva ca să schimbăm noi înșine ceva în micul nostru univers. În loc să cerem României tot felul de lucruri, ar fi mai bine să actionăm. Îmi doresc o Românie în care nimeni nu cere ţării ceva ce nici el nu a  a reușit să-i ofere. Ţara este construcţia noastră dacă ne implicăm, dacă nu, atunci poate fi proiectul celor pe care îi detestăm acum. Să înţelegem că putem depăși actuala stare de lucruri prin solidaritate și cu onestitate faţă de noi înșine. Să învăţăm să ne bucurăm de ceea ce avem, să ne comparăm mai mult cu momentul din care am plecat acum 100 de ani sau acum trei decenii când am pornit, împleticindu-ne și speriaţi, pe noul drum al libertăţii.

Și poate că este legitimă întrebarea unui post de televiziune: ar trebui să ne întrebăm ce-i lipsește României, acum, la 100 de ani.  Poate fi un cadru de unde să pornim reflecţia privind proiectul de viitor. Cu siguranţă, lipsesc multe lucruri, dar la acest examen orice naţiune poate face o listă lungă, pentru că lipsurile se raportează la nevoi sau la visele noastre. Dar în capul acestei liste, sau la finalul ei, depinde cum vrem s-o organizăm, am putea descoperi că României îi lipsim noi, cetăţenii. Dacă ne-am putea pune fiecare în acest rol, ar începe construcţia. Greoaie cum o fi, fără tradiţie întrucât avem mai degrabă tradiţia trădării, dar niște cetăţeni caută să completeze golurile, caută să facă concesii pentru reguli comune și să renunţe la o parte din libertăţi în beneficiul unui contract social. Cetăţenii adevăraţi se implică, nu așteaptă cadouri și nici eroi salvatori.

Centenarul - a fost sau n-a fost? Contează mai puţin, România există oricum, de mai multe sute de ani! Ce facem cu ea?


25 noiembrie, 2018

FAMILIA ROMÂNEASCĂ, ÎNAINTE ȘI DUPĂ REFERENDUM




Referendumul despre familie ar fi putut reprezenta un moment important pentru reconstructia sferei publice din țara noastră, a dezbaterii și reglării unor mecanisme colective de negociere. In schimb, nu a fost decat un non-eveniment. A mobilizat totusi aproape 4 milioane de oameni la vot (cât populatia unor tari,chiar importante – Croația, Uruguay, Albania), dar nu a reusit să fie un eveniment cu un impact important asupra opiniei publice , sau macar o treaptă pentru acreditarea unui mecanism de a tranșa dezbaterile publice.
A devenit un pseudo-eveniment, în primul rând prin lipsa implicării totale din partea iniţiatorilor și sprijinitorilor, prin momentul prost ales, moment care asocia tema cu un climat politic descurajant, dar și prin naivităţile de strategie și prin comunicarea care nu a beneficiat de strategi, ci mai degrabă a continuat un conflict visceral între tabăra guvernamentală și opoziţia politică, frustrată, resentimentară și cu un discurs care a căutat să deturneze sensul referendumului pentru a obţine boicotul, fiind cunoscută dinainte marea respingere, în România, a temei căsătoriei între persoanele de același sex.
După referendum, reacţiile au fost la fel de inspirate ca și campaniile celor două tabere. Deși doar un singur partid și-a asumat deschis opoziţia la tema principală a referendumului, partidele de opoziţie au criticat PSD pentru că a politizat tema și mai ales pe președintele PSD, care era considerat responsabil pentru încercarea de a crea un val de ceaţă pentru a ascunde problemele cu justiţia sau nerealizările guvernării. Biserica Ortodoxă și-a făcut mea culpa și a recunoscut ca neinspirat momentul și, mai ales, asocierea cu tabăra politică, PSD și coaliţia de guvernare. Nu este nimic mai normal în România decât faptul că nimeni nu își asumă un eșec politic, însă mai neinspirate mi-au părut două atitudini post-referendum, care au și astăzi un ecou viu.
