17 iulie, 2018

Tendinţe sociale şi progresul discutabil





 De regulă, când vorbim despre tendinţe sociale, ne referim la mişcări de profunzime prin care căutăm să anticipăm evoluţii viitoare ale societăţii. Pe de altă parte, percepţia despre tendinţe este un reflex al vechii atitudini triumfaliste din epoca capitalismului victorios care postula, în mod emergent, că totul este o evoluţie pozitivă şi că viitorul este egal cu progresul necontenit. Dacă punem o echipă de ilustratori să deseneze raportul legat de tendinţe, în majoritate vor desena săgeţi care urcă, trepte sau scări care se pierd în înaltul cerului. De fapt, tendinţele pot fi atât evoluţii, cât şi involuţii, pot fi şi căi pe orizontală, nu doar drum spre culmi.O altă confuzie este cea dintre trend, ca tendinţă de evoluţie socială, economică sau politică, şi trendy, adică activităţi, produse, mişcări aflate la modă. Trendy este ceea ce caută indivizii hipermoderni, cum le spun sociologii francezi, care vor schimbarea continuă, permanenţa fiind monotonă, constanţa comportamentului sau alegerii devenind o rutină prost evaluată social. Ciclurile de viaţă ale produselor devin tot mai scurte, iar schimbarea permanentă devine regula. Dacă în modă acest lucru este bun, iar pentru industrie aduce noutate sau dinamizează consumul, în viaţa socială, acest stil de viaţă este cel puţin disfuncţional. Este o evoluţie dictată doar de regula schimbării, nu una care să derive din acumularea de elemente ale unei cauzalităţi structurale care duce înainte civilizaţia sau cultura, bunăstarea sau modul de viaţă. Trendismul nu schimbă cu nimic mersul general al societăţii, dar nici nu putem decela tendinţe de profunzime care să indice progresul.Tendinţele sociale sunt cele care vorbesc despre viitor. Sau ar trebui să ne arate această imagine, deşi nu este simplu să vorbim despre asta în condiţiile în care a decela tendinţele în societate este o operaţiune tot mai dificilă.În primul rând este complicat pentru că trăim o epocă a unei mari regresii. O regresie generală, politică, socială, culturală, o tendinţă care este ascunsă de cea mai mare parte a lumii politice, chiar de ştiinţele politice şi sociale.
A vorbi despre marile tendinţe înseamnă a include şi dimensiunea acţiunii colective, a guvernanţei inteligente şi a construcţiei sociale conştiente. Ce a mai rămas azi?Tendinţele despre care vorbim în acest număr sunt mişcări şi evoluţii ale societăţii, economiei, culturii sau guvernanţei detectabile, prin studiul dinamicii orizontale. Importante pentru noi, dar ele nu spun mare lucru despre dinamica structurală, de fond, a societăţii noastre, unde vom putea vorbi mai degrabă de tendinţe regresive, nu despre progres.Aceste tendinţe regresive le vom lua în studiu, fără a a dezvolta prea mult, dar semnalându-le mai ales în logica argumentării ca pe un semnal de alarmă sau ca un realist adagio la tendinţele enumerate în acest număr, tendinţe care pot da impresia falsă a unui relativ progres.Crizele globalizării şi lipsa de soluţii locale. Pentru toate ţările, mai ales pentru cele ieşite din comunism, globalizarea a fost privită ca o formă de trecere spre adevăratul capitalism al modernizării, o integrare în marile fluxuri economice. De aceea, după căderea Zidului Berlinului, majoritatea acestor ţări şi-au
încredinţat planificarea strategică Fondului Monetar Internaţional, Băncii Mondiale şi apoi Uniunii Europene. Acestea au venit cu soluţii globale la o serie de crize care aveau expresii locale. Unii vorbesc acum despre un sabotaj deliberat, dar indiferent care a fost intenţia, astăzi aceste economii sunt economii dependente, şi-au pierdut capacitatea de a produce, au privatizat tot ce se putea privatiza şi majoritatea privatizărilor au constituit eşecuri. Vedem şi în România că nu aveam instituţii sau o cultură care să poată duce la decizii sau strategii de rezistenţă la crizele aduse de globalism. Victoria lui Donald Trump în SUA şi o serie de fenomene de vot extremist din Europa au fost reacţii la criza neoliberalismului mondial. O reacţie mondială la capitalismul financiar şi neoliberalismul antistatal a dus azi la regimuri autoritare sau la tendinţe populist-autoritare chiar în ţări europene, exemplele Turciei, Ungariei sau Poloniei arătând foarte clar acest lucru. Astăzi, ţările din fostul lagăr socialist, cu democraţii fragile şi instituţii slabe, se află în situaţia de a căuta soluţii locale, imposibil de găsit, la efecte ale crizei generate de mondializare: fluxuri masive de refugiaţi, migraţia forţei lor de muncă, depopularea, exodul creierelor. Fragmentarea puterii în aceste state şi patrimonializarea funcţiilor publice creează în aceste state conflicte greu de conciliat între forţele politice adverse, un imposibil consens minimal pentru stabilirea de priorităţi pe termen mediu sau lung.Apariţia ideologiei statului paralel este o consecinţă a acestui conflict politic intern creat, resimţit ca sentiment al pierderii suveranităţii naţionale, dar şi ca un efect al acţiunii organismelor internaţionale sau al unor superputeri. Astfel, statul paralel („deep state”, în expresia lui Donald Trump) este reprezentat de puterea „celorlalţi” sau de puterea care lipseşte fiecăruia pentru a putea conduce singur, dar şi în ideea că lipseşte o anumită resursă pentru a se reface capacitatea de decizie şi suveranitate naţională. Cu siguranţă, atât politicienii, cât şi jurnaliştii implicaţi în această luptă a statelor paralele, uită că au cedat independenţa şi suveranitatea, de bunăvoie, când au acceptat mecanismele globalizării, când au semnat pentru integrarea în UE, în NATO sau când au preluat necritic toate teoriile globalizării care, se spunea, aduce o lume mai bună, dar nu ia nimic. Acum, orice discurs despre viitorul României devine dificil de susţinut fără a folosi mijloacele retorice pentru desfiinţarea „celuilalt” stat.Civilizaţia lejerităţii şi a plăcerii. A vorbi despre viitor şi tendinţele grele a devenit o intenţie care nu se mai susţine intelectual, deci nu mai este preocuparea cea mai importantă a instituţiilor de reflecţie. Gilles Lipovetsky1  argumentează intrarea într-o civilizaţie a lejerităţii, o cultură polimorfă a utopiilor light. Societatea este gândită din perspectiva idealului lejerităţii, unde marile revoluţii politice sunt înlocuite de nanorevoluţii aflate sub semnul distracţiei, divertismentului şi vieţii frivole. Şomajul, singurătatea, bolile incurabile, sărăcia sau destrămarea familiei nu mai apar ca probleme grave, ci strategiile de dezvoltare personală, dietele «împrumutate» de la vedete, căutarea perfecţionării spirituale a individului, individualizarea tuturor drepturilor devin direcţii ale sensului colectiv propagate prin cultură şi comerţ, prin cultura hedonistă care trimite la seducţie şi marginalizarea traficului. Toate subiectele tragice sunt transformate în show de divertisment în emisiunile de televiziune, unde dramele individuale sunt „rezolvate” prin apel la donaţii sau sponsori. Marea audienţă a acestor emoţii vinde excelent publicitate şi produce mari profituri.Noua dictatură – conformism şi apatie. În 1932, Aldous Huxley scria în „Minunata lume nouă” că „dictatura perfectă va fi dictatura care va avea aparenţa democraţiei, o închisoare fără ziduri, de unde deţinuţii nu s-ar gândi să evadeze, un sclavagism unde, graţie consumului şi divertismentului, sclavii îşi vor iubi propria servitute2”. Scrisă cu mult înainte de lucrarea lui Orwell, „1984”, care apare abia în 1948, „Minunata lume nouă” este o lucrare fundamentală şi o anticipare pentru ceea ce se întâmplă azi. Când cea mai mare parte a informării şi culturii vine de pe internet, omul masă, conectat secundă de secundă la sursă, nu are timp de reflecţie şi nici profunzime în gândire. Trăim zi de zi această schimbare majoră, dar ideea de schimbare sperie, este asociată fricilor, este o nelinişte indusă zi de zi. Nu gândim pe termen lung, chiar politicienii se feresc de proiecte de viitor care să depăşească un mandat de patru sau cinci ani. S-a schimbat ceva în viziunea generală despre om, iar ştiinţele sociale se chinuiesc să vorbească doar despre prezent. Marketingul domină ştiinţele economice care sunt tot mai contestate pentru că nu reuşesc să prevadă crizele. Când marketingul caută doar să lărgească pieţele sau să înţeleagă cât mai bine pasiunile şi pulsiunile consumatorului, cine să vorbească despre declin sau regresie socială? Publicul este bulversat de bombardamentul de informaţie (Information overload) într-o perioadă în care atenţia pentru un mesaj în media a ajuns la o medie de 5 secunde. Problemele de informare se rezolvă printr-o googalizare rapidă şi sumară, legăturile dintre concept şi cadrele sociale sunt ignorate total. Greu de înţeles tendinţele sau cauzalitatea complexă pentru crizele sociale tot mai dese.Criza instituţiilor şi instituţionalizarea crizei. Instituţiile sunt tot mai mult fragilizate, iar statul este redus la maximum. Şcoala, familia, biserica se află sub un bombardament continuu. Sunt delegitimate şi li se opun un anumit catalog de libertăţi şi mai ales impulsuri emoţionale în ideea lipsei obligaţiilor colective legate de apartenenţe sau contracte sociale. Trăim în epoca în care regula majorităţii care decide este pulverizată în folosul unor minorităţi turbulente, mai ales în condiţiile în care majorităţile se radicalizează şi fac greşeli, neînţelegând tipul de delegitimare cu care sunt bombardate. Noile reguli sunt transmise globalizat, iar statele sunt prea obeze pentru a putea reacţiona rapid, mai ales în condiţiile în care noile teme sunt împinse de organizaţii internaţionale sau marile puteri. Inteligenţa nu mai este competenţă cognitivă sau culturală, ea este o abilitate socială, se conceptualizează instrumental de genul „digital nativ” în comparaţie cu vechea generaţie a lui „print native”. Universitatea sau Academia îşi pierd din legitimitate, pentru că temele de discuţie despre viitor sunt exclusiv tehniciste, ele nu produc reflecţie asupra acestei schimbări şi, deci, devin tot mai insignifiante. Sistemul Bologna a propus o comunitate ştiinţifică, unde producţia de analize şi cercetare îşi măsoară eficienţa prin ecoul articolelor ISI în cercul restrâns al universitarilor, dar un uriaş tezaur al articolelor ştiinţifice, cum demonstra un recent studiu, se pierde datorită circulaţiei restrânse. Universitatea nu mai produce expertiză relevantă social şi deci îşi pierde marele loc deţinut până acum.Declinul democraţiei şi repatrimonializarea instituţiilor. Francis Fukuyama (Political Order and Political Decay, From the Industrial Revolution to the Globalization of Democracy) vorbeşte despre repatrimonializarea instituţiilor publice, având originea în a doua parte a secolului XX în SUA, unde funcţiile publice devin pradă de război pentru învingătorii electorali, se nasc clientelismul şi multiplicarea posturilor din administraţie, mai ales în situaţiile în care au guvernarea coaliţii de partide. Acest patronaj al administraţiei duce la scăderea calităţii funcţionarilor publici şi, bineînţeles, a serviciilor pentru populaţie. Funcţionarii devin proprietarii funcţiilor publice, iar şefii partidelor împart dregătoriile aproape ca în Evul Mediu. Ministerele sunt desfiinţate şi reînfiinţate odată cu fiecare echipă guvernamentală pentru ca să poată fi scoşi din funcţie acei şefi care au câştigat concursuri şi au contracte nedependente de numire. Exemplul României este destul de relevant, mai ales dacă ne uităm la ultimii ani. Decalarea alegerilor prezidenţiale de alegerile generale a produs o desincronizare care a dus la împărţirea puterii: efectul pervers este că dorinţa de a lua toată puterea a creat un conflict imposibil între puteri, fiecare putere vizând monopolul neîngrădit asupra unui patrimoniu instituţional. În ultimii ani avem guverne cu prea multe ministere, cu cei mai mulţi secretari de stat din Europa şi un conflict imposibil de conciliat între puterile din stat. Învingătorul în alegeri vrea să ia totul şi toate instituţiile se politizează, se aliniază pentru sau contra puterii instalate prin alegeri.Conectivitatea şi iluziile ei. Visul de azi al civilizaţiei marketingului este conectarea, transformarea lumii într-o uriaşă reţea de consumatori. Google, Amazon, Facebook şi alte întreprinderi ale conectivităţii visează să satisfacă cererea individuală, gustul personal. Neflix investeşte anul acesta 8 miliarde de dolari în conţinuturi adaptate gusturilor abonaţilor, pe baza unor algoritmi de personalizare. Când scriu aceste rânduri, un ceas produs de Nokia îmi monitorizează tensiunea arterială, pulsul, numărul de paşi făcuţi zilnic, greutatea, somnul, nivelul de stres, viteza sângelui în artere (azi, 8 metri pe secundă) şi alţi parametri, compania de telefonie mobile ştie în orice moment locul în care mă aflu, unde sunt, cu o precizie de 80 de centimetri, telefonul este ascultat de vreunul dintre cele cinci sau şase servicii de securitate, Facebook îmi cunoaşte prietenii, ştie ce îmi place, ce cuvinte folosesc cel mai des etc. Nimeni însă nu este interesat de bolnavii de cancer sau de cei care au nevoie de transplant, de nivelul de analfabetism funcţional sau de modul în care am putea să rezolvăm cu miile de morţi de pe şosele din fiecare an. Conectarea este o perdea după care dispar scopurile sociale, obiectivele comunitare sau sensurile colective. Nu ne întrebăm eficient, obsesiv, pragmatic spre ce merge societatea noastră, ce facem cu riscurile demografice sau migratorii. Nu forţăm să se întâmple lucruri pe care ar trebui să le dorim, nici măcar nu ne gândim la ele, creşterea salariilor sau pensiilor fiind culmea proiectelor de guvernanţă.În secolele trecute (includ aici şi secolul XX, cu toate nenorocirile lui), istoria era privită de către oameni ca având un sens, o tendinţă, curgea spre ceva: progres, modernizare, libertate, societate fără clase, convergenţa sistemelor şi multe alte ţinte, mai mult sau mai puţin utopice, gândite de filosofi sau conductori. Azi, istoria a intrat parcă pe un drum înfundat, nu mai duce nicăieri. Astăzi, existenţele noastre nu mai sunt marcate de vreun sens colectiv, nu mai ne închipuim vreo logică intrinsecă a istoriei. Hedonismul, plăcerea, consumul efemer, creşterea timpului liber, eliberarea de constrângeri, lejeritatea şi stilul soft sunt elemente prin care definim doar prezentul, însă prin aceste mize nu putem să gândim sistematic viitorul, dar nici vreo legătură cu trecutul.Rar, când poate suntem puşi să ne gândim la viitor, de o manieră sistematică, suntem blocaţi de maxima lui Keynes: Inevitabilul nu se produce niciodată, neaşteptatul întotdeauna. În marea regresie de azi, viitorul este incert sau poate este o fată morgana care nu ni se arată în faţă, de aceea mulţi sunt fascinaţi uitându-se în trecut. Referinţe[1] Lipovetsky, G., De la légèreté, Edition Grasset&Fasquelle, Paris, 2015[2] Huxley, A., Minunata lume nouă, traducere şi note de Suzana şi Andrei Bantaş, Polirom, 2011  

