28 august, 2017

România fără mituri

Editorial pentru SINTEZARevista de cultură şi gândire strategică, numărul 43,  august-septembrie 2017.




Cea mai importantă producţie pentru o comunitate naţională, mai mare sau mai mică, sunt propriile mituri, capacitatea ei de a spune poveşti despre ea însăşi. O comunitate devine puternică şi stabilă doar în momentele în care beneficiază de câteva ingrediente fundamentale: încrederea în sine şi în viitor, o organizare socială cât mai bună, cu un sistem de administraţie eficient, cu educaţie şi cultură, dar poate că ingredientul cel mai important este capacitatea de a genera mituri despre viitor. Capacitatea de a le spune, de a le sugera oamenilor că există un viitor pentru ei şi copiii lor şi fundamentul pe care ei înşişi vor putea proiecta, conştient sau inconştient, poveştile lor de succes personal sau colectiv.

            Mitul nu este doar despre trecut
            Miturile îi fac pe copii să crească, spun majoritatea exegezelor de mitocritică sau mitanaliză. Sufletul copilului se cufundă în oceanul de poveste, de unde învaţă lucruri şi îşi creează reflexe de supravieţuire, de adaptare sau de devenire. Miturile spun poveşti despre trecut, dar, în fond, ele sunt cărămizi pentru viitorul copiilor şi al comunităţii. Miturile generează poveşti de toate felurile şi personaje mai mult sau mai puţin imaginare. În copilăria mea, petrecută în comunism, se spuneau poveşti pe şoptite despre o invenţie a lui Coandă, supersecret de stat, care, pornind de la o descoperire a sa, a inventat un laser cu care a topit nişte tancuri ruseşti care au încercat să ne atace la frontiera de azi cu Ucraina. Bancurile cu Ceauşescu, Kennedy şi Brejnev se terminau întotdeauna cu românul care câştigă prin inteligenţă sau... şmecherie în faţa celor doi giganţi mondiali. Poveştile de acest fel alimentau o identitate pozitivă, care mobiliza sau măcar ajuta să trecem peste formele de inferioritate evidente.
            Poveştile derivate în marile mituri sunt de multe ori doar imagini, dar este valabil ceea ce spun semioticienii: poveştile şi miturile spun ceva fără s-o zică. Poveştile şi miturile permit accesul la un limbaj şi un imaginar simbolic, în acelaşi timp oferă explicaţii, dar şi semnifică. Miturile cele mai importante ale unei comunităţi sunt puse la încercare atunci când realitatea socială se schimbă dramatic, atunci se poate verifica forţa lor, dar şi capacitatea elitelor de a se adapta şi de a le adapta la noua realitate. De fapt, după cum sintetizează magistral într-o carte despre poveşti şi narativitate Jonas Sachs, un mare specialist în marketing, astăzi, majoritatea războaielor sunt războaiele poveştilor. Naţiunea americană şi visul american sunt construcţii la care au participat zeci de specialişti în relaţii publice. Vorbindu-le la un moment dat acestora, preşedintele Hoover le-a spus: „Aţi primit sarcina de a crea dorinţe şi aţi transformat oamenii în maşinării de fericire în continuă mişcare, maşinării care au devenit chiar cheia războiului economic”. În societatea de astăzi, unde puterea este tot mai fragmentată şi sistemul simbolurilor colective evoluează rapid sau este poluat prin toate formele de media instantanee, cu conţinut creat de utilizatori, este tot mai greu de susţinut un sistem de mitologie colectivă sau sisteme care să susţină coeziunea şi solidaritatea unei comunităţi naţionale. Doar statele puternice reuşesc azi să polarizeze încredere şi valori prin politici culturale, şcoală, sport şi alte zone de expresie.

