23 aprilie, 2017

FAKE NEWS sau FAKE CONCEPT?




Invenția fake news
Uneori, privind societatea contemporană, tot mai desprinsă de carte și de cultura scrisă, am tot mai acut senzația că este o societate fără memorie. O societate candidă, care se miră, parcă, în fiecare zi, bucurându-se sau oripilându-se de foarte multe lucruri care sunt vechi de sute, dacă nu chiar de mii de ani. Privit în mod grosier, ar fi vorba despre „știri false”, adică minciuni ordinare, invenții prin care presa intoxică opinia publică de la începuturile ei. Totuși, marii teoreticieni ai fake news ne avertizează, prin zeci de studii recente, savant construite sau doar superficiale, că este un concept destul de complicat, că are multe fațete. Înțelegem, a apărut în campania electorală americană, deci va avea, cu siguranță, folosințe ideologice sau chiar propagandistice.
Acceptând convenția, fake news nu e știre falsă, e un fel de înșelăciune complexă (hoax, în engleză), o montură mincinoasă de mare difuziune publică, cu scopul de a induce în eroare, de a păcăli oamenii în legătură cu acțiuni, intenții sau programe politice. Politicienii și-au creat un cuvânt nou pentru a defini minciuna îndreptată împotriva lor, dar nu au definit cu niciun cuvânt nou fake news-urile, industriile de manipulare sau fabricile de minciună pe care le revarsă ei asupra populațiilor direct din instituțiile guvernamentale, din sediile partidelor sau din concernele mediatice care le sunt apropiate.

Fake news-urile apar pe fondul marii crize a presei din ultimii ani, spun cei mai mulți, referindu-se în primul rând la criza economică și la sutele de mii de locuri de muncă dispărute din industria media[1]. Nu este doar asta, cu siguranță. Este vorba despre o mutație tehnică, în primul rând. Generalizarea posibilității de inserție în spațiul virtual a oricărui cetățean, jurnalist sau nu, a dat naștere posibilității de apariție a conținuturilor generate de utilizatori (user-generated content - UGC), considerate ca fiind o mare democratizare sau revoluție media. Aceste conținuturi (bloguri, wiki-uri, forumuri de discuții, mesaje, chat-uri, tweet-uri, podcast-uri, imagini digitale, video, fișiere audio, reclame de mass-media) care au fost create de utilizatorii unui sistem sau serviciu online au fost, după 2005, considerate ca fiind o mare deschidere a mass-media, o dispariție a cenzurii și debutul unei epoci de aur pentru opinia liberă și exprimarea independentă. S-au bucurat mult la început cei care au vrut să scape de plățile de publicitate și cei care au generat strategii de marketing de o mare subtilitate cu ajutorul acestei libertăți de intrare în sistem.

Marea problemă care a frământat presa mainstream după Brexit și victoria lui Trump a fost faptul că aceasta a pierdut bătălia cu rețelele sociale, acuzate acum de ceea ce este mai rău. Este clar că politicienii, laolaltă cu sateliții mediatici, au pierdut bătălia încrederii publicului în ultimele decenii, nu acum, odată cu ipotetica apariție a FN (fake news). Mass-media a considerat nerelevante codurile deontologice în ultimii ani, respingând chiar și discuțiile despre autoreglementare, cu toată insistența organizațiilor neguvernamentale care, fără mare putere de impact, au insistat pe demisiile deontologice. Am auzit și în România, în ultimele decenii, patroni de presă amenințând candidați la Președinție sau la alte funcții în stat: aveți grijă, noi suntem fabrica de președinți.
Este adevărat, nu ajunge să fii corect pentru ca să ai audiență, nici doar bun profesionist, s-a spus tot mai insistent în ultimele două decenii. Trebuie să inventezi povești, să emoționezi, indiferent de adevăr sau de corectitudine. Audiența a devenit lucrul cel mai important. Marile trusturi au văzut, cu siguranță, cum scade încrederea în mass-media, dar nimic nu a contat în fața creșterii audienței, chiar și fără credibilitate. Dacă cineva critica un jurnalist pentru minciună sau trădarea principiilor deontologice, toate trusturile se repezeau să elimine din start orice contestare, linșajul mediatic fiind o metodă des uzitată față de cei care aveau curajul de a contesta un jurnalist. Oricine intra în politică era avertizat că nu trebuie să te bați cu cineva care cumpără cerneala cu cisterna și hârtia cu vagonul sau mai populară era o butadă care spunea că nimeni nu a câștigat războiul cu presa.
Populismul a devenit o regulă a producerii de content pe tot cuprinsul spațiului social. Studiile de psihologie socială aplicate receptării au arătat că oamenii vor să-și valideze opiniile și credințele, iar asta a dus la marea ipocrizie: nu avem cum să ne contrazicem publicul, chiar dacă se hrănește cu iluzii sau are porniri violente ori iraționale. În această perioadă a jurnalismului sălbatic de piață, mulți dintre foștii mei studenți de la jurnalistică au părăsit instituțiile media trimițându-mi mesaje în care spuneau că nu mai pot suporta „prostituția din media”.


Nu aș neglija o cauză importantă: după consolidarea ideologiei neoliberale în toate domeniile socialului, mass-media nu se mai împovărează cu vreun sistem de responsabilități sociale. Într-o societate a liberului schimb și a acerbei concurențe de piață, a subordonării activității de presă profitului, dispar marile exigențe morale ale presei începuturilor modernității. O demisie morală care va lăsa urme serioase și care se văd acum. Clauzele de conștiință ale contractului profesional al jurnaliștilor sunt călcate în picioare de nevoia de profit sau de bătălia pentru viteza știrii sau pentru senzațional. Până și cursurile de etică și deontologie de la facultățile de jurnalism devin tot mai subțiri sau „tot mai anacronice” cum îmi spunea un distins profesor de la o facultate de profil.
Doar Brexitul și alegerea lui Trump ne-au trezit că avem o problemă cu mass-media? Și, culmea, a fost revigorat conceptul de fake news cu referire la niște băieți care au construit site-uri cu știri false în Macedonia sau România și care au învins marile corporații, uzinele de știri precum CNN sau BBC.
FN și Post-adevăr sunt doar niște fake concepte. Inventarea FN este o invenție a gândirii editoriale, pentru care, pentru a fi justificată, s-a recurs la readucerea în atenția opiniei publice a unui concept la fel de fals și de ideologic: conceptul de post-adevăr. Marile minți editorialistice au justificat înfrângerile sistemului media prin inventarea unei noi ere istorice sau prin nașterea unei noi realități, o realitate a minciunii și a politicii bazate pe orice altceva decât pe adevăr.
Jurnaliștii americani sau englezi au pierdut bătălia influențării politice nu pentru că nu au fost credibili, au spus ei, ci din cauza unei mutații istorice globale, în care adevărul nu mai este criteriu și valoare respectată de public si cetățeni. Au trecut însă sub tăcere datele legate de minciunile pe care marile trusturi le-au orchestrat împotriva lui Trump sau împotriva celor care au propovăduit Brexitul.
Editorialiștii inventatori ai erei post-adevăr au ascuns, prin aceasta, posibilitatea ca reacția alegătorilor să fi fost generată chiar de dezgustul sau de saturația față de mașinațiunile și manipulările complexului mediatico-politic care i-a mințit constant în ultimele decenii.
Marii ideologi ai erei post-adevărului au găsit țapul ispășitor perfect: rețelele sociale sunt de vină, au public captiv și pot filtra informații, iar prin acest fapt au adus marile manipulări în sfera publică.
Dincolo de asta însă, toate aceste încercări sunt profund ideologice caută să ascundă și să acopere o realitate a funcționării pieței mediatice prin chiar faptul că au proclamat tot mai insistent „sfârșitul ideologiilor” sau „refuzul ideologiilor”, dar militează, vom vedea puțin mai încolo, pentru reducerea presei la o factualitate vidată de viață sau chiar la cenzură. Era post-adevăr este, în fond, un construct ideologic, un lagăr de concentrare pentru ideile despre viitor, de exemplu. Propunând metode de reducere a realității doar la date cuantificabile sau cifre, se propune o trunchiere a lumii posibile, propunerea fact-chekingului, a stigmatizării și a ștampilării știrilor, ucide tocmai elementul esențial al politicului: crearea diferenței prin includerea unei viziuni de viitor, a dorinței de schimbare în numele unor valori umaniste.