 

10 iulie, 2018

Capitalismul românesc – o mare neînţelegere




                                      Motto: „Înţelegeţi şi îmbrăţişaţi capitalismul! Este calea naturală spre o viaţă mai bună. Nu vorbim de o construcţie artificială, ci de modul întipărit în oameni de a-şi construi viitorul.”

Cineva, pe Internet

Capitalismul este astăzi o realitate şi în acelaşi timp o utopie. Realitate presantă în lume, un fel de tabu în România. Cum spunea un american, este mai uşor să vorbim despre sfârşitul lumii decât despre sfârşitul capitalismului. Pare un fel de stadiu ultim al evoluţiei sociale şi politice, un fel de împărăţie a Domnului pe pământ. În orice caz, un fel de societate ideală, cu toate crizele care se înmulţesc. În România, în ultimii ani, echipa de la Critic Atac a început să furnizeze analize interesante şi demne de luat în seamă, dacă ar exista o piaţă a ideilor la noi, dar fiind declaraţi intelectuali de stânga, intelectualii dreptei nu intră în dialog cu aceştia. De altfel, a existat şi încă există în societatea noastră forţe de descurajare care taxează orice încercare de a pune sub semnul întrebării şi dezbaterii unele aspecte ale capitalismului cu formule standard: comunişti, totalitari, colectivişti sau simpatizanţi ai Rusiei roşii.
Nu voi dezvolta în acest spaţiu o polemică în acest sens şi nu din motive care ţin de lipsa de rezonanţă sau de lipsa pieţei ideilor, dar mă limitez să semnalez apariţia unor lucrări ale unor tineri analişti, lucrări de reflecţie critică asupra capitalismului sau reflecţiile lor în mişcarea ideilor ori în practica socială din România. Mă refer aici la lucrări ale lui Corneliu Ban[i], Alexandru Racu[ii], Florin Poenaru[iii], Alexandru Cistelecan şi Andrei State (coordonatori)[iv].