În primul rând este jubilaţia narcisiacă, concretizată într-un discurs ditirambic la adresa modernităţii, mentalităţii și maturităţii poporului nostru. Cei care au interpretat neparticiparea ca pe o mare victorie a civismului au vorbit despre europenitatea noastră dincolo de politică, despre faptul că am devenit un popor tolerant, că înţelegem modernitatea instituţională. Peste noapte, cei care făceau praf poporul care își vindea votul pentru ulei și zahăr, ascultător de manele, incult și ușor de păcălit de pesediști, au găsit minunea unei transformări rapide și radicale: poporul român s-a trezit din somnul cel de moarte și respinge tradiţionalismul care ne trage înapoi, este pregătit pentru integrarea europeană deplină. A salvat prin clarvăzătoarea lui absenţă relaţia României cu UE, căci acest referendum, cum scria un jurnalist al opoziţiei: „urma să fie considerat unul anti#Rezist, anti-UE, anti-Timmermans, unul de validare a rupturii dintre PSD și UE”.
În al doilea rând, unii au vorbit despre marele eșec al bisericii și rolul ei terminat în viaţa noastră spirituală. Deja România este laică, biserica a fost anulată, jubilau alţii. Chiar și unii militanţi ai bisericii au fost atât de dezamăgiţi, încât au interpretat acest eșec al participării la vot în mod radical: poporul român nu mai este creștin? O mare aberaţie, dar nu cea mai mare, din valul de absurdităţi care s-au degajat în această luptă politică surdă, dată pe terenul unei teme în care apărea și biserica și unde dezbaterea a ocolit chiar problema de bază: toleranţa, diversitatea și respectul celuilalt.
Fake news în post-adevărul referendumului
Adversarii politici ai coaliţiei aflate la guvernare s-au aflat într-o situaţie grea la momentul declanșării campaniei; nu aveau curajul să se opună unei valori tradiţionale și unei atitudini anti-homosexualitate care, se știa din sondajele de opinie publică, este foarte răspândită în electorat. A surprins mai ales ambiguitatea liberalilor, evidenţiată în scorul din Parlament când a fost decisă organizarea referendumului: 232 de voturi „pentru”; 22 de voturi „împotrivă”; 13 abţineri.
Am scris chiar înainte de referendum că susţinătorii referendumului nu se vor putea sprijini pe popularitatea temei și dezechilibrul favorabil pentru ei din acel moment, căci vor trebui să explice, să iasă la dezbateri, să-și targeteze foarte bine mesajele, deoarece sunt tot felul de teme „neutre”, ale celor care își realizează argumentarea pornind de la o poziţie pe care o prezintă că „favorabilă”, în fond. Este vorba despre cei care spun că referendumul ar putea restrânge drepturile unor tipuri de familie care nu sunt tipice: familia monoparentală, familia extinsă. De o mai mare forţă argumentativă era și linia celor care arătau ce s-ar putea face mai util cu banii de referendum, aproximativ 35 de milioane de euro, această temă a fost una de o mare forţă persuasivă și a fost principala temă a campaniei celor care promovau Brexit-ul.
Tabăra pro-referendum a mizat pe faptul că, vorbind despre familia tradiţională, succesul va fi garantat, însă aici nu era vorba despre familie, ci despre mecanismul căsătoriei. În plus, chiar dacă mergea pe ideea că lumea se va gândi la familie, această temă nu era una esenţială pentru definirea identităţii creștine, chiar dacă biserica preţuiește familia și o consideră importantă, lucru pe care îl fac și instituţiile laice. Cel mai mare eșec al comunicării Coaliţiei pentru Familie a fost transmiterea pericolului, a urgenţei și a justificării unui act atât de important ca anvergură, cum este modificarea Constituţiei României. Polemica a fost pierdută foarte ușor când propagandiștii contrasistem au argumentat prin faptul că sunt probleme mai importante care trebuie rezolvate în ţară și că aceasta nu este o urgenţă, mai ales că se asocia cu o cheltuială publică importantă.
Probabil, momentul ales de axa guvernamentală a avut și motivaţia de a recoaliza în jurul unei victorii facile, în condiţiile unei scăderi în sondaje și a unei stări de nemulţumire faţă de guvern, precum și ruperea unei serii de manifestaţii antiguvernamentale orchestrate, credeau ei, chiar dinafara ţării sub forma unui complot președinţie - servicii secrete - corporaţii străine - UE.
