29 octombrie, 2017

Poate eşua România?




România nu este o naţiune mică. Cel puţin nu din perspectiva unor ambiţii rămase ca reflexe ale trecutului şi pe care le avem şi azi. Suntem pe locul şapte în Europa din perspectiva numărului populaţiei, dar nu şi a PIB sau a altor criterii de dezvoltare; în cele mai multe situaţii suntem pe ultimele locuri în Europa. Perioada megalomaniei ceauşiste şi propaganda bine orchestrată după 1968 au avut ca efect naşterea un super-ego, cel puţin la nivelul elitei sau la cel al aşteptărilor populaţiei. Când o ţară întreagă se supără pe Simona Halep că nu reuşeşte să devină numărul 1 mondial, o ţară întreagă vibrează de frustrare şi o diabolizează cu o hotărâre demnă de o cauză mai bună.

Cu toate că, în ultimii ani, România a fost mereu în fruntea cozii clasamentelor europene de tot felul, reflexul de naţiune mare a rămas, la fel şi frustrările. Nu am văzut, dincolo de orgoliul rănit şi de teoria complotului, un orgoliu care să îndemne la acţiune şi o frustrare care să ducă nu la lamentaţii, ci la acţiune încrâncenată, la proiecte şi la solidaritate disperată. Când realitatea ne demonstrează că elevii noştri obţin note foarte proaste la testele PISA, în loc să ne adunăm să vedem cum trebuie rezolvat acest fenomen - prin modificarea curriculei sau prin eficientizarea procesului educaţional -, ne facem că nu înţelegem şi ne justificăm cu faptul că, an de an, câţiva elevi dopaţi de profesori excepţionali şi intraţi în programe extraşcolare de pregătire câştigă olimpiade internaţionale la matematică, fizică sau chimie.
Demersurile critice, fie că vin din partea specialiştilor sau din partea observatorilor, sunt interpretate, de multe ori, drept lipsă de patriotism sau sunt taxate ca având în spate proiecte politice ascunse ori chiar influenţe ale unor agenturi străine. Criticile se concentrează mai ales asupra guvernărilor sau asupra oamenilor care ocupă portofolii ministeriale, astfel că viteza cu care se schimbă guvernele sau în care sunt remaniaţi miniştri (în primele 10 luni ale acestui an s-au remaniat 23 de miniştri şi un premier) este un mod de a da satisfacţie opiniei publice, dar mai ales o modalitate de a evita analiza principalelor probleme sau nevoia de a renunţa la populisme şi la identificarea unor soluţii nepopulare. Politicienii sunt consideraţi ca fiind singurii vinovaţi şi cu asta orice dezbatere se termină. Programele de guvernare sunt colecţii de principii generoase care sunt uitate imediat ce guvernele se instalează, ocazie cu care  cei de la putere îşi dau seama că nu sunt bani, că administraţia nu este pregătită sau că cineva nu lasă guvernul să acţioneze.
Dar mai ales, o mare problemă este lipsa preocupărilor de reflecţie asupra viitorului, așa cum am demonstrat într-un recent număr din Sinteza. Viitorul este o lungă aşteptare, nu este proiect şi construcţie comună pentru români.

Vom ocoli în demersul nostru de față bogata bibliografie care vizează cauzele pentru care unele naţiuni eşuează sau statele devin state slabe, state eşuate sau state în colaps. O carte celebră - «De ce eşuează naţiunile. Originile puterii, ale prosperităţii şi ale sărăciei», aparţinând autorilor americani Daron Acemoglu şi James Robinson - poate fi interesantă, dar pentru situaţia României analiza nu este îndestulătoare pentru a aplica vreo matrice concretă. Totuși conţine câteva elemente importante: ipoteza geografiei (subdezvoltarea vine din dezavantaj geografic sau de resurse) trebuie respinsă în cazul nostru, ca şi alte două ipoteze  - cea a „ignoranţei” (liderii politici nu înţeleg) sau cea „culturală” (anumite culturi nu pot naşte modele de dezvoltare). În schimb, factorul cel mai important este capacitatea de a construi instituţii incluzive, care creează ordine şi stat de drept, care permit folosirea resurselor şi a inovaţiei şi care creează partajarea puterii. Sigur, construcţia de instituţii este importantă, uneori se pot prelua şi modela, cum este situaţia integrării României în UE, dar putem spune că un ethos al instituţiilor, o mentalitate modernă trebuie şi să preceadă, dar se şi construieşte destul de greu în ţările fără tradiţie sau în cele care au ieşit din dictaturi sau de sub dominaţie colonialistă.
Nu vom căuta construcţia unui model explicativ sau teoretic, ci vom căuta un răspuns simplu la întrebarea din titlu, folosindu-ne de instrumentele studiilor sociologice sau de experienţa mea de strateg sau planificator în domeniul dezvoltării sociale, de constructor al unei agenţii de strategii guvernamentale sau de ministru însărcinat cu dezvoltarea regională şi administraţia publică. România nu este neapărat un caz special, însă o discuţie generală legată de o posibilă catastrofă în viitorul mai mult sau mai puţin îndepărtat nu va interesa şi nici măcar nu va fi interesantă pentru publicul pe care îl vizează proiectul nostru.
Sigur, există riscul de a ajunge la concluzia că toate lucrurile s-au mai spus, se ştie ce ar trebui făcut, dar nimeni nu vrea să se angajeze. Un prieten, contributor la acest număr, declara coordonatorului că nu mai poate scrie despre aspectele declinului pentru că a vorbit de atâtea ori, a avertizat toate guvernele, încât a repeta îi produce un rău fizic, aşa încât se mulţumeşte să vorbească despre remedii. Poate s-au spus deja multe lucruri despre situaţia în care ne aflăm, dar demersul prezentului număr din Sinteza caută să pună accent pe urgenţa nevoii de a căuta antidoturi la eşec, dar mai ales să argumenteze urgenţa de a acţiona concret la nivelul guvernanţei centrale, dar nu numai acolo.
Nu pretindem că vom face o listă exhaustivă pentru cauzele unui posibil colaps, analiza noastră este completată de excelentele studii realizate de colaboratorii noştri pe diferite domenii, dar şi de studiile şi propunerile think thankului independent IRES. Nici nu putem argumenta o ierarhie riguroasă a factorilor care pot genera un declin al României în viitoarele decenii, dar credem că este important să prezentăm lista lor şi argumentele derivate din experienţă sau cercetare socială.