Un capitalism ciudat
Nicolae Ceauşescu declara, în 15 iulie 1989: „Capitalismul în România a apus pentru totdeauna”. Cum argumenta dictatorul cu doar şase luni înainte de prăbuşirea sistemului şi orânduirii pe care o credea veşnică: „Am acordat la această consfătuire o atenţie şi problemelor economiei mondiale şi îndeosebi situaţiei ţărilor în curs de dezvoltare. Aceasta pentru că, actualmente, situaţia ţărilor în curs de dezvoltare este deosebit de gravă. Mai mult de 4 miliarde de oameni trăiesc în sărăcie şi în acest deceniu situaţia lor a continuat să se înrăutăţească, în timp ce ţările bogate, şi din acestea, desigur, un mic grup de bogaţi, au acumulat anual zeci şi zeci de miliarde de dolari din ţările în curs de dezvoltare. Este o situaţie care nu poate să continue mai departe! Aşa se prezintă lumea spre care unii domni ne îndeamnă să revenim! A inechităţii, a jafului, a asupririi! Am cunoscut-o sute de ani, şi o sută de ani sub capitalism, aceasta. De aceea am declarat că pentru noi a apus întotdeauna… o asemenea cale! Poporul nostru spune câteodată, că aceasta se va întâmpla când o face plopul mere sau răchita micşunele (aplauze). Dar nu vă grăbiţi să aplaudaţi. Genetica modernă a făcut progrese uriaşe (aplauze). şi e posibil să ne întâlnim cu plopi şi cu răchite care să facă micşunele, dar nici atunci, chiar în asemenea situaţii, nu vom admite întoarcerea înapoi. Capitalismul în România a apus pentru totdeauna! Poporul este adevăratul stăpân şi va rămâne veşnic stăpân al destinelor sale, al bogăţiilor ţării! (aplauze, urale)[v].
De fapt, poate că Ceauşescu avea ceva dreptate. Nu era capitalism în România şi, dacă ar fi să fim riguroşi, poate că nici măcar nu a existat vreodată cu adevărat, în condiţiile în care o ţară preponderent agrară după doar câteva decenii de dezvoltare a ajuns să fie dată de către marile democraţii pradă de război sovieticilor. Cert este că, după 1989, s-a născut în România un capitalism ciudat, o copie imperfectă a sistemului capitalist occidental. S-a născut cu forcepsul, prin presiunile Occidentului, ale Băncii Mondiale sau FMI, în procesul de integrare în UE şi NATO. Este adevărat, capitalismul nostru are certificat de naştere semnat de Uniunea Europeană şi se numeşte „economie funcţională de piaţă”.
Suntem capitalişti cu patalama, chiar dacă unii cârcotaşi observă că ponderea statului în PIB este încă de 37%, că există vreo 40 de tipuri de ajutoare sociale şi, în multe judeţe din România, cel mai mare angajator este statul, prin instituţiile sale. Capitalismul nostru este încă dominat de marile companii, ceea ce nu pare a fi sănătos din perspectiva dezvoltării echilibrate a societăţii şi a economiei, în timp ce s-a dispensat de aproape 4 milioane de români, în deplinătatea forţei lor de muncă şi care rătăcesc prin Europa sau prin lume
Capitalismul românesc s-a născut nefiresc faţă de cel din alte societăţi. Micii întreprinzători din anii de după revoluţie au fost comercianţii care au valorificat oportunitatea unei pieţe puţin reglementate, puţin sau deloc impozitate şi au început comerţul cu Turcia sau cu alte vecinătăţi. Prin căpuşarea unor întreprinderi de stat sau resurse comune, acest capitalism de desfacere nu este cel care ar fi trebuit să fie, adică acel sistem de piaţă care produce bunuri şi servicii. Pornind cu sfârşitul, este uşor de observat că nici nu a crescut organic.
S-a născut astfel un sistem economic şi social hibrid, dar şi o societate ciudată, tot hibridă, unde foarte greu putem deosebi clar fenomenele de piaţă de trecutul socialist. Analizele vremii arată destul de clar care sunt trăsăturile noului capitalism românesc. Lucrul esenţial care se vede că lipseşte este chiar piaţa cu mecanismele ei economice. Structurile politice nu sunt autonome şi nici separaţia puterilor în stat nu acţionează, chiar dacă noua Constituţie de după revoluţie le trece pe acestea în textele, care rămân încă o vreme literă moartă. Economia este încă subordonată politicului, iar societatea civilă este cvasi-inexistentă. Societatea noastră a rămas blocată pentru o anumită perioadă de timp între socialism şi capitalism. Acestei nebuloase i s-a spus tranziţie, dar avea aspectul unei „treceri de la nimic spre niciunde” cum am scris într-un articol, după vreo 15 ani de la revoluţie.
Unii analişti vorbesc despre faptul că acest capitalism de tip dâmboviţean s-a născut prin privatizări frauduloase şi a continuat destul de mult timp ca un fel de rezervor pentru vechea nomenclatură, reciclată după câţiva ani în noua clasă de întreprinzători. Există şi argumentare pentru această analiză, dar nu este uşor de generalizat. Experienţa mea în administraţia centrală mi-a relevat o caracteristică importantă: capitalismul nostru este un „capitalism” al sindicaliştilor care continuă să aibă privilegii impresionante (inclusiv posibilitatea de a cumpăra pe nimic active ale statului). La „dure” negocieri cu guvernul, reprezentanţii patronilor sunt tot sindicalişti, în niciun caz nu se luptă cu ceilalţi. În organismele comune nu poţi să-ţi dai seama, după discursuri, care sunt cei din patronat şi cei din sindicate.

Capitalismul românesc este… străin
În ultima vreme, o caracteristică a capitalismului autohton este cea după care capitalismul nostru nu mai este chiar românesc. În 2017, Institutul Naţional de Statistică (INS) ne anunţa că, în economia naţională (a României) funcţionează 44.575 de „grupuri de întreprinderi”. Grupul de întreprinderi defineşte două sau mai multe întreprinderi în care una dintre întreprinderile participante la grup deţine controlul asupra celorlalte, prin control înţelegându-se deţinerea a mai mult de 50% din voturi, de regulă, dată de deţinerea a mai mult de 50% din capital. Interesant este că din cele 44.575 de grupuri de întreprinderi 5.308 sau 12% din total sunt rezidente sau controlate din interior, în timp ce 39.267, adică 88%, sunt grupuri de întreprinderi multinaţionale controlate din exterior.
La prima vedere, aceasta pare a fi o veste bună, capitalismul nostru s-a integrat marilor fluxuri de capital internaţional, chiar fără să vrea, prin dezvoltare naturală. Dacă privim dintr-un alt unghi, vom observa că nu avem o clasă a marilor capitalişti români, ceea ce poate crea disfuncţionalităţi majore, mai ales în situaţii de criză, când capitalurile se retrag de pe pieţele conexe, spre zona de unde au plecat, adică în ţările care sunt mari puteri economice.
Avem 70% capital privat în economie dar, cum demonstrează o lucrare recentă, semnată de Iulian Stănescu[vi], după un studiu al primelor 130 de companii româneşti în ordinea cifrei de afaceri, 95 sunt deţinute de capitalul străin, 25 de statul român şi numai 10 au ca acţionari majoritari sau integrali capitalişti români. Un lucru este evident, dominaţia capitalului străin asupra celui autohton este deja o realitate, mai mult decât atât, capitalul străin controlează cele mai multe şi cele mai mari companii din domeniile strategice ale economiei. Capitalul românesc domină doar zonele periferice, zone instabile şi lovite frecvent de crize. Capitaliştii noştri au pierdut competiţia, dar mai ales nu sunt în zona înălţimilor de comandă ale economiei: finanţe, bănci, resurse naturale, energie.

O copie?
Putem critica realitatea ultimelor decenii şi prin intermediul faptului că am imitat mecanic, cu mai multă sau mai puţină convingere un model de capitalism occidental, în absenţa unor mecanisme economice şi sociale adecvate: lipsa unor generaţii de antreprenori şi o cultură antreprenorială, lipsa pieţei, dar, mai ales, lipsa capitalului. Capitalismul nostru s-a construit nu pe baza deţinerii de capital, ci pe baza de status social, pe bază de influenţă sau de reconversie a unor poziţii de putere în vechiul regim în capital economic. Nu cred că putem vorbi despre un mecanism bazat complet pe corupţie sau relaţii, dar este clar că nu a existat o concepţie de reconstrucţie a instituţiilor, în aşa fel încât să poată arbitra competiţia corectă care să ducă la o construcţie sănătoasă a noilor componente productive, dar care să ţină cont şi de nevoile de dezvoltare socială. Statul a fost răstignit între agresivitatea neoliberală de limitare a acţiunii lui, dar mai ales a deposedării de resurse, şi o rezistenţă socială a populaţiei la schimbarea majoră a sistemului de proprietate şi de producţie, stimulate şi de forţele conservatoare sau naţionaliste.
România nu a venit în concertul statelor din UE cu un proiect propriu de dezvoltare; a fost mai degrabă pasivă şi a ajuns să aplice politicile unui schematic aquis comunitar, uniformizator, dar pentru care încă nu este nici astăzi pregătită. De fapt, reţetele promovate de Banca Mondială sau de FMI au adus o oarecare disciplină fiscală, dar rezultatele nu au condus spre dezvoltare, consideră destul de mulţi analişti. Unele terapii de şoc sau politicile de austeritate au creat un capitalism contabil, care a scăzut încrederea în proiectele politice sau în reţetele de dezvoltare.

Capitalismul fără capitalişti
O echipă de sociologi americani care a studiat acest lucru în ţările din Est a numit acest tip de societate „Capitalism fără capitalişti”. În fond, aceasta a fost cea mai importantă întrebare a primului deceniu, la care însă nu i s-a dat un răspuns ferm: se poate construi o societate capitalistă fără capitalişti? O lucrare colectivă semnată Cil Eyal, Ivan Szelenyi şi Eleanor R. Townsley[vii] a analizat modul în care societăţile din Estul Europei au fost obligate ca, după prăbuşirea regimurilor comuniste, să construiască capitalismul în lipsa unei clase de proprietari şi deţinători de capital care să fie un fel de burghezie, cum a fost cea de la începuturile capitalismului european, când acumularea de capital a creat o clasă nouă şi a schimbat, până la urmă, relaţiile sociale. Mecanismul a fost altul în Est, capitalismul nu s-a născut pe baza unei confruntări cu puterea, cu establishmentul, ci prin contribuţia establismentului care şi-a schimbat direcţia de acţiune, de la păstrarea puterii, la construcţia unei noi relaţii de putere în care şi-a conservat rolul. Într-o manieră diferită de fosta URSS, unde Ivan Szelenyi spune că avem „capitalişti fără capitalism”, în România am trăit paradoxul unei treceri planificate spre capitalism şi economie de piaţă, unde cea mai mare parte a reţetei a fost realizată în afara sistemului politic şi social românesc, prin organizaţii internaţionale, fundaţii, Banca Mondială, UE sau NATO.

Gândire blocată în religia pieţei. Câteva mituri şi iluzii colective

E adevărat, tranziţia din ultimele decenii a fost şi este încă o perioadă înfloritoare pentru penetrarea oricărei ideologii anticomuniste sau prodemocratice. O bună perioadă am confundat capitalismul cu democraţia şi această confuzie încă se mai păstrează în cazul multor discursuri apologetice ale dreptei.
A fost perioada în care s-a produs o reconversie a capitalului social şi politic, materializat în poziţia în ierarhia socială, în capital economic. Acest lucru s-a păstrat chiar şi astăzi, după aproape trei decenii, deoarece în cea mai mare parte, liberalii români lucrează, în marea lor majoritate, la stat, iar capitalişti şi întreprinzători sunt mulţi dintre cei pe care presa îi numeşte baroni locali, adică clienţi sau membri ai Partidului Social Democrat. Avem în acest prim deceniu experienţa socială a unei transformări utopice, un fel de inginerie socială de construcţie a capitalismului şi economiei de piaţă[viii].
Religia pieţei a funcţionat şi încă funcţionează în promovarea capitalismului nostru. Dreapta noastră şi reprezentanţii ei au avut doar două soluţii politice la această tranziţie: privatizarea şi reducerea rolului statului, adică preluarea pârghiilor de producţie, dar fără asumarea costurilor sociale de funcţionare a societăţii. Stânga s-a mulţumit să facă acompaniamente sociale pentru capitalism. S-a limitat la a cere salariu minim, pensii mai mari, garanţii sociale pentru angajaţi. Am avut omniprezenţa religiei pieţei. Astăzi, religiile tradiţionale au fost înlocuite cu alte sisteme de credinţe şi valori. Cum spunea acum câteva decenii Karl Polanyi, economia a fost extrasă din societate, din ansamblul relaţiilor sociale. Consecinţele sociale ale economiei sunt prezentate ca fiind generate de un sistem obiectiv, legile pieţei sunt prezentate ca „naturale”; intervenţia este prohibită, cel mai bun lucru pe care îl putem face ar fi să ne supunem. Fundamentul acestei religii presupune că piaţa este corectă, iar valoarea este corect şi întotdeauna reflectată în preţ. Stânga, dacă critică piaţa, devine eretică şi poate să fie pedepsită ca atare. Dumnezeul sau Alahul acestei religii a pieţei este piaţa financiară, iar bursele sunt templele sau bisericile unde se produce ritualul şi unde se antamează minunile viitoare. Semnele din piaţa de capital sunt interpretate şamanic (pieţele ne dau semn!) similar cu Dumnezeu ne-a dat un semn.