Strategiile de manipulare și spectacolul fake-news au realizat un adevărat dezmăţ al minciunii în campaniile de comunicare. O colecţie de articole sau poziţii de presă ar uimi pe toată lumea, dacă ar fi adunate într-o antologie. Referendumul a devenit un eveniment care a primit dimensiuni apocaliptice, un fel de încleștare dintre Bine și Rău, o luptă decisivă cu „diavolul” care a plănuit această dezbinare a românilor în an centenar. Zeci de propagandiști ai opoziţiei au inventariat zeci de motive pentru care nu trebuie mers la vot cu niciun chip, inclusiv faptul că nu sunt documente video sau scrise despre cum „a votat” lista de 3 milioane de români de pe tabelele de susţinere (de fapt nu erau voturi, erau semnături!). „Roexit asta vor!”, exclama o propagandistă cu disperare, „manipulare cu iz rusesc”, scria cu litere de o șchioapă pe frontispiciul unui ziar online. Este o confruntare între tradiţia moartă, iar progresul bisericii respinge inexplicabil valorile europene (ca și cum nu valorile creștine au constituit baza spirituală pentru proiectul european). S-a spus că un om condamnat nu are dreptul de a organiza referendum sau că rezultatul acestui referendum nu scade inflaţia, nu face să scadă preţurile și nici nu crește valoarea leului în raport cu euro. Multe poziţii publice au arătat că referendumul din 2009 privind reducerea numărului de parlamentari nu a fost pus în practică, deci nici acum nu vor exista efecte, ori că sunt ţări prospere în care este permisă căsătoria persoanelor de același sex și că homosexualitatea este un dat din naștere. O serie de argumente căutau asocierea acestui eveniment cu intenţia puterii politice de a continua exterminarea începută prin gazarea participanţilor la manifestaţiile din 10 august și să ascundă epidemia de pestă porcină sau niște greșeli grave din manualele şcolare editate de guvern. Imaginarul apocaliptic a fost completat cu ideea că „iubirea nu se votează”, ca și cum aici era vorba despre iubire, sau că episcopul de Huși a fost filmat cu opt bărbaţi diferiţi (ca și cum unul nu era de ajuns). Un cunoscut personaj al presei online argumenta că „românii oricum nu sunt foarte tradiţionaliști. Al doilea cel mai căutat termen pe PornHub din România este «lesbiene». Categoriile cu sex în grup sunt mult mai populare decât în căutările altor naţionalităţi” ori că, dacă mergem la vot, facem un pas înapoi faţă de ţările europene, deoarece comunismul ne-a insuflat un tradiţionalism sălbatic. S-a mai transmis naţiunii că mersul la referendum ar determina o emigrare masivă și ţara noastră ar rămâne „o ţară pustiită, în care rămân doar femeile cu batic în cap, ce merg la biserică și se roagă să le dea Dumnezeu (și sfântul partid)”. Una dintre cele mai eficiente manipulări a fost transmiterea pericolului că se definește familia, nu căsătoria, iar familiile monoparentale, de exemplu, vor fi excluse de la drepturile și politicile sociale de care beneficiază în acest moment. În mediile maghiare a circulat alarma că este doar începutul discriminării tuturor minorităţilor.
De partea cealaltă, Coaliţia pentru Familie a creat o comunicare mai săracă, dar pilonul principal a fost tot răspândirea fricii: familiile de homosexuali vă pot lua copiii („Apăraţi-vă copiii! Ei pot fi luaţi de doi bărbaţi homosexuali”). Dar, în general, coaliţia de la putere a promis la Bruxelles că nu va face campanie și nu a excelat în comunicare. Cred că a considerat că Biserica va face singură mobilizarea, ceea ce nu s-a întâmplat. Biserica a aderat la acest proiect care corespundea valorilor creștine, dar nu a vrut să facă un parteneriat prea strâns cu politicienii puterii, aflaţi în mijlocul unei contestări publice destul de puternice.
Confruntarea publică, în care era clamată toleranţa și încercarea de a evita îngrădirea unor drepturi, devenise, peste noapte cea mai puternică confruntare cu iz rasist, într-o adevărată perioadă post-adevăr.