False concepte, false pericole, false remedii
Gândirea editorialiștilor ideologi ai neschimbării lumii a produs o soluție miracol, de care încă multă lume (credulă) este entuziasmată: vânătoarea de FN. De fapt, încă de prin anul 2000 se naște în SUA o practică jurnalistică, apoi un gen jurnalistic și chiar profesie: fact-checkingul.  Fact-checkingul este o practică de verificare a veridicității discursurilor politicienilor, dar și o modalitate de a verifica alte conținuturi, mai ales cele de pe rețelele sociale. Unele dintre cele mai mari companii de media și-au creat departamente dedicate și chiar au specializat fact-checkeri. În Franta, Libérations și Le Monde au primele platforme de fact-checking intitulate „Desintox” și „Les Décodeurs”.
Denunțarea știrilor false este o iluzie și poate fi folosită chiar împotriva scopului deontologic pentru care a fost inventat acest procedeu. Vânătoarea de FN poate deveni un fel de vânătoare de pokemoni, în care vânătorul este „condus” pe un traseu pe care manipulatorul îl dorește și care este plin de capcane. Rezultatele primelor platforme au fost folosite în propaganda politică din Franța. prin care partidele s-au acuzat reciproc, selecționând doar argumentele care îl defavorizau pe adversar.
O mare problemă este legată de posibilitățile practice de verificare. Este adevărat, se pot verifica cifrele, unele evenimente sau documente, dar, de cele mai multe ori, manipularea se face prin cadraj, prin interpretare și prin comentariu. Faptele și datele interpretate primesc deja altă viață, se raportează la alte măsuri de veridicitate.
Mai recent, pornind de la aceste experimente, a fost lansat și conceptul de „datajournalism” ca un alt mod de a face anchete: jurnaliștii nu mai interoghează cu precădere subiecții, ci interoghează faptele, bazele de date, statisticile, documentele.
Analizele de impact pentru aceste experimente de fact-checking au arătat un impact limitat de audiență: politicienii continuă să mintă, iar alegătorii continuă să-i aleagă pe mincinoși chiar și atunci când i-au prins pe aceștia cu minciuna. Pornind de aici, s-a spus că ar fi nevoie de fast-checking, adică de un fel de fact-checking în timp real, iar Washington Post a construit chiar un dispozitiv pentru asta (Truth Teller), un fel de detector automat de minciuni.

Degradarea intelectuală a jurnalismului din ultimele decenii nu mai poate fi ascunsă, mai ales în condițiile în care s-a dovedit că oamenii nu mai „ascultă” de marile corporații. Inventarea erei post-adevăr pentru a motiva lipsa de impact a media asupra electoratului este o explicație slabă, atât timp cât pierderea încrederii în oamenii politici și în complexul mediatico-politic, cu structurare oligarhică, este destul de veche și s-a produs treptat. Cum să credem că vânătoarea de FN este una făcută cu corectitudine, în condițiile în care campaniile electorale sunt adevărate războaie informaționale în care totul este permis și care au acreditat deja practici nedeontologice cum ar fi campania negativă sau storytellingul „black”, cel producător de frică și teamă față de un candidat sau altul. Dacă doi fact-checkeri indexează o informație ca fiind falsă, pe ce considerente să-i credem, când știm că partidele organizează formații de postaci care fac tot felul de lucruri murdare în spațiul virtual. Deci, cine-i verifică pe verificatori?

Recomandările fact-checkerilor pot deveni puțin credibile și chiar pot fi viciate de interese. Varianta acțională este chiar mai absurdă. De fapt, ce ni se propune în epoca post-adevăr este o discretă reintroducere a cenzurii. Cu siguranță, cenzura nu este o soluție, mai ales că avem următoarea înfundătură logică: vrem să cenzurăm social media, dar ca efect așteptăm să crească încrederea în mass-media din mainstream.

Soluții? Reconectarea la realitate și izgonirea falselor concepte.
Să presupunem că acceptăm că trăim în epoca post-adevăr, iar adevărul nu mai este valoare de referință, dar putem accepta pasivi că în dezbaterea publică a câștigat emoția sau predispoziția oamenilor de a crede în orice tâmpenii? Nu cred că este normal.
Mai întâi trebuie să vedem ce ar trebui să facă jurnalistul în epoca aceasta nouă, care mai este misiunea lui sau ea se reduce la vânătoarea de FN?
Nu pot crede că oamenii au renunțat la valoarea de adevăr a știrilor sau informațiilor, chiar dacă nu au cele mai bune instrumente pentru a deosebi adevărul de fals. Dacă oamenii și-au pierdut încrederea în media din mainstream, nu cred că soluția este să umblăm bezmetici după fapte sau date, desenând o realitate vidată de viață și de idei, ci să căutăm să recâștigăm încrederea oamenilor.
Dacă nu milităm pentru realizarea unor valori, nimeni nu va crede în gogorița neutralității jurnalistului. Jurnaliștii trebuie să se întrebe cum au ajuns aici, nu cumva prin șiruri lungi de demisii deontologice? Dacă oamenii nu îi mai „ascultă” și votează cum doresc, înseamnă că au și ei o contribuție la asta. Unii ar spune mai tranșant: dar de ce să îi asculte pe jurnaliști, atât timp cât chiar ei le spun că adevărul nu mai contează și că trăim în epoca emoției.
Cum restabilim încrederea în mass-media și în jurnaliști, asta ar trebui să fie întrebarea cea mai importantă pe care trebuie să ne-o punem, nu să inventăm etichete pentru epoca n care trăim. Recâștigarea încrederii oamenilor poate deveni un proiect important, chiar dacă nu este simplu de realizat în epoca jurnalismului de piață de azi. Este poate nevoie de a eticheta știrile false și de a denunța înșelătoria. Dar oare ajunge?
Nu cumva ar trebui să denunțăm și ceea ce este în spatele acestor întreprinderi ale minciunii? Celebrul FN nu este un bastard al bloggerilor, cred mai degrabă că este o întreprindere organizată, are de multe ori în spate structuri de putere, nu este doar un joc făcut de amatori pe rețele sociale. Oricum nu trebuie să uitam că verificarea acurateții știrilor este o sarcină veche, nu trebuie să o reinventăm acum, chiar daca acum verificăm mai degrabă potențialul emoțional sau viral al știrii.
Recâștigarea încrederii în presă trebuie să înceapă prin reconectarea jurnalismului la lumea reală (nu doar la cea definită sau definibilă prin cifre și fapte), la cea care conține și „date” subiective, adică visele și speranțele oamenilor, suferințele lor, dezamăgirile și revoltele lor. Doar mimând detașarea și realismul, este greu să ne apropiem, ca jurnaliști, din nou, de oameni. Să nu uitam că binele, adevărul, dreptatea sau frumosul, solidaritatea sau compasiunea, sunt valori cu un mare potențial emoțional, cu infinite valențe pentru un storytelling puternic, dacă nu putem să scăpăm de soarele orbitor al lumii post-adevăr.
Ordin pe unitate: băgați FN în duba jandarmeriei!






Editorial pentru SINTEZARevista de cultură şi gândire strategică, numărul 39, aprilie 2017.

21 martie, 2017

Protestez, deci #EXIST





Protestele de stradă, generate de Ordonanţa de urgenţă 13 a Guvernului României, au fost cele mai mari după ieşirea oamenilor în stradă, în 1989, pentru căderea lui Nicolae Ceauşescu. Au lăsat nedumeriri şi frustrări, speranţe şi dezamăgiri. Unii consideră că a fost semnul unei treziri a spiritului civic, o redeşteptare românească, precum cea pe care poetul o cere în imnul naţional. Alţii sunt convinşi că este vorba de un mare complot internaţional împotriva României şi pentru dezmembrarea ei. Unii au aşteptat să plece guvernul sau să facă alegeri anticipate, ceilalţi să fie lăsaţi să guverneze după bunul plac, strada nefiind relevantă. Unii glorifică mişcarea, ceilalţi o detestă.

La auzul faptului că echipa de jurnalişti de la Sinteza şi cea de sociologi de la IRES lucrează la o monografie a acestei mişcări, au sărit ca arşi spunând că acesta este un sacrilegiu, „revoluţia luminilor” fiind un miracol care nu poate fi surprins cu slabele mijloace ale documentării jurnalistice sau cu cele din arsenalul ştiinţelor sociale. Poate că orice fenomen social are inefabilul subiacent, dar chiar şi fenomenele de magie socială, de ritual sau de schimbare subtilă, pot fi descrise, explicate, puse sub lupa cunoaşterii. Sau măcar putem aduce şi compara vocile şi interpretările actorilor participanţi la aceste mişcări, senzaţiile lor, motivaţiile şi ideile lor despre aceste evenimente sociale.