            Mitul şi comunitatea românească
            Până în 1989, prin elita sa culturală şi instituţii, România şi-a articulat un sistem mitologic funcţional şi puternic prezent în mentalul colectiv. Şcoala Ardeleană a pus bazele mitului originilor, în competiţia pe care ardelenii o aveau în Transilvania cu ungurii şi saşii, intelectualii ardeleni au stabilit originea pură, cea după care „de la Râm ne tragem”, ca o continuitate aproape directă de la Traian, prin latinitatea limbii. Intelectualitatea moldoveană din secolul al XIX-lea a completat forma unor mituri pe care apoi George Călinescu le va numi cele patru mituri fundamentale ale românilor: mitul etnogenezei - formarea poporului român - prin balada „Traian şi Dochia”; mitul morţii şi transhumanţei - „Mioriţa”; mitul zburătorului - mitul erotic - „Zburătorul” sau poezia „Luceafărul”; mitul jertfei necesare creaţiei - balada „Meşterul Manole”. În jurul acestor elemente mitologice, fiecare perioadă culturală a construit şi a stilizat, aducând elemente noi, în funcţie de nevoile culturale sau bătăliile identitare ale timpului. O contribuţie importantă la naşterea mitologiilor noastre au adus-o intelectualii interbelici, precum Lucian Blaga sau Constantin Noica, care au creat generoase sintagme şi cadre ale imaginarului colectiv, cuprinse în teorii cum este cea a „spaţiului mioritic” sau „sentimentul românesc al fiinţei”, proiecţii culturale pe care nici măcar ideologia comunistă nu le-a eliminat sau combătut. Comunismul a încercat doar vreme de un deceniu, aşa-numitul „obsedant deceniu”, să cureţe cultura de miturile burgheze pentru a alimenta societatea cu un imaginar politic de esenţă sovietică, renunţând repede şi trecând la un imaginar bazat pe istorie, evident cu unele exagerări, dar în materie de construcţie mitologică, exagerarea este o procedură „tehnică”, aş putea spune. Chiar şi în perioada comunistă, imaginarul colectiv şi mitologic era dominat de istorie şi miturile ei, un domeniu în care secolul XX a fost dominat de istorici de forţă.
            Pe aceste mituri ale excepţionalităţii se putea crea mitul personal sau forme diferite ale salvării: copilul de la ţară avea exemple pentru a putea visa să ajungă profesor sau savant, creatorii de cultură îşi bazau orgoliul căutării unicităţii.

