01 august, 2017

Pledoarie pentru nemurirea presei scrise


Editorial pentru SINTEZARevista de cultură şi gândire strategică, numărul 42,  iulie-august 2017.



Cifrele de distribuţie sunt descurajante, presa scrisă este tot mai puţin citită. Cel mai recent sondaj IRES ne arată că doar 6% dintre locuitorii din urban citesc zilnic, sau aproape zilnic, un cotidian şi doar 5% spun că au cea mai mare încredere în presa scrisă. Nici studenţii mei de la Jurnalistică nu pun mâna pe ziare decât din întâmplare.
Presa scrisă moare, scriu toţi cei care fac analize comunicaţionale.
Televiziunile şi publicaţiile online sunt perfect adaptate la viitor crede toată lumea şi nu fără argumente. Presa scrisă trece printr-o criză de adaptare la o lume care este hăbăucă din cauza vitezei ameţitoare cu care a început să se mişte, dar nu are cum să moară pentru că este un necesar punct de reflecţie, o pauză de respiraţie şi de gândire între două mailuri sau trei sms-uri. Televiziunile fugăresc imaginile pe geamul de sticlă şi puţine lucruri rămân în memoria colectivităţii, dar mergeţi la Biblioteca Academiei şi luaţi colecţiile de ziare din perioada interbelică sau din perioada comunistă şi o să vedeţi cum s-a păstrat o lume. Aproape intactă, lumea din ziare renaşte pe măsură ce te afunzi în colecţii, cu emoţiile, imaginile şi dramele ei. Împotriva cenzurii dure, hârtia păstrează nu doar mesajul oficial, dar şi tăcerile, suferinţele nespuse sau poziţiile de drepţi pe care unii le-au adoptat atunci.
Presa scrisă a pierdut această bătălie de piaţă pentru că a încercat să devină globală, s-a marketizat şi şi-a falsificat menirea. S-a îndepărtat de menirea sa principală şi actul său de naştere: de a fi oglinda unei comunităţi, concrete, vii, spiritualizate. Multă vreme ziarul era sufletul comunităţii, era ceasornicul care ritma timpul social şi mai ales concentra memoria comunităţii. Adaptarea la globalizare a însemnat pierderea teritoriului de referinţă, îndepărtarea de oameni, devenind exponenta unor interese economice, ideologice, politice.
Orice comunitate are nevoie de un ziar al ei, ca o formă de terapie de grup. Ziarul unei comunităţi este o oglindă în care comunitatea trebuie convinsă să se uite zilnic. Chiar dacă nu îi convine ce vede, chiar dacă la început nu se recunoaşte pe sine, repetarea în fiecare zi a acestui gest poate duce la schimbarea în bine, la noi forme de civilitate şi chiar civilizaţie.
Ziarele s-au născut şi au fost de succes timp de câteva secole, pentru că si-au propus să restituie comunităţii poveştile, să reconstruiască normalitatea unei tradiţii, ziariştii au vrut să fie povestitorii unor lucruri frumoase şi au rezistat atunci când nu au vrut să facă elogii gratuite. Presa este importantă când îşi propune să transforme localitatea în care apare într-o comunitate care se mişcă spre înaintele istoriei, care este vie, trăieşte şi are o publicaţie ce apare într-o dimineaţă marcând astfel timpul social, aşa cum ceasul din turn bate din oră în oră, aşa cum lăptarul sau poştaşul trec zilnic, chiar dacă doar la unele porţi. Ziarul de dimineaţă este unul dintre semnele că o comunitate trăieşte.
Proiecte de presă scrisă trebuie adaptate la noul context economic şi social, dar nu vor rezista doar prin adaptarea la noile canale, variante online sau conţinuturi video instantaneu. Proiectele de presă vor rezista dacă vor fi clădite pe visul unor intelectuali de a reînvia spiritul unei comunităţi, solidaritatea, şi de a construi agenda îngrijorărilor comune. Ea trebuie să fie rezultatul unui proiect de căutare a unor certitudini, o căutare de certitudini care are drept rezultat grija, nevoia şi bucuria oamenilor de a trăi împreună.