Confuzia dintre piaţă şi capitalism
Piaţa şi capitalismul sunt concepte folosite ambiguu, mai ales în discursul politic, ca sinonime, deşi nu este cazul nici măcar a unei sinonimii parţiale. Chiar şi Ion Iliescu, ayatolahul stângii, în textul trimis colegilor de Senat, înainte de o dezbatere, avea un fragment în care, criticând derivele comunismului, spune că a fost o greşeală „ignorarea pieţii şi a legilor sale obiective şi substituirea lor cu arbitrariul sistemului de dominaţie partid-stat”. În general, toate sistemele ideologice de stânga fac eroarea de a recunoaşte piaţa ca fiind un criteriu unificator pentru caracterizarea lumii contemporane. De aici pleacă şi confuzia dintre piaţă şi capitalism. Dar să vedem diferenţele.
Piaţa este, într-adevăr, un mod de reglare economic, fondat pe concurenţă şi atomicitatea actorilor. Capitalismul este un mod de proprietate şi un proces. Capitalismul este legat prin proprietatea mijloacelor de producţie de actori privaţi care caută să acumuleze şi să concentreze capital pentru a se pune la adăpost de concurenţă.
În 2007, premiul Nobel pentru economie a fost obţinut de către trei americani, Leonid Hurwicz, Eric Maskin şi Roger Myerson, pentru lucrările legate de teoria jocurilor aplicată la analiza mecanismelor pieţei. „Această teorie ne permite să distingem situaţiile în care pieţele funcţionează bine de cele în care pieţele funcţionează prost”, a afirmat Comitetul Nobel. Deci piaţa este mai mult o metaforă, ea nu garantează egalitatea actorilor şi nici aplicarea unor legi care garantează progresul. Dacă ar fi aşa, nu ar trebui să ne chinuim cu consilii ale concurenţei care, însă, oriunde în lume, nu fac faţă imaginaţiei şi presiunii celor care creează mecanisme imperfecte de competiţie.
Capitalismul conţine elemente care sunt greu de despărţit: proprietatea şi concentrarea capitalului, care contrazic atomicitatea actorilor şi deci concurenţa perfectă. Piaţa şi capitalismul pot să intre în contradicţie de multe ori. Dacă piaţa favorizează inovaţia, competiţia, în beneficiul consumatorilor, capitalismul, prin logica concentrării, distruge concurenţa şi creează dezechilibre şi raporturi de dominare. Pervertirea economiei de piaţă este o realitate astăzi, în epoca globalizării şi multinaţionalelor care au PIB-uri mai mari decât statele.
Intrăm prea uşor în această capcană de acceptare a capitalismului ca sinonim pentru piaţa perfectă. Piaţa este eficace, dar nu este legitimă în toate domeniile. Liberalizarea pieţei de energie este foarte bună, dar există domenii unde păstrarea operatorilor publici, eventual în parteneriat cu operatori privaţi, este necesară.
Sectoarele educaţiei şi culturii, oricât se deschide piaţa, au funcţii publice pe care le poate îndeplini doar operatorul public, cu misiune specifică: canalele publice de radio şi televiziune au raţiunea de a exista indiferent cât de mult se diversifică oferta.

Fără ideologii. Alte mituri
Capitalismului nostru fără capitalişti şi fără producţie sau piaţă i se adaugă şi o altă lipsă. Este un capitalism fără ideologie, fără substanţă. Intelectualii români au difuzat până la refuz stereotipuri simpliste, iar dinspre universităţi nu a venit vreo ofensivă academică de natură să nască o dezbatere critică şi măcar o sofisticare a argumentărilor dreptei. Neocomunismul sau corupţia au fost singurele elemente care erau luate în calcul pentru a justifica capitalismul şi economia de piaţă. În fond, cel mai tare mit care a funcţionat a fost mitul echivalenţei dintre capitalism şi democraţie, o naştere a condiţiilor pentru individualism prin limitarea sau chiar aneantizarea puterilor publice. Singura datorie socială pentru individul cetăţean liber este consumul. Capitalismul este sinonim cu democraţia, pentru că alegerile sunt libere şi aceasta este generată de sistemul capitalist. Dacă ne uităm mai atenţi, putem observa că democraţia nu se reduce la alegeri libere, că sunt multe alte elemente constitutive ale unui spaţiu de libertate sau democraţie, dar confuzia funcţionează perfect azi.
A apărut şi un alt mit important: mitul regenerării capitalului. Cea mai importantă poziţie a fost cea conform căreia, dacă redistribuim resursele spre marii capitalişti, aceştia creează locuri de muncă şi astfel reîncepe mereu un ciclu al producerii de valoare care înseamnă dezvoltarea necontenită a societăţii. E adevărat că se acumulează valoare în mâinile unei minorităţi, dar mai devreme sau mai târziu valoarea se redistribuie la nivelul întregii societăţi. Cheltuielile pentru educaţie sau pentru sănătate sunt considerate costuri, nu investiţii, astfel este imposibil a se vorbi despre o regenerare socială, care se poate realiza prin acest tip de investiţii.
După o concepţie oarecum feudală, capitalismul nostru s-a bazat pe o pseudoideologie a societăţii de proprietari. Ocrotirea proprietăţii a devenit principala dimensiune şi mai puţin crearea condiţiilor pentru naşterea unui capital românesc. Cea mai mare eroare a dreptei româneşti este faptul că nu a înţeles importanţa marelui capital ca bază a naşterii producţiei. Într-o perioadă de maximă concentrate a capitalului şi de expansiune globală, la noi dreapta încă se luptă pentru naşterea întreprinderilor mici şi mijlocii, ca bază a economiei naţionale. Astfel, capitaliştii români nu au avut şi nu au nici acum o ideologie proprie, nici capital şi astfel nu avem un capitalism românesc racordat la circulaţia mondială a capitalului. Cu toate că vorbim mereu despre idealul unirii cu Republica Moldova, capitalul românesc nu a reuşit nicio expansiune cât de cât mai importantă spre teritoriul pe care-l revendică.

Mentalitatea capitalistă, în socialism prost mascat
Ceaţa din mintea oamenilor simpli, a opiniei publice, când este vorba de atitudini şi credinţe capitaliste este la fel de mare cum este cea din mintea capitaliştilor sau intelectualilor. Sondajul IRES[ix], cu privire la percepţia unor aspect legate de capitalism ne arată exact lipsa unei coerenţe de gândire şi proiect capitalist.
Şi acum cea mai mare parte dintre români (82%) cred că „statul ar trebui să reglementeze mai bine concurenţa de pe piaţă”, iar 62% dintre ei sunt de părere că „marile companii de stat nu ar fi trebuit privatizate în anii 90”. Alte întrebări arată lipsa de evoluţie a mentalităţilor după 30 de ani de capitalism şi economie de piaţă. O proporţie covârşitoare dintre români (90%) cred că „primul responsabil cu crearea locurilor de muncă este statul şi apoi sectorul privat”, 85% cred că „primul responsabil de bunăstarea oamenilor ar trebui să fie guvernul / statul şi apoi indivizii”. Cel mai bine se vede acest decalaj de mentalitate între capitalismul trăit şi cel de reţetă în faptul că 81% dintre respondenţi la sondajul realizat de IRES cred că „cele mai mari întreprinderi ale ţării ar trebui să fie în proprietatea statului şi nu în sectorul privat”.
Despre câştigătorii tranziţiei, cei care au reuşit să se îmbogăţească, 63% dintre români au o părere proastă şi foarte proastă. O atitudine care a evoluat negativ în ultimii 30 de ani a fost părerea despre modul în care au reuşit cei care au făcut averi în România: 60% cred că au făcut avere prin încălcarea legii, 17% prin relaţii şi 7% prin noroc. Doar 11% dintre români cred că au făcut avere prin muncă şi merit social.
Observăm aici că-i lipseşte capitalismului românesc un ingredient principal: încrederea în instituţii, în conducători, în ceilalţi oameni sau în viitor.
Într-o ţară în care cota unică a fost descrisă de partidele de dreapta aflate la conducere aproape un deceniu ca fiind singura formulă viabilă, deşi este puţin răspândită în economia de piaţă normală, 57% dintre români cred că „bogaţii ar trebui taxaţi suplimentar”. Chiar dacă în jur de 80% dintre oameni recunosc că firmele private asigură locuri de muncă şi contribuie la dezvoltarea economiei sau că servesc societăţii în general (76%), totuşi 73% cred că oamenii de afaceri exploatează angajaţii, găsesc lacune ale legilor (71%), câştigă prea mult faţă de munca pe care o fac (68%), nu sunt sinceri şi cinstiţi (48%), nu respectă legea (48%).
Doar 15% dintre români spun că se gândesc ca, în viitor, să deschidă o afacere proprie, această descurajare fiind efectul lipsei de încredere în mediul economic social şi politic din România, dar motivaţia principală expusă ca justificare fiind „nu am bani pentru asta”. Lipsa capacităţii de gestionare a riscului, specifică pentru societăţile de tip paternalist, şi mentalitatea asociată sunt prezente: 63% dintre respondenţi spun că este mai bine să ai un salariu mic şi sigur decât unul mai mare, dar nesigur, iar 55% cred că este mai bine să ai mai puţini bani decât să-i rişti într-o afacere.

