25 iulie, 2016

Salvați România rurală


România s-a născut la sat. Și, în mare măsură, a rămas o țară rurală. O civilizație urbană s-a născut târziu la noi, undeva la începutul secolului XX și s-a cristalizat forțat într-o jumătate de secol de societate comunistă. O urbanizare forțată care poartă înca urmele trecerii de la sat la oraș. Între timp, orașele noastre s-au transformat radical. Din comunități populate de muncitori și funcționari au devenit niște ciudate centre comerciale și niște imense dormitoare. Uriașe bazaruri unde locuitorii nu prea știu ce viitor vor avea, spre ce direcție va merge lumea, ce va face orașul în viitor.
În proiectele așa-zise de “dezvoltare” ale țării desenate de FMI sau de Banca Mondială, satul este privit ca o comunitate care trebuie ”ajutată” să dispară. Rapoartele marilor experți scriu negru pe alb că urbanizarea este viitorul, că doar orașele produc dezvoltare. În subtext, se explică faptul că se impune să terminăm mai repede cu orice formă de sprijinire a unor comunități rurale: să nu mai facem drumuri sau canalizare pentru ca sunt puțini locuitori și nu putem obține profit din aceste rețele de infrastructură. Deși sunt bani pe care statul îi împrumută, giranții mondiali ai acestor startegii trec dincolo de zona lor expertiză și ne recomandă să strangulăm o întreagă civilizație, civilizația rurală. Satul trebuie redus la sgricultură, iar agricultura este doar cea practicată pe marile suprafețe. Țăranul nostru și nucul lui de la poartă ocupă un petec de pământ pe care capitalismul îl vrea cultivat cu organisme modificate genetic, dar aducătoare de profit maxim.
Omului de la țară i se spune “resursa umană”, etichetată ca excedentară acolo unde tractoarele pot face toate lucrările agricole. Nicio sansă nu este dată țăranului, iar dacă vorbești despre civilizație rurală sar apologeții tâmpi ai dezvoltării și te acuză că vrei ca satul să rămână în noroaie, doar ca muzeu etnografic.
Nu mă aștept ca profesorul de la Cambridge cu care am lucrat la un proiect despre sărăcia di zonele rurale din România să înțeleagă că satul este o comunitate, o cultură și o civilizație. El nu a trăit așa ceva, a crescut într-un cartier muncitoresc și într-o mahala unde nu erau țărani. A cunoscut puține lucruri despre cultura tradițională sau despre organizarea comunității rurale timp de secole în care oamenii au produs acolo hrana pentru orașe. Nimeni nu a scris istoria uitându-se la viața linistită de la țară, doar orașul și-a comandat cronicari.
Dar în secolul XXI când s-au dezvoltat științele sociale și lumea e satulă de falsificarea vieții, de manipulare și de invazia inautenticului, de un vid existențial și de incitarea irațională la consum, nu este norma să acceptăm atât de ușor teoriile distrugerii ruralității fără garanția transformării satului printr-o urbanizare sănătoasa și de viitor. Singura miză este incitarea la migrația spre urban și depopularea satelor fără construirea mecanismelor prin care locuitorii satelor vor câștiga în civilizație și confort.