            Revoluţia română şi eliberarea de mituri
            După 1989, românii au intrat în tunelul istoric numit tranziţie. Doar cu iluzia unei luminiţe care pâlpâie la capătul tunelului. După dictatura comunistă, a urmat o perioadă de demitologizare, un fel de dezintoxicare de propriile credinţe. Un reputat istoric a venit cu o „istorie sinceră a poporului român”, iar altul, Lucian Boia, cu mare succes la public, a lansat o serie de analize care deşiră prin analize critice mitologiile vechi, cel puţin pe cele care ţin de domeniul istoric, dar la noi fundamentele mitologiei se bazau pe analize istorice. A început o bătălie de factură intelectuală între cei care se vroiau „vânători de mituri” şi cei consideraţi prea conservatori. Dar cele mai importante schimbări nu au legătură cu această bătălie culturală. Oricum, această polemică nu mai este una care să ajungă la nivelul maselor, decât poate prin fragmente vulgarizate de televiziune sau internet.
            În România are loc o desubstanţializare a ideii de sens colectiv, a ideii de proiect naţional. Sigur, după o revoluţie este normală diferenţierea socială, chiar scindarea ei, refacerea unor solidarităţi pe grupuri care în dictatură nu aveau voie să se afirme sau nici măcar nu simţeau această nevoie. Dacă miturile fondatoare caută să ajute la integrarea individului în cosmos şi în comunităţile unde este plasat, odată cu secolul XXI, ele se exploatează în marketing şi în politică
            Noua realitate, dar şi o competiţie politică care nu a ţinut cont de interesul public a dus la construcţia unor mitologii ale inadecvării la lume, după modelul de marketing din domeniul consumului, unde cheia este inducerea sistematică a insatisfacţiei, pulsiune negativă care se poate resorbi prin consum sau, în politică, prin alegerea unui anumit lider sau echipe. Noile media şi apariţia reţelelor sociale, ca sistem media care începe să se structureze doar pe interese private, duc la inducerea sistematică de confuzie prin propagarea de informaţii contradictorii, iar subiectul devine dependent de interlocutor care poate fi proprietarul sau managerul, conducătorul de organizaţie sau politicianul. Inducerea sentimentului de inferioritate este un alt efect pervers al crizelor economice sau al comparaţiei cu ţările europene, folositor în noile condiţii pentru acceptarea unui consum direcţionat sau accentuarea supunerii faţă de lider sau ca şi compensare. Alte procese care dinamitează imaginarul pozitiv afectează identităţile prezente în persuasiunea contemporană. Inducerea unui sentiment de culpabilitate sau apelul la frică ori inducerea sentimentului de izolare face ravagii asupra nivelului de încredere în ceilalţi, în societate şi chiar în forţele proprii sau în elitele culturale sau politice. Complexitatea socială crescândă creează o nevoie nouă: interesele private trebuie reconciliate cu interesul public. Apare aici una dintre cerinţele pe care în secolul trecut le formula Bernays: relaţiile publice au ca importantă menire menţinerea unui echilibru între interesele private şi cele publice, fiind nevoie astfel de o inginerie socială de asigurare a consensului, pe care o compară cu ingineria tehnică din fabricile producătoare de bunuri şi servicii. Nu s-a întâmplat asta în România celor 27 de ani care au trecut de la Revoluţia din 1989, doar câteva încercări de stabilire a consensului s-au încercat, dar au fost abandonate repede în toiul unor lupte politice.
            În reprezentarea colectivă, economia a devenit un morman de fiare vechi, agricultura un fel de experiment comunist, oamenii nepregătiţi pentru viitor, sau prea taraţi pentru a înţelege şi a participa la construcţia democratică. Miturile excepţionalităţii româneşti se prăbuşeau atât prin discursurile publice care decodificau realitatea, prin discursurile politice, dar şi prin ciocnirea oamenilor cu altă lume. Dacă în multe ţări europene, în perioade de cumpănă a istoriei, a fost scos în faţă mitului unităţii regăsite, la noi, mitologia negativă avansată a fost cea a diferenţei regăsite şi a competiţiei interindividuale revigorate. Politicienii au căutat doar un marketing politic al inadecvării, prezentându-se ei ca soluţii pentru angoasele oamenilor. De aproape trei decenii se lansează în tot felul de variante discursul fricii de un comunism care bântuie ca o stafie inconştientul românilor, sau, dinspre partea celuilalt bloc politic, frica de străinii care vin să cumpere sau să ne fure ţara. România se scindează periodic în două sau mai multe Românii şi consensul nu are cum să apară pentru a reface un posibil imaginar al regăsirii unităţii.

            Imposibilitatea de a „povesti” viitorul
            De fapt, lipsa posibilităţilor de a inventa poveşti despre viitor vine din pierderea încrederii. Românii şi-au pierdut încrederea în societatea lor şi, mai ales, sunt speriaţi de viitorul copiilor. Ca agenţi ordonatori, mitul şi povestea dau sens relaţiei dintre individ şi lume. Ei îşi reprimă spaima de viitor prin părăsirea teritoriului, căutând formule iluzorii într-un teritoriu unde funcţionează miturile meritocraţiei sau justiţiei sociale. Românii trăiesc o anxietate generată de un pesimism social greu de găsit în istoria noastră.
            Am supus analizei unui grup de colaboratori, experţi în administraţie publică, un text al meu care conţinea trei variante posibile de evoluţie a României în viitor: un scenariu optimist, unul realist şi altul pesimist, chiar catastrofic. Era un scenariu pe care renunţasem să-l introduc într-o lucrare cu scenarii de viitor, realizată de Academia Română. Toţi experţii în administraţie au ales scenariul negativ, cel absolut indezirabil. Ulterior, echipa de coordonare a proiectului, formată din importanţi membri ai Academiei Române, aproape m-au somat, ca pentru o sinteză pe care am dat-o guvernanţilor, să apară neapărat acest text scurt, ultrapesimist.
            Acesta era textul:

