26 iunie, 2017

Viitorul ca o lungă aşteptare





Motto. „Viitorul României şi al relaţiei României cu Statele Unite este foarte, foarte luminos”

Donald J. Trump - Facebook

Editorial pentru SINTEZARevista de cultură şi gândire strategică, numărul 41,  iunie-iulie 2017.



Dacă trecutul este o ţară străină, aşa cum ne demonstrează magistral cartea lui David Lowenthal[i], o ţară pe care o vizităm, o redescoperim, o rescriem continuu, atunci ce anume ar trebui să se întâmple ca viitorul să fie prezent în fiecare clipă în visele, proiectele şi în gândirea noastră?

Vom descoperi un paradox: viitorul a dispărut din vocabularul politic al românilor, de fapt, din limbajul politicienilor români. Oricât de neruşinat şi viclean ar fi politicianul (nu cred că românii au inventat asta), a învăţat totuşi să nu se joace cu orice, mai ales că ştie despre viitor un lucru care este valabil şi pentru el: viitorul este privit cu teamă.


Un viitor privit cu teamă


Frica de viitorul carierei se combină cu frica oamenilor pentru viitorul copiilor, iar ceea ce rezultă este o conspiraţie a tăcerii, o adevărată omerta când este vorba despre anticiparea lucrurilor, când este vorba de a ne planifica strategic viitorul. Întrebaţi în sondaje[ii], oamenii aplică viitorului doar o emoţie terapeutică: optimismul. Chestionaţi cu privire la pesimism sau optimism, 69% dintre români cred despre ei, sau doar comunică asta, că sunt persoane optimiste. Se declară optimişti, indiferent de cât de grav le pare prezentul, aderă la resorturile unei gândiri magice. Atunci când sunt întrebaţi dacă se gândesc la viitor, 73% dintre românii adulţi spun că fac acest lucru, doar 16% recunoscând că se gândesc rar şi foarte rar la viitor. Pentru 30% dintre români bunăstarea copiilor este principala imagine-dorinţă care le vine în minte cu referinţă la viitor, pentru 15% nivelul de trai devine important, urmează sănătatea proprie (9%), speranţa generală în mai bine, starea naţiunii şi căutarea unui loc de muncă (câte 4% fiecare). La capătul celălalt al scalei, cu 1% sau sub acest procent, se află bătrâneţea şi moartea, războiul sau atentatele şi vacanţele sau concediile. Cu toate acestea, confruntaţi cu ideea unui plan pentru viitor, sunt 44% care recunosc că nu au niciun plan pentru anul care urmează.


Tranziţia – în loc de viitor


Dacă perioada comunismului a lansat o formă de utopism prin conceptul de „SSMD - Societate Socialistă Multilateral Dezvoltată” ca treaptă, ca anticameră a societăţii comuniste „depline”, un fel de paradis roşu, societatea românească din postcomunism şi politicienii ei nu au mai avut ambiţia sau curajul intelectual şi ideologic de a mai propune vreo utopie concretă. Românii au fost cadorisiţi cu conceptul de „tranziţie”. Tranziţia la economia de piaţă, tranziţia spre societatea democratică, dar menţionarea tranziţiei a devenit şi scuza pentru nerealizări, dar şi etichetă sociologică, economică sau politologică pentru tot ce se întâmpla. O definiţie a acestui proces a încercat sociologul Dumitru Sandu, tranziţia însemnând „schimbare, adică o mulţime de situaţii intermediare între două stări de relativ echilibru, identificate prin experienţă, cunoaştere sau proiect. În cazul tranziţiei postcomuniste, originea este socialismul real al anilor ’80, iar destinaţia vizată, explicit sau implicit, o constituie economia de piaţă şi democraţia, capitalismul democratic asociat cu bunăstarea, competiţia şi libertatea[iii]. Sigur, definiţia este una academică, niciodată politicienii sau jurnaliştii nu s-au întrebat asupra conţinutului real al acestei sintagme.

O abordare sistematică şi aprofundată a acestui concept o datorăm sociologului Cătălin Zamfir[iv] care face o radiografie critică a evoluţiei societăţii româneşti, considerând că este nevoie de alte instrumente sociologice pentru această nouă „stare”. Mai notează profesorul Zamfir „nu există un indicator global care să identifice momentul precis al finalizării tranziţiei. Elementele posttranziţie s-au cristalizat deja şi, în ultimul timp, ele s-au extins şi consolidat. Elemente specifice tranziţiei există însă. S-ar putea recurge la un indicator la nivelul conştiinţei colective: tranziţia se va încheia când colectivitatea nu va mai vorbi despre ea”. Deja nu se mai vorbeşte despre tranziţie, iar România este lăudată pentru ritmuri de creştere economică, în condiţiile acumulării unor dezechilibre de dezvoltare care reprezintă un pericol imens pentru viitorul nostru, au trecut 13 ani de lansarea cărţii profesorului meu, dar mi-a rămas încă în minte una dintre reţetele pe care le oferea la sfârşitul cărţii ca sfat pentru „instituţiile producătoare de viitor: „Dincolo de succesele/insuccesele lor, instituţiile care şi-au pus ca obiectiv dezvoltarea socială se confruntă cu o nouă problemă de structură: cum să înlocuiască autoritarismul bunelor intenţii, dezvoltat în relaţiile cu colectivităţile afectate şi comunitatea ştiinţifică, cu o democraţie a procesului dezvoltării sociale[v]. Nu s-a întâmplat nimic în acest sens, a apărut doar un fel de update ideologic, care a încercat să aducă lumină: tranziţia înseamnă reformă[vi].