Dar satul românesc nu este pe cale de dispariție, nu cred ca va muri. Credem că dispare portul popular și tradițiile care îi sunt asociate, dar am văzut recent cum, din doar câteva apeluri pe Facebook, trei tinere din Bistrița au adunat aproape 5.000 de oameni din satele din județ la maialul năsăudean, toți îmbrăcați în costume populare. Țăranul român se luptă să se adapteze, pleacă sau vine dinspre străinătate, își deschide conturi pe Facebook, dar nu este totul pierdut.
Trăim doar o criză a valorilor și o degringoladă a trecerii spre o altă lume. Iar satul se caută pe sine, caută să reziste disoluției familiei tradiționale și crizei valorilor. E adevărat că satul nu mai este o unitate organică bazată solidaritate de acest tip, dar poate și noi idealizăm prea mult trecutul. Nu se mai trăiește conform tradiției, dar civilizația rurală încă este vie, chiar dacă civilizația rurală tradițională a dispărut din viața de zi cu zi. Însă tradiția este tradiție tocmai în momentul în care se transformă în inconștient colectiv, un fond care poate fi păstrat și actualizat în forme culturale diverse, culte sau populare.
“Civilizația rurală e o sursă esențială pentru civilizație. În lumea satului sunt valorile curate, nu ai cum să reușești aici dacă nu ești curat, așa că acolo e comoara României”, scrie Peter Hurley, un irlandez care, de câțiva ani, se luptă zi de să conserve valorile tradiționale din zona Maramureșului.
Civilizația rurală, ca manifestare a sufletului românesc, alături de țarani, ca purtători ai unui sentiment al spațiului și timpului, poate oferi omului modern o alternativă la pierderea sensului, a uitării de sine sau la crizele identitare. Civilizația rurală poate reînvia în fața noastră practici ale unui timp armonios al societății, un timp al tradiției în care oamenii nu erau răstigniți între conştientul raţional şi inconştientul refuzat, cum spune Jung. În timp ce omul tradițional se oferea naturii și universului în totalitatea ființei lui, omul modern desacralizează și elimină transcendența, se luptă cu trecutul, intră în opoziție cu propria lui esență, pentru că nu mai este în stare să înțeleagă propriul lui interior, populat cu conținuturi mitice sau cu fantastic, plin de simboluri și semne. Copiii noștri pot regăsi în universul sărbătorilor o parte a României miraculoase, pot participa la reconstrucția unui timp trecut.
Într-un moment în care mai putem reînvia insula noastră de autentic și armonie cu lumea, mai putem sa aducem tradiția ca măsură, mai putem să locuim spiritual universul nostru și să refacem armonia cu lumea. Astăzi, când uniformizarea,  globalizarea și falsificarea emoțiilor ne absorb tot mai mult, cultura tradițională ne poate salva ființa și identitatea sau ne poate sprijini în regăsirea unor sensuri fundamentale ale existenței noastre. Aceasta este partea de spiritualitate cu care ne putem integra cel mai bine în cultura europeană sau în cultura lumii, fără disoluție, fără să ne pierdem ca identitate și ca națiune.

Nu vreau să cădem în nostalgia și mistica tradiției, dar nici nu împărtășesc entuziasmul orb al distrugerii rapide a satului în contul unei viitoare și iluzorii Europe urbane. Înainte de a distruge satul și civilizatia lui rurală, ar trebui să ne gândim bine, iar cel mai bun lucru pentru o țară este să consolidezi așezările umane, nu să transformi teritoriul în uriașe câmpuri de rapiță, materie necesară industriei.

În prezent, 86% din teritoriul României și 90% din teritoriul European este ocupat de colectivitățile rurale, chiar dacă în România doar puțin peste 40% dintre oameni mai locuiesc la sat. Ne uităm în statisticile și ideologiile contemporane și spunem că este un handicap. Nu este un handicap decât în măsura în care lăsăm satul românesc fără condiții moderne de viață și nu sprijinim dezvoltarea acestor comunităși care au fost secătuite de comunism și de dezvoltarea intensivă la care a supus România. România rurală este vizitată de politicieni doar în campaniile electorale, atunci când ei recoltează de aici voturi contra promisiuni. Din când în când se mai asfaltează un drum sau se repară o școală, dar și asta mai ales în apropierea alegerilor.