Da, România poate intra în colaps în următoarele decenii şi faptul că politicienii se feresc să discute despre acest subiect sau aleg doar scenarii optimiste, care dau bine la electorat, poate fi o premisă care să potenţeze tendinţele negative. Cu alte cuvinte, eşecul poate fi garantat dacă nu gândim că, în viitor, trebuie refăcută capacitatea statului de a produce acţiune publică. Trecând peste obiecţiile simpliste ale celor care cer dispariţia statului, acţiunea publică trebuie să asigure schimbarea şi modernizarea instituţiilor, continuitatea dincolo de alternanţele dese la putere şi păstrarea unor obiective de dezvoltare pe termen lung. Acţiunea publică trebuie să producă reglementări şi reguli pentru ca să nu progreseze corupţia sau monopolul resurselor, dar şi pentru a genera competiţie corectă. Prin acţiune publică trebuie articulat un parteneriat eficient dintre public şi privat sau o nu mai puţin importantă protecţie a intereselor naţionale.
Numai prin acţiune publică şi instituţii puternice se poate asigura statul de drept şi lupta anticorupţie sau cea împotriva criminalităţii organizate. Prin acțiune publică statul poate sprijini competitivitatea actorilor economici, adevărata armă strategică a statelor în competiţia internaţională.
O cauză importantă a unui posibil colaps este abandonarea societăţii de către stat, confiscarea ideologică a statului şi transformarea lui în agentul unor interese etichetate ca fiind ale celor puţini care „produc” avuţia naţională. Statul trebuie să stimuleze competiţia socială şi responsabilitatea individuală, dar trebuie să evite polarizările sociale extreme, pentru că este aproape natural ca în societate competiţia socială să se dezechilibreze când unii acumulează resurse. Ţările care au tolerat fracturarea ţesutului social şi nu au căutat să regleze dezechilibrele la timp au constatat, la un moment dat, că a dispărut coeziunea socială şi solidaritatea de o manieră ireparabilă. Studiile IRES pe care le prezentăm în acest număr demonstrează că ultimele decenii au accentuat individualismele, intoleranţa şi neîncrederea socială care au amplificat tendinţa de migraţie. O societate în care peste 90% dintre cetăţeni se tem pentru viitorul copiilor, 84% au teeri legate de infracţionalitate, 78% de sărăcie şi 77% sunt îngrijorați de pericolul că statul ar putea falimenta (adică intră în colaps) este o societate care este marcată de o puternică insecuritate culturală şi identitară.

Reconstrucţia încrederii în instituţii şi promovarea unei elite responsabile pe principii meritocratice trebuie să facă obiectul unui parteneriat între stat şi societate civilă. Societatea nu se schimbă prin decret, cum spunea un sociolog clasic, dar nu putem aştepta ca schimbările în bine să se producă spontan. Existenţa unei elite fără putere, pe care am tratat-o pe larg într-un număr anterior al SINTEZA, este o ameninţare pentru evoluţia României prin nesiguranţa continuităţii şi managementului prospectiv al resurselor de dezvoltare şi al proiectelor.
În ultimii ani, analizele privind „fragilitatea statelor” au pus accent pe elementele de securitate, dar punctul nevralgic, aflat şi la originea problemelor de securitate, este, de fapt, dezvoltarea. Dezvoltarea statelor în ţări ieşite din economie planificată nu poate fi efectul spontan al unei competiţii care încă nu există, deoarece nici piaţa nu poate funcţiona corect în ţările în tranziţie sau în curs de dezvoltare. Aici este nevoie de strategii de dezvoltare şi de proiecte prin care statele pot să-şi valorifice mai bine resursele în folos colectiv sau pentru sprijinirea competitivităţii şi folosirii optime a forţei de muncă. În România, conform statisticilor, capitalul privat românesc este deja minoritar (47% în 2015) faţă de capitalul privat străin (49%), dar românii raportează o profitabilitate de peste trei ori mai mare şi susţin cea mai mare parte a forţei de muncă. Această situație aduce în discuţie nevoia de a sprijini antreprenorii români, fără a-i discrimina pe cei străini, dar articulând strategii de stimulare a antreprenoriatului românesc, chiar dacă statul nu se implică direct în economie. Interesul financiar al statului este parte a interesului naţional, iar dezvoltarea unei ţări are nevoie de punerea în practică a unor proiecte publice care să sprijine naşterea şi dezvoltarea unei economii viabile. Dacă aducem doar exemplul nevoii infrastructurii, vedem foarte clar această necesitate, precum şi un mare handicap al României în dezvoltarea echilibrată şi chiar în atragerea capitalului străin. Trebuie, cred, să se formuleze clar, la nivel intelectual şi politic, următoarea exigenţă: pierderea suveranităţii economice este o condiţie care poate duce, chiar dacă nu singură, ci prin cumul de factori, la o naţiune eşuată.

Este nevoie de un stat inteligent care să poată articula nevoia de centralizare cu acceptarea descentralizării pentru a realiza imperativul deciziei inteligente, care înseamnă că nu te centrezi doar pe consum de resurse, ci mai ales pe crearea de resurse. Când acceptă descentralizarea, consumul poate deveni mai raţional şi poate să faciliteze crearea de noi resurse, nu sacrifică resursele viitoare pentru un consumerism imediat. Dacă nu vom şti să descentralizăm inteligent şi vom accepta reflexul egoist al celor care centralizează pentru a consuma resursele din teritoriu, dacă nu vom acţiona previzional, urmărind ca populaţia să-şi folosească toate resursele, nu doar pentru consum de supravieţuire, ci mai ales pentru viitor, statul român are şanse să-şi piardă total forţa şi să devină un stat slab.