O Românie scindată
Mai mult decât în alte situaţii, România s-a scindat în două părţi. „Chacun dans sa bulle”, cum zic francezii. Adică, fiecare cu sine şi ai săi, incapabili să comunice cu ceilalţi. S-au constituit două discursuri, în două Românii. Fiecare cu bula lui, două discursuri care nu s-au întâlnit niciodată. Două forme de intoleranţă. Fiecare bulă avea disperarea ei că nu este înţeleasă de cealaltă, fiecare căutându-şi legitimitate înăuntru sau în afara ţării.
Între cele două bule nu există posibilitatea pentru un discurs realist sau neutral. În asemenea situaţii eşti somat să îţi asumi un partizanat. Dezbateri între cele două tabere nu au fost. Nu se mai organizează de mult timp. În România, chiar şi campaniile electorale se desfăşoară prin discursuri paralele.
Liderii politici acceptă greu şi rar să se confrunte în direct. Merg la televiziuni prietene, cu întrebări aranjate şi grafice de propagandă deja pregătite. Ies la table ca nişte profesori şi scriu acolo argumente sau date bazându-se pe credibilitatea cuvântului scris şi respectul, probabil, imanent pentru profesori pe care-l mai au oamenii. Televiziunile păstrează, din când în când, câte un singur invitat de la tabăra cealaltă, de regulă acelaşi, un tip înţelegător care protestează rar şi mai mult de formă.

Bula opoziţiei
Opoziţia de dreapta a pierdut alegerile într-un mod cu totul neaşteptat. Nu era pregătită, pentru că, în bula dreptei, toate lucrurile păreau că merg bine. Nimeni nu îi credea pe unii sondatori care au cutezat să vorbească despre o victorie netă a PSD şi aliaţilor. Dreapta avea la dispoziţie un partid nou, USR, pornit de la o mişcare urbană de succes care reuşise în Bucureşti să surclaseze PNL şi aproape să câştige un sector. Chiar dacă partidul fanion al dreptei, PNL, cel care dăduse preşedintele României în urma cu doi ani, părea în degringoladă şi fără a aduce un program, cooptarea premierului tehnocrat Dacian Cioloş, în acelaşi timp pe afişe, dar şi creditat ca un independent, dădea speranţa că va reuşi să adune voturi destule pentru ca preşedintele să poată numi un premier de dreapta. Rezultatele alegerilor au produs o mare frustrare, au fost ca un trăsnet care a lovit publicul şi politicienii din partea dreaptă. Nici în visele cele mai rele ale dreptei româneşti nu intra ideea de a nu fi la putere în anul Centenarului, în anul mandatului preşedinţiei Consiliului UE pentru România şi, evident, în anul în care actualul preşedinte al ţării avea să candideze pentru un nou mandat. Această mare frustrare, combinată cu un discurs al stângii care era îndreptat în direcţia sprijinirii companiilor româneşti şi impozitarea unor beneficii ale corporaţiilor străine, a reuşit să aducă în stradă, în marile oraşe, câteva sute de mii de oameni care protestau faţă de Liviu Dragnea, PSD şi guvernul condus de Grindeanu.

Bula coaliţiei câştigătoare
Formată între PSD şi un partid de dreapta, condus de un fost premier liberal, coaliţia de stânga avea ca principală problemă, în ciuda faptului că a fost aproape de a depăşi 50% singură, lipsa acceptului preşedintelui pentru ca liderul ei, cel care concentrase tot mesajul şi atenţia în campanie, să se nominalizeze ca prim-ministru. Condamnat într-un proces anterior şi tocmai acuzat de DNA într-un nou proces, liderul alianţei câştigătoare se află într-o situaţie complicată. Îşi pierde încrederea în toată lumea, face o primă numire de premier care, în Ajunul Crăciunului, şochează pe toată lumea, o schimbă apoi, alături de cea mai mare parte din prima echipă, construieşte o nouă echipă guvernamentală, formată aproape exclusiv din oameni apropiaţi, cu experienţă mai puţină, din judeţe sărace din sudul ţării şi porneşte o disperată luptă cu echipa preşedintelui, pentru schimbarea unor legi neclare care permiteau, în viziunea majorităţii politicienilor, abuzuri ale DNA sau ale Justiţiei, în general. Aşa se naşte OUG 13, un act normativ al guvernului, care va aprinde România. Pentru că se referea la amnistie şi la modificări normative legate de abuzul în serviciu şi avea ca destinaţie salvarea unor lideri politici condamnaţi pentru corupţie sau abuz în serviciu, dincolo de reglementarea generală mai clară şi reducerea unor abuzuri, dezbaterea a depăşit repede conţinutul informaţional propriu-zis şi a devenit o uriaşă miză simbolică: societatea împotriva masei de politicieni corupţi, cu reprezentant de frunte Liviu Dragnea, câştigătorul bătăliei electorale şi cel care sfidase opinia publică, în numele dreptului celui care a câştigat, propunând o echipă guvernamentală condusă de un premier femeie, musulman, dar mai ales considerat ca având principală calitate aceea de umil servant al preşedintelui PSD.
Cele două bule vor conţine două tipuri de discursuri, politice, dar mai ales televizuale. O bătălie de discursuri, o confruntare cum nu a existat niciodată pe piaţa media din România. Fiecare dintre cele două discursuri a căutat să devină discurs dominant, fiecare a căutat zi de zi să-şi câştige legitimitatea. S-au angrenat jurnaliştii care sprijină dreapta, sub eticheta „societate civilă” şi câteva posturi de televiziune. Actorii majori de partea protestatarilor au fost un pluton condus de Realitatea TV, iar de partea guvernului, posturile cu cea mai mare audienţă: Antena 3 şi România TV.

Logica scandalului politic. A fost sau n-a fost?
Deşi protestul se desfăşura sub forma unui protest civic, de la care oamenii aşteptau altceva, protestatarii neavând un program politic manifest, nici lideri şi nici revendicări, evenimentul începe să se desfăşoare mediatic şi politic după regula scandalului politic. Într-o cultură a scandalului politic, discursul politic evoluează şi se adaptează noilor suporturi, raportul dintre cetăţean şi politică se transformă, iar tratarea televizuală a discursului politic se modifică şi ea. Politicienii dar şi reprezentanţii societăţii civile încep să-şi construiască discursurile publice, să definească tacticile de campanie în funcţie de aşteptările presupuse de public. 
Philippe Breton a arătat că politica se afişează, ca un spectacol, la televiziune, privilegiat de proximitate în detrimentul dezbaterii de idei, polemica nu dispare din spaţiul public, cel puţin, în perioada electorală.  Se naşte mai mult o ciorovăială partizană de platou, în detrimentul unei reflecţii în profunzime, privind rolul comun al politicilor şi mass-media, în construirea unui spaţiu public democratic, care trebuie să garanteze o confruntare echilibrată, care trebuie să accepte polemica, care trebuie să încurajeze cultura dezbaterii şi care trebuie să favorizeze poziţia fiecăruia şi să permită apariţia soluţiilor, schimbărilor de societate. Chiar dacă problematica adusă de manifestanţi aducea teme importante de reflecţie privind viitorul statului, polemica televizată constituie un cadru de discurs pseudo-argumentativ, un discurs de acuzare care vrea să treacă peste acoperirea de argumentare sau care se dă în spectacol.  Ea este tratată zadarnic, steril şi mai ales ca un discurs discreditat.
Îi sunt reproşate două forme de violenţă argumentative: cea a atacurilor ad hominem şi caracterul incontrolabil al unei confruntări care implică toate pericolele de angrenaj, deoarece se bazează pe o structură de dezbatere cu teme exclusiv antagoniste, unde poziţiile sunt exacerbate, evoluând spre dihotomizare, favorizând atacul personal sau argumentul ad hominem. 
Unii sociologi vorbesc despre faptul că scandalul poate avea o forţă instituantă, Eric de Dampierre, de exemplu, sugerează că scandalul este un test despre valorile care permit comunităţii testarea dacă ele i-au devenit sau nu indiferente.  Prin acest test, scandalul poate primi o formă inteligibilă devenind o provocare publică, provocatorul căutând să verifice (şi să incite) ataşamentul unei comunităţi de valori. Prin mesajele prin care protestatarii afişau că lor le „pasă” (spre deosebire de cei din case), „manifestăm şi pentru tine”, „aici este frig, în fotoliu este cald”, cei din piaţă au testat această comunitate a celor care sunt atasaţi unor valori ale democraţiei.
O teorie a lui Max Gluckman merge până la a susţine că scandalul şi bârfa pot fi interpretate ca forme ale competiţiei sociale şi ale selecţiei liderilor, în măsura în care elaborarea raţionamentelor despre onoarea persoanelor contribuie la clasarea pe o scară lungă a prestigiului. Da, putem vorbi despre o contribuţie a scandalului la crearea şi menţinerea grupului, scandalul fiind una dintre principalele activităţi prin intermediul cărora grupurile se redefinesc, ierarhiile se anulează, şi apartenenţele se instituie. Pentru Gluckman aşa se explică universalitatea fenomenului scandalului politic.
Dinamica de scandal politic a sărăcit mult comunicarea şi chiar efectele pe termen mediu şi lung, aşa cum vom vedea analizând studiile privind efectele scandalului.