După referendum. Explicaţiile românilor
Un sondaj de opinie realizat de IRES, la aproximativ două săptămâni de la referendum, ne arată că acest eveniment, care s-a dorit major pentru România, nu a reușit să ducă la efecte notabile, deci a fost un eșec și din perspectiva comunicării sau măcar din perspectiva creării unui câmp al dezbaterii democratice. Faptul că majoritatea românilor nu a participat la referendum este evaluat ca un lucru bun doar de 28% dintre respondenţi, 47% considerând acest lucru ca fiind rău. Aici tinerii, cei din urban și subiecţii cu studii superioare au fost cei care au apreciat pozitiv boicotul într-o proporţie semnificativ mai mare ca fiind un lucru bun. Cum era de așteptat, votanţii social-democraţi au fost cei mai aprigi critici ai boicotului (81%), ceilalţi votanţi fiind mulţumiţi că este, de fapt, un eșec al principalului partid aflat la guvernare. Răspunzând unei întrebări deschise, românii au explicat eșecul participării prin cauzele următoare: Lipsa încrederii în politicieni și politică, lehamite (19%); Din cauza lipsei de informaţii despre referendum (14%); Întrebarea a fost ambiguă / Oamenii au fost confuzi (12%); Din nepăsare / dezinteres / comoditate (11%); A fost un referendum inutil / Nu reprezenta o prioritate (10%); Din cauza politizării referendumului / asocierii cu PSD/ guvernul (10%), Au fost manipulaţi / dezinformaţi (6%), Nu au dorit modificarea Constituţiei / Nu sunt de acord cu redefinirea familiei (3%); Din cauza lipsei timpului (2%); Din cauza implicării bisericii (1%); Alt răspuns (7%).
O primă observaţie este că doar 3% se referă la chestiunea testată, ceilalţi se referă la context, la politizare sau reproduc teme ale propagandei din această perioadă. 60% au fost de acord cu afirmaţia că, dacă liderii politici locali s-ar fi implicat mai mult, atunci referendumul s-ar fi putut valida, dar când este vorba despre mobilizarea bisericii, doar 50% cred acest lucru.
Lucrul cel mai important este că intoleranţa a rămas exact la același nivel la care era înainte cu trei ani, măsurată după aceeași metodologie de către IRES la începutul campaniei: 82% nu sunt de acord cu oficierea de căsătorii între persoane de același sex. Cu toate că s-a discutat mult pe aceste subiecte, timp de aproape două luni, doar 13% dintre români se declară mai informaţi cu privire la acest subiect, cu alte cuvinte, controversele au vizat mai mult desfiinţarea opiniilor celuilalt și mai puţin tendinţa de a informa, pentru ca oamenii să voteze în cunoștinţă de cauză. În schimb rezultatele autoestimării efectelor de schimbare atitudinală arată mai rău: doar 4% spun că se simt mai toleranţi după această campanie, 8% declarând că sunt mai puţin toleranţi după campanie.
O realitate imaginată
De ce referendumul a fost un pseudo-eveniment poate fi explicat și printr-un mecanism postdecembrist, asimilat de politicieni și presă, care transformă orice dezbatere publică într-o translaţie din teritoriul realităţii, într-unul al unei realităţi imaginate, o realitate secundă. Când apare o temă serioasă de dezbatere, tema este ignorată în aspectele ei de realitatea concretă, empirică, şi este transformată într-o realitate simbolică, unde faptele primesc alte valenţe fiind conexate cu valori sau ipostaze mitizate. În prima fază, tema căsătoriei, ca instituţie socială și convenţie dependentă de cultura unei naţiuni și legile ei, a fost transformată în tema importantă a familiei tradiţionale. De ce tradiţională nu prea mai e o realitate astăzi, cum vom arăta mai încolo, dacă elementele de tradiţionalitate nu se reduc la parteneri de sex opus, bărbat cu femeie. Odată realizată această simplificare, opoziţia preia această temă și o conexează cu războiul sfânt împotriva corupţiei reprezentată de Dragnea, război care este asimilat cu respingerea unei adevărate cruciade a corupţiei împotriva drepturilor omului de a fi diferit. Este clar, dacă biserica și statul sunt niște corupţi, postulează opoziţia la referendum, ei în mod clar vor doar răul naţiunii și democraţiei, culminând evident cu ruperea noastră de UE, de aici ROEXIT-ul ca sperietoare ultimă, menită să dea o cheie de citire prin asociere cu Brexitul cel rău.
Aici, iniţiatorii referendumului au realizat prima declinare imaginară, iar adversarii lui au deturnat-o cu destul succes, anihilând efectele asocierii căsătoriei cu familia. Cred că păstrarea căsătoriei între persoane de același sex, combinată cu acceptarea variantei parteneriatului civil ca surogat, ar fi avut un efect câștigător, mai ales că ar fi fost greu de deturnat de către adversarii referendumului.
Recursul la familia tradiţională a permis extrapolarea spre situaţia iniţiatorilor și un atac devastator la faptul că erau divorţaţi, unul trăia într-o uniune consensuală cu o parteneră mai tânără cu trei decenii și celălalt avea la activ vreo trei divorţuri. Evident, acestea sunt forme moderne de familie, dar stereotipizarea familiei tradiţionale îi punea pe acești lideri într-un fel de opoziţie cu propriul lor proiect, adversarii argumentând nesinceritatea și ipocrizia lor.