Un scenariu catastrofic
            Autorii acestui capitol au exclus, din raţiuni strategice, ipoteza prăbuşirii statului român, chiar dacă la nivel pur teoretic există această posibilitate pentru orice stat din lume. Cu toate slăbiciunile actuale, statul român este angajat într-un proiect de modernizare care pare ireversibil, chiar dacă sunt lungi perioade de stagnare sau chiar de regres. În ultimii ani, se vorbeşte tot mai mult în lucrările de specialitate despre concepte ca state slabe, state eşuate sau state în colaps, definite, în grade diferite, ca state care nu au capacitatea de a fi furnizoare de componente principale ale contractului social pe care, în general, le asociem cu statalitatea: securitatea cetăţenilor şi ordinea publică, pacea socială, bunăstarea şi securitatea economică, legitimitatea politică a instituţiilor, lipsa competenţei de guvernare în managementul resurselor şi patrimoniului, servicii sociale privind asistenţa socială, servicii de îngrijire a sănătăţii sau servicii de educaţie corespunzătoare. Cauzele acestor slăbiciuni majore pot fi diferite, sărăcia endemică fiind cauza importantă, chiar dacă uneori poate fi analizată o consecinţă. Multe studii ale Băncii Mondiale şi ale altor organisme internaţionale folosesc conceptul de state fragile prin faptul că sunt state care sunt în curs de degradare a capacităţii de a oferi bunuri sociale şi politice cuprinse, de regulă, în constituţie sau alte legi care guvernează statele.
            România nu este în niciuna dintre aceste situaţii, cum remarcam mai sus, dar trebuie să ţinem cont de faptul că astăzi se vorbeşte tot mai mult despre conceptul de construcţie a statelor (state buildings) ca proces urmărit conştient şi strategic, niciodată finalizat pe deplin. Aici, schema urmărită de Francis Fukuyama pentru a caracteriza statele este un bun ghid, deoarece această schemă combină o axă ce se referă la anvergura activităţilor statului, adică la paleta de funcţiuni asumate de guverne, cu o axă a forţei statului de a acţiona în aceste direcţii prin instituţiile sale în execuţia de politici şi aplicare a legilor, prin construirea de consens şi dialog.
            Analiza statului român arată pentru ultimele două decenii o îndeplinire satisfăcătoare a funcţiilor minimale care ar fi, după Fukuyama, următoarele: oferirea bunurilor publice pure; apărare, lege şi ordine; drepturi de proprietate; management macroeconomic; sănătate publică; ameliorarea echităţii; protejarea săracilor. Analizând şi funcţiile intermediare (abordarea elementelor externe; învăţământ; protecţia mediului; reglementarea monopolurilor; asigurări, reglementări financiare; asigurări sociale) sau cele activiste: politica industrială, redistribuirea avuţiei naţionale, realizarea planificării dezvoltării. O să observăm unele nivele medii de realizare, fiind zone de management social unde este nevoie de reformă şi modernizare sau de aplicarea unor strategii dintre cele menţionate pe parcursul proiectului nostru. Guvernele României trebuie să fie, de acum încolo, mult mai atente la nevoia de reformă în cadrul celeilalte dimensiuni analizate de politologul american, cea a nevoii de reformă a instituţiilor care să crească forţa statului, capacitatea lui de acţiune. Dacă analizăm capacitatea instituţiilor statului de a formula şi îndeplini politici, de a concepe şi aplica legi, de reducere a birocraţiei, a corupţiei, de creştere a transparenţei, atunci observăm că aici găsim cele mai mari restanţe şi o acută nevoie de consens politic pentru prefaceri majore. Ultimele manifestaţii orchestrate împotriva Guvernului României (n.m. referire la protestele din februarie 2017 împotriva guvernului condus de Sorin Grindeanu) sunt şi o reflectare a unei nemulţumiri profunde faţă de modul în care statul ia decizii, asigură egalitatea cetăţenilor în faţa legii sau privind modul în care tratează fenomenele de corupţie sau reacţia statului faţă de neîndeplinirea responsabilităţilor din administraţia publică.