Devierea discuţiei spre fake news
Deşi românii spun de vreo două secole că „minţi ca o gazetă”, parcă doar acum, după moda lansată de Donald Trump, au descoperit minciuna din presă. Minciuna are însă aici un nume savant, deosebit: fake news. Unii caută cu această ocazie şi definiţii sofisticate, dar nu este nevoie de o mare deşteptăciune să defineşti asta, fiind vorba de ştiri false, informaţii neadevărate. Dar parcă şi teoreticienii au început să caute să fie mai subtili, unii zicând deja că sensul original s-a pierdut, iar aici trebuie să vorbim deja de o sintagmă ce acoperă ceva mai complicat. Nou, par unii să spună, este faptul că aceste ştiri circulă deja destul de mult, sunt primite cu nonşalanţă în media, sunt reluate de multă lume, adică nu sunt simple minciunele care mor imediat ce au fost lansate. Se sugerează deja tot mai mult că falsitatea este doar o dimensiune, cea mai importantă fiind însă folosinţa ideologică sau încadrarea în cadre ideologice ale acestor pretinse fapte. Încă există puţine cercetări experimentale credibile legate de impactul fake news, dar sunt deja cercetători care vorbesc deja despre unele tipuri de efecte. Pascal Froissart, de exemplu, un vechi cercetător al zvonurilor, teoriei conspiraţiei şi manipulării, consideră că un rol important este deturnarea atenţiei spre un nonsubiect. Chiar dacă se vorbeşte mult despre efectul global este încă puţin demonstrată forţa de inducere în eroare a fake news. Ba din contră, unii cercetători vorbesc tot mai mult despre o destul de slabă influenţă asupra opiniei. În fond, între cercetătorii din domeniul media, vorbim tot mai mult despre două tendinţe contrare, care influenţează tot mai mult comportamentul de consum media. Pe de o parte, este vorba despre un fenomen al accentuării credulităţii (Gerrard Bronner şi Fabrice Clément  au scris cărţi interesante, iar pe de altă parte, de un fenomen de pierdere a încrederii în media tradiţională cel puţin, ziare, radio sau televiziune, dar mai ales în politică. De aceea campaniile electorale sau campaniile politice în general pot amplifica probabil credibilitatea unor ştiri false care folosesc teoria complotului sau sunt făcute să discrediteze politicieni, partide sau proiecte politice. Probabil că şi tendinţa populismului tot mai prezentă în viaţa socială şi politică poate creşte sensibilitatea la asemenea fenomen. Cu siguranţă, reţelele sociale au venit să umple un gol acolo unde mass media tradiţională şi politica îşi pierduseră din credibilitate. Cu ajutorul reţelelor sociale este tot mai uşor ca oamenii să găsească poveşti, informaţii care să le valideze sistemul lor de credinţe.
Fiecare dintre cele două grupuri a adus în discuţie epoca post-adevăr şi tema fake-news. Au descoperit exagerări şi manipulări sau le-au etichetat pe unele aşa. Puterea a vorbit despre manipularea completă a mişcărilor de către corporaţiile străine, despre banii care se plătesc la manifestaţie, inclusiv pentru participarea cu copii sau pentru câine (30 de lei), despre participare lui Klaus Iohannis ca semnal pentru serviciile secrete. De partea cealaltă, manifestanţii de la Cotroceni au fost ironizaţi şi caricaturizaţi pe considerente de vârstă, mobilizare sau pe fondul lipsei de informare cu privire la contextul în care susţin Guvernul.

Dincolo de bătălia politică, realitatea protestelor
Mişcările de protest cu demonstraţii masive de stradă din ultimii ani au marcat momente politice importante din istoria ultimul deceniu. Este un deceniu în care, într-un fel, se generalizează neîncrederea în instituţiile politice, iar indicatorul general privind evaluarea direcţiei în care merge România este destul de înţepenit la peste două treimi dintre români care spun că ţara merge într-o direcţie greşită. În mare măsură, ultimul deceniu este şi deceniul emigraţiei masive, perioadă în care au părăsit România în căutarea unor salarii mai mari, undeva în jur de patru milioane de oameni: cei mai mulţi dintre ei constituie o diaspora care dă vina pentru plecarea lor aproape exclusivă pe corupţia politicienilor sau pe lipsa lor de proiecte, care să ducă la o dezvoltare mai rapidă a locurilor de muncă în România. Nu trebuie să neglijăm nici contextul mondial şi amplele mişcări de protest mondiale din ultimul deceniu ori mişcările care au condus la schimbări în ţările arabe. Chiar dacă se pot constata efecte de contagiune, în plus o anumită transnaţionalizare şi digitalizare a mişcărilor de protest, prin tehnologiile de comunicaţii digitale putând fi încurajate efectele de contagiune dincolo de frontierele naţionale şi poate fi mai uşoară coordonarea la nivel mondial a unor mişcări de protest, e destul de greu de pus mişcările de rezistenţă şi protest din ultimul deceniu pe seama unor coodonări din afară, cum s-a zis cu trimitere direct la fundaţiile lui George Soros.
Era al treilea val de mişcări de protest după unul pus generic sub termenul „Anti Roşia Montană” şi al doilea numit generic „Revoluţia Colectiv”. La interval de puţini ani, aceste două mişcări masive de protest au măturat două guverne, unul prin reuşita unei moţiuni de cenzură, apoi celălalt prin demisia guvernului Ponta. Acest al treilea val porneşte de la o decizie a guvernului luată pe furiş, „noaptea, ca hoţii”, cum vor spune protestatarii, pe o problemă care, dacă ar fi fost discutată public, în Parlament, ar fi dus la discuţii, dar nu ar fi ridicat o asemenea ripostă socială.
De altfel, într-un sondaj de opinie pe care IRES  l-a realizat în 1 februarie, deşi doar 6% cunoşteau „foarte bine” textul şi 31% credeau că îl cunosc „bine”, 72% dintre români spuneau că guvernul „a procedat rău”. În acest studiu, 65% dintre români se poziţionează de partea manifestanţilor şi doar 21% de partea guvernului. 50% dintre români spuneau că amnistia şi graţierea sunt admisibile dacă se fac prin dezbatere publică. Cel mai greu lucru, considerau 57% dintre oameni, era faptul că ordonanţele s-au dat fără dezbatere publică, doar 18% considerând, la acest moment, că decizia în sine este cea care a scos lumea în stradă, pentru răspunsul „ambele” fiind 11%. Valul de emoţie colectivă fusese ridicat de sfidarea opiniei publice de către o majoritate politică legitimă, proaspăt constituită, care refuza oamenilor dreptul de a se pronunţa, în numele unei concepţii despre putere în care „învingătorul ia totul”.