Ajungem la o altă ameninţare care a devenit tabu, dar care îngrijorează pe multă lume: incapacitatea şi lipsa de interes a guvernelor în aplicarea unor strategii de dezvoltare echilibrate va fragmenta şi mai mult teritoriul şi va crea discontinuităţi teritoriale periculoase. Aş da un singur exemplu care cred că este relevant. În 2016 am finalizat la Guvern un efort început de ani de zile, dar abandonat de guvernele venite cu mari majorităţi din ultima vreme – Strategia de dezvoltare teritorială a României (SDTR) - Româniapolicentrică 2035”, strategie având ca obiectiv realizarea coeziunii şi competitivităţii teritoriale, dezvoltării regionale şi asigurarea de şanse egale pentru români. Un adevărat masterplan al dezvoltării vizând ghidarea investiţiilor pentru dezvoltare echilibrată şi coerentă în repartizarea resurselor. Această strategie este total ignorată de noul guvern poate pentru că oferă un cadru coerent de alocare a resurselor, făcând vizibilă distribuţia acestora pe criterii politice sau care ţin de clientelismul politic.
Starea jalnică a infrastructurii este o realitate, chiar dacă, de 15 ani, fiecare program de guvernare a promis mii de km de autostradă. În epoca super-vitezei, o călătorie cu trenul este mai lungă în timp decât înainte de 1989, deoarece viteza medie a scăzut cu 20 km pe oră. Culmea imbecilităţii: guvernele recente au propus reducerea reţelei naţionale de cale ferată cu 40%, ceea ce înseamnă cu 4.000 de kilometri, ca măsură pentru adaptarea la „nivelul cererii şi la resursele financiare disponibile“. Reacţia Europei nu a întârziat, Comisarul european pentru Transport a explicat că acest lucru ar fi o greşeală, chiar o mare prostie. Să nu mai vorbim despre faptul că, în 1990, România avea 311 nave de transport maritim şi alte 80 în diverse stadii de construcţie, deţinând a patra flotă comercială a Europei, dar în 2017 nu mai avem nicio navă care să poarte pavilion românesc. Dăm mereu vina doar pe politicieni; fără îndoială, ei au partea lor de vină, dar problemele de infrastructură sunt gestionate deopotrivă de mari specialişti şi experţi.

Alocarea de bani în mod discreţionar sau bătălia judeţelor sărace pentru a ocupa funcţii de decizie pentru alocarea de resurse de la guvern nu vor putea să realizeze justiţie socială şi să conducă la egalizarea nivelelor de dezvoltare. Banii alocaţi fără o strategie a investiţiilor publice, cu efect electoral, nu structural, nu vor putea aduce dezvoltarea unor zone sărace sau defavorizate. Trebuie să investim mult în judeţele sărace din sudul României şi din Moldova, printr-un efort centralizat pentru ca aceste zone să se ridice măcar spre media de dezvoltare a României. La fel, dacă urmărim dezvoltarea judeţelor din Transilvania şi din vestul României, o să vedem o evoluţie care creează o mare discontinuitate faţă de evoluţia dezvoltării în restul teritoriului, independent de modul cum sunt redistribuite resursele de la bugetul naţional. Aceste judeţe pot deveni motoare de dezvoltare şi pentru alte zone ale ţării, cu condiţia ca managementul central să asigure o conectivitate normală şi condiţii infrastructurale de transfer între zone. Dar, în acest moment, şoptim doar pe la recepţiile din Bucureşti o propoziţie tristă: Transilvania se îndepărtează de România! Putem privi şi aşa situaţia, dar facem noi ceva ca acest lucru să nu se întâmple? Mai ales că situaţia de faţă nu face parte dintr-o evoluţie implacabilă şi a rezultat şi pe fondul unui management politic centralizator şi fără de viziune.
În fine, dacă educaţie nu e, nimic nu e. Vorbim atât de mult despre această şansă, încât atitudinea noastră generală faţă de şcoală este cale sigură spre eşec şi spre eşuarea unui stat. Să lăsăm să vorbească cifrele: în fiecare an, doi elevi din zece renunţă la şcoală şi aproximativ 42% dintre elevii români de 15 ani sunt analfabeţi funcţional, conform unui studiu al Centrului de Evaluare şi Analize Educaţionale. Avem cele mai mici cheltuieli publice cu educaţia din UE raportat la PIB (2,99%) şi ne aflăm pe penultimul loc din UE în privinţa cheltuielilor cu cercetarea şi dezvoltarea (0,49%), spun datele Eurostat. Pare inutil să mai vorbim despre alte consecinţe: pierderea identităţii şi imposibilitatea de a articula o cultură naţională, ca armă strategică pentru creşterea brandului de ţară în competiţia şi concertul naţiunilor.

Unor generaţii atomizate şi slab educate nu le vom putea oferi pregătirea şi codurile necesare pentru a răspunde singuri sau prin referinţe comune la întrebări esenţiale de genul: cine suntem noi, ce ne leagă, ce avem în comun, cum putem reuşi – împreună sau solitari, ce trebuie să păstrăm din trecut, ce viitor ne dorim, ce educaţie este necesară pentru viitor, ce sacrificii facem şi ce rezultate aşteptăm.
Nu ştiu cum s-ar putea combina alţi factori listaţi aici pentru un colaps al României, dar nesocotirea nevoii de a moderniza şcoala şi nesprijinirea dascălilor cu resurse şi libertate de acţiune, este calea regală spre eşecul garantat al naţiunii.


Am început editorialul meu cu referinţa la orgoliul românilor de „mare” naţiune. Parcă se împuţinează pe zi ce trece, parcă prin pasivitate acceptăm tot mai mult condiţia de naţiune de mâna a doua. O „deşteptare” este însă posibilă, chiar dacă, privind doar la „elita” politică, pare puţin probabilă. Poate un prim gest ar fi acela de a pune între paranteze etichetele politice şi să acţionăm privind doar spre nevoile şi interesul colectiv. Redescoperind comunitatea şi emoţia realizării de proiecte comune, poate vom reuşi să câştigăm pofta de a reclădi politica şi apoi sistemul partidist, rămas ca un macaz ruginit, imposibil de a mai gândi stoparea declinului şi de a pune în practică inversarea trendului care duce spre prăpastie. 