S-a încercat apoi şi cu termenul de transformare , folosindu-ne la nivel academic de lucrarea celebră  „Marea Transformare” a lui Karl Polanyi[vii], care făcea studiul trecerii de la capitalismul fundat pe principiul pieţei, la capitalismul modernizat cu instituţii ale protecţiei sociale, dar toate au avut doar o arie de răspândire academică, chiar mai restrânsă decât ar fi fost necesar.


O lungă aşteptare

După nebuloasa unui viitor privit doar din perspectiva schimbărilor, a tranziţiei de la certitudinile unui prezent sărac, dar uşor de înţeles, românii au aşteptat schimbarea ca pe Moş Crăciun, crezând-o rapidă şi aducătoare de fericire. Au descoperit în schimb că schimbarea poate aduce şi lucruri care nu sunt fericite: şomaj, competiţie interindividuală, inegalitate şi mai ales nevoia de a acţiona, singuri în faţa unor riscuri de toate felurile. A fost, după câţiva ani de tranziţie, cea mai proastă ştire pe care au primit-o, ca un duş rece după beţia câştigării libertăţii. Mulţi dintre ei s-au trezit că sunt tot mai săraci şi tot mai speriaţi. Reacţia este una care a fost constatată peste tot în lume: cea mai mare parte a săracilor au ca principală caracteristică un element comun şi anume faptul că aşteaptă. Aşteaptă să vină un politician să rezolve ceva, aşteaptă ca statul să facă ceva, aşteaptă de la Dumnezeu o minune. Aşteptarea este starea cea mai prezentă şi, alături de aceasta, comportamentele de neîncredere faţă de studii, diverse forme de pregătire, chiar descurajarea în ceea ce înseamnă căutarea unui loc de muncă. De aici vin şi corolare ale stării de aşteptare: 52% dintre români cred că „doar Dumnezeu poate decide viitorul nostru”, 65% că „viitorul este în mâna conducătorilor” şi 60% cred că „oamenii îşi fac degeaba planuri de viitor, viitorul nu depinde de ei[viii]. Dar majoritatea răspunsurilor arată un lucru care este semnificativ: lipsa unui sentiment al participării sociale şi al preocupării pentru mersul lucrurilor în ţară, doar un procent infim, de 4%, menţionează acest domeniu ca univers al preocupărilor şi planurilor de viitor. Restul înseamnă planuri individuale, preocupări individualiste şi egoiste care angrenează doar reuşita individului şi pe cea a familiei. Cu toate că aproape jumătate dintre români declară că nu şi-au făcut planuri pentru anul 2017, 63% cred că anul viitor va fi mai bun decât anul acesta, iar cu referire la familie optimismul fără temei este şi mai puternic - 67% cred asta.

Dar când este vorba despre viitorul României, doar 39% cred ca acesta va fi mai bun. Românul nu simte angrenajul social care există între individ, comunitate şi societatea în ansamblul ei. Probabil, perioada comunistă l-a făcut să piardă sensul în ideea de proprietate comună, tocmai prin excesul folosirii. Proprietatea era comună, dar nu aveai niciun semn al proprietăţii. Decizia era formală. Cooperativizarea agriculturii a fost, de fapt, o confiscare. Este explicabil, aşadar, acest sentiment şi această reprezentare a societăţii. În afară de familie, individul din postcomunism nu are încredere în nimeni şi în nimic. Tratează încă viaţa socială ca pe o dură luptă pentru supravieţuire, este greu să-l resocializezi, să-l faci să simtă apartenenţa, nu doar declarativ sau ca identitate, adică ca apartenenţă simbolică, dar şi din perspectiva plusurilor pe care le poate aduce acţiunea colectivă. „Ce este al tuturor este al nimănui”, aceasta era raţiunea simplă cu care era tratat bunul public în timpul comunismului. Individul nu simte că ar avea forţa de a participa la schimbare, simte că votul sau acţiunea lui nu contează, pentru că nu se poate baza pe faptul că şi ceilalţi vor pune acţiunile lor alături. Această descurajare blochează acţiunea socială, creează apatie politică şi inactivism. Una dintre explicaţiile cele mai clare pentru aceste fenomen este lipsa de încredere în ceilalţi, în instituţii, dar chiar şi în România, ca entitate simbolică. Într-un studiu recent realizat de IRES[ix], 51% dintre români declară că au încredere în România, însă 33% spun că au avut încredere, dar şi-au pierdut-o.