Un rit de magie socială, o încercare de reconstrucţie identitară. Protestez, deci #exist!
Mişcările de protest din ultimul deceniu din România pot fi privite şi din perspectiva lui Pierre Bourdieu  ca rituri de instituire, adică ritualuri care au efect de separare, de marcare a diferenţei, între cei care participă şi cei care nu participă. Prin aceste rituri, oamenii vizează o eficacitate simbolică, acţionează asupra reprezentării, câştigă o învestitură făcută să transforme şi imaginea de sine, dar şi imaginea în faţa celorlalţi. Cei care participă poartă pancarte în care polemizează cu ceilalţi, în locul cărora se sacrifică. Fiind vorba şi de o polemică politică, aceste rituri caută să fixeze limite ale modernităţii şi progresului de mentalitate. Bordieu consideră aceste acte ca făcând parte dintr-o adevărată „magie socială”, prin care se garantează legitimitatea acestor ritualuri şi credibilitatea lor. Întrebându-se asupra semnificaţiei ultime pentru aceste rituri de instituire, elemente de magie socială, el răspunde că pe unii oameni „caută să-i scape de insignifianţă, pe alţii să-i împingă înspre nimicnicie”.
La unul dintre studiile IRES  privind percepţia asupra protestelor, realizat recent, românii au răspuns surprinzător la următoarea întrebare: „Unii spun că cei care au ieşit la protestele împotriva acţiunilor guvernului sunt manipulaţi de diferite forţe. Dumneavoastră ce credeţi?” 42% au recunoscut că asta este şi părerea lor, iar 50% că acest lucru nu este adevărat. Sintetic însă, cei mai mulţi, (41%) se simţeau mândri faţă de acest eveniment şi doar 31% spuneau că le este ruşine. Cu toate acestea, 48% dintre români aveau sentimentul că protestele au făcut imagine pozitivă şi doar 44% imagine negativă. Dar cei care s-au declarat participanţi se considerau în întregime ca mândri, sau investeau protestul lor cu valenţe pozitive, dar şi cu graniţe nete de diferenţiere faţă de cei pasivi, cei care nu participă la proteste.
La o întrebare directă „Credeţi că oamenii care au ieşit la protestele recente sunt diferiţi de cei care au stat în casă?” 45% cred că sunt diferiţi şi 48% că nu sunt diferiţi cu nimic. Portretul diferit creionat are ca elemente ale nucleului reprezentării următoarele: Sunt curajoşi, hotărâţi, ştiu ce vor (14%); Vor o schimbare/vor binele societăţii (11%); Sunt mai activi, implicaţi, au luat atitudine (10%); dar urmează şi o serie de trăsături negative: Sunt dezorientaţi, neinformaţi, nehotărâţi (4%); Nu au votat (4%); Au fost plătiţi (3%); Sunt impulsivi, nebuni, violenţi, spontani (2%); Au timp, nu au loc de muncă, nu sunt ocupaţi (2%). Aceste discursuri de diferenţiere au fost duse chiar mai departe, spre absolutizarea chiar a diferenţei între generaţii.
Discuţiile privind scindarea familiilor, prin ideea cultivată de discursul de protest, conform căreia cei tineri sunt alături de revoluţie, iar cei bătrâni sunt alături de guvern, fiind retrograzi şi conservatori au prins destul de bine. În cercetarea IRES, 66% dintre subiecţi au confirmat ipoteza că aceste proteste au dus la discuţii şi conflicte în familii între generaţia tânără şi generaţiile părinţilor sau bunicilor. Întrebaţi apoi dacă asemenea discuţii au avut loc în familia lor sau cunosc cazuri, doar 7% cunosc un caz din familia lor şi 20% cazuri din familii apropiate, 66% necunoscând cazuri. Este clar că două treimi din eşantion au aderat la interpretări ideologice, interpretări care căutau să legitimeze aceste proteste: sunt protestele tinerilor, garanţii ale viitorului contra bătrânilor, ale populaţiei fără dinţi (diabolizaţi în câteva intervenţii ale unor intelectuali de dreapta). Ancheta IRES a dus mai departe, forţând o apreciere a conexiunii posibile între vârstă şi adevăr, cerând ca subiecţii să aprecieze cine are dreptate în discuţia despre politică, tinerii sau batrânii. Tinerii au câştigat bătălia simbolică, 43% creditându-i ca deţinători simbolici ai adevărului, pentru dreptatea bătrânilor „votând” doar 26%.
Protestul devine un ritual care schimbă fundamental condiţia de bază a existenţei în societate, nucleul identitar. Manifestanţii mizează pe faptul că ritualul protestului face trecerea spre condiţia libertăţii, ca ieşire dintr-un destin al existenţei falsificate, un destin al compromisului şi eliberarea de sub dominaţia suferită din partea unei clase politice imorale şi decuplată de la valori. Protestez, deci#exist!
Bătălia pentru schimbarea imaginii de sine pentru întreaga societate, dar mai ales pentru o generaţie tânără, total nemulţumită de clasa politică, de România şi chiar de propria condiţie, s-a văzut cel mai bine în discursurile de simpatie cu care presa a căutat să dea conţinut justificativ manifestării, altfel fără lideri sau program. Într-un text devenit viral, intitulat chiar „Revoluţia luminii”, după „noaptea magică” în care mulţimea din Piaţa Victoriei a trimis luminiţe spre cer, pentru ca fotografii să poată realiza memorabile pictoriale, jurnalistul Florin Negruţiu scrie: „În întunericul care ne înconjoară, oamenii aceştia luminoşi au dat un semn sublim de existenţă. Pe planeta România, părăsită în valuri în ultimul deceniu, deoarece aerul devenise irespirabil, câteva sute de mii de oameni au învins frigul, întunericul, frica, devenind din nou un popor, ca în urmă cu 27 de ani.”  Este vorba de un spectacol care este pregătit să schimbe imaginea şi identitatea unui popor, prin sacrificiul unora, al celor care devin eroi: ca să înţelegem mai bine asta, ar trebui să ne privim din afară. România este breaking news la marile televiziuni ale lumii, iar surpriza pe care poporul român o face unei Europe în care abundă veştile rele este uriaşă. Textul este reprezentativ pentru magia socială care creează un eveniment aproape unic în lume, cum scrie talentatul jurnalist: „una dintre puţinele revoluţii morale din lume”. Referirea este şi aici foarte clară pentru ceilalţi: „Românii au descoperit aseară, fiecare în felul lui, un concept murdărit deseori de politicieni: dragostea de ţară. Îmi pare sincer rău de cei care, din diferite motive, nu s-au putut bucura alături de românii din stradă. Au ratat un moment poate irepetabil, scrie Negruţiu pe republica.ro.

Estetizarea lumii noastre
Într-una dintre cele mai noi lucrări, Gilles Lipovetski  (împreună cu Jean Serroy) vorbeşte despre noua eră a capitalismului artist, cea în care complexul economico-politico-social este estetizat, politica de exemplu, devenind seductivă, act estetic, invadată de o nouă stilistică a activităţii şi discursului. Faţă de politica spectacol din deceniile trecute putem spune că azi câştigă politica mai cool, o politică care caută diferenţierea, respinge masele „fără dinţi” şi subliniază creativitatea şi actul gratuit. Ritualurile de estetizare nu au propus lideri şi nici programe de reformă plictisitoare sau cu limbaj cunoscut, fiind un manifest împotriva unei subpolitici populiste, orientate spre mase. Protestele din 2017 propun o estetizare a politicii, printr-un concurs de mesaje inspirate (copywriterii agenţiilor de publicitate muncind intens în acea perioadă), legitimarea unei elite care exultă creativitatea, tinereţea şi sacrificiul. După reuşita eliminării violenţei galeriilor, semn al vechilor practici, celelalte manifestări devin tematice şi au parte de scenografii bine gândite. După imaginile cu marea de luminiţe care au făcut înconjurul lumii, protestele formează un tricolor uriaş, apoi un steag al UE, mai puţin reuşit din cauza împuţinării protestatarilor, dar semnalele şi activarea ţintelor celor care trebuiau să primească mesajul a fost destul de evidentă. Protestului partizan sau posesiv, individualist sau revendicativ, i se substituie un act experienţial transestetic, dezinteresat şi subtil. Sub influenţa industriei comunicării media, sloganul politic al pieţelor devine unul dintre sloganurile celebre ale istoriei advertisingului: „Think different”, vechiul şi mereu tânărul slogan lansat de Apple. Mulţimile care protestează nu mai sunt mulţimile violente şi posedate, ci sunt mulţimile estetice.

Narcisismul colectiv sau selfie cu revoluţia?
În mare măsură, epoca noastră este şi epoca narcisismului colectiv, lucru pe care Cristopher Lasch îl intuieşte încă dintr-o carte apărută în 1979,  fenomenul fiind în plin avânt în cadrul mişcărilor de protest din ultimii ani. Dar astăzi cercetările sociologice şi semiologice nu mai vorbesc de narcisism colectiv, ca patologie sau modalitate de a rezista faţă de angoasa civilizaţiei contemporane. În aceste mişcări colective de protest se vede cel mai bine că fotografiile de tip selfie nu sunt doar simple autoportrete, nu este o simplă autoglorificare a Eului eroic, a eului luptător; pot primi o semnificaţie mult mai importantă, este o formă de hipercontextualizare. Sutele de mii de selfie-uri cu revoluţia care au circulat sunt importante, în primul rând, ca forme de comunicare, nu ca autoportrete. În cele mai multe cazuri, aceste selfie-uri de protest sunt fotografii de grup sau fotografii cu pancarte pe care le ţin în mâini oamenii sau vecinii lor. Devin astfel metamesaje, metacomunicare, ele nu ar exista fără destinatar, iar destinatarul este real. Ele se trimit unor oameni din reţeaua socială, nu sunt simple mesaje narcisiace aruncate spre un public necunoscut. În plus, studii recente vorbesc tot mai mult despre practica selfie ca simbol pentru autonomizarea unor practici culturale. Un specialist contemporan în analiza imaginii  scrie că practica selfie bulversează scenografia vieţii sociale, busculează ierarhia şi protocolul, este ca o violare a regulilor, în cadrul protestelor, fiind o sfidare a conducătorilor de către cei conduşi. Aşa cum la protestele din perioada în care televiziunile controlate de putere sau de publicitatea Gabriel Ressources nu prezentau protestele, manifestanţii alegând să facă marşuri prin cartiere, pentru a fi văzuţi în direct, fără mediere, de către oameni, tot aşa practica selfie-ului cu situaţia de protest, sfidează ordinea şi instituie o nouă situaţie, cu o gramatică a puterii diferită. Strada se înstăpâneşte simbolic, imortalizând o situaţie pasageră. O forma de breşă în dominaţia puterii, o sfidare a unei elite care domină iraţional în numele unei majorităţi legitime, dar devenite imorale.

