23 octombrie, 2017

Sociodrame VI (jurnal de santier)




Tot ce mai trebuie


Să nu te oprești niciodată pentru a întreba vreun trecător în orașul acela. Acolo oamenii par simpatici și binevoitori, chiar îți zâmbesc larg și încurajator, dar dacă o să-i întrebi despre vreo destinație ei se vor uita în ochii tăi şi o să te mintă sau o te înşele cu o mare cruzime. Dacă o să- întrebi  pe vreunul despre drumul spre aeroport, te poate îndrepta pe direcția ce merge spre deșert,  iar dacă I-ai ruga să te îndrume spre spitalul de urgenţă, el, cinic, te poate îndruma spre cimitirul Sfânta Vineri. Dacă te vei lăsa sedus de zâmbetul lor larg şi căldura din voce, poți să te crezi ajuns pe tărâmul copilăriei pierdute, iar relaxarea te poate  face să nu-ți dai seama că oamenii aceia nu-și vorbesc şi nici măcar nu se uită unul la altul.  Să nu te lași păcalit, în orasul acela oamenii sunt într-un război total, ascuns, nevăzut.
Acolo romanticii îi urăsc pe realiști, iar optimiștii se războiesc cu pesimiștii, cei din nord se luptă cu cei din sud. Bătrânii sunt mereu supăraţi pe cei tineri și aceștia din urmă cred că răul li se trage de la acest balast retrograd, cum le spun ei celor mai în vârstă. Acolo orice grup, oricât de mic, sau orice comunitate, indiferent cât de pitică ar fi ea, se împarte în două sau în mai multe tabere pentru ca războiul să fie posibil. Acolo rockerii se luptă cu rapperii, iar iubitorii de albastru se bat cu asociația iubitorilor de alb. Acolo foștii sunt dușmanii actualilor și chiar poeții s-au divizat în două mari tabere. Nu trece nicio zi acolo fără lupte, iar războiul, cred ei, este stimulatorul selecției bune si izvorul performantei care sigur o sa vină pînă la urmă, cred ei.  Acolo oamenii îşi urmăresc unul altuia dramele și sunt în stare să sărbatorească răul altuia de unii singuri, deși nimeni nu a mai văzut asa ceva, ființă omenească să sărbătorească, de una singură, bucuria răului celălalt.
Deci, să nu oprești niciodată în orasul acela, mai bine pune GPS-ul să te scoată cât mai departe, iar când vei fi ajuns la sute de kilometri depărtare, oprește în vreo benzinarie, scoate laptopul sau tableta și intră, dacă vrei, în comunitatea lor vituală. O să vezi că acolo sunt prieteni cu toții, acolo și tu te poti împrieteni cu ei. Poți să le ceri sfaturi despre viață, poți vedea ce au făcut în ultimii ani sau chiar ce prăjituri au mâncat la amiază. O să poți vedea la ce visează și care sunt florile lor preferate, ce iubesc. Cum îi numesc pe batrâni seniori ai cetății și cum femeile sunt venerate ca niște zeițe. Poți citi acolo, pe blogurile lor,  lungi retorici de admirație reciprocă și tot ce mai trebuie ca omul să pară om și societatea, societate.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Nu striga niciodată ajutor

Am regăsit azi într-o librărie un volum apărut în pandemie, scris de Mircea Cărtărescu. Mi-am dat seama că m-a ajutat în pandemie pentru că ...