            Societăţile fără mituri şi poveste mor încet, dar sigur
            Chiar dacă cercetarea realizată de IRES pentru acest număr din SINTEZA arată că vreo 70% dintre români ar avea încredere în produsele româneşti, vedem că mai mult de jumătate dintre români nu au încredere în oamenii de afaceri români şi nici în firmele româneşti. În schimb, 79% dintre noi au o percepţie cred „corectă” asupra situaţiei: statul român nu sprijină companiile româneşti. Fragmentarea societăţii noastre şi rupturile în imaginarul colectiv şi al identităţii s-au instalat la nivel structural. Încrederea în produsele româneşti a rămas mai ales ca un fel de configuraţie nostalgică, un ingredient al memoriei colective. De fapt, inclusiv nostalgia după Ceauşescu este supravieţuirea polemică a unui mit al trecutului.
            Astăzi societatea noastră este aproape destructurată din multe puncte de vedere: cultural, instituţional, identitar. O cultură a insecurităţii crește peste tot în Europa,  iar pentru România efectele și ecourile pot fi și mai mari. Cultura politică a conflictului și a delegitimării din campaniile negative nu se produce doar în perioade electorale, ci populează permanent mass-media clasice, precum și toate canalele virtualului. Întunecata artă a marketingului politic care creează insatisfacţie și frică trebuie eliminată, deoarece mediul politic şi social este injectat peste măsură de ură și conflict.
            Poate că oamenii se conduc mai uşor valorificând defectele lor, dar deja am ajuns să neglijăm total partea bună, normală, luminoasă a indivizilor. Multe evenimente, din spaţiul social media mai ales, creează emoţie pozitivă şi participare, empatie și solidaritate, adunând grupuri de sute de mii sau milioane de oameni. Românii sunt încă în căutarea de eroi pozitivi, încă sunt capabili de acţiuni de sacrificiu, pot acţiona cu curaj și mai cred în valori. Doar că nimeni nu le cere asta, nimeni nu caută să activeze această parte a naturii umane. Într-o Americă obosită și speriată după 11 septembrie 2001, Barack Obama a venit cu o frază simplă, „Yes We Can”, și a reușit să ridice entuziasmul și moralul unei naţiuni care a intrat astfel într-o altă etapă a istoriei ei.
            Românii sunt capabili de un optimism care sfidează chiar propria lor viziune despre cum merg lucrurile și despre direcţia în care se îndreaptă ţara. Românii s-au săturat, cred, și de eroi salvatori, dar şi să aștepte salvarea de la investitorii străini, de la UE sau NATO. Cred că ar fi capabili să înţeleagă un lucru simplu: NOI SUNTEM CEI PE CARE ÎI AȘTEPTĂM CA SĂ SALVEZE ROMÂNIA! După aproape trei decenii de democraţie, încă nimeni nu le-a spus românilor că sunt capabili de ceva grandios. Când o societate se îmbolnăvește de pesimism și pasivitate, nu înseamnă că toţi oamenii devin iremediabil pesimiști și pasivi şi nici că această stare este menită să paralizeze societatea pentru tot ce va veni.
            Un marketing pozitiv, de mobilizare, poate schimba atmosfera socială şi poate chiar calitatea relaţiilor sociale prin angrenarea oamenilor în proiecte, pentru că puşi în acţiuni care corespund unor valori eterne, oamenii se  pot comporta ca veritabili eroi.

            Imaginarul politic este dator societăţii cu reconstrucţia încrederii pentru ca povestea, mitul, să fie posibile. Numai astfel se poate (re)construi statul român. Anul 2018 poate reprezenta o şansă, poate ultima, de a oferi un fundament pentru un mit al unităţii regăsite. La un secol de stat naţional, dacă nu vom reuşi să reconstruim emoţia colectivă şi un proiect generator de mitologie naţională colectivă, atunci putem să ne luăm adio chiar şi de la eticheta, rămasă dintr-o emoţie mai veche, Made in România.

01 august, 2017

Pledoarie pentru nemurirea presei scrise


Editorial pentru SINTEZARevista de cultură şi gândire strategică, numărul 42,  iulie-august 2017.