Editorial pentru SINTEZA, revista de cultură și gândire strategică, #45, oct-nov 2017.


*
***



Un semnal de alarmă, nu un gest intelectual alarmist




Am abordat viitorul nostru comun în mai multe numere din Sinteza, cel puțin trei dintre ele au fost numere speciale. În decembrie 2015, alături cu colaboratorii noştri am analizat cei 25 de ani de democraţie şi am reflectat asupra următorilor 25 de ani. Recent am construit împreună un număr de reflecţie despre un viitor pe care l-am pus sub semnul întrebării. Cu fiecare ocazie, cititorul poate verifica în colecţia revistei noastre, am incercat să stimulăm gândirea strategică şi acțiunea socială cu premeditare. Dar acest număr nu este special nu prin temă ci prin constructia temei. Vorbim nu despre un viitor al României în alb și negru, ci despre viitorul rău, despre declinul constant al tării și posibila catastrofă.
Fiind un semnal de alarmă pentru societatea noastră și pentru elita de toate felurile, reputaţi specialiști au ales gruparea unor tendinţe negative, fără a zăbovi asupra posibilelor scenarii de evoluţie pozitivă sau asupra oportunităților pe care astăzi nu le putem decela. Am procedat la această selecție pentru că toate analizele arată un pasivism al societății și al elitelor destul de ciudat în condițiile în care declinul României este o evidență, scenariile sectoriale în multe zone indică apropierea de prăpastie, în schimb statul român şi elitele conducătoare par preocupate de o continuă conflictualitate pe detalii cotidiene, iar societatea întreagă pare afectată de paralizie generalizată în fața unui sfârșit implacabil. Amăgiți de cifre macroeconomice abstracte care apar din când în cand pe post de calmant sau sunt folosite ca argument propagandistic, cetățenii români presimt pericolele, și-au pierdut încrederea în viitor, în statul român sau în elite, dar nu pot decât să caute forme de salvare individiuală, cele mai multe afectând resursele colective, cum este cazul migraţiei internaţionale masive.

Avertismentele izolate care apar la noi sunt trecute uşor cu vederea, rămân subiecte de presă care mor a doua zi. Politicienii se fac că nu văd tabloul general al catastrofei, intelectualii nu au putere și resurse. Din această cauză am căutat să grupăm mai multe voci ale unor intelectuali redutabili și să adăugam lor efortul think tankului independent IRES (Institutul Român pentru Evaluare și Strategie). Ne-am asumat aşadar coagularea unor eforturi de analiză critică cu scopul de a căuta un ecou în societate, cu credinţa că aceasta este misiunea cea mai importantă a intelectualilor într-o societate.

Nu am individualizat vinovății sau vinovați pentru actuala situație, pentru a putea pastra analiza la nivelul înţelegerii mecanismelor şi imaginării unor posibile soluţii. De peste două decenii partidele aruncă vina unul pe altul, dar această operațiune politică s-a dovedit a fi total neproductivă, la ca și lipsa de asumare. Noi tratăm aici rezultatele la care s-a ajuns ca și o vină colectivă, în sensul că nu există salvare individuală și nici actori politici care să dețină monopolul schimbării în bine a României. Salvarea poate veni însă, aceasta este credința noastră, din efortul comun de reflecției și de acţiune, rezultate din căutarea consensului și socializarea procesului de pregătire a proiectelor și deciziilor de viitor.

Chiar dacă opinia publică indică drept sursă importantă a declinului clasa politică, analizele noastre caută să meargă mai departe pentru a înţelege mecanismele subtile ale acţiunii colective, reprezentărilor sociale sau Weltanschauung-ului nostru, ori evoluţiile inerente trecerii, fără proiect, de la comunism la un postcomunism capitalist.

Credem în posibilitatea ca acest număr să contrarieze și să deschidă o dezbatere socială și publică în cadrul unei necesare coagulări spre un nou proiect de societate, la 100 de ani de la făurirea statului naţional român. Chiar contextul geopolitic dificil ne face să fim convinşi de un lucru care, deşi este evident, parcă nu este înţeles de elita conducătoare, indiferent de compoziţia ei: participarea la NATO sau intrarea în Uniunea Europeană nu rezolvă şi problemele de dezvoltare ale României, nu blochează hemoragia de resurse sau pregătirea țării noastre pentru adaptarea la tehnologiile viitorului.
           
Aşa cum o spune şi perceptia publică, concentrarea pe construcţia statului de drept, esenţială pentru viitor, nu trebuie să elimine din planul tabloului de priorități alte aspecte ale reconstrucţiei unei societăți: realizarea justiţiei sociale, susţinerea consolidării antreprenoriatului românesc, modernizarea învăţământului și a ocrotirii sănătății românilor.

Sperăm ca tabloul percepţiei publice a declinului României, realizat de echipele IRES printr-un vast studiu al opiniei publice, tablou dominat de neîncredere în instituții, frică de viitor, amenițări grave percepute și lipsă de speranță, insecuritate socială și culturală, neîncredere în capacitatea liderilor noştri de a gestiona un viitor al crizelor de tot felul, să aibă rolul de amplificare a semnalului de alarmă pe care îl tragem cu instrumentele pe care intelectualii le au la dispoziţie.

O ultimă remarcă: Concentrarea pe scenariile care conduc spre ideea unei posibile catastrofe nu au ca intenţie din partea noastră crearea de panică sau descurajarea celor care dezvoltă strategii de motivare a națiunii  sau a celor care propagă optimismul și reclădirea speranței.

Dar considerăm că aceste scenarii necesare, alături  de reclădirea unei poveşti de succes pentru România următorului secol, trebuie să aibă la fundament și o cunoaştere obiectivă a realității. Până la urmă, speranța nu poate ține loc de strategie, iar mobilizarea care creează doar iluzii se loveşte până la urmă de zidul realității dure.