Aici vorbim doar despre acest moment, dar această deturnare spre un imaginar convenabil și ușor de manipulat propagandistic sau bornat cu fake-newsuri, care este o tendinţă mai generală în dezbaterile din politica și spaţiul public din România.
Este vorba de un proces de semioză care caută să acceseze conţinuturi ideologice sau conţinuturi din imaginarul complotului și care poate oferi un cadraj favorabil pentru o interpretare partizană și deformată a faptelor pentru cel care iniţiază acest act. Aș spune, metaforic, este încercarea de a călări un val pe care urmează să-l produci.

Familia românească - dincolo de imaginarul de confruntare
În tot acest mare război semiotic a lipsit doar familia românească. Familia, cea care este, conform oricărui studiu sociologic, ultimul refugiu al indivizilor, locul siguranţei și încrederii ultime. Deși s-a vorbit despre destinul României care ar putea fi distrus prin mersul la vot sau despre bătălia dintre tradiţie și modernitate, dintre conservatorism și progresism, a lipsit discuţia despre ce este azi familia și ce ar trebui să facem pentru ea. În locul familiei am avut o schemă pe care o tabără o lega de libertatea sexuală și ceilalţi doar de momentul constituirii ei. Familia a fost doar o victimă, fie că era apărată, fie că era atacată, o victimă a nepăsării și incompetenţei politice, devenite mai tradiţională decât familia. Familia este folosită doar ca șablon sau slogan în campanii electorale, n-a fost niciodată în centrul vreunor politici publice serioase.
În primul rând, transformările rapide din societatea românească antrenează și transformări majore ale familiei, structurii și compoziţiei, dinamicii ei, dar mai ales ale interacţiunii ei cu societatea. Sunt sociologi celebri care au vorbit acum câteva decenii despre „moartea familiei”, dar aceste previziuni catastrofiste nu s-au adeverit și nici nu au șanse. Dar ceea ce este evident este un lucru clar: familia tradiţională nu mai există! Poate mai sunt insule de ruralitate și tradiţionalism, dar și acelea sunt pe cale de dispariţie. Dacă nu reducem familia tradiţională doar la schema simplistă a căsătoriei între bărbat și femeie, atunci va trebui să ne uităm cu atenţie la crizele familiei contemporane, la frământările ei și la modul în care caută să se adapteze într-un timp istoric marcat tot mai mult de individualism sau competiţie între oameni și grupuri. Sunt schimbări esenţiale în ciclul de viaţă al familiei și una dintre cele mai importante este generată de faptul că ciclul de viaţă personal nu mai corespunde cu ciclul de viaţă al familiei.
Familia devine un model din ce în ce mai flexibil și, dacă până acum două trei decenii sociologii erau atenţi mai mult la diferenţele între familii, azi tema principală pare să fie cea a diferenţierilor din sânul familiei. Paradoxul este că, deși familia a câștigat în ultimul secol o tot mai mare autonomie și oarecare independenţă, imixtiunile statului sunt tot mai puternice în familie prin mecanisme punitive, preventive sau curative când e vorba de abandonul copiilor, violenţa asupra copiilor, violenţa între soţi sau chiar de problemele de educaţie. Locul copilului în familie a devenit o problemă discutată tot mai frecvent, ca și concurenţa sau articularea dintre funcţiile parentale și cele conjugale.
Numărul copiilor născuţi în afara căsătoriei începe să îl depăşească pe cel al copiilor născuţi în interiorul familiei, uniunile libere sau căsătoriile de probă sunt o realitate și cu toate acestea dorinţa oamenilor de a își întemeia familii este puternică, pentru că familia rămâne locul solidarităţii și coeziunii celei mai puternice. Dovada cea mai clară este un nou tip de familie tot mai frecvent, familie apărută ca o consecinţă a divorţialitaţii mari: familia refăcută sau familia recompusă. Într-un mediu social individualist și perceput de oameni ca tot mai ostil, eșecul unei căsătorii îi împinge pe majoritatea celor afectaţi de divorţ să mai facă tentative de a întemeia familii. Dacă ar exista un interes pentru familia tradiţională sau netradiţională, ar conta studiile sociologilor sau statisticile care arată că 1,2 milioane de românce recunosc că sunt afectate de violenţa domestică și că, la fiecare 30 de secunde, o româncă este bătută sau afectată de altă formă de violenţă. Anul trecut au fost înregistrate peste 20.000 de acte de violenţă în familie (deși știm că doar un procent infim ajunge în faza de reclamaţie) și au murit în urma unor acte de violenţă intrafamilială 46 de femei, 26 de bărbaţi și 12 copii. Rată divorţialităţii depăşeşte și la noi deja 25%, 1,40 divorţuri la 1.000 de locuitori, practic din căsătoriile realizate în ultimii ani una din patru ajunge la divorţ. În anii din urmă, familiile monoparentale sunt afectate din ce în ce mai mult de sărăcie, aproape 60% din familiile monoparentale se află în risc de sărăcie, iar anul trecut aproape 10.000 de copii au fost abandonaţi de părinţi. Acum, statisticile de la Ministerul Muncii arată că avem peste 96.000 de copii care au fost abandonaţi de cel puţin un părinte plecat la muncă în străinătate, dar sociologii și asistenţii sociali estimează că este vorba despre peste 250.000.