Cifrele de distribuţie sunt descurajante, presa scrisă este tot mai puţin citită. Cel mai recent sondaj IRES ne arată că doar 6% dintre locuitorii din urban citesc zilnic, sau aproape zilnic, un cotidian şi doar 5% spun că au cea mai mare încredere în presa scrisă. Nici studenţii mei de la Jurnalistică nu pun mâna pe ziare decât din întâmplare.
Presa scrisă moare, scriu toţi cei care fac analize comunicaţionale.
Televiziunile şi publicaţiile online sunt perfect adaptate la viitor crede toată lumea şi nu fără argumente. Presa scrisă trece printr-o criză de adaptare la o lume care este hăbăucă din cauza vitezei ameţitoare cu care a început să se mişte, dar nu are cum să moară pentru că este un necesar punct de reflecţie, o pauză de respiraţie şi de gândire între două mailuri sau trei sms-uri. Televiziunile fugăresc imaginile pe geamul de sticlă şi puţine lucruri rămân în memoria colectivităţii, dar mergeţi la Biblioteca Academiei şi luaţi colecţiile de ziare din perioada interbelică sau din perioada comunistă şi o să vedeţi cum s-a păstrat o lume. Aproape intactă, lumea din ziare renaşte pe măsură ce te afunzi în colecţii, cu emoţiile, imaginile şi dramele ei. Împotriva cenzurii dure, hârtia păstrează nu doar mesajul oficial, dar şi tăcerile, suferinţele nespuse sau poziţiile de drepţi pe care unii le-au adoptat atunci.
Presa scrisă a pierdut această bătălie de piaţă pentru că a încercat să devină globală, s-a marketizat şi şi-a falsificat menirea. S-a îndepărtat de menirea sa principală şi actul său de naştere: de a fi oglinda unei comunităţi, concrete, vii, spiritualizate. Multă vreme ziarul era sufletul comunităţii, era ceasornicul care ritma timpul social şi mai ales concentra memoria comunităţii. Adaptarea la globalizare a însemnat pierderea teritoriului de referinţă, îndepărtarea de oameni, devenind exponenta unor interese economice, ideologice, politice.
Orice comunitate are nevoie de un ziar al ei, ca o formă de terapie de grup. Ziarul unei comunităţi este o oglindă în care comunitatea trebuie convinsă să se uite zilnic. Chiar dacă nu îi convine ce vede, chiar dacă la început nu se recunoaşte pe sine, repetarea în fiecare zi a acestui gest poate duce la schimbarea în bine, la noi forme de civilitate şi chiar civilizaţie.
Ziarele s-au născut şi au fost de succes timp de câteva secole, pentru că si-au propus să restituie comunităţii poveştile, să reconstruiască normalitatea unei tradiţii, ziariştii au vrut să fie povestitorii unor lucruri frumoase şi au rezistat atunci când nu au vrut să facă elogii gratuite. Presa este importantă când îşi propune să transforme localitatea în care apare într-o comunitate care se mişcă spre înaintele istoriei, care este vie, trăieşte şi are o publicaţie ce apare într-o dimineaţă marcând astfel timpul social, aşa cum ceasul din turn bate din oră în oră, aşa cum lăptarul sau poştaşul trec zilnic, chiar dacă doar la unele porţi. Ziarul de dimineaţă este unul dintre semnele că o comunitate trăieşte.
Proiecte de presă scrisă trebuie adaptate la noul context economic şi social, dar nu vor rezista doar prin adaptarea la noile canale, variante online sau conţinuturi video instantaneu. Proiectele de presă vor rezista dacă vor fi clădite pe visul unor intelectuali de a reînvia spiritul unei comunităţi, solidaritatea, şi de a construi agenda îngrijorărilor comune. Ea trebuie să fie rezultatul unui proiect de căutare a unor certitudini, o căutare de certitudini care are drept rezultat grija, nevoia şi bucuria oamenilor de a trăi împreună.
           