Componenta pozitivă a demersului nostru este prezentă şi derivă, paradoxal, ar putea spune unii, și din prezentul proiect SINTEZA de analiză critică: atât timp cât există oameni care înţeleg declinul și sunt îngrijorați de soarta comună, este clar că avem şanse să reconstruim un proiect de societate și să ne salvăm. Declinul României poate fi oprit, doar că nu trebuie să mai lăsăm să treacă mult timp, nu trebuie să aşteptăm salvarea din viitoare conjuncturi geostrategice fără să facem nimic și, mai ales, este nevoie să nu ne mai lăsăm înşelaţi de ideile conform cărora câştigarea unor procente la vot sau a unor majorităţi confortabile, binecuvantările primite de la organisme internaţionale sau războiul politic intern, absurd şi anacronic, sunt fapte care consolidează democraţia și asigură, pe cale de consecinţă, dezvoltarea economică și socială a României. Acestea sunt iluziile cele mai răspândite astăzi şi pe care noi,  prin efortul nostru colectiv, încercăm să le spulberăm.


23 octombrie, 2017

Sociodrame VI (jurnal de santier)




Tot ce mai trebuie


Să nu te oprești niciodată pentru a întreba vreun trecător în orașul acela. Acolo oamenii par simpatici și binevoitori, chiar îți zâmbesc larg și încurajator, dar dacă o să-i întrebi despre vreo destinație ei se vor uita în ochii tăi şi o să te mintă sau o te înşele cu o mare cruzime. Dacă o să- întrebi  pe vreunul despre drumul spre aeroport, te poate îndrepta pe direcția ce merge spre deșert,  iar dacă I-ai ruga să te îndrume spre spitalul de urgenţă, el, cinic, te poate îndruma spre cimitirul Sfânta Vineri. Dacă te vei lăsa sedus de zâmbetul lor larg şi căldura din voce, poți să te crezi ajuns pe tărâmul copilăriei pierdute, iar relaxarea te poate  face să nu-ți dai seama că oamenii aceia nu-și vorbesc şi nici măcar nu se uită unul la altul.  Să nu te lași păcalit, în orasul acela oamenii sunt într-un război total, ascuns, nevăzut.
Acolo romanticii îi urăsc pe realiști, iar optimiștii se războiesc cu pesimiștii, cei din nord se luptă cu cei din sud. Bătrânii sunt mereu supăraţi pe cei tineri și aceștia din urmă cred că răul li se trage de la acest balast retrograd, cum le spun ei celor mai în vârstă. Acolo orice grup, oricât de mic, sau orice comunitate, indiferent cât de pitică ar fi ea, se împarte în două sau în mai multe tabere pentru ca războiul să fie posibil. Acolo rockerii se luptă cu rapperii, iar iubitorii de albastru se bat cu asociația iubitorilor de alb. Acolo foștii sunt dușmanii actualilor și chiar poeții s-au divizat în două mari tabere. Nu trece nicio zi acolo fără lupte, iar războiul, cred ei, este stimulatorul selecției bune si izvorul performantei care sigur o sa vină pînă la urmă, cred ei.  Acolo oamenii îşi urmăresc unul altuia dramele și sunt în stare să sărbatorească răul altuia de unii singuri, deși nimeni nu a mai văzut asa ceva, ființă omenească să sărbătorească, de una singură, bucuria răului celălalt.
Deci, să nu oprești niciodată în orasul acela, mai bine pune GPS-ul să te scoată cât mai departe, iar când vei fi ajuns la sute de kilometri depărtare, oprește în vreo benzinarie, scoate laptopul sau tableta și intră, dacă vrei, în comunitatea lor vituală. O să vezi că acolo sunt prieteni cu toții, acolo și tu te poti împrieteni cu ei. Poți să le ceri sfaturi despre viață, poți vedea ce au făcut în ultimii ani sau chiar ce prăjituri au mâncat la amiază. O să poți vedea la ce visează și care sunt florile lor preferate, ce iubesc. Cum îi numesc pe batrâni seniori ai cetății și cum femeile sunt venerate ca niște zeițe. Poți citi acolo, pe blogurile lor,  lungi retorici de admirație reciprocă și tot ce mai trebuie ca omul să pară om și societatea, societate.

02 octombrie, 2017

ÎMPĂCIUITORISM ȘI OBRĂZNICIE.


PLUS CE AR PUTEA SĂRBĂTORI MAGHIARII ÎN 2018?


În urmă cu aproximativ 6 luni un fost Președinte al UDMR a declarat că ungurii din România nu au ce sărbători cu ocazia Centenarului. Niciun politician român de top nu a răspuns imediat, s-au dezmeticit unii, dar cu mare întârziere, când evenimentul trecuse. Acum Orban Viktor face turism prin Transilvania, propovăduind Ungaria Mare, dar tot nu reușește să emoționeze pe nimeni din sfera puterii, politicienii noștri se luptă unii cu alții și nimeni nu amendează agresiunile oficialului ungar la adresa României. A trecut o zi de la declarațiile lui și nimeni nu a spus nimic. Oare chiar nu trebuie spus? 


Nu sunt adeptul polemicilor cu Ungaria sau al discursurilor și paradelor naționaliste, am fost singurul oficial român care a fost la lansarea Universității Sapientia și am ținut atunci un discurs din partea guvernului nostru. Am fost la Tușnad unde se ”producea” Orban acum vreo 15 ani, am fost fluierat de vreo 300 de maghiari, dar apoi le-am adus, calm, mesajul nostru ferm. Cred că sunt tolerant și respect minoritatea maghiară din Transilvania. Dar ceea ce se face la București în această chestiune, de câteva decenii, este un împăciuitorism periculos. Înțeleg bine că nu trebuie să răspundem la orice agitator din Ungaria care încearcă, mai ales în preajma alegerilor, să creeze un scandal între români și unguri. Însă lipsa de reacție a celor care sunt însărcinați cu gestionarea riscurilor interne și externe și cu relaționarea cu prietenii și dușmanii României este de neînțeles. De unde vine pericolul?