Acum, în lume, meseria de agricultor este practicată de peste 1,3 miliarde de persoane, această cifră reprezentând undeva în jur de 40% din populația activă a globului. Sigur, peste tot în lume condițiile sunt tot mai defavorabile pentru micile exploatații agricole, dar acesta nu este un argument pentru a accepta dispariția unei meserii. Să zicem că reducem discuția despre sat la agricultură, așa cum fac adesea cei care vor să ne demonstreze că România va câștiga doar din marile exploatări agricole, calcul economic corect, de altfel.  Strategic, noi ar trebui să gândim în termenii suveranității alimentare. Suveranitatea alimentară este lucrul cel mai important în condițiile unei emergențe a crizelor din ultima perioada de timp. Acum suntem niște iraționali consumatori de produse alimentare străine, de proastă calitate, ne distrugem producția internă și importăm produse ieftine și toxice. Am devenit o piață de desfacere în condițiile în care România ar putea oferi hrană de calitate pentru 80 de milioane de oameni. Mă mir că politicienii vorbesc în mod constant despre tot felul de forme de suveranitate (pierdute, tot mai vizibil): Securitate energetică, Securitate militară etc. Dar securitatea alimentară este vitală dacă suntem atât de inteligenți să ne gândim la viitor. Suveranitatea alimentară este un drept important al comunității naționale și se referă nu doar la imperativul producerii de hrană sănătoasă și la conservarea mediului, dar și la păstrarea capacității unei țări de a face față unor posibile și tot mai dese crize. Astăzi, tot mai mult această capacitate este afectată. La marile dezordini globale, agricultura româneasca poate aduce o soluție locală, sănătoasă, testată sute de ani alături de o cultură alimentară.
Statisticile arată că, în prezent, în lume, peste 1 miliard de oameni suferă de foame, iar agricultorii noștri ar putea participa și ei la hrănirea flămânzilor lumii. De ce să preferăm a da ajutoare de șomaj pentru milioane de oameni inactivi la orașe în loc să sprijinim agricultura de familie sau pe micii producători de la sate?
Când agricultura bio a devenit o ramură a producției de lux, ar trebui să sprijinim satele să ocupe această nișă pentru că noi avem un atu major: majoritatea satelor noastre nu au abandonat încă acest mod primar de a face agricultură. Agricultura țărănească poate diversifica si răspunde la așteptările societății pentru o hrană de calitate, poate readuce populația în acest tip de comunităși și poate sprijini politicile antipoluante și dezvoltarea durabilă, devenită tot mai mult o metaforă în spatele căreia se ascunde extinderea industrializării agriculturii și dispariția modurilor de producție tradiționale.

La nivelul Uniunii Europene există un plan privind dezvoltarea rurală în Europa, în următorul exercițiu finaciar sunt alocate peste 100 de milioane de euro, dar marile nevoi ale satului trebuie să existe în planul nostru, în strategia noastră: trebuie să reducem abandonul școlar, să finanțăm învățământul care să dezvolte meserii tradiționale, să formeze specialiști și tehnicieni pentru agricultură, dar și competențe pentru zona turistică, trebuie să dezvoltam o administrație care să nu-i poarte pe oameni pe drum, dar și instituții de creditare și garantare, infrastructură pentru cultură și civilizație, trebuie să ne permitem profesori și medici platiți mai bien și cu condiții de a trai în spațiul rural. Toate acestea sunt nevoi ale satului românesc pe care trebuie să le conștientizăm ca elemente ale proiectului nostru de țară.

Dacă am avea curajul să punem ruralitatea în nucleul proiectului de țară cred că am valorifica o șansă importantă pentru România. Spre exemplu, Franța a anunțat recent că face acest lucru, încercând să depășească competiția teritorială și să pună capăt opoziției dintre sat și oras. Va trebui să stimulăm echiparea teritorială și complementaritatea și să sprijinim comunitățile rurale într-un proiect pe termen lung și să le oferim continuitate.

Satul nostru are nevoie nu de poezii sau elegii, ci de un un consens și de câțiva politicieni curajoși care să aibă curajul de a ieși din ipocrizia și fatalismul indus pentru a milita și pentru a dezvolta proiectul prin care ne propunem  să salvăm România rurală. 

Editorial pentru SINTEZARevista de cultură şi gândire strategică, numărul 30, iulie 2016.

21 iulie, 2016

Murivale şi proiectul lui de ţară



Murivale  este un un artist plastic care aduce frumusețea acolo unde s-a cuibărit urâtul şi mizeria. IÎntr-o parcare de la kilometrul zero din Bucureşti, uitată de lume şi de vidanjorii ei, lui Murivale i-a trăznit ideea să facă ordine, să măture, să spele, să adune gunoaiele. Şi-a dat seama că nu poate să dureze mult curăţenia într-un loc ca acela şi a început să facă din el un colţ de lume pentru o pogorâre a Sfantului Duh. A pictat madone şi prunci, metafore pentru greutatea cu care se naşte civilizaţia într-un mare şi încâlcit oraş balcanic. A văruit pereţii cu grijă şi, timp de trei săptămâni, a pictat fără încetare. De ce Madona cu pruncul? Pentru ca să nu facă pipi oamenii pe aceste ziduri, mi-a răspuns. Adică, mă întreabă retoric,  poţi face pipi pe locul de unde te priveşte  Madona cu pruncul? Nu-i răspund, intenţionat, ca să nu-i stric vraja discursului cu sinceritatea mea de om păţit.  A adus şi metaforele numerice ale informației pe care inginerii o codifică şi deschid o lume virtuală, probabil de o mare frumuseţe pentru ei, doar un loc fără viaţă pentru neofiţi.
A îmbrăcat copacii în culoare, dar mai ales în culoarea văzduhului spre care se urcă ei. Undeva a montat o scară albastră care are pe treapta de sus scrijelit un vers din BUG MAFIA: Ridică-mă la cer! Obsedat de frumuseţe şi revoltat de faptul că nimeni nu-l ajută să scape acel colţ de lume de mizerie şi şobolani, a vrut să facă acolo un sanctuar deoarece în acea parcare a văzut oameni murind în iarna trecută de boală, frig și mizerie, în timp ce alți oameni se făceau că nu-i observă.  Am vrut să aduc lumină şi frumuseţe în acel loc care fusese ştampilat cu sărutarea rece a morţii, îmi spune Murivale. La un moment dat vreau să-l întreb pe cel care fusese ucenicul maestrului Baba de ce preferă dialogul lui peste secole cu Michelangelo şi alti clasici italieni. Dar cred că știu și nu-i mai curm discursul însufleţit despre maternitate şi îngeri: în acele timpuri arta era doar frumuseţe, astăzi artele frumoase caută mai mult originalitatea, insolitul sau surpriza perceptivă.  El, Murivale, trăieşte în acele timpuri în care spiritul nu era atât de divizat, când credinţa, binele, frumosul convieţuiau și nici rațiunea nu era despărţită de suflet şi simţire.  Mă conduce pe râul ideilor şi emoţiilor care i-au venit în cascadă,  în timp ce a pictat acea minune răsărită în parcarea de la kilometrul zero al Bucureştilor. Uneori ne întoarcem înapoi pentru că am uitat ceva. Ne întoarcem la un sfânt albastru născut din întamplarea vandalizării lucrării de nişte copii. Aruncaseră cu o găleata de vopsea şi un genius loci a aranjat totul încât nu mai era nevoie de nimic de adăugat sau corectat.

A desenat tot ceea ce i-a părut a putea fi parte din frumusețea lumii lui, inclusiv câinii lui cei mulţi, păsările păcii sau stanjeneii care urcă în copaci sau zboară cu păsările prin aer. A pictat şi o Golgotă cu gândul la propria lui viaţă, de la orfelinat şi până pe prima pagină din New York Times.

La un moment dat, pe un perete, i-a apărut harta României şi Murivale a înţeles că a lucrat acolo la ceea ce poate fi un proiect de ţară. Adică proiectul de a alunga mizeria sau urâtul şi a face să răsară frumusețea a fost imboldul interior, neștiut, de a face un proiect de ţară. I-a zis ATINGEREA INEFABILULUI şi când a dat titlul s-a oprit obosit ca dupa o istovitoare urcare a Golgotei. Acolo, în parcarea insalubră de la kilometrul zero, România începea să se schimbe.

În timp ce mă îndepărtez îmi aduc aminte că, anul trecut, parcă,   Murivale a distribuit prin oraș bulgări de fericire tuturor celor care treceu îngânduraţi sau trişti pe langă el. Ajuns în biroul meu, în fata munţilor de dosare, îmi trebuie ceva timp până să mă eliberez de uimirea de a fi întâlnit un sfânt într-o parcare de la kilometrul zero.

PS. După o discuţie cu primarul Robert Negoiţă convenim să facem un experiment şi un proiect de lege privind acreditarea Uniunii Artiştilor Plastici de participare la proiecte de regenerare urbană şi integrarea artei ambientale şi intervenţiei artistice în spaţii urbane degradate.  Murivale a  fost deschizător de drumuri şi apostol al frumuseţii aşezate peste faţa urâtă a oraşului când a fost singur şi neajutat de nimeni,  dar va mai avea oare nebunia de a ne fi şef al acestui proiect, dacă acesta este permis şi visul lui s-a realizat, iar poarta la care bătea acum s-a deschis? Nu va trece oare la forţarea altei porti închise, aşa cum face de o viaţă?