Sunt comunităţile locale locul potrivit pentru presa scrisă?
Da, pentru că este încă un loc neprietenos, rece, care uneori îţi dă senzaţia că avem o comunitate de statui. Aici oamenii au fost mereu speriaţi că va veni duşmanul prevăzut, aşa că ei şi-au închis ferestrele şi uşile, s-au ferecat în case şi au învăţat să urască la comandă. Locul unde solidaritatea cu cauzele oamenilor se face pe contracte de publicitate şi unde trădarea a devenit un mod de viaţă, unde ritualul ipocriziei absolute ţine loc de sociabilitate.
În cele mai multe dintre comunităţile noastre, presa flutură mereu un steag alb, iar jurnalismul de reverenţă este un mod de a respinge implicarea şi de a ascunde lipsa de proiect. Un steag alb am scris? Nu, nici vorba de asta! Ce a fost steag acum este doar un cearceaf murdar, pus la loc de cinste, ca la nunta oltenească, drept dovadă a unei virginităţi pierdute chiar în acest moment. Un loc de unde cei mai mulţi jurnalişti au fugit sau fug cât văd cu ochii sau se ascund după birouri de piarişti sau comunicatori. Comunităţile noastre, la preţioasele indicaţii ale liderilor lor, sunt bastioane de carton şi baricade de hârtie, de după care aruncă noaptea (ziua le este ruşine!) cu conţinutul oliţelor de noapte, ca într-un ev mediu târziu.
            România şi comunităţile noastre au nevoie de publicaţii quality, pentru că aici poţi înţelege cel mai bine că există o singură cale pentru a trăi cu demnitate şi 100 de căi prin care poţi să te îndepărtezi de natura fiinţei tale. România este un loc unde presa a fost purtată în cătuşe ca un semn că libertatea trebuie să poarte culoare politică. O comunitate naţională în care nimeni nu le-a cerut ceva oamenilor, decât votul. Desigur, unii le-au cerut să se teamă, alţii să urască, să fie orbi sau să îşi păzească buzunarele, pentru a vedea unde li se găseşte portofelul.
            România este locul care are nevoie de cuvântul scris, locul unde lucrarea intelectuală a unui ziar este vitală ca aerul, şi prezenţa sa o binecuvântare sau un ajutor. Locul potrivit nu este locul în care huzureşti, unde te simţi ca în sânul lui Avraam, ci locul plin de pericole care îţi solicită instinctul de supravieţuire, locul în care îţi testezi limitele şi umanitatea. Iar pentru a face presă, trebuie să existe un loc care are nevoie de tine.
            Este nevoie de ziare care să spună adevărurile neconvenabile, să răscolească tabuurile, să lupte cu inerţia. O perioadă am crezut că lumea se poate schimba prin pilde şi poveşti simbolice, prin parabole şi poveşti motivaţionale. Azi nu mai credem că o societate infantilă mai poate fi educată în acest fel. Poate doar punându-i mereu o oglindă în faţă şi, eventual, aruncându-i cu cerneală pe hainele mincinoase de duminică.
Un ziar comunitar poate fi un intelectual colectiv, o instituţie şi o instanţă. Dezbaterea socială fără consistentă nu poate fi denunţată de către un singur om. Este nevoie de ceea ce Pierre Bourdieu a numit un intelectual colectiv. Intelectualul colectiv este format dintr-o echipă de profesionişti din diferite domenii care iniţiază dezbateri publice pe teme importante, aduc abordări critice şi vehiculează informaţie ştiinţifică serioasă în spaţiul public. Unanimitatea discursului din media şi falsul din media-spectacol trebuie sparte cu analize critice şi forme de contestare pentru ca gândirea critică să permită naşterea unei adevărate opinii publice diversificate.
Un ziar comunitar poate să-şi asume proiectul nebun de a schimba comunitatea şi metehnele ei. Trebuie să ne dorim să schimbăm lumea şi să credem că acest lucru este posibil. Dacă nu participam la schimbare, ea se va face oricum, dar fără noi. Nu cred că totul este perfect, că suntem o civilizaţie europeană, că merită să-i iubim necondiţionat pe conducătorii noştri, că este foarte bine dacă ne comparăm cu state ca noi sau mai balcanice pentru a putea dormi liniştiţi.