În primul rând, împăciuitorismul nostru tradițional hrănește extremismul lui Orban și a echipei lui. Cum odinioară Chamberlain și aliații au stimulat expansionismul hitlerist, acum noi refuzăm ocaziile de a afrima poziții ferme, iar Orban și gașca lui nu văd nicio limită, împing continuu spre renașterea unor aspirații autonomiste ale maghiarilor din Harghita și  Covasna. Este normal ca ei să forțeze limitele, la fel cum este previzibil că lipsa noastră de reacție le va da un impuls suplimentar[1].



În al doilea rând, pasivitatea noastră naște un sentiment de abandon în randul multor români din Transilvania, români care se vor radicaliza în lipsa unei insecurități generate de sentimentul că statul român nu face nimic atunci când ungurii vin prin Ardeal cu programe care caută să stimuleze loialitatea față de Budapesta și totodată nesupunerea civică față de statul român. Amintirea celor patru ani de hortysm este încă vie în Ardeal.

Când diplomația noastră răspunde palid unor gesturi de agresiune simbolică arată pe plan internațional că România este un stat slab, ușor de șantajat sau blocat, dincolo de reguli și tratate, iar ceea ce se întâmplă cu intrarea noastră în Schengen este deja o dovadă că nu suntem respectați.

În fine, nu este normal să acceptăm că minoritatea maghiară, reprezentată în Parlament, cu secretari de stat și directori în ministere, chiar și acum când nu este formal în coaliția de guvernare, este supra-reprezentată de Orban Viktor dintr-o altă capitală. Asupra UDMR a existat mereu o presiune de la Budapesta, nu întotdeauna convenabilă pentru liderii maghiari, dar acum se depăsește măsura, iar udemeriștii își pierd susținerea populației pe care o reprezintă, în favoarea lui Orban care pare astfel mai decis, mai puternic, mai ”ungur”. Este normal ca pe măsură ce se apropie alegerile și maghiarii noștri să se îmbățoșeze și să practice o politică mai aproape de extremism decât și-ar dori.  
 Revin la declarația, reiterată de atunci de mai mulți lideri ai minorității maghiare, privind motivele sau non-motivele ungurilor de a sărbători de Centenar. De fapt, vin cu aceste rânduri după ce am așteptat ca vreun politician activ să răspundă unei declarații pe care fostul Președinte al UDMR a făcut-o cu privire la Centenarul statului național român, declarație care cred că trebuie,  nu neapărat să primească o replică, dar trebuie măcar să nască o dezbatere. Dar în codițiile în care politicienii au poate treburi mai importante sau nu vor polemici cu eternul UDMR, îndrăznesc să fac aceste considerații măcar în numele unor românii care s-au simțit ofensați de respectiva declarație. Faptul că nu mai am nicio funcție politică îmi ușurează intenția, dar mă obligă poate să argumentez mai mult și poate obositor pentru cititori. 

Respect comunitatea maghiarilor din România și pe foarte mulți dintre  reprezentanții UDMR. Consider că această formațiune politică a contribuit și poate contribui și pe mai departe consistent la consolidarea democrației în România, la construcția unei societăți inclusive, o societate în care oamenii să se simtă respectați și utili. Cred, de asemenea, că încă mai sunt lucruri  de făcut pentru a crea noi oportunități minorității maghiare, pentru expresie culturală și identitară deplină.

Într-o societate liberă, nimeni nu te poate obliga să sărbătorești. Deci consider că aici Marko Bela are dreptate, nimeni nu poate să ceară maghiarilor să sărbătorească altceva decât simt. Pentru a sărbători este nevoie de suflet şi iubire față de ceilalţi, este nevoie de dorința de a da sensuri mai adânci vieții și comunității. Pentru a sărbători, în societățile multietnice,  alături de unii care nu aparţin etniei tale, trebuie să ieşi din carapacea egoismului sau a narcisismului colectiv,  indus prin proiecte politice create de panica dată de spaima că va veni o zi în care pragul electoral de 5% va fi prea înalt pentru ca politicienii unei formaţiuni să-și păstreze demnitățile. 

Ce motive ar avea ungurii din România să celebreze 100 de ani de la constituirea statului român?
Voi expune câteva, cu rezerva că nu te poţi pune în locul altuia decât într-o măsură parţială, dar cu speranța că raționamentele mele pot constitui măcar teme de reflecţie și ecouri ale unor acțiuni sociale și politice care mereu vor genera feedback și reciprocitate din partea celorlalţi. 