           
Sunt comunităţile locale locul potrivit pentru presa scrisă?
Da, pentru că este încă un loc neprietenos, rece, care uneori îţi dă senzaţia că avem o comunitate de statui. Aici oamenii au fost mereu speriaţi că va veni duşmanul prevăzut, aşa că ei şi-au închis ferestrele şi uşile, s-au ferecat în case şi au învăţat să urască la comandă. Locul unde solidaritatea cu cauzele oamenilor se face pe contracte de publicitate şi unde trădarea a devenit un mod de viaţă, unde ritualul ipocriziei absolute ţine loc de sociabilitate.
În cele mai multe dintre comunităţile noastre, presa flutură mereu un steag alb, iar jurnalismul de reverenţă este un mod de a respinge implicarea şi de a ascunde lipsa de proiect. Un steag alb am scris? Nu, nici vorba de asta! Ce a fost steag acum este doar un cearceaf murdar, pus la loc de cinste, ca la nunta oltenească, drept dovadă a unei virginităţi pierdute chiar în acest moment. Un loc de unde cei mai mulţi jurnalişti au fugit sau fug cât văd cu ochii sau se ascund după birouri de piarişti sau comunicatori. Comunităţile noastre, la preţioasele indicaţii ale liderilor lor, sunt bastioane de carton şi baricade de hârtie, de după care aruncă noaptea (ziua le este ruşine!) cu conţinutul oliţelor de noapte, ca într-un ev mediu târziu.
            România şi comunităţile noastre au nevoie de publicaţii quality, pentru că aici poţi înţelege cel mai bine că există o singură cale pentru a trăi cu demnitate şi 100 de căi prin care poţi să te îndepărtezi de natura fiinţei tale. România este un loc unde presa a fost purtată în cătuşe ca un semn că libertatea trebuie să poarte culoare politică. O comunitate naţională în care nimeni nu le-a cerut ceva oamenilor, decât votul. Desigur, unii le-au cerut să se teamă, alţii să urască, să fie orbi sau să îşi păzească buzunarele, pentru a vedea unde li se găseşte portofelul.
            România este locul care are nevoie de cuvântul scris, locul unde lucrarea intelectuală a unui ziar este vitală ca aerul, şi prezenţa sa o binecuvântare sau un ajutor. Locul potrivit nu este locul în care huzureşti, unde te simţi ca în sânul lui Avraam, ci locul plin de pericole care îţi solicită instinctul de supravieţuire, locul în care îţi testezi limitele şi umanitatea. Iar pentru a face presă, trebuie să existe un loc care are nevoie de tine.
            Este nevoie de ziare care să spună adevărurile neconvenabile, să răscolească tabuurile, să lupte cu inerţia. O perioadă am crezut că lumea se poate schimba prin pilde şi poveşti simbolice, prin parabole şi poveşti motivaţionale. Azi nu mai credem că o societate infantilă mai poate fi educată în acest fel. Poate doar punându-i mereu o oglindă în faţă şi, eventual, aruncându-i cu cerneală pe hainele mincinoase de duminică.
Un ziar comunitar poate fi un intelectual colectiv, o instituţie şi o instanţă. Dezbaterea socială fără consistentă nu poate fi denunţată de către un singur om. Este nevoie de ceea ce Pierre Bourdieu a numit un intelectual colectiv. Intelectualul colectiv este format dintr-o echipă de profesionişti din diferite domenii care iniţiază dezbateri publice pe teme importante, aduc abordări critice şi vehiculează informaţie ştiinţifică serioasă în spaţiul public. Unanimitatea discursului din media şi falsul din media-spectacol trebuie sparte cu analize critice şi forme de contestare pentru ca gândirea critică să permită naşterea unei adevărate opinii publice diversificate.
Un ziar comunitar poate să-şi asume proiectul nebun de a schimba comunitatea şi metehnele ei. Trebuie să ne dorim să schimbăm lumea şi să credem că acest lucru este posibil. Dacă nu participam la schimbare, ea se va face oricum, dar fără noi. Nu cred că totul este perfect, că suntem o civilizaţie europeană, că merită să-i iubim necondiţionat pe conducătorii noştri, că este foarte bine dacă ne comparăm cu state ca noi sau mai balcanice pentru a putea dormi liniştiţi.