Mişcările de protest generate de OUG 13 vor genera şi în viitor discuţii, analize şi interpretări. Poate se vor vedea în viitor mult mai bine efectele sociale sau politice pe termen mediu şi lung. Deocamdată, au fost un eveniment social care nu a dat jos guvernul, dar strada a câştigat bătălia, iar ordonanţa a fost abrogată. În acest număr al SINTEZA, noi încercăm să dăm o imagine a acestor proteste din mai multe unghiuri, acumulând mai multe perspective. Aducem în faţa cititorilor vocile străzii, ale specialiştilor, fără să forţăm concluzii definitive. Dincolo de dezbaterile aprinse, de manipulări, de controverse, comploturi, de fake news, scenografii sau alte lucruri care pot aduce controverse sau se pot falsifica, noi, ca observatori şi cetăţeni, am putut constata un lucru demonstrabil: visul oamenilor pentru un stat şi un sistem politic care să-i respecte, pe ei şi regulile democraţiei, a fost unul cât se poate de real şi de viu.



Referinţe:

Marc Lits, La polemique mediatique comme lieu de confrontation politique contemporain, 2003, p. 26, apud. M. Lits și  S. Sepulchre, Caquetages dans le poulailler gouvernemental, Médiatiques, n° 17, automne 1999, pp. 31-35.

Idem, apud. Philippe Breton, La parole manipulée, Paris, La Découverte, 1997

Ruth Amossy și Marcel Burger, Introduction : la polémique médiatisée, p. 3, apud. Gelas Nadine, Etude de quelques emplois du mot polémique, Kerbrat-Orecchioni, Catherine, Le discours polémique, Lyon : Presses Universitaires de Lyon, 1980, pp. 41-50.

Idem, apud. Koren, Roselyne , Stratégies et enjeux de la “Dépolitisation par le langage dans un corpus de presse actuelle, GR, Benoît & Annick Duried (éds). Recherches en Communication 20, La Polémique Journalistique , Louvain-La-Neuve, Université catholique de Louvain, 2003, 65-83.

Damien de Blic și Cyril Lemieux, Le scandale comme épreuve. Éléments de sociologie pragmatique , Politix 2005/3 (n° 71 ), p.12, apud. Dampierre (E. de),  Thèmes pour l’étude du scandale , Annales ESC , IX (3), 1954.

Damien de Blic și Cyril Lemieux, Le scandale comme épreuve. Éléments de sociologie pragmatique, Politix 2005/3 (n° 71 ), p.14.

Gérald Bronner, 2003,  L'empire des croyances Paris, PUF, 281 p. (coll. « Sociologie »)

Clément (Fabrice), 2006,  Les mécanismes, de la crédulité, Genève, Librairie Droz (Travaux de sciences sociales, 206), , 367 p.

IRES – ”Percepții publice cu privire la adoptarea ordonanțelor privind grațierea și amnistia ”(studiu nepublicat), 1005 subiecți 18+, Tipul eșantionului: Multi-stratificat, probabilist; Eroare maximă tolerată ± 3,2%, Metoda: CATI (Computer Assisted Telephone Interviewing); Perioadă de desfășurare: 1 februarie 2017

Paris Pierre BOURDIEU, "Les rites d'institution", Ce que parler veut dire, l'économie des échanges linguistiques ; édition Fayard, 1982, p.121-134

IRES  - ”Percepții publice privind protestele de la începutul anului 2017”, realizat în perioada 6-8 martie, prin metoda CATI, pe un eșantion multistratificat de 980 indivizi de peste 18 ani, majă de eroare ± 3,5%

Florin Negruţiu, Revoluţia luminii, https://republica.ro/revolutia-luminii

Gilles Lipovetski, Jean Serroy, 2013, L Esthetisation du monde, Gallimard, Paris

Cristopher Lasch, 1980, The Culture of Narcissism: American Life in an Age of Diminishing Expectations; New York: Warner Books, 1980

André Gunthert, 2015,  L’Image partagée. La photographie numérique, Paris, Textuel
  
Editorial pentru SINTEZARevista de cultură şi gândire strategică, numărul 38, martie 2017.

06 martie, 2017

Scrisul ca o armă

(Epilog - Patrie de unica folosinta. Eseuri de sociologie critică)
 
Încă mai cred că ideile pot schimba lumea chiar fără să întâlnească un batalion de baionete, cum credea Napoleon. Nu mi-am pierdut încă naivitatea de a crede că suntem obligaţi ca, atunci când vrem să cucerim lumea, în primul rând să ne gândim să o schimbăm. Este o crimă să îţi propui să cucereşti lumea folosindu-te de defectele ei şi să vrei să exploatezi aceste defecte ale oamenilor doar pentru a te ridica deasupra lor sau a-i conduce, a-i domina sau supune.

O bună periodă de timp am crezut (şi mai cred încă) faptul că ideile mele, răspândite zilnic, se vor întâlni cu cele ale altor oameni şi, încet, vom putea constitui o echipă pentru schimbare, un colegiu invizibil, care va creşte pe zi ce trece şi va reuşi să facă ceva. Dacă nu va putea să răstoarne munţii inerţiei măcar va ajuta ca lucruri mici să se întâmple, cărămizile din care sunt construite marile lucruri şi evenimente. Prima schimbare este una mică, dar importantă, cea în care începi să vezi diferit unele lucruri din jurul tău. Şi nu doar că le vezi, ci începe să-ţi pese de lumea din jur. Începi să contabilizezi şi alte griji, te doare suferinţa din jur şi nu te mai gândeşti la comunitate ca la o ghenă, şi nici la patria ta ca la o hartă agăţată pe peretele clasei întâi.

Dar există şi pauze de respiraţie, momente în care îţi pierzi speranţa şi chiar dorinţa de a mai participa la iluzia schimbării sociale. Aceste momente se amestecă cu cele în care ai energia să crezi şi răbdarea de a căuta argumente printre lucrurile abandonate pentru că le-a trecut timpul sau sunt stricate. În fiecare dimineaţă avem un motiv să reîncepem să credem, să construim speranţe şi să facem ceva pentru lumea asta. Motivul este acela că beneficiem încă de un miracol care se repetă: suntem vii. Trăim deci, ne bucurăm de soare, de prieteni, de copii sau de iubire, simţim în coşul pieptului o pasăre speriată care dă din aripi peste cenuşa zilei de ieri. Dacă simţi asta nu poţi să nu te gândeşti că merită să pui un pic de pasiune în paşii pe care-i faci spre celălalt. Că nu poţi să te opreşti din a iubi, din a crede în ceva, din a da şi altora o parte din minunea care se reînnoieşte în fiecare dimineaţă.

Încerc să-i învăţ pe studenţii mei că nu te poţi opri la capătul rândului când scrii şi nici nu poţi rămâne la capătul ultimului curs, atunci când înveţi. Pentru a deveni un intelectual pentru comunitatea ta trebuie să te uiţi în jur şi să descoperi urmele suferinţei sau semnele nedreptăţii pe care o suferă cei mulţi. Trebuie să te dedici mai ales celor care te refuză, care nu ştiu că au nevoie de tine. Ei sunt împinşi de viaţă sau de sistemul politic şi social într-o debara a societăţii şi nu vor vedea niciodată prea mare parte din lumea care se construieşte pe spinarea lor, cu munca lor, cu ajutorul energiei pe care ei o cheltuie alergând după false valori şi gadget-uri strălucitoare.

O ţară normală produce intelectuali pentru a se apăra de întuneric, prostie şi ignoranţă, lucruri rezultate din dominaţie şi polarizare socială. O cultură vie produce intelectuali ca mecanism de apărare.