Ne închipuim că nu este simplu să fii minoritate etnică. Este adevărat că atunci când cei mulţi impun regulile, poţi fi uneori dezavantajat, poate chiar și în democraţie. Dar dacă liderii maghiari ar face un exercițiu de imaginație, i-aș provoca să își închipuie cum este să fii minoritate timp secole, în condițiile în care eşti o majoritate covârşitoare din perspectivă numerică, dar nu ai niciun drept, nici la limbă, nici la religie în faţa organizării celor minoritari; gândiţi-vă cum este că, timp de secole, românilor li s-au schimbat numele şi le-au fost şterse urmele din cimitire. Aţi văzut vreun îndreptar privind maghiarizarea numelor româneşti? Nu este editat în întunecatul ev mediu, ci este un produs al începutului de secol XX, cu puţin înainte de naşterea statului naţional al romanilor, prin decizie administrativă spuneţi, indiferent de atitudinile populației. Da, indiferent de atitudinile celor care ne considerau atunci ca naţiune tolerată, dar în acord cu atitudinea milioanelor de români şi a comunităţii internaţionale, care considera că lumea trebuie să meargă spre egalitate şi spre recunoașterea autodeterminării națiunilor, s-a realizat statul național român. 
Maghiarii pot fi multumiţi, dacă nu chiar pregătiți de sărbătoare, pentru că românii sunt răbdători şi toleranţi și uită repede dramele istoriei şi criminalii ei. Nu are sens să îi culpabilizăm pe maghiarii de azi pentru crimele strămoşilor lor care au trăit un alt timp istoric şi o altă realitate, chiar dacă nicio crimă nu poate fi justificată prin context. Dar niciodată nu am văzut vreun oficial maghiar, din România sau din Ungaria, care să-şi ceară scuze pentru aceste lucruri sau pentru atrocitățile de la Moisei, Ip sau Treznea, care sunt mai recente decât Trianonul.
Peste tot în lume, după al doilea război mondial au existat momente simbolice de reconciliere, dar niciodată între România şi Ungaria, în fapt, între cele două naţiuni (dumneavoastră afirmaţi mereu apartenența la națiunea maghiară). Vorbiţi despre perioada comunistă în care limba maghiară a fost redusă la limba de bucătarie, dar nu am auzit vreodată pe nimeni din comunitatea maghiarilor din România vorbind despre îndreptarul ”Cum să maghiarizăm numele de familie”, produs de Simon Telkes, preşedintele Societăţii centrale de maghiarizare a numelui, în anul 1898, produs al politicii statului din acele vremuri. În următoarea sută de ani numele localităţilor şi maghiarilor nu au fost schimbate de autoritățile românesti sau, acolo unde comunismul a făcut acest lucru, ele au revenit pe plăcuțe. 
Este adevărat, şi noi românii ardeleni suferim alături de maghiari pentru că nu avem autostrăzi terminate, însă nu putem ignora faptul că UDMR a fost mereu la guvernare, cu excepţia ultimilor doi ani. UDMR a făcut mereu negoț politic cu partidele românești care ajungeau la putere şi, de foarte multe ori, politicienii ardeleni erau dezavantajaţi, în localitatile lor, de alianţele făcute la centru. Alianţele dictate la Bucureşti, nu de puţine ori, ne trădau candidații care se luptau în oraşele şi satele noastre pentru a-şi impună proiecte sau valori politice. 

Maghiarii pot sărbători, chiar dacă vor să fie mai domoli decât la 15 martie, tot ceea ce au realizat după 1989, în parteneriat cu politicienii români, de multe ori cu sacrificii electorale pentru partidele românești, privind revenirea la un regim democratic de recuperare a tuturor drepturilor de către minoritățile etnice. Aveţi, eu consider normal acest lucru, învăţământ și cultură în limba maghiară, vă bucuraţi de autonomie consistentă, atât însă cât au şi comunitățile românești. Cred că mergem spre aprofundarea acestui proces, cred că direcţia este spre aprofundarea drepturilor minorităților etnice în România, pe alocuri cred că avem argumente să discutăm chiar despre discriminare pozitivă. Ca sociolog pot afirma, cu suport solid în date ştiinţifice obţinute pe parcursul a numeroase studii privind relațiile minoritate-majoritate, că, din 1990 încoace, climatul interetnic s-a îmbunătăţit destul de mult, chiar dacă acţiunile politicienilor au vizat mai puţin acest aspect, fiind poate mai focusate pe păstrarea atitudinilor extreme şi păstrarea graniţelor reale sau simbolice între etniile din Europa. 

În județele din zona Harghita-Covasna românii sunt minoritari, dar fiindcă nu au acest statut formal – majoritari fiind în balanța etnică generală, declară că trăiesc o adevărată dramă. Vocea lor nu este auzită nici de către administraţia din aceste judete și rareori este băgată în seamă la Bucureşti. Sunt harțuiti în fiecare zi, li se reduc șansele de a se exprima cultural şi identitar, tot timpul sunt îndemnaţi să plece din acele zone pentru ca să nu distrugă majoritatea demografică maghiară. Uneori, din iniţiative locale, se refuză investiţii străine în zonă, de frica de a nu se aduce forţă de muncă de etnie română. Dar, este și vina noastră, a românilor, pentru că uităm prea des de românii de aici, iar ei se simt ca o diaspora interioară. Aceşti oameni văd că nu li se mai întorc copiii plecaţi la facultate şi, mai ales, asistă neputicincioşi la batjocorirea tricolorului şi a altor însemne ale statului român. V-au dat foc românii vreodată steagului Ungariei sau celui secuiesc ori le-a calcat cineva în picioare? L-a spanzurat cineva alegoric pe Kossuth sau pe alţi sfinți ai maghiarimii? 
În viziunea mea, nici noi, românii, nu trebuie să facem prea mari serbări cu prilejul acestui centenar. Evident, nu putem lua dreptul comunităților de a găsi modalităţile cele mai potrivite pentru celebrare, dar cred că cel mai important lucru este să sărbătorim cei 100 de ani trecuţi printr-un nou proiect de societate pentru viitorul secol. Avem dreptul de a ne bucura pentru lucrurile bune şi mai ales de a celebra memoria acelor personalități ale istoriei noastre care au facut posibilă unirea tuturor românilor într-un singur stat. Avem dreptul să-i celebrăm pe cei care au creat o cultură puternică care ne defineşte și este pasaportul nostru de ieşire în lume. Dar cred că este și mai important ca la 100 de ani de stat naţional avem datoria să arătăm generaţiilor care vor veni că am înţeles ceva din acest mers prin istorie.
Cred că ar trebui să ne unim elitele într-un proces de analiză şi de reflecţie critică, urmat de o responsabilă proiectare a României în viitor, pentru ca să nu mai pierdem resurse, să nu mai pierdem ritmul dezvoltării din Europa şi să nu mai pierdem populaţie prin procesele de migraţie care ne răpesc ceea ce avem mai bun - resursa umană. 
Ar trebui să ne adunăm toți cetățenii, dincolo de etnie, limbă sau religie, pentru a vedea ce nu merge, de ce nu suntem solidari, de ce nu ne respectăm între noi şi de ce ne pierdem câteodată toată credibilitatea în relațiile cu partenerii externi.  Elitele noastre româneşti şi maghiare ar trebui să lucreze împreună, în deplin climat de respect reciproc, pentru a construi scenariile unui viitor împreună dacă acest lucru nu va fi considerat de maghiar ca fiind o agresiune la adresa visului autonomist.