Utopiile socialismului rezistă
La întrebarea devenită clasică la noi: ce părere aveţi despre afirmaţia : „Socialismul a fost o idee bună, pusă în aplicare greşit?”, 67% dintre români sunt de acord, un decalaj semnificativ de mentalitate sau o supravalorizare a socialismului ca ideologie, în comparaţie cu practica socială pe care o cunosc nemijlocit sau nu.
Atunci când întrebăm eşantionul format dintre cei care au trăit ca adulţi în perioada comunistă „Dacă era mai bine sau mai rău înainte de 1989,” comparând cele două epoci, 66% spun că, înainte de 1989, era mai bine. Dacă întrebăm subiecţii care sunt aspectele care s-au îmbunătăţit după 1989, observăm că avem doar trei aspecte care depăşesc 75% ca procent de favorabilitate: condiţiile de călătorie în străinătate, consumul de produse şi servicii şi dreptul de a alege. În fine, condiţiile de locuire sunt îmbunătăţite, spun 52% dintre români. La polul celălalt, al majorităţilor privind aspectele care s-au înrăutăţit, avem: industria (81%), situaţia politică (74%), infrastructura (65%), învăţământul 69%), fericirea românilor (68%), sănătatea 65%), piaţa muncii (61%), nivelul de trai (59%).
Puşi direct în faţa unei alegeri, între capitalism şi socialism, cei care au trăit şi înainte de 1989 au ales 50% socialismul şi 44% capitalismul. Cei care au ales capitalismul au avut ca principale justificări libertatea şi pentru că oferă un trai mai bun şi respect pentru oameni. Nostalgicii socialismului argumentează prin traiul mai bun şi lipsa grijilor, prin faptul că toată lumea avea un loc de muncă, prin existenţa siguranţei vieţii, a egalităţii dintre oameni, iar unii (35%) chiar cred că era mai multă libertate.
Doar 31% din eşantionul de adulţi care au trăit în comunism cred că generaţiile de azi sunt mai fericite, 59% cred că sunt mai nefericite. Despre nivelul de educaţie, 69% dintre români cred că generaţiile de acum sunt mai needucate, 52% că au mai puţine şanse de a se realiza.

Liberalii şi capitalismul
Daca analizăm votanţii PNL, partidul care are marca şi ideologia centrală a capitalismului, comparându-i cu cei ai PSD, despre care bănuim ca vor fi de stânga, deci adversari, observăm acelaşi paradox, o surprinzătoare harababură şi dezordine a credinţelor şi ideologiilor. Să analizăm câteva caracteristici ale mentalităţii de dreapta, capitaliste, prin intermediul răspunsurilor celor două categorii de subiecţi menţionate anterior. Vom observa că, după aproape trei decenii de politică şi bătălii între stânga şi dreapta, de presiune pentru adoptarea ideologiilor liberale, între votanţii de stânga ai PSD şi votanţii PNL sunt foarte mici diferenţe în ceea ce priveşte crearea unei mentalităţi capitaliste. La afirmaţia de esenţă stângistă „Statul ar trebui să reglementeze mai bine concurenţa de pe piaţă”, votanţii penelişti sunt mult mai intervenţionişti decât cei de stânga (78% vs. 64%). O afirmaţie de aceeaşi factură, dar mai tare ca atitudine de stânga „Cele mai mari întreprinderi ale ţării ar trebui să fie în proprietatea statului şi nu în sectorul privat”, votanţii PSD au o pondere de favorabilitate de 87%, în timp ce votanţii PNL de 81%. La afirmaţia „Primul responsabil de bunăstarea oamenilor ar trebui să fie guvernul /statul şi apoi indivizii” acordul pentru această linie ideologică este la fel la pesedişti şi la liberali... 86%. Am fost surprins şi de răspunsurile la afirmaţia „Primul responsabil cu crearea locurilor de muncă ar trebui să fie statul şi abia apoi sectorul privat”, unde votanţii PSD au răspuns afirmativ în proporţie de 96%, dar nici fanii penelişti nu au fost departe: 81%.
Părerea proastă şi foarte proastă despre cei care s-au îmbogăţit în România în această perioadă este răspândită în proporţie de 55% între pesedişti şi 50% în cazul peneliştilor. La o întrebare privind modalitatea în care au făcut avere patronii români, 82% dintre votanţii de stânga şi 77% dintre cei de dreapta cred că acumularea de capital s-a făcut prin încălcarea legii, prin relaţii sau noroc. Cu afirmaţia „Socialismul a fost o idee bună, pusă în aplicare greşit” sunt de acord 69% dintre cei de stânga şi 61% dintre cei de dreapta. Iar ideea că „înainte de 1989 era mai bine” este împărtăşită de 75% dintre votanţii PSD şi de 62% dintre cei ai PNL.
Apare o singură diferenţă semnificativă între cele două ipotetice „câmpuri ideologice”: la întrebarea ce ar alege între capitalism şi socialism, social-democraţii aleg în proporţie de 66% socialismul (32% ar fi pentru capitalism), iar cei de dreapta ar alege în proporţie de 77% capitalismul (22% fiind fani ai socialismului).
Putem explica această inconsistenţă prin lipsa culturii politice, prin slaba instituţionalizare a partidelor sau prin eşecurile majorităţii guvernelor care s-au succedat la putere ori printr-un populism care a şters diferenţele între câmpurile ideologice născute prematur şi prea fragile. În fond este vorba despre o mentalitate mai degrabă anticapitalistă în întreg spectrul politic din România. Deşi este aplicat de aproape trei decenii, capitalismul are rădăcini slabe în mentalitatea românilor şi aceste eşecuri de socializare produc în continuare anxietate şi depresie.

Văzut din multiple unghiuri, capitalismul românesc este un sistem hibrid, dar mai ales o copie, un împrumut neconvingător. Este raţional să credem că este un produs al unei etape istorice peste tot în lume. Faptul că nu ne putem închipui nimic dincolo de el sau suntem inhibaţi să facem asta este o altă problemă. În fond, dincolo de critici, capitalismul a adus nivelul de trai cel mai înalt şi chiar nivelul de libertate individuală necunoscut până acum de societatea umană: nu ştim dacă se va putea adapta la unele cerinţe şi provocări: nevoia de comportamente economice responsabile, economie partenerială, fragmentarea puterii şi desacralizarea instituţiilor, globalizarea, pesimismul social şi refuzul politicii partinice, aşa cum le cunoaştem azi. La început a adus emanciparea naţiunilor, dar azi migraţiile şi dominaţia marelui capital fac tot mai multe naţiuni să se închidă după graniţe şi să respingă noile formule ale globalizării. Încrederea în progres a furnizat energie câteva secole, acum atomizarea şi pesimismul, birocratizarea şi limitarea meritocraţiei devin probleme majore, care îi fac pe tot mai mulţi să respingă contractul social. Egalitatea de şanse constată mulţi că este în agonie, iar ascensorul social este blocat în multe ţări. Partidele politice care promiteau cea mai bună selecţie a elitelor astăzi par că nu mai pot realiza această aspiraţie. Capitalismul global are aceste provocări, nu ştim dacă va reuşi să le treacă conservându-şi esenţa. Capitalismul românesc este senin, crede în miturile începuturilor, încă este într-o adolescenţă tâmpă. Un antreprenoriat de familie, autohton, se chinuieşte să schimbe câte ceva, să atragă atenţia la dezvoltare. Dar nu este auzit, pentru că în spaţiul public o hărmălaie imensă şi o bulibăşeală sinistră ocupă agenda: este competiţia dintre grupuri care vor să împartă o parte din golul care are aparenţa puterii politice. Între timp, resursele se pierd şi un viitor în care nimeni nu mai are încredere se iveşte timid. Capitalismul românesc se naşte prin cezariană şi este încă la incubator. Este un mutant, un corp străin, dar mai ales o mare neînţelegere.
Ca să nu rămână o fantomă, o paiaţă, capitalismul românesc are nevoie de oameni, în principal, de români, dacă se poate. Să împrumute de la ei, dacă nu suflet, măcar minte. Obligatoriu are nevoie de oameni care să creadă în el, în valori sau în viitorul creat aici, înăuntru, nu „afară”. De oameni care să lupte pentru ideile lor, pentru profit, şi care să devină capitaliştii noştri de mâine.




[i] Ban, Cornel, Dependenţă şi dezvoltare. Economia politică a capitalismului românesc, editura TACT, Cluj-Napoca, 2014

[ii] Racu, Alexandru, Apostolatul antisocial. Teologie şi neoliberalism în România postcomunistă, editura TACT, Cluj Napoca, 2017

[iii] Poenaru, Florin, Epoca Traian Băsescu. România în 2004‑2014, editura TACT, Cluj Napoca, 2014

[iv] Cistelecan, Alexandru, State, Andrei (coord.), Plante exotice. Teoria şi practica marxiştilor români, editura TACT, Cluj Napoca, 2014

[v] https://mariusmioc.wordpress.com/2011/08/03/nicolae-ceausescu-in-1989-capitalismul-in-romania-a-apus-pentru-totdeauna-video/
[vi] Stănescu, Iulian, Puterea politică în România. De la comunism la noul capitalism (1989-2014), editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2014
[vii] Eyal, G.,  Szelenyi, I. şi Townsley, E.R., Capitalism fără capitalişti. Noua elita conducătoare în Europa de Est, editura Ziua, Bucureşti, 2001.
[viii] Vasile Sebastian Dâncu, 2010, Gândirea blocată în religia pieţei, Revista Cultura, nr. 291 din 16 septembrie 2010
[ix] Studiul Capitalismul şi societatea: percepţiile românilor cu privire la capitalism, realizat de IRES, în perioada 4 - 16 iunie 2018, pe un eşantion de 866 de persoane, reprezentativ pentru populaţia adultă din România. Eroarea maximă tolerată: eşantion total: ±3,4.