         În primii ani de viaţă, când deschideam ochii în Runcu Salvei, un sat năsăudean de sub Munţii Ţibleşului, se săpa pentru stâlpii de curent, iar tatăl meu, „Poetul” – cum îi spuneau oamenii, era un fel de instituţie. Duminica dimineaţa mă trezeam în sunetul vocilor ţăranilor care stăteau la coadă, oameni cărora le scria scrisori, petiţii, cereri; altora le construia o galenă (adică un fel de radio), le dădea o injecţie, unii veneau să le repare televizorul, mulţi să îi ajute cu un sfat pentru a trimite copilul la şcoală la oras sau pentru a împrumuta o carte.

Şi astăzi, tatăl meu este cel mai respectat om al comunităţii, nu pentru că a scris câteva volume de versuri sau pentru că este membru al Uniunii Scriitorilor, ci pentru că a fost scrib, bibliotecar, depanator radio-TV, consultant şcolar, asistent medical şi orice altceva a trebuit să facă. În urma lui, satul pierdut printre dealuri a trimis în lume doi parlamentari, trei membri ai Uniunii Scriitorilor şi mulţi ingineri sau profesori.

Cred că dacă fiecare intelectual şi-ar respecta menirea am putea ieşi din această groapă a istoriei, am putea scăpa de acest destin second hand. Poţi visa la o schimbare prin scris chiar şi în condiţiile unei societăţi fără de valori şi fără de memorie socială. Evenimentele nu lasă urme în conştiinţele oamenilor, parcă suntem o naţiune de gumă. Destinul nostru pare o ciungă de ros care se întinde lung şi inutil. Am avut inundaţii distrugătoare în ultima vreme, dar totul a rămas la nivelul unor ajutoare de urgenţă şi a unui scandal mediatic de o săptămână.

Pe Valea Trotuşului, aproape în fiecare an, oamenii fug din calea apelor ca din calea turcilor. Deşi nu se face nimic, oamenii votează aceleaşi echipe de la primărie cu o inconştienţă ieşită din comun. Nimeni nu face un proiect pe termen lung pentru îndiguiri sau pentru a regulariza albia râurilor. Nici măcar vreo lege care să-i pedepsească pe cei care taie pădurile fară cap sau măcar pentru a interzice construcţia de locuinţe în zona inundabilă nu apare. Nimic... La toamnă sau la primăvară vor ieşi din nou apele, Realitatea TV va transmite în direct, Tatulici se va indigna în cizme de gumă şi pelerină, oamenii vor fugi iar pe dealuri şi istoria va continua să meargă în cerc pentru fiecare generaţie. Un fel de refuz al istoriei ne aduce în situaţia de a uita, de a nu acumula nimic, visând alandala şi amăgindu-ne cu speranţe de doi bani.

A scrie este un gest de disperare. Sunt oameni care scriu pentru a redeştepta copilul din oamenii prea grăbiţi să mai dea ochii cu propria lor fiinţă. Mulţi scriu pentru ca să vadă dacă au vreun feed back care să le arate că nu s-au dilit de tot. Alţii, probabil, scriu ca să se dea deştepţi, dar cel mai important este că scrisul rămâne. Este ca un fel de piatră, care nu zboară în vânt, ca vorba, el rămâne undeva în Univers. Poate fi luat de fiecare şi folosit ca o armă, sau poate ca o cărămidă. Cuvintele scrise pot fi cărămizi pentru o lume pe care o putem ridica spre soare fără autorizaţie de construcţie sau certificat de urbanism. Fără a da şpăgi sau a fi prieten cu primarul. Lumea de cuvinte poate fi de multe ori mai reală decât lumea de sânge şi sudoare. Dacă fiecare intelectual şi-ar îndeplini menirea, am putea să depăşim acest destin ghebos. Cuvintele mint mai puţin decât imaginile care ne dau iluzia transparenţei imediate, directe.

Vin alegerile şi avem nevoie de mari depozite pentru a le umple cu vorbele fără de viaţă ale politicienilor-copie, zâmbitori de pe afişele electorale. Scrisul este o aroganţă pe care încă pot să şi-o permită cei care încă se simt vii şi care nu verifică dacă trăiesc pipăindu-şi portofelul cu cărţile de credit. Arestaţi-i, domnule procuror, dumneavoastră aveţi salariul prea mic pentru a fi generos cu intelectualii care o iau razna din când în când. Oricum, nu se vor anula pensiile speciale şi o să vină vremea când se va sancţiona portul ilegal de cuvinte şi vom intra în normalitate.

Deci, ce aţi spune dacă vă invit să încercăm a ieşi din submarinul politic ce ne ţine prizonieri? Acceptaţi că trăim absurd şi ar trebui să vină cineva care să ridice chepengul şi să ne strige: „Trezirea!”, „Deşteaptă-te, române!”, „Fiţi atenţi!”, „Grijă mare!” etc.? Ce-o să faceţi, o să vă prefaceţi că nu aţi auzit sau o să aşteptaţi rezultatul alegerilor ca să puteţi spune cu cine aţi votat? O să vă uitaţi la televizor pentru a căuta o soluţie la spaimele de viitor?

Atunci luaţi un creion şi o hârtie, iar la mijlocul foii albe scrieţi patru cuvinte: „EU NU MĂ PREDAU!” Apoi o să vă vină să nu mai treceţi pe-acolo o vreme, o să vă fie teamă, poate, de obrăznicia scrisă. O să scrieţi apoi: „EU NU VREAU SĂ TAC!” şi aşa mai departe...