România secolului următor este mai importantă decât amintirea ultimului secol şi chiar mai importantă decât orice sărbătoare. Pentru ca acest proiect să reuşească, toţi cetățenii trebuie să se regăsească în el. 
Poate că nu ne-a ieşit chiar cum trebuie în prima sută de ani, noi, românii ar trebui să văîndemnăm să încercăm să facem un parteneriat cinstit pentru următoarea sută de ani.


Maghiarii pot sărbători că au rămas aici şi că nu i-a izgonit nimeni, dacă acesta este un capital politic la care se cuplează şi UDMR. Sunt în Transilvania, pe pamântul moşilor şi strămoșilor voştri, şi românii, în majoritatea lor, recunosc şi respectă acest drept. Orice român de bună credință nu cere nimic altceva decât un lucru simplu: ca maghiarii să respecte Constituția statului român, cea care acordă drepturi egale pentru toţi cetățenii ei, dincolo de etnie, vă face egalii noştri, şi cred că acesta este un lucru normal. 
O mare parte dintre eşecurile din ultimii 27 de ani de proiect comun sunt şi consecinţele lipsei de coeziune şi de ataşament la un proiect comun, ale lipsei asumării și responsabilității. Dezbinarea dintre politicieni şi dintre partide a fost o cauză a eşecului, reluarea cu fiecare guvernare a aceloraşi proiecte şi respingerea a tot ceea ce s-a făcut în guvernările anterioare a fost o pierdere de resurse la care au participat și maghiarii, după cum recunoștea fostul Președinte al UDRM. 
În cea mai mare parte din ultimii 27 de ani care au trecut UDMR a fost partener la guvernare, maghiarii au avut miniştri şi viceprim-miniştri. Da, avem un sistem educaţional sub nivelul la care ar trebui să fie, dar dacă şcolile şi universităţile în limba maghiară și universitățile au rezultate mai bune, îi așteptăm pe maghiari să lucrăm împreună și să veniţi să valorificăm expertiza lor. Dacă administraţia maghiară din judeţele unde sunt majoritari este mai performantă şi mai modernă, ei pot aduce acest plus proiectului de țară. Dacă au drumuri mai bune sau păduri mai ecologic gestionate, îi aşteptăm să împărtăşească experiența pe care o are comunitatea maghiară și suntem deschiși să acceptăm sfaturi şi critici. Dacă vor veni cu aceste contribuții, atunci  sunt sigur că vom analiza şi noi, poate cu mai multă deschidere, noile trepte ale autonomiei pe care o cer maghiarii în toate domeniile. 
Eu cred că că românii și maghiarii mai au încă obiective comune, nu diferite, în România. Dacă elita maghiarimii refuză invitația la sarbatoare și festivism, atunci sper că politicienii îi vor invita la nașterea unui nou proiect de tară. Comunitatea maghiarilor din România, prin politicienii competenți pe care îi are, poate participa la concepția unui proiect în care românii, mai ales cei din Transilvania, să nu fie excluși? Vom putea face împreună, presupunând că acceptați că am avea obiective comune, refacerea statului de drept, dezvoltarea unui sistem solid de educatie, un sistem sanitar modern, fără ca să facem segregare în țcoli sau în spitale? Am putea gândi împreună institutii sau organizații în care fiecare își vorbește limba maternă, își promovează propriile valori, dar românii și maghiarii să aibă dreptul de a fi împreună, dacă asta își doresc, și nu separați mereu, cum doresc politicienii, în țarcuri etnice – mici rezervații unde se cultivă voturile etnice. În secolul XXI oare putem gândi în România proiecte care să ne unească nu doar proiecte menite să ne separe?  
În consecință, maghiarii pot face cum îi îndeamnă conștiința în anul de sărbătoare a Centenarului. Pot refuza festivitățile, dacă asta le este vrerea, dar dacă refuză  participarea la un nou priect de societate, dar și sarcinile autoasumate ale aplicării acestui proiect, atunci nu vor avea căderea morală să ceară prea multe de la o Românie pe care o resping și care ar trebui să le ofere ceva ce nici măcar nu putem fi siguri că își doresc cu adevărat. Nu pot cere mai mult niciodată acestei țări dacă își doresc doar o Românie segregata, divizată sau ruptă în bucăți de utopii milenariste sau vise create în capitala Ungariei. 

Revenind la evenimentele recente, împăciuitorismul nostru nu poate fi ușor înțeles. Eu îi cunosc pe majoritatea politicienilor de vârf și nu îi bănuiesc de lipsă de patriotism și nici pe departe că ar fi trădători, cum uneori spun oamenii enervați de corupție sau de alte aspecte ale vieții politice. Au alte defecte, nu cred însă că trădarea sau lipsa patriotismului ar fi asumate conștient. Dar pot fi lucruri care să facă mai mult rău unei națiuni decât lipsa unui sentiment al datoriei față de țara ta: lipsa de curaj sau evaluarea politică greșită a unei situații. Sau excesul de calcul ori ideea de a nu răspunde la provocări, o maximă vulgară moștenită de spectrul politic românesc și pe care toți o repetă ca o mantră. Una este să nu răspunzi la provocările care te pot pune într-o situație de vulnerabilitate și alta este să ai inteligența de a nu pierde teren în conflictele simbolice sau a nu pierde momentul declanșării unui conflict care te poate pune în ofensivă și într-o poziție dominantă.


Concesiile oarbe pe care le facem și împăciuitorismul moale al Bucureștiului s-ar putea să ne coste foarte mult în viitorul chiar foarte apropiat. 







[1] Un articol documentat pe această temă a fost semnat de Dan Dungaciu și Petrișor Peiu: http://adevarul.ro/international/europa/dan-dungaciu-petrisor-peiu-orban-viktor-trecut-mai-multe-linii-rosii-bucurestiul-hraneste-crocodilul-continuare-1_59cb36085ab6550cb892ddeb/index.html

Tendinţe sociale şi progresul discutabil

  De regulă, când vorbim despre tendinţe sociale, ne referim la mişcări de profunzime prin care căutăm să anticipăm evoluţii viit...