Cei mulţi dintre oameni nu pot să vorbească, nu mai are cine să-i audă şi nici ei nu mai cred că merită să-şi strige nefericirea şi cel mai greu este să-i scoţi pe oameni din tăcere. Să-i convingi să caute o cale de a vorbi, de a protesta, de a se exprima. Unii plecă aiurea în lume, alţii rămân aici, în liniştea cea aducătoare de amorţeală, de marasm şi de iluzia că totul e bine şi trăim în cea mai bună dintre lumile posibile!
Nu suntem obsedaţi de informare, nu informaţia lipseşte cel mai mult, oamenii au nevoie de interpretări. Au nevoie de cineva care să le explice viaţa, să reconstruiască sensuri, să le spună ce să înţeleagă din viaţă şi ce să facă. Ne înşelăm atunci când credem că intelectualii nu sunt importanţi, că rolul lor s-a pierdut într-o lume cu atâtea capacităţi de informare independentă. Exact acum este mai mare nevoie de oameni care să prezinte reţete, să interpreteze, căci oamenii simpli nu mai au criterii după care să distingă, nu se mai pot orienta în pădurea de semne şi simboluri (ca să folosesc o metaforă semiologică). Oamenii sunt tot mai agresaţi de o viaţă care se desfăşoară rapid, de o succesiune a crizelor, de o cerere tot mai mare pentru schimbare. Le este frică de viitor, mai ales pentru că nu-l înţeleg. Şi-au pierdut încrederea într-un stat care nu-i mai protejează şi care este tot mai greu de întreţinut din puţinele lor resurse. Un stat care le transmite doar mesaje pe care ei nu le pot interpreta decât ca ameninţări. Se uită la oamenii bogaţi sau la cei care se descurcă şi au impresia (de multe ori fondată) că sunt nişte hoţi care i-au furat sau le fură mereu resursele lor. Este necesar să transmitem interpretări, să explicăm, să povestim oamenilor despre cei care reuşesc, să le mărturisim sincer când nu înţelegem nici noi sau când lucrurile o iau razna şi sensul s-a pierdut pe drum.
Jurnaliştii din presa scrisă par un ultim detaşament, cel al disperaţilor, în încercarea de a trezi comunităţile moarte, comunităţi care se mulţumesc cu puţin şi nu vreau să facă niciun gest pentru apărarea propriei lor demnităţi. Loc unde valorile sunt călcate în picioare şi doar obrăznicia vorbăreaţă ocupă spaţiile unde ar trebui să se audă vocea cetăţii. Ziarul trebuie să fie o voce care să tulbure consensul fals sau liniştea stearpă a ipocriziilor reciproce. Aliaţii presei scrise sunt cititorii, dar nu, nici lor nu trebuie să li se supună la modul absolut. Cititorul este rege, dar trebuie să nu ascundă când regele este gol. Ziaristul nu trebuie să cedeze dorinţei de vulgaritate sau futil şi nici să nu fie oglindă pentru chipul mai marilor zilei.
            Un ziar trebuie să se adreseze şi oamenilor cărora n-are cine să le scrie. Trebuie să-i asculte pe cei care nu au pe nimeni să le asculte vocea, chiar dacă povestea vieţii lor este un roman, cum fiecare credem despre viaţa noastră. Cei mai mulţi oameni ar primi cu drag zilnic ziarul ca un mesaj pentru cutiile de scrisori, mai ales pentru cele care rămân mereu goale sau toamna se umplu doar de frunzele veştede. Trebuie să deseneze pentru cei care nu mai aud, să le şoptească la ureche celor care nu văd. În fine, ar trebui să-i ţină de mână pe cei care nici nu văd, nici nu aud.
Când urechea te minte şi ochiul te înşală, cum spunea marele nostru poet, ziarul poate fi sediul ideii, ultimul refugiu al gândului.
Salvarea presei scrise înseamnă întoarcerea ei acasă, în comunitate. Satul global este un loc străin, o iluzie rece. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu