23 decembrie, 2016

MOŞ CRĂCIUN – cum rezistă povestea?



Moş Crăciun este o minune şi o credinţă care nu pot fi ucise de raţionalism şi secularizarea contemporană. În aceste zile de decembrie, 49% dintr-un eşantion naţional[i] de români adulţi spun, cu toată seriozitatea, că Moş Crăciun există şi 44% recunosc că i-au scris, cel puţin o dată în viaţă, o scrisoare personajului legendar, probabil atunci când erau copii. Dar şi la vârsta adultă, maturii acceptă să se supună unui experiment imaginar şi fac liste cu darurile pe care le-ar cere moşului, dacă ar fi să scrie o scrisoare. În vârful listei se află sănătatea şi banii, cu cele mai mari frecvente, dar şi alte lucruri, cum ar fi politicieni iubitori de popor.
Ne întrebăm de ce cred copiii în Moş Crăciun?
Este, de fapt, o credinţă infantilă, dar care joacă pe deplin virtuţile unui model bazat pe raţionalitate subiectivă. Este o reprezentare socială, despre care Jodelet propune să admitem că „este o formă de cunoştinţe, social dezvoltată şi partajată, cu un obiectiv contribuind la construirea unei realităţi comune pentru un ansamblu social”[ii].
Părinţii sunt investiţi în mod natural cu o mare credibilitate, cea care clasează, într-o primă etapă, credinţa în existenţa lui Moş Crăciun în grupul de Credinţe pe care Sperber (1996, p. 127) le numeşte reflexive şi despre care el spune: „Conţinutul lor, din cauza caracterului lor relativ nedeterminat, nu poate fi justificat prin date sau prin argumente. Dar asta nu face aceste convingeri iraţionale. Aceste credinţe sunt raţional acceptate dacă există un motiv bun să aibă încredere în sursa lor (de exemplu, părinte, profesor sau om de ştiinţă)[iii].
Dincolo de prestigiul părinţilor, este vorba despre o credinţă temporar nefalsificabilă. Apoi este o credinţă bazată pe „dovezi”, scrisori, daruri, reprezentări, lumini, toate oferind consistenţă unui mit care poate rămâne abstract şi contribuie pentru a genera o magie, o atmosferă care să conducă la acceptarea de către copii a scenariului de Crăciun. În fine, o credinţă uneori utilitaristă, copii nu au un mare şoc când descoperă contrariul, deoarece cadourile continuă să vină de la părinţi. Acest ultim motiv, mai mult utilitarist decât argumentativ, cântăreşte greutatea sa atunci când vine vorba de abandonul credinţei în existenţa personajului, Dar nu doar conţinutul comercial face să reziste povestea, Moş Crăciun este, în primul rând, expresia unui statut diferenţial între copiii mici pe de o parte, adolescenţi şi adulţi pe de altă parte. În acest sens, se referă la un set extins de credinţe şi practici pe care antropologii le-au studiat în majoritatea societăţilor, şi anume ritualurile de trecere şi iniţiere.
Vedem că credinţa în Moş Crăciun nu este doar o farsă plăcută provocată de adulţi copiilor; că este, într-o foarte mare măsură, rezultatul unei tranzacţii scumpe dintre cele două generaţii.
Cornelius Castoriadis[iv] vorbeşte despre aceste tipuri de personaje sau sărbători ca iluzii necesare, care permit societăţilor să creeze un spaţiu comun de referinţă pentru a ghida acţiuni şi comportamente, deoarece universul social nu este doar un răspuns la nevoi biologice, ci şi o organizare de semnificaţii. Chiar şi imaginarul de consum creează, după sociologul francez, „unificarea lumii”.
În fine există o largă discuţie în psihologie dacă este bine să-i obişnuim pe copii cu această minciună, sau trebuie să-i creştem cu ideea de raţionalitate. Cei mai mulţi psihanalişti sunt de acord cu faptul că povestea lui Moş Crăciun este una dintre poveştile care-i ajută pe copii să crească. A nu crede în Moş Crăciun ar fi echivalent cu a nu crede că dorinţele pot deveni realitate sau că este nevoie să-ti doreşti ceva ca să se întâmple.
Crăciunul este o sărbătoare despre faptul de a dărui. Într-una dintre cele mai citate cărţi din istoria sociologiei[v], Marcel Mauss vorbeşte despre darul din societăţile arhaice, care are, în primul rând, semnificaţia de a întări comunitatea, de a crea reciprocitate, de a strânge reţeaua de relaţii, a întări ţesutul social şi coeziunea. Darurile constituindu-se în valori, la fel ca acestea au rolul de a menţine ordinea, solidaritatea şi pacea comunitară prin implicaţiile mentale pe care le au asupra oamenilor, influenţându-le atitudinile. Crăciunul devine o instituţie socială care face, prin atmosfera creată, ca oamenii să creadă că miracolul este posibil. E adevărat, în apropierea Crăciunului sunt cele mai multe tentative de sinucidere, deoarece este o perioadă în care oamenii caută cu insistenţă întărirea unor legături sociale, simţim nevoia unui suport afectiv. Crăciunul devine un loc simbolic de refacere a legăturilor de suport afectiv, unde darurile sunt un vehicul catalizator. Sigur, putem vorbi în sociologie despre funcţionalismul lui Parsons sau de teoria schimbului social (Blau) ori darul ca schimb simbolic în care este „uitată” structural reciprocitatea aşteptată (Bordieu)[vi] dar, pentru nevoile acestui articol, ne vom limita la rolul sărbătorii de a întări reţele sociale de solidaritate.
Succesul social al donatorilor. De câteva decenii, sociologii şi psihologii caută să înţeleagă o serie de determinante sociale ale succesului şi schimbului social şi au descoperit existenţa a două tipuri de oameni: donatorii (givers) şi profitorii (takers)[vii]. Profitorii vor mereu să obţină ceva în plus, să rămână cu un profit din ceea ce dau, sunt în general oameni competitivi, îşi urmăresc continuu propriile interese, sunt atenţi să folosească toate ocaziile în care pot câştiga, sunt centraţi pe ei înşişi. Donatorii sunt preocupaţi mai mult de nevoile celorlalţi, sunt generoşi, împart cu ceilalţi bunuri sau relaţii. Donatorii sunt mai rari, insă chiar şi profitorii pot fi donatori în familie sau în cercul cel mai apropiat de prieteni.
O anchetă mondială făcută în 12 ţări de psihologul Shalom Schwartz[viii] a demonstrat că, în majoritatea ţărilor, oamenii preţuiesc mai mult valori ca dărnicia, ajutorarea altora, compasiunea sau dreptatea socială faţă de valorile profitorilor: bani, putere, reuşită. În plus, tot mai multe lucrări contemporane arată că a avea comportament de donator este una dintre cele mai importante mecanisme de succes, deşi uneori îi invidiem pe profitori şi putem crede ca ei deţin cheia succesului. Românii declară că donează pentru scopuri caritabile într-o proporţie foarte mare, disproporţionat cu realitatea. Dar dorinţa de solidaritate şi cea de a dărui ar trebui organizate social. În studiul IRES invocat, 95% dintre români declarau că fac cadouri de Crăciun, ei fiind cu mult mai mulţi decât cei care cunosc cu adevărat semnificaţia religioasă (84%).
Nevoia de sărbătoare. Dacă trecem peste motivaţia religioasă, destul de importantă, dar pe care nu o analizăm în cuprinsul acestui text, nevoia universală a oamenilor de sărbătoare este, credem, o explicaţie foarte bună pentru care Moş Crăciun are încă drept de cetăţenie în societatea noastră. Nevoia de a sărbători este o nevoie universală. Nimeni nu poate sărbători singur, sărbătoare înseamnă reunire, înseamnă reconstrucţia prin diverse ritualuri şi rituri a unui loc comun, care poate să fie civil sau religios, sacru sau profan. Sărbătoarea creează discontinuitate, este o ruptură pentru cotidianitatea plată sau stresantă, legată de muncă sau alte activităţi. Pe de altă parte, sărbătoarea permite contrastul dintre zilele lucrătoare, normale şi zilele în care controlul social este mai slab, şi deci mai apropiat de liberul arbitru. Multe dintre sărbători alimentează o nostalgie a trecutului sau a rădăcinilor, ceea ce poate produce plăcerea unei regresii imaginare şi a unei întăriri identitare. De sărbătorile religioase importante, cum sunt Paştele sau Crăciunul, oamenii, inclusiv cei din diaspora romanească, se întorc acasă pentru a reface legăturile cu familia şi comunitatea părăsită. Sărbătorile înseamnă ritualuri, iar ritualurile sunt comportamente sociale codificate. Oricât ar fi de desacratlizate sau mercantilizate, sărbătorile sunt, cum spune Mircea Eliade, adevărate rupturi, spărturi în spaţiu, definind opoziţii dintre sacru şi profan.
Sărbătorile pot reînvia în faţa noastră practici ale unui timp armonios al societăţii, un timp al tradiţiei, în care oamenii nu era răstigniţi între conştientul raţional şi inconştientul refuzat, cum spune Jung. În timp ce omul tradiţional se oferea naturii şi universului cu totalitatea fiinţei lui , omul modern desacralizează şi elimină transcendenta, se luptă cu trecutul, intră în opoziţie cu propria lui esenţă, pentru că nu mai este în stare să înţeleagă propriul lui interior, populat cu conţinuturi mitice, fantastic, plin de simboluri şi semne.
Deci, Moş Crăciun există nu doar pentru că îl întâlnim la mall!
Crăciun Fericit!

Editorial pentru SINTEZARevista de cultură şi gândire strategică, numărul 35, decembrie 2016.

Referinţe biblografice




[i] Studiul „Crăciunul la români” realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie – IRES în perioada 27-28 noiembrie 2016. Studiul a fost realizat pe un eşantion de 900 de subiecţi cu vârsta de peste 18 ani, reprezentativ pentru populaţia adultă din România. Marja de eroare ±3,3%.

[ii] Bronner, Gérald, Contribution á une thérie de l’abandon des croyances: le fin de pére Noël, Presses Universitaires de France | Cahiers internationaux de sociologie 2004/1 - n° 116, p. 120, apud. Jodelet D., Représentations sociales: un domaine en expansion, in Les représentations sociales (sous la dir. de D. Jodelet), Paris, PUF, 1989, p. 36
[iii] Ibidem, Sperber D., 1996, La contagion des idées, Paris, Odile Jacob, p. 127
[iv] Castoriadis, Cornelius, 1975, L'institution imaginaire de la société, Paris, Seuil.
[v] Mauss, Marcel, 1997, Eseu despre dar; trad. din limba franceză de Silvia Lupescu, Polirom, Iasi, p. 228
[vi] Un studiu interesant în limba romană: Voicu, B., 1997, Darul: funcţii, structură, comportamente, în Revista de cercetari sociale, pp. 110-132, nr. 2
[vii] Grant, Adam, 2013, A da și a lua, trad. Dan Crăciun, Publica, București
[viii] Schwartz, Shalom H., 2012, "An Overview of the Schwartz Theory of Basic Values". Online Readings in Psychology and Culture si Schwartz, Shalom H. (1992). "Universals in the Content and Structure of Values: Theoretical Advances and Empirical Tests in 20 Countries." Advances in Experimental Psychology: 1–65.

10 decembrie, 2016

DE CE SĂ MERGEM LA VOT?



(Cateva gânduri din noua mea carte Politically incorrect. Scenarii pentru România posibilă)

Politica noastră trebuie resetată total. Trebuie să trecem brusc și fără prea multe pregătiri la o nouă etapă. România este blocată în indecizie, pasivism și neasumare.
Resetarea sistemului înseamnă, în primul rând, restaurarea sensului colectiv, a căutării unui interes comun. Se poate să avem interese diferite, vieți diferite, speranțe și coșmaruri diferite și diversitatea să fie, de fapt, o mare bogăție. Dar, în primul rând, resetarea trebuie să stabilească faptul că punem în centrul activității politice omul. Când vorbesc despre OM este vorba, de fapt, la a ne gândi la ceilalți, la cei de lângă noi, la cei învinși de viață sau învingători, la cei care urmează să plece sau la cei care urmează să vină pe această lume. Adică să trecem rapid la schimbarea tuturor legilor și regulilor, a regulamentelor, instrucțiunilor sau ordinelor care nu fac destul pentru sănătatea oamenilor, tot ce înseamnă protecția civilă, protecția minții lor prin educație, protecția identității sau modul în care cresc.

Societatea are ca scop dezvoltarea individului, nu urmărește abstracțiuni sau obținerea unui PIB cât mai mare sau o creștere economică constantă de la an la an. Libertatea omului, bunăstarea și fericirea lui sunt mizele întregii omeniri. Și tot ce nu se integrează acestui scop este doar trădare sau inutilitate socială, este vânare de vânt. Formula este simplă și nu doar la prima vedere. Trebuie să începem prin a crede în aceste forme ale fericirii umane și să renunțăm la a crede că sunt mai importante partidul, corporațiile, statul sau Europa. Fericirea oamenilor este cea mai importantă, liniștea lor și sentimentul că sunt membrii unei comunități, și nu străini sau tolerați în lume, sunt esențiale.

Dacă vom considera că oamenii trebuie puși înaintea profitului sau altor ținte de carton, atunci vom ști ce trebuie făcut în campanii electorale, dar mai ales în afara lor. Ne vom da seama că a face politică nu înseamnă doar putere pentru omul-politician, ci mai ales a reda puterea oamenilor. O resetare înseamnă să nu-i mai amăgim pe oameni cu pomeni în schimbul voturilor, ci să le deschidem mintea sau să-i ajutăm să se pregătească pentru a rezista mai bine competiției dintre ei sau competiției noastre cu alte state. A reseta înseamnă reguli stricte, adică să nu-i lăsăm a se sinucide pe șosele, să moară absurd în spitale, chiar să-i oprim pe oameni să facă tâmpenii cu libertatea lor.

Guvernele și politica, în general, construiesc o lume tot mai impersonală, o lume care se distanțează de om. Guvernele nu mai știu nimic despre cum trăiesc oamenii simpli, ce mănâncă, la ce visează, de ce nu dorm nopțile, care sunt motivele bucuriei sau furiei. Ele nu înțeleg de ce pleacă doctorii din România, de ce ei nu sunt patrioți și nu au o vocație a sacrificiului aproape sinucigașă; nu au studiat vreodată clientelismele și nepotismele din spitale, corupția și autismul șefilor, umilirea zilnică și cerințele tot mai nervoase ale pacienților. Guvernele se gândesc la investiții străine sau la creșterea PIB sau la cea a eficienței unor sectoare, dar nu se gândesc la țăranii care nu pot să pună sămânța la timp sau care nu au bani să se racordeze la conducta de apă pe care Guvernul le-a adus-o la poartă.
Trebuie să cerem prin votul nostru parlamentului si viitorului guvern să stabilească priorități umane, poate la scară mică, dar care să aibă efect asupra vieții de zi cu zi. Echilibrele economice trebuie urmărite, chiar și nivelul de deficit stabilit de Comisia Europeană, dar nu în momentul când mor oameni pentru că sunt prea departe de spital și nu avem salvări pentru ei și nici atunci când sute de mii de copii nu pot urma liceul sau când medicii pleacă din țară cu miile.

Când ne gândim că educația costă este clar că greșim, deoarece educația va crea oameni mai productivi, mai îndemânatici, mai autonomi în viitor, deci este cea mai bună investiție. Guvernele se gândesc prea puțin la oameni, în cel mai bun caz îi studiază ca indivizi statistici, ca pe niște numere.
Avem nevioe de politicieni inteligenti, cu atitudine, dar și cu empatie. Acestea pot ajuta politicianul să nu accepte doar imagini mediate prin multe filtre, ci să caute dovezi și soluții concrete sau probleme concrete, dar empatizând să poată să și înțeleagă natura problemelor, cauza lor sau efectele asupra individului, dincolo de statistici. Când spunem că mortalitatea infantilă din România s-a redus, din 1990 până azi, de la 29 la mie la doar 9 la mie, putem să credem că vorbim despre un progres, însă dacă ești un politician empatic, îți dai seama totuși că este vorba de aproape 2000 de copii care mor în primul an după naștere. Închipuie-ți că sunt niște îngeri care aleargă peste un câmp de flori sau că este și copilul tău printre ei, și atunci o să te înfiori, n-o să poți dormi noaptea și te vei gândi că a salva viața fiecăruia dintre cei care pot fi salvați este mai important decât lupta pentru reducerea cu 2 procente a deficitului bugetar. Asta înseamnă să pui oamenii înaintea cifrelor.
Dar mai ales ar trebui să ne ocupăm de sărăcie, însă nu cu prezentări meșteșugite și power-pointuri luminoase și colorate. Sărăcia este urâtă, de aceea cei mai mulți dintre oameni îi urăsc pe cei săraci, dar își aduc aminte, cu duioșie, de ei doar în campanie, dar nici atunci nu le vizitează casele sau cartierele. Politicienii nu fac băi de mulțime în locuri unde este mizerie, ci în zone curate și septice. Sărăcia strică bilanțurile și statisticile, iar tema în sine este ocolită de moderatorii care se concentrează pe alte subiecte.
Mai trebuie să știm un lucru: mizeria și sărăcia nu acționează după calendare politice sau electorale, este o presiune continuă și ucigătoare, de la o zi la alta, amplifică drame și distrug țesutul social al comunității naționale. Sunteți datori celor amărâți măcar pentru următorul motiv: mașina politicii merge cu benzina plătită de săracii lumii noastre.

Și mai este un lucru pe care politica noastră îl uită sau doar se preface că îl uită. Cred totuși că politicienii nu-și dau seama de asta, nu mai pot simți acest subiect, mă refer la inegalitate. Este prezentă peste tot în lume, la noi la fel, cei bogați devin tot mai bogați, iar numărul săracilor crește. Inegalitatea este o boală socială și este greu de tratat, dar nu putem să ne uităm pasivi la ea. Un copil care se naște într-o familie de romi are cele mai mari șanse să devină delincvent, iar unul dintr-o familie de țărani cel mai probabil nu va face studii superiore și va pleca în străinătate sau va deveni lucrător cu venit mic undeva la oraș. Cu mare probabilitate, copiii avocaților vor deveni avocați, iar cei ai medicilor vor termina medicina.
Veniturile pe care le aduce capitalul sunt incomparabil mai mari decât cele pe care le aduce munca. Cu siguranță că nu o să scăpăm lumea de inegalitate socială, dar trebuie măcar să credem în posibilitatea de a ajuta să crească egalitatea de șanse. Uneori se pot face lucruri mici care aduc, la nivelul societății, efecte mari.
De la cine să așteptăm schimbarea? Se poate face resetarea aceasta? Cine o poate face? Cu siguranță, de unul singur nimeni nu poate face asta. Dar o pot face mai mulți, echipe, sau un grup din ce în ce mai mare de oameni care au curajul să spere și să iasă din inerție. După Colectiv, preferăm să ne încălzim la certitudinea că suntem neputincioși, bolnavi iremediabili, nemernici, că nu putem face nimic, în locul încercării de a curma toate acestea într-o zi. Dăm prioritate unei certitudini dureroase, în loc să încercăm să ieșim din acest destin, preferăm o ticăloșie de grup unei încercări de eliberare. Preferăm o securitate fără de speranță, unei insecurități care ne-ar da șanse la un alt viitor. Chiar dacă am vrea, nu putem demisiona din responsabilitățile pe care le avem față de România. Și nici nu trebuie să acceptăm populismul cinic al celor care simulează apropierea de popor și afișează simplitatea unei proximități jucate cu oamenii simpli.

Trebuie să învățăm să lucrăm împreună, ca indivizi ne simțim tot mai singuri în fața lumii. Individul singur simte că nu poate să înfrunte riscurile multiplicate și aici apare nevoia de asociere, de luptă comună. Dar pentru asta este necesară renunțarea la cinism și la sloganele care ne-au fost repetate până am ajuns să le confundăm cu propriile noastre gânduri. A schimba logica întregului sistem înseamnă că ar trebui să înceapă să ne pese cine ne conduce, dar și să ne gândim serios la nevoile noastre și cum pot fi ele transpuse în proiecte. Răul cel mare este nepăsarea față de ceilalți, față de destinul comun și așteptarea ca lucrurile să se întâmple fără de acțiune din partea noastră. Să-i ajutăm pe cei care editează sau scriu cărți și pe cei care îi învață pe copiii noștri. Ei sunt îngerii lumii noastre și, dacă își fac bine treaba, chiar ne pot salva. Nu vă mai înghesuiți la cursuri motivaționale și alte porcării menite să vă programeze mental! Mai multă motivație decât frica părinților pentru viitorul copiilor lor într-o țară care pare normală, dar nu este, unde se poate găsi? Nu trebuie așteptate alegerile pentru a ne gândi la schimbare, de regulă după alegeri nu se împlinește decât visul de moment, acela de a câștiga omul nostru împotriva omului lor. Generațiile care nu încearcă să schimbe ceva vor fi niște generații învinse, vor rămâne să aștepte să le cadă din cer cadouri în timp ce cântă triste „vrem o țară ca afară”. Există ceva ce rămâne chiar și după moartea speranței: indignarea și simțirea, încă ne doare drama de la Colectiv și dacă ne doare, înseamnă că suntem vii, iar dacă suntem vii, înseamnă că mai putem să ne luptăm. Cea mai mare tragedie este atunci când nu înțelegem nimic din dramele noastre.

Mai trebuie să reînvățăm să trăim împreună, chiar dacă nu este simplu să-i accepți pe ceilalți, învățând astfel diferența, dar și faptul că fiecare este unic și, deci, poate fi fascinantă această cunoaștere. Când te asociezi cu alții poate dispărea sentimentul neputinței, acela care te face să crezi că nu ai niciun mijloc pentru a schimba lumea, de unde și pierderea de sens a angajamentului social. Nu ar trebui să ne bulverseze nici pierderea de sens a datoriei pentru că ea este doar un efect pervers al neîncrederii în viitor și al lipsei de proiect colectiv.

Prea mult se fardează politica, de prea mult timp se creează o realitate de laborator. Oamenilor li se spune peste tot să aibă ciocul mic și sunt împinși spre o majoritate tăcută. Oamenilor li se spune ce să gândească, cum să vorbească despre temele vieții lor și, mai ales, că trebuie să creadă orbește în partide sau ideologii, chiar dacă unele sunt moarte de mult. Oamenii vor să se întâlnească cu imaginile lumii lor, cu cuvintele pe care ei le rostesc despre lume, vor să vadă că politicienii sunt preocupați de spaimele și de visurile lor, sunt tot mai puțin dispuși să accepte expresii și imagini prefabricate.

Avem nevoie de o nouă etică a responsabilităţii care ar trebui să fondeze noul contract social. Partidele politice şi liderii lor mor cu fiecare nou scrutin, puţin câte puţin. De câteva decenii, partidele şi actorii lor caută soluţii pentru a rezista sau pentru a se adapta la schimbare: s-au vedetizat, au alunecat spre populism şi demagogie, au încercat sa se mute pe Facebook, au mutat sediul politicii pe platourile de televiziune, au inventat modalităţi prin care publicul să facă ordine pe propriile liste prin alegeri interne. Un singur lucru nu au încercat: să se apropie de oamenii simpli, cu sinceritate, înţelegând de unde vin distanţa şi respingerea. Şi apoi să regândească proiectul solidarităţii şi construcţiei colective din perspectiva unei reforme morale. O reformă şi un autoexamen la nivelul eticii individuale, dar şi al eticii colective.

Trebuie doar un strop de solidaritate, un pic de curaj și o minimă încredere în forța noastră colectivă. Dacă nu vom reuși asta, vom vedea că încă 100 de ani, dincolo și dincoace de Colectiv, înainte și după Revoluția din 1989, peste România se va întinde aceeași mare neputință, ticăloșie și mizerie umană.




03 decembrie, 2016

TABĂRA MEA ESTE ROMÂNIA


Am lansat vineri un proiect frumos, cred că este vorba de complexul sportiv multifuncțional cel mai modern din România, complexul Gheorgheni, din Cluj. Fără tam-tam, fără tăiere de panglică, împreună cu primarul orașului, Emil Boc. Un cunoscut site de știri politice a titrat, sigur, pentru audiență mai mare, ”Vasile Dâncu a schimbat tabăra: Cu cine și cum a fost filmat vicepremierul”. Articolul era, în schimb, corect, informativ și fără nicio tendință. Apoi au mai încercat și alții să găsească ceva incorect politic în alăturarea mea cu primarul care nu are aceleași ”efuziuni politice” cu mine. Trecând peste faptul că acum fac parte dintr-un guvern independent, situație trecătoare, țin să fac câteva precizări care cred că sunt importante acum, mai ales în perspectiva faptului că oamenii sunt puși să aleagă la 11 decembrie între oameni, dar și în funcție de atitudini și cred că tema depășește umila mea condiție de moment, înscriindu-se în cea a luptei politice.

Cred că România nu mai poate să cultive războiul politic permanent. Așa s-au pierdut toate ocaziile pentru a dezvolta România, așa am pierdut timp, resurse și mai ales o cultură a solidarității, fără de care România pierde astăzi cei mai buni oameni printr-o migrație masivă.

Sunt printre cei care cred că politica este necesară, că partidelele politice sunt fundamentul democrației, fără de care nu putem gândi decât variante de dictatură (mai dure sau mai soft). Am scris de zeci de ori despre nevoia de ideologii, ca sisteme de valori și grile de lectură a realității politice. Avem nevoie de partide politice puternice și de competiție reală și inteligentă între ele, competiție de idei, programe și personalități reprezentative.

 Dar, dacă ne uităm cu realism, vedem că această competiție sănătoasă nu prea există în acest moment. Poate suntem la un moment de cotitură, poate asistăm la criza unui tip de civilizație politică, chiar dacă nu vedem zorii uneia noi. Doar discursul de nihilism politic nu este de ajuns pentru o nouă construcție. Dar, dincolo de nevoia de politic, niciun om normal nu mai poate accepta ideea că un conflict permanent între oamenii care fac politică să fie singura miză. Pentru politicieni, conflictul este o formă de legitimare şi un fel de verificare a ataşamentului. Conflictul politic este continuu, el nu poate avea o rezolvare, pentru că acest lucru ar însemna să dispară chiar politica şi personajele ei, însă constatăm că, în ultima perioadă, se naşte o cultură a conflictului care este incapabilă să genereze proiecte serioase, pe termen lung.

Am scris în ultima mea carte, ”Politically incorrect. Scenarii pentru România posibilă” despre faptul că acest ethos al conflictului are nevoie mereu de adeziune publică şi de aici politica noastră primeşte alte două rele: marketizarea şi populismul. Logica şi discursul confruntării dezvoltă şi o logică de argumentare care este legată doar de confruntare. Retorica politică devine o armă, nu un instrument de educare sau comunicare. Conflictul permanent produce şi îndepărtarea oamenilor de politică, absenteismul electoral creşte, credibilitatea instituţiilor are de suferit serios, intelectualii fug de angajare politică, iar sediul politicii a devenit platoul de televiziune, cu toate efectele colaterale ale acestui fapt: vulgaritate, spectacol ieftin, inconsistenţă, prevalenţa emoţionalului în faţa raţionalului.

Politica românească şi partidele din acest sfert de secol au reuşit să perpetueze un marketing al urii şi o retorică a respingerii emoţionale a adversarilor politici, deveniţi subit duşmani de moarte (după cum o atestă şi azi discursurile de înfierare propagate de o parte dintre liderii de partid). În acelaşi timp, omniprezenţa retoricii de demascare a duşmanului politic a făcut imposibil orice examen critic veritabil. În hărmălaia celor care demască ceva în fiecare zi este imposibilă promovarea analizei sau vocea specialiştilor în sociologie, economie sau politologie.

 

Oamenii sunt tot mai fascinaţi de vulgaritatea politicii, dar şi-au pierdut capacitatea de a admira sau de a crede în cineva. În condiţiile unei politici a simpatiei spontane, emoţionale, politicienii sunt iubiţi sau respinşi fără motive şi fără o fundamentare cât de cât elaborată. Un marketing al urii este folosit de aşa-zişii strategi, răspunsul emoţional este o hoardă care înjură şi nici măcar nu-l ascultă pe celălalt. Politicienii nu dialoghează pe teme politice, pe teme structurate pe probleme reale, adună dosare unii despre alţii, se duelează pe tema cine este mai corupt.

 

Politica din tranziție a fost în tot acest timp o politică ineficientă, in multe momente istorice, o instituţionalizare a urgenţei, un răspuns pompieristic la cereri sociale tot mai complexe şi la crize tot mai dese. Majoritatea politicienilor îşi construiesc proiectele viitorului pornind exclusiv de la modelul trecutului, nu adaptându-se la o realitate care se schimbă foarte repede. O politică de amatori, una a improvizaţiei şi diletantismului a ţinut loc de un management strategic al societăţii.

 

Personal, nu mi-a plăcut niciodată să merg pe calea absurdă a renunțării la gândirea proprie, în beneficiul unor instincte gregare, lucru care mi-a adus destule sancțiuni, la vremea respectivă. Sunt intelectual de stânga și această identitate îmi este de ajuns. Știu, de asemenea, că sunt momente în care politicienii trebuie să facă ceea ce îi îndeamnă rațiunea, nu doar sufletul. Când se poate concilia calea inimii cu cea a rațiunii și ambele cu comandamentele sociale și imperativele naționale, atunci ne putem afla în situația ideală.

În rest, cred că trebuie să respectăm, când facem politică, câteva comandamente de conștiință, care nu sunt blocate de posibila apartenență ideologică.

Este nevoie să punem dezvoltarea comunităților și a indivizilor în centrul oricăror programe sau politici. Chiar dacă sunt importante cifrele creșterii macroeconomice sau creșterii PIB-ului, dacă ne mor copiii în maternități sau tinerii se infectează în spitale, totul este degeaba, intransigențele ideologice devin criminale.

Sunt sigur că dacă blocăm proiectele comunităților locale pe principiul că sunt conduse de adversari politici sau de oameni care nu ne plac, comitem o crimă împotriva umanității. În activitatea mea de ministru am căutat să construiesc programe în care m-am consultat, am dialogat, am întrebat, dar am exclus din orice analiză criterii care nu au legatură cu eficiența socială, nevoile oamenilor sau sprijinul celor defavorizați.

Cred că reformele făcute exclusive din birourile guvernului sunt simplificatoare și neadecvate, in acest scop întâlnirea cu oamenii sau reprezentanții lor ne arată exact ceea ce ar trebui sa facem pentru a nu desena politici din avion sau programe care mai mult încurcă decât ajută. In tot acest an, de cate ori am putut, am fost alături de asociatiile primarilor si prefectilor la adunările lor, de unde am luat cele mai importante proiecte.

De aceea, principiul transparenței pe care-l promovez de peste 15 ani în spațiul public mă îndeamnă să mă feresc de ipocrizie: în orice eveniment de contact cu vreun politician sau altul este prezentă mass-media și totul se desfășoară la vedere.

Nu pot accepta politica de ură, înțeleasă greșit ca politică de partid, practică ce a blocat până acum construcția de autostrăzi sau reformarea școlii, ori a sistemului sanitar. Unii pot deveni eroi la televizor pentru propriul electorat pentru că se luptă eficient cu armele înjurăturii, ciomagului argotic sau acuza de corupție generalizată abuziv, dar eu pot participa doar la lupte care se dau cu alte arme și cu ținte care să vizeze altceva decât orgoliul personal ori interesul de gașcă.

Sunt sigur că aceste alegeri vor arăta că folosirea armei programelor de dezvoltare și a politicilor sociale începe să fie mai tare decât războiul sterp dintre taberele politice, razboi bazat pe campanile negativă.

În ceea ce mă privește, nu trebuie să fac lucruri speciale pentru a afirma cine sunt, nici în ceea ce privește programul meu și nici identitatea sau apartenența la grupuri. Sunt același, de peste 15 ani, de când am făcut primele lucruri în administrație și politică. Nu mi-am schimbat nici ideile, nici prietenii, nici pasiunile. Am mai cumulat experiențe, dezamăgiri sau am învațat să visez mai realist, am cunoscut oameni mulți care iubesc România și nu sunt doar dintr-un singur partid, dar toate acestea nu au făcut decât să-mi amplifice sentimentul că sunt dator, alături de români, să facem ceva pentru o Românie mai bună pentru copiii noștri.

Nu pot schimba niciodata ”tabăra”, ca să folosesc sintagma jurnaliștilor. Tabăra în care sunt eu este România.