Pare că asistăm la o resurecţie a individualismului, se vede şi în modul în care se gândesc oamenii la viitor ca aspecte de evaluat: doar 2% se gândesc la viitorul României, problemele individuale ocupând întreaga plajă a îngrijorărilor şi planurilor. Dar nu doar despre o resurecţie a individualismului putem vorbi, ci şi despre o resurecţie a gândirii magice, a unor reprezentări colective care au puţin de a face cu raţionalitatea modernă. Imprevizibilitatea vieţii, frica de viitor şi lipsa de încredere în forţele şi instituţiile spaţiului public creează mecanisme de adaptare printre care reprezentări şi superstiţii ale posibilităţii cunoaşterii şi acţiunii prin modalităţi paranormale sau supranaturale. Astfel, 30% dintre români cred că există oameni care pot prevedea viitorul, iar 24% dintre români au cunoscut pe cineva care deţinea aceste calităţi. 45% îşi citesc frecvent horoscopul şi 10% au fost la cineva care este ghicitor. 34% au avut semne sau presimţiri cu privire la viitor.

Într-un capitol scris pentru traducerea în limba română a lucrării „Scurtă istorie a viitorului”, Jacques Attali scrie că ţara noastră are probleme cu viitorul, motivul fiind acela că „România nu a devenit niciodată o «inimă» pentru că nu a ştiut, în niciun moment al existenţei sale, să subscrie la legile istoriei viitorului[x]. Optimist trasează apoi liniile unei adevărate reţete: să-şi creeze un ambient relaţional, să suscite dorinţa unui destin comun, să favorizeze libertatea creaţiei, să se doteze cu un mare port şi cu o mare piaţă financiară, să formeze, în mod echitabil, cetăţeni pentru noi orizonturi ştiinţifice, să se doteze cu tehnologiile viitorul şi, nu în ultimul rând, să facă alianţe în condiţiile unei geopolitici strategice gândite de conducători.


Este un adevărat program politic enunţat de multe ori, dar niciodată urmărit coerent de politicienii noştri, preocupaţi de continua bătălie politică, de câştiguri politice pe termen scurt şi punând interesul de partid înaintea oricărui interes comunitar sau naţional. Când nimeni nu încearcă să contureze traseele spre un viitor cât de cât dezirabil, într-o lume a unor tot mai mari riscuri de toate felurile, populaţia României nu poate face mai mult decât să aştepte. Pentru că viitorul nu poate fi doar un plan al elitei, viitorul este o maşină care merge cu benzina speranţei celor mulţi. Cât timp viitorul va fi doar o lungă aşteptare, România va sta pe loc sau doar va înainta târâş speriată spre ceva care va semăna a luminiţă, dar care este doar lumina rece a unui licurici, dintr-un întuneric tot mai compact[xi].

Mai jos puteţi vizualiza studiul IRES - Percepţii publice asupra viitorului:




Referinţe:



[i] Lowenthal, D., Trecutul ca o ţară străină, Curtea Veche, Bucureşti, 2002,
[ii] IRES - Studiul Percepţii publice asupra viitorului”, realizat în perioada 8-12 iunie 2017, prin metoda CATI, pe un eşantion multistratificat, reprezentativ la nivel naţional, de 1008 persoane de peste 18 ani, majă de eroare ± 3,1%
[iii] Sandu, D.,Spaţiul social al tranziţiei, Polirom, Iaşi, 1999, p. 9
[iv] Zamfir, C., O analiză critică a tranziţiei. Ce va fi după?, Polirom, Iaşi, 2004, p. 14
[v] Ibidem, p. 191
[vi] O’Donnell, Schmitter, G. şi Whitehead (eds): Transitions from Authoritarian Rule.
Southern Europe, Baltimore: John Hopkins University Press
[vii] Polanyi, K., Marea transformare. Originile politice şi economice ale epocii noastre, (trad. Ciprian Şiulea), Tact, Cluj Napoca, 2014
[viii] IRES - Studiul „Percepţii publice asupra viitorului”, realizat în perioada 8-12 iunie 2017, prin metoda CATI, pe un eşantion multistratificat, reprezentativ la nivel naţional, de 1.008 persoane de peste 18 ani, marjă de eroare ± 3,1%
[ix] IRES - Barometrul încrederii, realizat în 14-15 iunie 2017, prin metoda CATI, pe un eşantion multistratificat, reprezentativ la nivel naţional, de 1.008 persoane de peste 18 ani, marjă de eroare ± 3,7%
[x] Attali J., Scurtă istorie a viitorului, traducere M. Ungureanu, Poirom, Iaşi, 2007, p. 291-292
[xi] Motto-ul, acestui text, declaraţia preşedintelui SUA, Donald Trump, a încălzit într-o seară târzie inimile mai multor români decât un program de guvernare câştigător, cu toate asonanţele lui şi cu toata rezonanţa comunistă, dar nu a avut niciun efect a doua zi

Nu striga niciodată ajutor

Am regăsit azi într-o librărie un volum apărut în pandemie, scris de Mircea Cărtărescu. Mi-am dat seama că m-a ajutat în pandemie pentru că ...