Și în România, familia se lovește de contradicţia dintre dorinţa de a trăi împreună și realizarea de sine, uneori familia și libertatea individuală devenind cerinţe contradictorii în societatea de azi. Familia trebuie să reziste și contractualizării tot mai accentuate a relaţiilor în condiţiile în care respectul instituţiei familiale nu mai prevalează asupra calităţii (percepute) a relaţiilor dintre soţi. Dincolo de faptul că apare o concurenţă între nașterea unui copil și realizarea altor proiecte parentale, în condiţiile în care în București, de exemplu, există doar 19 creșe de stat cu o capacitate de 3.900 de copii, în timp ce cererea este de 48.000 de copii aflaţi sub vârsta de trei ani. În fine, o ultimă tușă la tabloul sumbru al familiei: avem 3.892 de școli și grădiniţe fără autorizaţie sanitară și de incendiu, peste 500 doar în capitală. Toate aceste aspecte au devenit tăceri, familia a fost total ignorată în această dezbatere din România post-adevăr.
Ineficient, dar nu inutil
În final, cele două tabere au căutat vinovaţi sau au tăcut, unii au jubilat inutil, era o bătălie pierdută de toată lumea. Atmosfera socială a otrăvit spaţiul public de așa manieră încât următoarele evenimente electorale nu este exclus să fie afectate de lehamite și absenteism în cote mai mari decât până acum. Poate că s-au testat formule privind capacitatea unor reţele de propagandă și de viralizare a unor reţele. Nu este exclus ca universul emoţional și registrul adeziunii românilor la fricile transmise prin toate formele de media să fi fost testate cu succes. Românii au reacţionat, cred, peste aşteptări la aceste eșantioane de edificare a societăţii post-adevăr. Referendumul nu a fost validat, s-au cheltuit peste 40 de milioane de euro, dar cred că nu a fost o experienţă pe deplin inutilă. Pentru cei care se uită cu atenţie la noile dezvoltări politice din lume sau din România se poate concluziona că o dezbatere posibilă pe o temă serioasă, cum ar fi trebuit să fie cea a familiei, nu este posibilă. Sentimentul de insecuritate al românilor este tot mai puternic și permeabilitatea lor la persuasiunea bazată pe frică a crescut puternic în ultima vreme. România nu a devenit peste noapte un stat laic, așa cum au proclamat unii, nici încrederea oamenilor în Biserică nu s-a prăbușit, arată sondajele efectuate după acest eveniment. Naivitatea și tendinţa spre miraculos și magice formule ale salvării au rămas. Homofobia însă a crescut ușor, legitimată oarecum de actualitatea temei, „validată” prin integrarea ei în formă „soft” a unor pastile și bancuri care au invadat formele masive de difuziune din reţelele de socializare și reţeaua socială digitală. Cred că, prin acest insucces al politicii mainstream, posibilitatea de legiferare a parteneriatului civil în cazul cuplurilor LGBT, care părea acceptat tot mai mult, se îndepărtează tot mai mult.
Iar despre familia românească, tradiţională sau nu, cu siguranţă, că nu se va mai discuta prea curând, chiar dacă ar fi o mare nevoie de politici publice adaptate noilor provocări, generate de nevoia de schimburi tot mai diversificate între familie și comunitate, în avantajul tuturor.  




CENTENARUL. A FOST SAU N-A FOST?

România există. Ce facem cu ea? De mai bine de un an, în fiecare zi, cel puţin o personalitate din elita românească sau vreun demn ...