18 februarie, 2017

Minorități turbulente și majorități obtuze



În 23 decembrie, anul trecut, ziarul L´Humanité titra mare pe o pagină „România. Minoritățile la putere?”, iar ca subtitlu apărea mențiunea: „un președinte luteran ar putea desemna un prim-ministru musulman într-o țară cu 80% ortodocși”. Acest lucru nu s-a mai întâmplat, poate și pentru că minoritățile nu complotează împotriva majorității, așa cum cred încă foarte mulți dintre noi. Dar societatea este o arenă în care se confruntă actorii sociali, cum le spunem noi, sociologii, uneori, oamenilor.
Sociologii și psihologii s-au ocupat în ultima vreme de minorități în toate felurile și cu multă bunăvoință. Au descoperit minoritățile active, adică acelea care reușesc să schimbe unele reguli sociale, chiar împotriva unor majorități care, teoretic, sunt mai puternice, dar care sunt mai tolerante în unele momente, astfel că acceptă să facă concesii.
Mișcările de protest social vin, de cele mai multe ori, din partea minorităților turbulente, cele care vor să schimbe regulile. Minoritățile pot să nu respecte stric regulile sociale, pentru că sunt defavorizate de principiu și majoritarii sunt mai toleranți. Sigur că toleranța nu se întinde peste tot, dar, cel puțin în ultimii ani, este destul de puternic apărată cu toate mijloacele de către comunitatea internațională prin tot fel de sancțiuni și condiționări.
Însă minoritățile merg pe un asalt asupra societății si, în multe situații, câștigă. Nassim Taleb, cunoscutul autor al teoriei lebedei negre, specialist în analiza riscului, demonstrează, prin exemple din viața cotidiană, că minoritățile câștigă prin intoleranță și dacă prelungim spre ultimele consecințe raționamentul, toleranța nelimitată a majorității va conduce cu necesitate la disoluția toleranței înseși. Într-un studiu de caz analizat de el, într-un mare oraș occidental pentru că o minoritate de vreo 10% nu mănâncă decât un anumit tip de carne, iar majoritatea mănâncă orice, aprovizionarea cu tipul de carne preferat de minoritari va face obiectul preocupării tuturor, astfel încât, per total, achizițiile din acest tip de carne ajung la 70% din piața totală.
Mai în glumă, mai în serios, un prieten îmi spune adesea: aș vrea să fiu minoritar. Este simplu de ce: ca majoritar nu am nicio scuză, nu mă pot plânge, nu pot fi victimă, nimeni nu mă mângâie pe creștet, nimeni nu mă protejează, competiția la admitere la facultate, inainte de 89 cand am fost colegi, la secția română era de 25 pe loc, la secția maghiară doar de trei pe un loc. În fine, îmi spune, am și alte argumente, dar nu vreau să mă critice cei care mânuiesc arma politically correct. Dar dacă vorbim despre politically correct, aceasta chiar este o armă cu care minoritățile au cucerit scena și au amuțit de multe ori gurile sparte ale majorității.
Minoritățile active, agitatoare, în cele mai multe cazuri, reușesc să învingă majoritatea tăcută. Grupurile care nu participă la bătălia și scandalul de invective din spațiul public, mai nou, acesta fiind înlocuit de spațiul virtual, nu există decât în rarele momente în care sunt obligate să se exprime. Uneori. această majoritate tăcută, pe care greșit o consideram moartă, se duce la vot și produce surprize sau răsturnări spectaculoase, cum a fost cazul mobilizării din turul doi în cazul alegerilor prezidențiale din 2014, de la noi. Când majoritatea tăcută se exprimă gestual sau faptic, aceasta poate produce unele răsturnări de situație, dar când trec alegerile, tot minoritățile revin în spațiul public și conduc conversațiile publice.
Majoritatea tăcută și leneșă este tot mai puțin la modă. Minoritățile active își construiesc mijloace speciale pentru a învinge în epoca post-adevar. Ele pot să folosească arma politically correct, după care să ascundă o serie de adevăruri.
Suntem în epoca post-factualității, pot spune ei, nu ne mai bateți la cap cu adevărurile voastre demodate. Poate ca acum încă nu e adevărat, dar ne putem aștepta ca, în viitor, lucrul acesta să se întâmple, deci să nu ne uităm la detaliile de moment. Minoritățile pot să folosească „adevăruri alternative”, nu contează că acestea se pot plasa între „fake news” și ciudatele „alternative facts”. Desigur, rezultatul este o confuzie generală și intenționată.
Minoritățile se pot autoidentifica în postura de cei mai buni dintre cei buni, români care au o conștiință superioară și o viziune despre viață care îi face să le fie milă de cei care încă trebuie să asculte de multe ori „Deșteaptă-te, române!” până să-și facă efectul.
La noi, sondajul IRES prezentat în acest număr din Sinteza arată că majoritățile se pot forma destul de ușor și datorită unei aplecări pronunțate a românilor spre comportament defensiv și conformism, așa cum arată și lucrările din ultima vreme realizate de profesorul Daniel David. Când vorbim despre interesul minorităților, 64% dintre români spun că minoritățile își urmăresc doar propriul interes, care nu se întâlnește cu cel colectiv, chiar dacă asta se afla în ușoară contradicție cu optimismul din răspunsul la întrebarea dacă oamenii simpli, bine organizați, ar putea influența semnificativ mersul lucrurilor: 84% cred că da, cifră care este influențată, probabil, de revoltele de stradă din această perioadă.
În timp ce 66% spun că ei cred că este bine ca în viață să încerci să fii cât mai asemănător cu ceilalți, 76% cred orbește în majoritatea ca judecată împărtășită de cei mai mulți (Dacă un lucru este acceptat de cea mai mare parte dintre oameni, este clar că este un lucru bun) și, poate mai relevant, 37% dintre români cred, radical, că toți membrii societății trebuie să se alinieze valorilor majoritare. În fine, aici procentul putea fi mai mare, dar, probabil, subiecții s-au prins că trebuie să fie mai deschiși fiind o prescripție atât de radical exprimată, însa găsim și raționamentul celor 43% care cred că grupurile mici pot influența majoritățile.
Și totuși, cum se poate ajunge la proteste sociale care devin știre mondială într-o societate cum este cea descrisă de studiile psiho-sociologice? Simplu: majoritățile pot fi majorități obtuze, mai ales atunci când sunt conduse de elite slabe, care nu înțeleg că logica majoritară este doar principiu fondator dar nu și unic, adică discreționar, principiu de funcționare sau mecanism de management social.
Majoritatea obtuză se poate așeza la putere disprețuind tot ce nu intră în sfera sa de interes imediat, mai ales disprețuind sensibilitățile colective.
Majoritățile obtuze pot disprețui dialogul, comunicarea și continuă lupta surdă din timpul care era destinat luptei pentru putere. Când elita majorității caută să domnească și să sugrume, să preseze și să nu se uite la feedbackul social, atunci se formează minorități disperate, care pot erupe în societate, cu sau chiar fără ajutorul unor organizații de interese legitime sau ilegitime. În aceste cazuri, majoritățile obtuze se pot deșira încet, deoarece se pierde pe drum puterea numărului.
Elita majorităților, când există, deoarece putem avea și majorități fără cap, trebuie să treacă mai multe probe complicate. Prima este să oprească gloata câștigătoare să ia întreaga societate ca pradă de război și să devasteze arealul social. A doua este clarviziunea de a înțelege că o victorie în alegeri nu crește nivelul de inteligență și înțelepciunea celor care o compun, iar ceilalți, învinșii – să spunem, nu devin dintr-o dată mai prosti și mai inerți. Când reprezentanții majorității uită de responsabilitatea lor socială și vor să-și servească doar propria armată, pericolul de a pierde repede majoritatea este foarte mare, deoarece dincolo de modul în care definim minoritatea și majoritatea, unii față de alții, sau ambele în reper cantitativ, ori ca distanță față de un centru de putere, altceva este mai important, ceva de care majoritățile uită, este vorba de CRITERIUL fundamental: criteriul civilizației și respectul contractului social. OMUL trebuie respectat indiferent de țarcurile în care, momentan, se află, în cel al majorității sau în cel al minorității. Orice cetățean trebuie să se bucure de respect egal, fie că este din Nord sau din Sud, de la sat sau de la Oraș, dintr-o comunitate care ne place sau nu ne place. Dacă respecți criteriul acesta, ca o condiție minimă, atunci te poți enerva pe minoritățile agitatoare, turbulente, cum vrei să le etichetezi ideologic sau propagandistic, dar poți fi sigur că, dacă respecți această condiție minimă, atunci toate aceste minorități vor ajunge să te respecte și să te recunoască, chiar dacă se vor lupta în continuare pentru drepturile și interesele lor. Și încă ceva, o regulă de etică politică, numai în barbaria trecutului indepărtat, învingătorul lua totul.
În fine, elita majoritară, când ea există, trebuie să mai treacă o probă de inteligență, o probă de istețime mai degrabă, nici măcar una de cultură: înțelegerea că orice majoritate este perisabilă și tot mai fragilă, într-o lume tot mai fragmentată în care acolo sus, la guvernare, de exemplu, se stă, în medie, doar o jumătate de mandat, în ultimii 10 ani. Altfel spus, în orice majoritate, există zeci de grupuri minoritare care se activează doar în situații disperate. Să listam câteva dintre aceste minorități latente, tăcute, dar nu inexistente.
Există o minoritate a celor care cred în pace socială și sunt sătui de războaiele politice, culturale sau personale ale elitelor. Este o minoritate care se supune, dar nu e compusă doar din savanți și stoici, ci și din oameni neinstruiți, nu e doar la oraș sau doar printre tineri.
Cu siguranță, există și o minoritate a oamenilor care respectă interesul colectiv, uneori au curajul să-l numească interes național, chiar dacă o fac delimitându-se de uzaje politice concrete. Sunt, poate, oameni care nu se consideră excepționali, nu vor decorații pentru că rămân în țară, dar sunt furnicile care realizează PIB-ul și bugetul. Ar vrea și ei să vadă că banii se duc acolo unde trebuie, dar decența nu îi face să meargă în stradă, însă disperarea poate să-i scoată și să-i adauge minorităților mai vocale.
Există probabil și minorități care iubesc natura și minorități care iubesc oamenii sau civilizația mai mult decât îngustul interes personal. Nu toți se leagă cu lanțuri de porțile instituțiilor, nu toți sunt dispuși să stea în frigul de februarie prin piețe, dar dacă sunt aduși la disperare, o vor face mai devreme sau mai târziu.
Sunt minorități, nu doar etnice, chiar formate din români get-beget, care ar dori ca localitatea sau județul lor să poată să se administreze mai bine, să nu fie necesar să meargă la București pentru aprobarea oricărui fleac. Se simt umiliți și s-au săturat, dar înțeleg situația geopolitică și nevoia unei coeziuni naționale mai strânse; și ei dau câteodată cu căciula de pământ cu ciudă, dar strâng din dinți și merg mai departe. Poate și-au pierdut speranța pentru acum, poate nu mai cred că vor fi ascultați, dar nu se poate să nu spere că într-o zi vor deveni cetățeni egal respectați.
Este adevărat că spațiul social este și un spațiu de confruntare între majorități și minorități. Majoritățile inteligente, care practică toleranța și respectul minorității, cele care știu să împartă puterea nu pierd niciodată războiul. Majoritățile obtuze nu au cum să câștige, își creează dușmani imediat, se detonează fără să vrea.

Deocamdată, viitorul  nu sună bine!

Editorial pentru SINTEZARevista de cultură şi gândire strategică, numărul 37, februarie 2017.