08 iulie, 2018

Politically incorrect. (Dincolo și dincoace de Colectiv)


 


”Din tragedia de la Colectiv nu a scăpat nimeni”, Liviu Iolu


Politica noastră trebuie resetată total. Trebuie să trecem brusc și fără prea multe pregătiri la o nouă etapă. România este blocată în indecizie, pasivism și neasumare. Nu respectăm regulile și nu ne respectăm pe noi înșine, nu respectăm niciun set de valori. Mereu suntem dispuși să cautăm vinovați, dar ar trebui să încetăm cu acest joc, vinovați suntem cu toții. Toți cei care am considerat vreodată că merge și așa, am ocolit regulile sau am votat răul cel mai mic; când am tolerat nesimțirea unor politicieni sau funcționari care ne-au umilit în fața unui ghișeu și noi am plecat capul, ori i-am invidiat în secret pe cei descurcăreți din proximitate sau din societate. Toți cei care am tăcut și am acceptat să fim umiliți pe banii noștri sau am renunațat la dreptul funciar, la respect din partea celorlalți. Toți cei care am fost fascinați vreodată de șmecheria sau tupeul unor compatrioți sau am acceptat să fie călcate în picioare valorile comune. Da, suntem vinovați toți cei care am acceptat vreodată să votăm fară un gând precis sau cei care nu am protestat când ne-am întâlnit cu răul cel mare, dar și cei care am căutat scuze unui popor care nici măcar nu-și mai aduce aminte cum a ajuns în modernitate cu toate cadavrele istoriei aruncate peste el într-un secol XXI absolut nebun. Sigur ar trebui pedepsiți toți ce care au cumpărat funcții sau posturi sau cei care și-au promovat rudele sau pe cei apropiați în posturi pentru care nu sunt nici specializați și nici adecvați. Chiar dacă niciodată nu vor fi pedepsiți cei care își vând votul pe un kil de zahăr, un litru de ulei sau o pelerina adusă din China, trebuie să le spunem că și ei sunt vinovați pentru situația în care am ajuns. Vinovați sunt și cei care au posibilitatea să vorbească oamenilor și nu au curajul să spună adevarul sau se vând și devin adulatorii unora dintre oligarhii zilei.

Lipsa unei elite critice este una dintre marile noastre probleme. Puținii care s-au opus sistemului au fost cumpărați sau integrați într-o aripă politică sau alții sau retras în estetică sau jargon științific. Resetarea trebuie să se facă acum, azi, nu mâine sau poimâine. Dacă va fi azi, atunci înseamnă că avem măcar o zi avans în fața Răului care ne-a cuprins.

Resetarea sistemului înseamnă, în primul rând, restaurarea sensului colectiv, a căutarii unui interes comun. Se poate să avem interese diferite, vieți diferite, speranțe și coșmaruri diferite și diversitatea să fie, de fapt, o mare bogăție. Dar, în primul rând, resetarea trebuie să stabilească faptul că punem în centrul activității politice Omul. Da, știu că se poate glumi la infinit cu Omul nou sau Totul pentru Om, când acel om simbolic era Ceaușescu. La bășcălie suntem cei mai tari, cel puțin din Balcani, dacă nu chiar din Europa. Când vorbesc despre OM este vorba, de fapt, la a ne gândi la ceilalți, la cei de lângă noi, la cei învinși de viață sau învingători, la cei care urmează să plece sau la cei care urmează să vină pe această lume. Adică să trecem rapid la schimbarea tuturor legilor și regulilor, a regulamentelor, instrucțiunilor sau ordinelor care nu fac destul pentru sănătatea oamenilor, tot ce înseamnă protecția civilă, protecția mințiii lor prin educație, protecția identității sau modul în care cresc.

Este nevoie de o logică nouă a sistemului și de o resetare radicală a obișnuințelor noastre călduțe. Nu avem cu cine face asta? Nu este adevărat! În România noastră tristă există mulți oameni grozavi pe care nimeni nu-i bagă în seamă, pentru că pe posturile pe care le-ar merita sunt abonați finii, nepoții, cuscrii sau fetele frumoase cu piept generos și picioare lungi. Nu trebuie să ne uităm mereu spre partide sau să dăm vina pe ei, acolo sunt specialiști tot mai puțini, oricum partidele vor fi nevoite să aducă masiv oameni noi ca să-și salveze onoarea.

Însă lucrul cel mai important pe care trebuie să-l stabilim încă de la început este acela că societatea are ca scop dezvoltarea individului, nu urmărește abstracțiuni sau obținerea unui PIB cât mai mare sau o creștere economică constantă de la an la an. Libertatea omului, bunăstarea și fericirea lui sunt mizele întregii omeniri. Și tot ce nu se integrează acestui scop este doar trădare sau inutilitate socială, este vânare de vânt. Formula este simplă și nu doar la prima vedere. Trebuie să începem prin a crede în aceste forme ale fericire umane și să renunțăm la a crede că este mai important partidul, corporațiile, statul sau Europa. Fericirea oamenilor este cea mai importantă, liniștea lor și sentimentul că sunt membrii unei comunități și nu străini sau tolerați în lume sunt esențiale.

Cum să facem? Nu cred că trebuie să inovăm, trebuie să ne uităm la ce au făcut sau fac alte state care au oameni mai fericți, mai senini, mai mândrii de apartenența lor. Poate că unii au desoperit mai demult acest adevăr și merită să vedem cum au făcut asta, dar și unde au greșit. Dacă vom considera că oamenii trebuie puși înaintea profitului sau altor ținte de carton, atunci vom ști ce trebuie făcut în campanii electorale, dar mai ales înafara lor. Ne vom da seama că a face politică nu înseamnă doar putere pentru omul-politician, ci mai ales a reda puterea oamenilor. O resetare înseamnă să nu-i mai amăgim pe oameni cu pomeni în schimbul voturilor, ci să le deschidem mintea sau să-i ajutăm să se pregătească pentru a rezista mai bine competiției dintre ei sau competiției noastre cu alte state. A reseta înseamnă reguli stricte, adică să nu-i lăsăm a se sinucide pe șosele, să moară absurd în spitale, chiar să-i oprim pe oameni să facă tâmpenii cu libertatea lor.

Guvernele și politica, în general, construiesc o lume tot mai impersonală, o lume care se distanțează de om. Guvernele nu mai știu nimic despre cum trăiesc oamenii simpli, ce mănâncă, la ce visează, de ce nu dorm nopțile, care sunt motivele bucuriei sau furiei. Ele nu înțeleg de ce pleacă doctorii din România, de ce ei nu sunt patrioți și nu au o vocație a sacrificiului aproape sinucigasă; nu au studiat vreodată clientelismele și nepotismele din spitale, corupția și autismul șefilor, umilirea zilnică și cerințele tot mai nervoase ale pacienților. Guvernele se gândesc la investiții străine sau la creșterea PIB sau la cea a eficienței unor sectoare, dar nu se gândesc la țăranii care nu pot să pună sămânța la timp sau care nu au bani să se racordeze la conducta de apă pe care guvernulul le-a adus-o la poartă.

Nici elitele intelectuale nu se chinuie să vadă cum trăiesc oamenii, se mulțumesc cu scheme sau stereotipuri, deoarece ei au deja o viață bună, trăiesc în cartiere elegante și rareori umblă cu autobuzele sau tramvaiele care miros a sudoare și jeg.
Guvernele și politicienii importanți se uită doar la ținte macroeconomice și cred că doar economia este importantă. Promit locuri de muncă și creștere economică, deși de foarte puține ori au pârghii directe pentru a face ceva pentru asta. Dar dacă nu vom căuta acele parghii și imagini simple care pot  produce efecte asupra pregătirii oamenilor pentru a câștiga mai mult sau mai puțin sprijinul lor, pentru a câștiga încredere sau pentru a cuteza să deschidă afaceri, restul va rămâne vorbă goală de campanie. Trebuie să cerem guvernelor să stabilească priorități umane, poate la scară mică, dar care să aibă efect asupra vieții de zi cu zi. Echilibrele economice trebuie urmărite, chiar și nivelul de deficit stabilit de Comisia Europeană, dar nu în momentul când mor oameni pentru că sunt prea departe de spital și nu avem salvări pentru ei, și nici atunci când sute de mii de copii nu pot urma liceul sau când medicii pleacă din țară cu miile. Este important să ne umflăm cu mândrie pieptul dacă suntem pe podium la creștere economică în Europa, dar trebuie să ne întrebăm măcăr de ce sărăcia crește an de an, de ce oamenii câștigă tot mai puțin, de ce creșterea economică se prelinge afară din țară sau se duce doar la cei bogați. Când ne gândim că educația costă este clar că greșim deoarece educația va crea oameni mai productivi, mai îndemânatici, mai autonomi în viitor, deci este cea mai bună investiție. Guvernele se gândesc prea puțin la oameni, în cel mai bun caz îi studiază ca indivizi statistici, ca pe niște numere. În epoca noastră, lumea este condusă de contabili care se uită în tabele, ne scot ochii cu investiții (de multe ori greu de detectat), se uită doar la dinamica bugetelor și niciodată la nevoi pentru ca pornind de aici să vadă de câți bani este nevoie. Rareori guvernele proiectează lucurile pe termen lung, strategiile pe care le fac sunt în multe cazuri formale, birocratice și axate pe procese birocratice sau evoluții instituționale și mai puțin pe nevoile oamenilor sau cele ale comunităților.

De multe ori vorbim despre politicieni ca despre niste ticăloși cărora nu le pasă de viața oamenilor. Nu este adevărat, unora le pasă, eu am cunoscut foarte mulți de acest fel. Problema este că, odată integrați în sistemul politic și administrativ, acesta le pune ochelari de cal, îi blochează în proceduri și îi indepartează de viață și problemele ei de zi cu zi, dar dramatice, în multe cazuri. Este nevoie de atitudine, dar și de empatie când faci politică. Acestea pot ajuta politicianul să nu accepte doar imagini mediate prin multe filtre, ci să caute dovezi și soluții concrete sau probleme concrete, dar empatizând să poată să și înțeleagă natura problemelor, cauza lor sau efectele asupra individului, dincolo de statistici. Când spunem că mortalitatea infantilă din România s-a redus, din 1990, până azi de la 29 la mie, la doar 9 la mie, putem să credem că voerbim despre un progres, însă dacă ești un politician empatic, îți dai seama totuși că este vorba de aproape 2000 de copii care mor în primul an după naștere. Închipuie-ți că sunt niște îngeri care aleargă peste un câmp de flori sau că este și copilul tău printre ei și atunci o să te înfiori, n-o să poți dormi noaptea și te vei gândi că a salva viața fiecaruia dintre cei care pot fi salvați este mai important decât lupta pentru reducerea cu 2 procente a deficitului bugetar. Asta înseamnă să pui oamenii înaintea cifrelor.
Plătim sute de consilieri ai guvernanților pentru a le scrie discursuri, pentru a le face cafele sau strategii de branding, unii sunt folositori, alții doar curteni care cultivă imaginea forței stăpânului lor; dacă macar jumătate dintre consilieri ar merge să stea de vorbă cu oamneii prin cartiere, prin locurile unde aceștia suferă, unde muncesc sau unde caută să se bucure de timpul liber, cred că am înțelege mai bine ce trebuie făcut pentru proiectele guvernamentale.