Cei mulţi dintre oameni nu pot să vorbească, nu mai are cine să-i audă şi nici ei nu mai cred că merită să-şi strige nefericirea şi cel mai greu este să-i scoţi pe oameni din tăcere. Să-i convingi să caute o cale de a vorbi, de a protesta, de a se exprima. Unii plecă aiurea în lume, alţii rămân aici, în liniştea cea aducătoare de amorţeală, de marasm şi de iluzia că totul e bine şi trăim în cea mai bună dintre lumile posibile!
Nu suntem obsedaţi de informare, nu informaţia lipseşte cel mai mult, oamenii au nevoie de interpretări. Au nevoie de cineva care să le explice viaţa, să reconstruiască sensuri, să le spună ce să înţeleagă din viaţă şi ce să facă. Ne înşelăm atunci când credem că intelectualii nu sunt importanţi, că rolul lor s-a pierdut într-o lume cu atâtea capacităţi de informare independentă. Exact acum este mai mare nevoie de oameni care să prezinte reţete, să interpreteze, căci oamenii simpli nu mai au criterii după care să distingă, nu se mai pot orienta în pădurea de semne şi simboluri (ca să folosesc o metaforă semiologică). Oamenii sunt tot mai agresaţi de o viaţă care se desfăşoară rapid, de o succesiune a crizelor, de o cerere tot mai mare pentru schimbare. Le este frică de viitor, mai ales pentru că nu-l înţeleg. Şi-au pierdut încrederea într-un stat care nu-i mai protejează şi care este tot mai greu de întreţinut din puţinele lor resurse. Un stat care le transmite doar mesaje pe care ei nu le pot interpreta decât ca ameninţări. Se uită la oamenii bogaţi sau la cei care se descurcă şi au impresia (de multe ori fondată) că sunt nişte hoţi care i-au furat sau le fură mereu resursele lor. Este necesar să transmitem interpretări, să explicăm, să povestim oamenilor despre cei care reuşesc, să le mărturisim sincer când nu înţelegem nici noi sau când lucrurile o iau razna şi sensul s-a pierdut pe drum.
Jurnaliştii din presa scrisă par un ultim detaşament, cel al disperaţilor, în încercarea de a trezi comunităţile moarte, comunităţi care se mulţumesc cu puţin şi nu vreau să facă niciun gest pentru apărarea propriei lor demnităţi. Loc unde valorile sunt călcate în picioare şi doar obrăznicia vorbăreaţă ocupă spaţiile unde ar trebui să se audă vocea cetăţii. Ziarul trebuie să fie o voce care să tulbure consensul fals sau liniştea stearpă a ipocriziilor reciproce. Aliaţii presei scrise sunt cititorii, dar nu, nici lor nu trebuie să li se supună la modul absolut. Cititorul este rege, dar trebuie să nu ascundă când regele este gol. Ziaristul nu trebuie să cedeze dorinţei de vulgaritate sau futil şi nici să nu fie oglindă pentru chipul mai marilor zilei.
            Un ziar trebuie să se adreseze şi oamenilor cărora n-are cine să le scrie. Trebuie să-i asculte pe cei care nu au pe nimeni să le asculte vocea, chiar dacă povestea vieţii lor este un roman, cum fiecare credem despre viaţa noastră. Cei mai mulţi oameni ar primi cu drag zilnic ziarul ca un mesaj pentru cutiile de scrisori, mai ales pentru cele care rămân mereu goale sau toamna se umplu doar de frunzele veştede. Trebuie să deseneze pentru cei care nu mai aud, să le şoptească la ureche celor care nu văd. În fine, ar trebui să-i ţină de mână pe cei care nici nu văd, nici nu aud.
Când urechea te minte şi ochiul te înşală, cum spunea marele nostru poet, ziarul poate fi sediul ideii, ultimul refugiu al gândului.
Salvarea presei scrise înseamnă întoarcerea ei acasă, în comunitate. Satul global este un loc străin, o iluzie rece. 

Tendinţe sociale şi progresul discutabil

  De regulă, când vorbim despre tendinţe sociale, ne referim la mişcări de profunzime prin care căutăm să anticipăm evoluţii viit...