Am petrecut mai multe ore cu sindicaliști din transporturi care declanșaseră greve reclamând plafonarea tarifelor la polițele RCA. Nu prea era zona mea de responsabilitate, dar am început să discut cu ei într-un moment în care Premierul era plecat din țară, apoi am continuat dialogul pentru că am vrut sa înțeleg problema. Păreau cereri absurde în economia de piață, iar realitatea descrisă de ei halucinantă. Instituția cu rol de supraveghere a pieței asigurărilor sau firmele de asigurări infirma cele descrise de sindicaliști, în plus, se ascundeau studiile și statisticile oficiale pe motiv că sunt confidențiale și publicarea lor afectează competiția. Discutând cu șoferi de taxi și soferi de camioane, apoi cu o persoană implicată în realizarea de studii, cu un  profesor de economie și cu doi brokeri tineri de asigurări, am înțeles că șoferii aveau dreptate, iar instituția statului care ne spunea că nu se poate face nimic, era interesata să protejeze interesele asigurătorilor. Împreună cu colegii mei de la guvern am cerut date în plus și am găsit o soluție care părea imposibilă, anticoncurențială, ne-europeană sau chiar ilegală, adică fix ceea ce cereau sindicaliștii de peste un an de zile. 

Cum scrie un om care a trecut prin adminsitrație, dar care a făcut afaceri și a activat și în mediul universitar, guvernele greșesc pentru că cei care iau decizii sunt prea departe de cei care sunt afectați de ele. Guvernele nu doresc să ducă decizia mai aproape de cetățean și găsesc multe explicații ca să nu descentralizeze din dorinta de a păstra putearea și resursele, în mare măsură surse de corupție sau rețeaua care se adaugă acesteia: lipsa de responsabilitate, frauda în materie de selectarea competențelor, incompetența și altele. Birocrații de la centru vor acuza mereu rețelele clientelare locale, dar de fapt lor le este frică de concurența cu rețelele lor de interese și de distribuire a resurselor. Primarii sunt cei mai iubiți dintre pământenii din administrație, după toate sondajele de opinie din ultimii ani, ei fiind votați câteodată chiar dacă sunt condamnați penal sau sunt reținuți. Este o dovadă că oamenii caută să se plaseze în zona autorității unor oameni apropiati lor, care le cunosc mai bine problemele și sunt accesibili. Dar pentru controlul puterilor locale nu este nevoie doar de un guvern central puternic, poate că acest lucru se va face mai ușor dacă îi vom stimula să se organizeze la nivelul comunităților sau chiar depășind acest nivel, mergând spre intercomunitar. Asociațiile sunt cei mai buni controlori ai puterilor locale și pot oferi nu doar soluții, dar și suport pentru cele mai bune și mai adecvate servicii publice.
Dacă vom ieși din birouri și din corelațiile dintre cifrele pe care le aduc contabilii și vom vorbi cu câțiva salariati ni se va părea un non sens ca un om care lucrează 8 ore să fie pe lista săracilor sau salariul minim pe economie să fie mai mic decât coșul minim de trai decent. Acești semeni ai noștri nu înțeleg cum avem creșterea economică cea mai tare din Europa, dar ei rămân în sărăcie, iar copiii lor nu pot visa la o soartă mai bună. Când sistemul de sănătate este tot mai defect și oamenii pleacă cu spaimă spre spitale de la Viena sau Istanbul ori se împrumută ca să se opereze în străinătate, noi ar trebui să fim destul de îngrijorați pentru a propune mai mult decât campanii mediatice de căutare a unor țapi ispășitori și apoi tăcere ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic special. Dacă vom astepta ca sistemul bolnav de sănătate să se vindece prin campanii mediatice sau măsuri de schimbare a managerilor, ne înșelăm profund sau înseamnă că nu ne pasă. Negustoria cu medicamentele poate îngenunchia guverne, dar ca politician trebuie să înțelegi care este necesarul omului bolnav și care sunt doar ”nevoi” secretate de sistemul administrativ sau politic. Poți găsi metode de a re-umaniza sănătatea căutând soluțiile simple cu gândul la oameni, nu la bugete, la liderii de spitale, de sindicate sau la marii ditribuitori de medicamente. Sistemul medical a construit mii de formulare și proceduri pentru a se acoperi birocratic, iar doctorii sunt sanctionați pentru că după operații istovitoare nu au completat, cu mâna lor, la timp, zeci de pagini și rapoarte, în loc să stea cu pacienții mai mult. Construim spitale din ce în ce mai mari care arată ca niște uriașe abatoare în loc să fie locuri unde oamenii ar trebui să se vindece, să se uite, căutând un pic de speranță în ochii medicului sau să simtă mâna caldă a asistentei care îi tamponează fruntea. Aducem în sistemul medical, mai ales la conducere, orice altceva decât medici practicanți, maximum pot ajunge acolo politrucii care au trecut și pe la medicină, dar nu au ajuns să profeseze. Este clar că nu pentru partidul care câștigă alegerile sau pentru coaliția de guvernare ar trebui să fie făcută alegerea ministrului și a echipei, ci din perspectiva oamenilor bolnavi.

Poate că nu putem face foarte mult pentru afaceri și zona privată. Ne-a intrat în cap că statul este un prost administrator și un hot care omoară afacerile prin taxe și impozite, dar măcar să ne uităm cum am putea să nu le ucidem afacerile celor care cutează să facă business în țara noastră. Pentru că asta se întâmplă de multe ori si nu doar prin taxe mari, ci și prin modificarea  frecventă a regulilor. O soluție este să sprijini acolo unde poate avea efect bun, dar mai ales statul trebuie să vegheze ca să existe o competiție cât de cât corectă. Ar trebui să ne uităm mai precis ce este corupție și ce nu, să ne concentrăm pe asigurarea că statul recuperează pierderile de la cei vinovați. 
Când facem politică din anticorupție pericolul este mai mare, iar efectul, din perspectiva motivării antreprenorilor, este devastator. Trebuie sa vedem cum îi putem apăra pe antreprenorii cei mici, cei care produc cea mai mare parte a avuției și care sunt în cea mai fragilă situație. Ei își riscă totul, iau credite și rămân fara case, sunt defavorizați de forta de influență a marilor corporații și de presiunea pe care acestea o fac la Guverne sau Parlament.

Dar mai ales ar trebui să ne ocupăm de sărăcie, dar nu cu prezentări meșteșugite și power-pointuri luminoase și colorate. Sărăcia este urâtă, de aceea cei mai mulți dintre oameni îi urăsc pe cei săraci, dar își aduc aminte, cu duioșie, de ei, doar în campanie, dar nici atunci nu le vizitează casele sau cartierele. Politicienii nu fac băi de mulțime în locuri unde este mizerie, ci în zone curate și septice. Sărăcia strică bilanțurile și statisticile, iar tema în sine este ocolită de moderatorii care se concentrează pe alte subiecte. Săracii sunt delincvenți într-o măsură mai mare, dar asta nu este totul, ei ne costă o grămadă de bani. Sigur, o parte din gramada de bani merge pe mecanismele birocratice de administrare a sărăciei. Încerați să vă imaginați că sunteti săraci, că trebuie sa trăiți cu salariul minim pe economie. Nu-i așa că nici măcar nu vă puteți pune în locul acelor oameni? Unii sunt săraci și dacă au loc de muncă și se chinuie să își asigure un trai mai bun chiar cu ore suplimentare. În România, 1 din 3 angajați, adică peste 1,5 milioane sunt în această situație, iar unii vociferează că a crescut prea repede salariului minim, adică 1250 lei, sub  300 de euro. Dar cea mai bună explicație pentru a bloca salariul minim la cote joase este că obligăm și mediul privat să crească salariile și am putea pierde investitorii străini. Nu este asta o mare ticăloșie? După datele Insttutlui Național de Statistică, 8,5 milioane de români trăiesc cu puțin peste o sută de euro pe lună, iar cei mai bogați 20% dintre români au realizat venituri de 8  ori mai mari decât cei mai săraci 20%. În plus, doar 2% dintre copiii din mediul rural ajung la facultate și doar 24% din elevii de la sate termină un liceu.

Un alt aspect important: gândiți-vă la faptul că, pentru cea mai mare parte dintre români, cea mai sigură moștenire este sărăcia. Familia este cea care atât le-a putut lăsa pentru viitor, iar de familie ne ocupăm foarte rar, politicile sociale savante se ocupă mai mult de indivizi. Însă familiele sunt o mare problemă, ele crează cele mai multe cheltuieli dacă le privim cu atenție. Un cercetător a demonstrat, la un moment dat, că dacă vom corela costurile pentru șomaj, violență, droguri, delincvenți, vom găsi că 120.000 de familii din Marea Brirtanie creează un cost total de 9 miliarde de lire sterline, adica undeva în jur de 75.000 de euro pe familie. Dacă am coborî analiza și asistența și am analiza integrat familia cu probleme, sigur costurile ar fi mai mici și efectul mult mai puternic. Am putea ajuta familiile să nu ajungă în disoluție și ar putea fi ajutați la probleme care par a fi individuale, dar creează un mare cost social, dar se și potențează una pe alta încât este foarte greu de rezolvat situațiile prin stipendii sau prin legi votate în Parlamente. Dar mai trebuie să știm un lucru: mizeria și sărăcia nu acționează după calendare politice sau electorale, este o presiune continuă și ucigătoare, de la o zi la alta, amplifică drame și distrug țesutul social al comunității naționale. Sunteți datori celor amărâți măcar pentru următorul motiv: mașina politicii merge cu benzina plătită de săracii lumii noastre.

Și mai este un lucru pe care politica noastră îl uită sau doar se preface. Cred totuși că politicienii nu-și dau seama de asta, nu mai pot simți acest subiect, mă refer la inegalitate. Este prezentă peste tot în lume, la noi la fel, cei bogați devin tot mai bogați, iar numărul săracilor crește. Inegalitatea este o boală socială și este greu de tratat, dar nu putem să ne uităm pasivi la ea. Un copil care se naște într-o familie de romi are cele mai mari șanse să devină delincvent, iar unul dintr-o familie de țărani, cel mai probabil nu va face studii superiore și va pleca în străinatate sau va deveni lucrător cu venit mic undeva la oraș. Cu mare probabilitate, copiii avocaților vor deveni avocați, iar cei ai medicilor vor termina medicina. Acest ucru nu se întâmplă pentru că ei sunt mai destepți, ci pentru că au condiii, au meditatori și un nivel de aspirație diferit, adică ceva ce astăzi sociologii au început să numească meritocrație ereditară. Copiii muncitorilor săraci au tentația de a câștiga cât mai repede un salariu și atunci părăsesc școala devreme, deseori pentru a nu mai fi o povară pentru familie. Dacă ne-am gândi să organizăm campusuri școlare la țaraă, cu meditatori și laboratoare, cu burse pentru copii de la țară și apoi am sprijini un program de credite pentru ca să poata face medicina, atunci acești copii deveniți doctori, ar trebui să-și plătească creditul și nu ar pleca atât de repede în străinătate, având și un nivel de aspirație care ar fi deja satisfăcut.

Veniturile pe care le aduce capitalul sunt incomparabil mai mari decât cele pe care le aduce munca.  Cu siguranță că nu o să scăpăm lumea de inegalitate socială, dar trebuie măcar să credem în posibilitatea de a ajuta să crească egalitatea de șanse. Uneori se pot face lucruri mici care aduc, la nivelul societății efecte mari.
Resetarea sistemului trebuie făcută într-o zi și se poate face prin schimbări de genul celor de care am vorbit aici, doar ca exemple, ca spirit conducător, nu platformă sau program. Dar cine poate să facă asemenea schimbări? Nimeni, dacă ne referim la un singur om. Noi, dacă este să raspundem cinstit. Este nevoie de mulți oameni, de echipe întregi, de mobilizare și de un spirit și un curaj al schimbării. Sistemul politic se autogenerează dacă nu este zguduit din când în cand. Întotdeauna o mână de oameni cu familiile lor și cu resursele pe care pun mâna vor căuta să închidă ușile salonului puterii, pe dinlăuntru, după ce ei au intrat. Vor centraliza puterea și vor încerca să convingă de faptul că orice schimare ar fi un mare pericol pentru societate. Mai nou, grupurile politice de la noi se ascund după vedete, numai să nu accepte o schimbare reală a partidelor. În alegerile din toamna 2016 miza nici măcar nu mai este cea a selectării unui legislativ serios, pe bază de proiecte, ci mai mult o modalitate de a legitima un prim ministru. Da, în mare măsură, partidele au devenit niște mulțimi de adulatori care așteaptă totul de la lideri, iar atunci cand liderul nu poate să-i ducă la prada politică este eliminat cu cea mai mare viteză. Dar, chiar în varful oricărei crize, niciun partid nu poate accepta existența în interior a unui ledearship alternativ.

Atunci de la cine să așteptăm schimbarea? Se poate face resetarea aceasta? Cine o poate face? Cu siguranță, de unul singur nimeni nu poate face asta. Dar o pot face mai mulți, echipe, sau un grup din ce în ce mai mare de oameni care au curajul să spere și să iasă din inerție. După Colectiv, preferăm să ne încălzim la certitudinea că suntem neputincioși, bolnavi iremediabili, nemernici, că nu putem face nimic, în locul încercării de a curma toate acestea într-o zi. Dăm prioritate unei certitudini dureroase, în loc să încercăm să ieșim din acest destin, preferăm o ticăloșie de grup unei încercări de eliberare. Preferăm o securitate fără de speranță, unei insecurități care ne-ar da șanse la un alt viitor. Chiar dacă am vrea, nu putem demisiona din responsabilitățile pe care le avem față de România. Și nici nu trebuie să acceptăm populismul cinic al celor care simulează apropierea de popor și afișează simplitatea unei proximități jucate cu oamenii simpli.

Dar pentru viitor trebuie să înțelegem că minunile lumii nu mai sunt cele cu care ne chinuie profesorii de la orele de istorie, ci dimensiuni ale societății, deopotrivă caracteristici sociale, dar si oglindiri în psihologiile individuale, dimensiuni ale societății viitorului: viteza, flexibilitatea și adaptarea, concurența și căutarea performanței, eficiența sau transparența.

Nouă ne lipsesc în mare măsură o mare parte dintre aceste caracteristici și fiecare proiect pe care-l facem îți consumă toată energia în lansarea lui. Când se inaugurează un proiect totul este lăsat baltă, parcă așteptam să vedem dacă se descurcă în mod natural sau mecanic, sau cum moare. Așteptăm mereu să facem proiecte când vom avea liniștea necesară, dar lumea aceasta a liniștii nu există și nici nu știu dacă a existat vreodată. Trebuie să învățăm să lucrăm împreună, ca indivizi ne simțim tot mai singuri în fața lumii. Individul singur simte că nu poate să înfrunte riscurile multiplicate ți aici apare nevoie de asociere, de luptă comună. Dar pentru asta este necesară renunțarea la cinism și la sloganele care ne-au fost repetate până ce le confundăm cu proriile noastre gânduri. A schimba logica întregului sistem înseamnă că ar trebui sa înceapă să ne pese cine ne conduce, dar și să ne gândim serios la nevoile noastre și cum pot fi ele transpuse în proiecte. Răul cel mare este nepăsarea față de ceilalți, față de destinul comun și așteptarea ca lucrurile să se întâmple fără de acțiune din partea noastra. Să-i ajutăm pe cei care editează sau scriu cărti și pe cei care îi învață pe copiii nostri. Ei sunt îngerii lumii noastre și dacă își fac bine treaba chiar ne pot salva. Nu vă mai înghesuiți la cursuri motivaționale și alte porcării menite să vă programeze mental. Mai multă motivație decât frica părintilor pentru viitorul copiilor lor într-o țară care pare normală, dar nu este, unde se poate găsi? Nu trebuie așteptate alegerile pentru a ne gândi la schimare, de regulă, după alegeri nu se împlinește decât visul de moment, acela de a câștiga omul nostru împotriva omului lor. Generațiile care nu încearcă să schimbe ceva vor fi niște generații învinse, vor rămâne să aștepte să le cadă din cer cadouri în timp ce cântă triști ”vrem o țară ca afară”. Există ceva ce rămâne chiar și după moartea speranței: indignarea și simțirea, încă ne doare drama de la Colectiv și alte drame, iar dacă ne doare însemnă că suntem vii și dacă suntem vii înseamnă că mai putem să ne luptăm. Cea mai mare tragedie este atunci când nu înțelegem nimic din dramele noastre.

Mai trebuie să reînvățăm să trăim împreună, chiar dacă nu este simplu să-i accepți pe ceilalți, învățând astfel diferența, dar și faptul că fiecare este unic și deci poate fi fascinantă această cunoaștere. Când te asociezi cu alții poate dispărea sentimentul neputinței, acela care te face să crezi că nu ai niciun mijloc pentru a schimba lumea, de unde și pierderea de sens a angajamentului social. Nu ar trebui să ne bulverseze nici pierderea de sens a datoriei pentru că ea este doar un efect pervers al neîncrederii în viitor și a lipsei de proiect colectiv. 
Politically incorrect, această atitudine poate fi o cale de început. Cel mai anchilozat sistem, cel al Americii, a fost dat peste cap într-o noapte nebună. Dincolo de personajul care a câștigat, strategia a fost destul de simplă: haideți să spunem acestor oameni adevărul. Cu cuvintele lor, cu imaginile lor prapăstioase sau cu simplitatea raționamentelor celor mulți. Prea mult se fardează politica, de prea mult timp se creează o realitate de laborator. Oamenilor li se spune peste tot sa aibă ciocul mic și sunt impinși spre o majoritate tăcută. Mereu se spune și la noi acest lucru, până și extremiștii noștri caută să fie politic corecți. Oamenilor li se spune ce să gândească, cum să vorbească despre temele vieții lor și, mai ales, că trebuie să creadă orbește în partide sau ideologii, chiar dacă unele sunt moarte de mult. Oamenii vor să se întâlnească cu imaginile lumii lor, cu cuvintele pe care ei le rostesc despre lume, vor să vadă că politicienii sunt preocupați de spaimele și de visele lor, sunt tot mai puțin dispuși să accepte expresii și imagini prefabricate.

Dar, de cele mai multe ori, coborârea la oameni este un delict, este politically incorrect. Da, atitudinea politically incorrect poate fi o soluție, o prima etapă  pentru resetarea sistemului.

România invizibilă pentru străini sau cea care este patria noastră invizibilă, de care ne este uneori rușine, poate ieși la suprafață într-o societate posibilă, din cioburile unui vis pe care îl purtăm cu toții în suflet, dincolo de nivel de cultură, de bogăție sau pasiuni politice. Trebuie doar un strop de solidaritate, un pic de curaj și o minimă încredere în forța nostră colectivă. Dacă nu vom reuși asta, vom vedea încă 100 de ani că dincolo și dincoace de Colectiv, înainte și după Revoluția din 1989, se va întinde aceeași mare neputință, ticăloșie si mizerie umană.


Tendinţe sociale şi progresul discutabil

  De regulă, când vorbim despre tendinţe sociale, ne referim la mişcări de profunzime prin care căutăm să anticipăm evoluţii viit...